Barajul - The Dam, poveste semiliterară, dar adevărată
I lived well among childhood's charming things and temptations until about the age of 13 Then some people began to build a dam in our village. From it came all the trouble in my life, I used to think with bitterness. Life has not been the same since then, and death moved from the city to mow down at will the elder and younger people of the village. Before the dam was there, the river was impetuous and foamy like a horse ambling fast, getting lost from its traces. Almost every year floods covered the ground and even a small tributary creek puffed and burst out of its otherwise gentle nature. When I had to go to the station, my grandfather carried me piggyback, almost always joking that I held his neck too tight for fear of slipping as he carried me over the water. Village elders said that 50 years ago the river froze more than a meter wide, and in summer they washed hemp crops in the river and caught big, sweet fish there. Those were story-like times when waters were clear, before chemical plants blackened river. Many years before the dam was completed, villagers and others passed over a narrow bridge that swung between two poles, sometimes making one shiver with fear. In time planks rotted, a few went missing, and the icy ones in winter were a real danger to step on. From time to time rumors came that someone had drowned there. The river also took its toll in lives of horses lost on an islet when their master could not find them. Wagons and cars traversed the river on a cable ferry gliding on a thick rope of steel. A Gypsy man was hired to spin the crank, guiding the “ship” from one bank to another. He slept in a mud hut on the village shore. The last one, Nicholas, was lost to the world from that village after the dam was raised. Another additional victim.
There were two engineers in my family. One worked in hydroelectric power, and he visited the village when I was still small. The second was my father. My father was a road engineer. One evening, sitting with us around the table, he revealed he had learned of a secret government plan, that a dam was to be built on the river and that the village there was to be demolished.
My grandparents did not believe him, but all of us were a little scared. The years passed and I found that somehow my father was right: nothing there was like before; the hidden paradise of my childhood was gone, and gone were the local inhabitants and their orchards stretching towards the riverbed.
In the summer of 1984 there was the traditional “village sons meeting,” where young and old, villagers and guests and children of the village gathered together, people willing to talk and listen to music, and to dance. One sunny day we walked to the meadow next to the river. I was among the youngsters.
Dam works were already underway. I remember piles of gravel and rare green grass. But we, the children, had no worries. It was the first time I tasted beer, only a little, because they did not sell juices. The next meeting of this type came 27 years later, when people, much fewer in number, came to the village on the road built over the dam.
There was neither the boat nor the footbridge, which boys used to swing, to annoy girls, and from which some of them jumped into the river to swim. Our house was located at the end of the village. It was among the last ones to be reached by the old way. Today it is one of the first you see after descending the road from the dam.
Many years cars did not use to go there. The road was filled with dried-out old wagon ruts, with cattle dung; children often walked barefoot there or made mud pies while playing in road dust and water. After the dam was built, the wheeled wooden chariots were replaced by cars bringing relatives to the village, passing in front of our windows.
We had a neighbor who was deaf. I saw her often when I was little. She took water from the street well because she did not have one of her own in her yard. She wore the traditional folkloric blouse. She had a large, open smile that stretched to each corner of her head kerchief, and she talked loudly. Sometimes I felt repulsion; I did not like her to kiss me on the cheeks. But she was warm and generous, coming unexpectedly to our gate with her apron full of luscious, sweet golden pears... so wonderful.
Our other neighbors were few. Among them was the German cobbler, in whose house I tasted maybe too many sweets prepared by his wife. When I grew up, some village children, with whom I played in the evenings, proposed once an “adventure”: to go “stealing” pears from another neighbor. As a kind of joke, not to do evil or damage. I did not agree, but I could not spoil the mood of the others or renounce their company. I watched them skip over the stone fence and then come running back scared of some dog, disappointed that the pears were too raw.
Then I heard shocking news. One of that neighbor’s sons, a foundry worker, had died boiled alive in the factory’s boiler. I remembered that death my whole life, it was an accident which can impress the mind of a child. I thought the poor man must have suffered a lot.
The dam was completed after many years, in the nineties. The large majority of my mother’s generation had left to live in the city. Only a few new folks came from other places to settle in the village. One after another, old houses with cross-marks on the wall and with shuttered windows concealed empty nests.
For unknown reasons, Gypsies robbed and killed the village priest. Another gang of thieves ransacked deserted houses and looted the church. Then it was renovated and restored. One day I heard something else that threw a shadow over me: the river was demanding its rights. An old woman, the neighbor who brought me luscious pears when I was a child, drowned in mud near the dam. God knows what she gathered there, maybe brushwood for fire or maybe she was lost in thought about the old world, where that place was filled with dry gravel and was a wonderful backwater. I remembered the other neighbor drowned in the boiler of the factory where he worked. Both were people from the village of yesteryear, like us. And both drowned in something else, not in water.
Flooding did not stop after the dam was built. More trouble hit the Gypsies of the village, with their small huts and houses around another tributary of the river. Water also destroyed completely the house of the former cobbler, where someone else now dwelt.
What have I left for myself? From what was there before, nothing. My grandparents rest in the small cemetery. The area around the dam became a reserve for the protection of wildlife and plants. The riverbed is enclosed with barbed wire. Fishermen from different places began coming to the shores of the lake, and they still do. Unknown people bought land and raised new homes outside the village, near the lake.
Our house is one of the few houses built among three wells. Now the cellars are dry; waters do not get in anymore. I am inclined to believe that one day everything will dry up, apart from the now-tamed river. The world will be quiet again, free of car engines and other sources of noise and dust. The air will be cleaner, and the blue mountains in the distance will grow bluer.
Copilăria mea la țară (My Childhood in the Countryside) - scriere gen mărturie
Back when my parents did not have their car we went each summer to my grandparents’ village located exactly in the middle of Romania, first with a fast train. Then we took another slow train to reach our destination. Lord, how much I loved traveling by train! I admired the scenery all the way, but I preferred talking with people on the train. They were so kind and welcoming, asking me many things and giving me sweets or trifles. And when I grew up a little I was always happy to talk with other people telling me their life stories and I began to dream that I could help others in the future. The return to Bucharest was easier and cheaper, I came back with a slow train. I remember one winter when my grandmother brought me back to the city, and we were snowbound spending almost the whole night in train (such a delay never happened again in my life). I never liked to learn by heart the names of the stations because I wanted that journey to remain like a dream. Our small village station was closed after 1989. There was also a window for tickets and toilet and a well like in many stations, where I used to taste water before taking the slow train on our road back to Bucharest.
Stepping down from the train, we walked on the long and dusty road lined with poplars. Over the green river’s meadow, over a small creek where I played as a child, (even now I almost feel slippery stones under my feet), where water was clear, women washed clothes or wool there, little fish swam in it. We passed over the big river on a small suspended bridge and if it was broken (damaged by storms or snow) on the cable ferry gliding slowly, that was named “ship” by the villagers. Usually a Gypsy man held the job of transporting wagons or cars on the cable ferry, he had a hut on the other shore and we were calling after him. That suspension bridge was an opportunity for dangerous childhood games (boys annoying girls, rocking the flimsy bridge to scare them or jumping directly in the water from up there) and it was swinging even at small weights, certainly fascinating for a child. Then we had to walk for a while until we reached the other end of the village where my grandparents' house was the only house in the village with a crucifix in front of it with Christ hand painted.
The village was built between hills, in fact between the river and a long hill named “The Rib” guarding all village houses. Sometimes waters flooded the lower houses and the meadow. My grandfather took me across the water on his back and I was very happy, I was a child fascinated by the natural world, so rich in beauty and wonders. But I must admit that I started to discover the beauty of wild places only when I was twelve years old or so, because until then I was too small to understand and I missed my other grandmother living in Bucharest. In the beginning it was boring to spend the entire summer holidays in the village. Usually my parents left me there the entire summer.
Village houses were built along the main street, side by side. There were two drinking water sources, but the one near our house had gone dry before I got there as a child, so I went frequently after drinking water with a one or a three liter pitcher in my hand. In the center of the village there was a crucifix (cross) covered with a roof, where people gathered in earlier times for ring dances, games and story telling. There was also a huge scale for hay carts. Almost all village houses had crosses engraved in their walls under the eaves and benches at every porch where people sat down on Sundays to talk and watch others go by and old women waiting for the herd to return in the evening from the pasture. They told me that even pigs were taken out in the old days to graze in the grass near the village boundaries. The village had once a flourishing period, there were many other houses and two churches above the main street (where only ruins remained), because the young ones (my mother’s generation) left to find their fortune elsewhere. When I was little I had been with my grandfather to the farrier workshop and I was allowed to heat up the bellows, watching our horse being shoed.
There was also a primary school and the village local store (with a mailbox nearby) where a seller came on bike and where I stood staring, buying sometimes a few things I liked: sweets, notebooks, stockings. Gradually I was received in many houses in the village, where I found ornaments resembling those in our home (towels, woven carpets, icons) and people were also very kind, but I was too shy and it was hard for me to yell from the street their names when I was sent by my grandparents to someone else with different tasks (in those times door bells were rare). One of my grandma's cousins gave me beautiful flowers, other women did the same. The peasants had beautiful old names with Latin origin. There was also a shoemaker of German origin, living near our house, where I asked once for too many cookies or candies prepared by his wife. I think I was a greedy child for sweets like that.
Our house was isolated from other houses, we had a garden and a large courtyard paved with stones. The household was thriving, with daily hard work, with many cattle and sheep. I loved to stay in the stable at milking hour, we had buffaloes and sometimes I sang little improvised songs, perched on the opposite manger, where some brooding hen ruffled furiously her feathers. I wondered why the buffaloes had no names. It was sad for me to see the calf slaughtered for feeding us and I prayed in vain for his life, but the meat was one of the best I ever tasted. I suffered a lot when I saw it being whipped to enter its enclosure before my grandma milked its mom for us. Sometimes I approached the calf, giving it sugar, feeling its rough tongue scratching my palm, caressing it between its small horns. I was also approaching our horse with some fruit or grass, but very carefully. I never was allowed to milk, because buffaloes are by nature dangerous animals. The horse too was big and unmanageable, my grandparents did not let me ride it (other village girls went riding on the street and I envied them a little). Once grandma was in the hospital after a hoof kick and she suffered a long time. When the herd came back in the evening I waited at the gate, armed with a stick (useless of course). I had to hide in the yard, especially when I wore red cloth.
In our house I found many old things and mysteries. Everything was left there as before - iron stoves giving heat for a short time (in the morning it was very cold), many ceramic plates hung on slats or walls, ceiling beams and thick planks on the ground, covered with mats. In the bedroom of my grandparents they placed a protective nylon where once I choked a mouse. But I stayed a long time on the floor with my hands pressing the poor creature, because I was afraid to take it out - finally my great grandmother came and threw it to the cat. In the table drawer there was an old wooden pencil case with pencils and pens, from which I took out drawing tools for my princesses and fairies. Simple icons were hung on the walls, they were copies printed on paper. I was fascinated by small niche-cupboards built in the walls. My granny kept inside her glasses, prayer books and candles for storm, because she prayed when it was thunder and lightning. Grandpa kept in old photos and documents. I was impressed by an old pepper grinder with a crank. Years ago my grandparents did not have a TV or a fridge a long time; the whole household was in a prosperous state, but obsolete, maintaining traditions, without any sign of modernization, as if time stood still there, but in a pleasant way. In the bedroom we had a cuckoo clock and a mechanical sewing machine. There were so many things to discover in every corner ... and they did not change for a long time.
Grandpa was an expert when it was time for slicing pork in winter, teaching me the anatomical parts of the slaughtered animal. Grandma was so kind to me. Apart from cooking delicious food, home-made bread, gorgeous cakes, incredibly delicious pies, she used to sing beautiful Christmas carols and she also taught me some prayers. In the winter holidays season it was so nice to hear the street carolers singing. Once I even had a Christmas tree, although such trees were rare there, grandpa found it somewhere. In the evenings my grandparents played with me, we tickled one another, making jokes. Grandpa brought once a horse foot tightening rope and he tied my legs saying that I was too unruly. We all laughed and everything was so magical. My grandparents were still young; they were wed when she was 17 and he 21. Grandma wove every winter on her old wooden loom. Those times women gathered in each other’s house to spin wool. I learned by heart the cycle of wool gathering and processing, from shearing sheep to carpet weaving. Grandma also knit in the evening, but not too much, especially wool jackets and thick socks or mittens. Grandpa brought from the city bottled juice and sweets or white bread. I sat next to the table and it was fun to watch him put in the bottle for soda those small gas bombs, then combining soda with sour wine from the cellar, sweetened with a pinch of sugar. I loved to watch him sharpening his scythe and many times I went with my grandma in the fields bringing lunch to the workers around 10 a.m., because they had been mowing since dawn hours there.
They worked daily the whole week and Sunday was really beautiful, holy and Christian. The priest came in every home with baptism in January, when he consecrated drinking water in people’s jugs. A funny story with a turkey happened to me once. I was bringing home fresh water in a pitcher and a turkey attacked me, fidgeting around me. I decided to stand still. I was like a statue in the middle of street until the priest who lived nearby or someone else came and chased the frightening monster. That happened because children said that when a bear attacks, you should better fake death.
I liked so much to play with other children there, hide-and seek or different other games, staying late at night on the street, sunbathing near the river or taking a walk to the forest. Other times I liked the hay working days, but I was spared of all that harsh work. I had to force the rules, and then my grandparents seemed to be amazed about my skills. I came back home on top of fragrant hay, holding that woden pole that was above hay in order to maintain my equilibrium. It was so beautiful in the forest when we gathered dry wood for winter, where trees of different varieties grew together. My grandfather knew all their names.
At home I used to collect eggs from our hen nests, climbing on ladders, and I fed hens and chickens in the yard calling them before dusk. I watched the hierarchical relationships between winged creatures and their habits. Tiny yellow or black hatchlings were so delicate. When it was cold in autumn (and the last series of chickens hatched), they gathered close to the stove in our courtyard kitchen and I kept them in my palms. Once again I broke the rules around me (because I was supposed only to read or to play around), and I cooked the first meal of my life there when I was twelve years old: rice and tomatoes with marrows. We had a small garden inside the big garden where flowers grew every summer (hawthorn, dahlias and basil) and we had also beans, carrots or other vegetables and spices. What a marvelous scent! Nearby there was a well were I had my fish, once caught by my father, a fish who lived in cold waters a few years. When it was sunny, grandma rinsed laundry there, bluing it with small chemical cubes.
Only when I grew up I began to discover there the charm of nights filled with stars, which were fantastically bright and so many there that I felt like floating on unseen wings, as if they were pulling me gently up from the earth. I grew there in my childhood in slow motion cradle of emotion.
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
duminică, 20 decembrie 2020
20.12.2020 - 22.12.2020
azi, 20.12.2020
aseară am mâncat toată varza gătită de mama și mi-a fost noaptea și dimineața sete, dar numai puțin, ca și cum ar fi numai de la sare sau de la doar puțină otravă
de multe zile, deja vreo două săptămâni poate, nu mai știu cât, nu am mai avut setea habituală, nocturnă și matinală, mulțumesc lui Dumnezeu, poate nu mai sunt otrăvită, cel puțin nu prin o parte din otravă
abia acum mă simt mai bine și încep să mă acomodez cu noua situație - e tare bine
Totuși ei spun că oamenii nu au înțeles că absolut tot ce am spus eu e adevărul (??)
S-ar putea ca, de data asta, să fie din nou otravă
ora 6 fără douăzeci seara, 22.12.2020 - acum mă apuc de scris următoarele două concluzii finale - respectiv despre otravă și despre familie
știu că nu vă interesează și poate acesta e motivul pentru care sunt omorâtă și degeaba am povestit și explicat eu că am fost un om perfect. Mi se spune mereu că toți mint sau au mințit despre mine și de aceea mă omoară.
nu puteam avea lucruri în comun, eu și dvs. am observat să dvs sunteți mereu interesați de politică, ceea ce este normal, dar și invers e normal
când eram copil, după 30 de ani de la război, tot despre asta se făcea politică, de fapt nu despre ”comunism”, acum sunt peste 30 de la comunism și se bate monedă numai pe asta și acum, inclusiv oprere literare
Unii oameni proști spun că m-au ales pe mine ca sacrificiu în numele unor minciuni politice, fiindcă o proastă nu ar fi rezistat nici 5 ani. Sunt nebuni.
Alții spun din nou că dvs și lumea nu mă pot vedea așa cum sunt, chiar dacă am fost doar binele și chiar perfecțiunea. Dar e imposibil - am fost mereu izolată, din 1984, nimeni nu are cum să mă vadă. Ei spun că dvs, spre deosebire de mine, credeți în politică.
eu am explicat de mult că e urât uneori cum sunt oficiate diverse conținuturi politice în mass-media globalizată - în locul cântărilor bisericești de demult sau altor spectacole ale lumii
aseară am mâncat toată varza gătită de mama și mi-a fost noaptea și dimineața sete, dar numai puțin, ca și cum ar fi numai de la sare sau de la doar puțină otravă
de multe zile, deja vreo două săptămâni poate, nu mai știu cât, nu am mai avut setea habituală, nocturnă și matinală, mulțumesc lui Dumnezeu, poate nu mai sunt otrăvită, cel puțin nu prin o parte din otravă
abia acum mă simt mai bine și încep să mă acomodez cu noua situație - e tare bine
Totuși ei spun că oamenii nu au înțeles că absolut tot ce am spus eu e adevărul (??)
S-ar putea ca, de data asta, să fie din nou otravă
ora 6 fără douăzeci seara, 22.12.2020 - acum mă apuc de scris următoarele două concluzii finale - respectiv despre otravă și despre familie
știu că nu vă interesează și poate acesta e motivul pentru care sunt omorâtă și degeaba am povestit și explicat eu că am fost un om perfect. Mi se spune mereu că toți mint sau au mințit despre mine și de aceea mă omoară.
nu puteam avea lucruri în comun, eu și dvs. am observat să dvs sunteți mereu interesați de politică, ceea ce este normal, dar și invers e normal
când eram copil, după 30 de ani de la război, tot despre asta se făcea politică, de fapt nu despre ”comunism”, acum sunt peste 30 de la comunism și se bate monedă numai pe asta și acum, inclusiv oprere literare
Unii oameni proști spun că m-au ales pe mine ca sacrificiu în numele unor minciuni politice, fiindcă o proastă nu ar fi rezistat nici 5 ani. Sunt nebuni.
Alții spun din nou că dvs și lumea nu mă pot vedea așa cum sunt, chiar dacă am fost doar binele și chiar perfecțiunea. Dar e imposibil - am fost mereu izolată, din 1984, nimeni nu are cum să mă vadă. Ei spun că dvs, spre deosebire de mine, credeți în politică.
eu am explicat de mult că e urât uneori cum sunt oficiate diverse conținuturi politice în mass-media globalizată - în locul cântărilor bisericești de demult sau altor spectacole ale lumii
Village History - my story from July, 19, 2015
Nu mai traduc povestirea, nu face parte din concluzii, e o povestire a mea din 2015 despre satul bunicilor.
What you see in the picture below was the fresh, clean and cold water source from which almost all peasants in the village brought drinking water in my childhood. It was located on the other end of the village, opposite to our house. We drank water only from there, because people believed that wells’ waters are not clean enough and I think they were right. Me too I brought home water from there many times, it is a place full of beautiful memories for me. There women cleansed their sheep wool too, there the priest consecrated water a long time ago on the 6th of January, an important Orthodox celebration: the baptism of Jesus Christ (Boboteaza). The old church in that village (the one still there was founded in 1811) is consecrated to the celebration of the Beheading of Saint John the Baptist and it was for certain signaled like this a few years ago, with its consecration, on the highway that runs maybe 500 meters or more from this small and almost deserted now village, named Colun.
The right side of the trough was for humans, the left side for horses and cattle, kept half full. They were separated by a stone wall.
The date of its renovation is no more visible in this picture, it was 1971, the year of my birth.
(Or it was 1970, precisely one of these years, I have pictures on my old computer, but the computer technician delayed very much to lend me my new computer, that was payed by my mother, with money from a land in this village, sold cheaply of course and divided between her and my uncle. She needed a washing machine, she washed her clothes by hand, and she payed for my computer. That man promised me that he will come quick with my new computer and the memory of the old one, I still wait and hope, there were poems and photos of mine and other things that I cared about, and this old laptop I use now is very inconvenient and its cursor jumps when I need to write quickly).
My mother told me an intriguing and unbelievable story — that this source was founded under the reign of Maria Theresa. The source is called “şipot” in Romanian, a feature that appears in some poems of a great Romanian poet and philosopher, Lucian Blaga. There was another source like this in the old times on the other edge of the village, close to our house, but it got dry before my birth.
In later years, French people who gave help to this village of my grandparents in the context of kinship among villages (there were either French or German for those villages in Transylvania, as far as I know), built a pipeline for the houses with water from a higher constructed pool. But, that water was not (always) clean as it was before and one of my neighbors from Voluntari even said that he will analyze thart water's properties, which I don't know if he did. I saw this in the kitchen of my aunt’s mother, who used it. That woman survived one year after my grandpa, she was younger, but very ill. The source was still clean. My grandpa refused to connect his house with that pipeline. I still have a blouse from those helping French, who gave clothes too.
Up on the hill there is the old graveyard, upwards from this water source. In my childhood there was also the ruin of an old wooden mill, I don’t know if it ever was functional, because I remember only how my grandparents took their grain crops in other villages for grinding. Maybe I forgot about that old mill. When I was very little they took me to the mill to watch and I was very impressed, I cannot remember the surroundings where it was. But those were magical times when there was a farrier in the village and many other things.
I write here again historical facts about that area, that I wrote on other photos too, because they impressed me in the past. In the past I went in the attic of my grandparents and found important proves about my ancestors past or their war time participation, or how they changed their name from Sarafin into Popa. Sarafin, also found by me as Serafin or Serafim in official papers means angel, Popa means priest. At some time in his life my grandpa had both names in official papers, he was Popa-Serafin Ioan. But the village people still called me and my relatives too Sarafin. In his later years my grandpa was very proud that his name was Ioan and not Ion. I don’t remember precisely this, maybe he was Ion too, but I forgot. I still have my old postcards sent to them, but now I don’t feel like searching, it is useless, who cares? I think that maybe his son is Ion, not Ioan. There in that village most men were baptized Ioan and a few of them Ion. My paternal grandfather, who is said to originate from Târnăveni in Transylvania, and who was not Hungarian, changed his name from Moldovan into Moldoveanu.
That place where my grandparents lived was steeped in history, the neighboring village Scoreiu reminds me of the father of one of the most important figures in antique Dacian history and the village Cârţa (named now Kertz too in German on the highway plates) hosts the ruins of an interesting old Cistercian church, you can find it on the net. It is also linked to the name of Cârţan, a legendary figure in my childhood books and maybe now too, I did not verified yet, who was supposed going in pilgrimage to Rome. Dacian figures are depicted in their old traditional costumes on the Trajan’s Column in Rome, and you can find copies of its fragments in the National History Museum in Bucharest, that I visited a few times. Cârţa and therefore my grandparents’ village are located in the geographical center of Romania. Ucea, very close to that place, is officially recognized as the center of Romania. And my village is very close to Avrig, the birthplace of Gheorghe Lazăr, an important Romanian patriot, the founder of the first Romanian language school – in Bucharest, in 1818. My mother studied in Sibiu at the college bearing his name. From there the distance is not too long until you reach the Orthodox monastery from Sîmbăta de Sus, but maybe the main touristic attractions are the famous Tranfăgărășan route that starts close to the village
https://en.wikipedia.org/wiki/Transf%C4%83g%C4%83r%C4%83%C8%99an and one can visit the Bâlea lake and waterfall.
In 1984 the government started to built there an artificial lake and a dam, like there are many on river Olt in that area. The dam was finished only in the ’90s.
Although the village of my grandparents was almost deserted in 2011, a few people made new accommodations even inside the village, like the one you can see in the picture below and fishermen built new houses on the outskirts, near the artificial dam lake.
Maybe in 2006, but for certain in 2007, I was there with my mother. My grandpa still had crops in the field those years and his horse and he took us with his horse carriage down, over the river Olt. There he showed us, among other things, a newly built tourist accommodation, but in an ugly newly created surrounding in my opinion. I don’t know if it is still there….who could have want to go there? It wasn’t close to the lake where most fishermen go, but it was close to a marshy large pond. Back then I did not have yet my camcorder or my small compact camera, I had a small Fuji and a single film roll and I could not take too many pictures.
And you can read my story, absolutely true, about the dam and other things here:
The Dam, my story in English
In the collage below you can see images from the church built in 1811, according to the engraved plate I saw there. It is probable that the old paint and the old church furniture (pews and those “tables” – I don’t know their names – for Orthodox cantors) date from that period.
In my grandparents’ village, in September 2011, I could admire once again the old church, the old paintings and pews and icons, I assisted to the mass and made a lo-fi film, and I took some snapshots for those eventually interested in that old atmosphere. That day it was a special gathering, exactly like that one they organized in 1984, called “The sons of the village”. And exactly in 1984 they started to build the dam. It is in Southern Transylvania, near the river Olt flowing westwards, between Fagaras and Sibiu cities.
In the courtyard of the church there could be still guessed in 2011 the place were apparently was the ruin of another church. My mother told me that in her childhood the village was divided between Orthodox church and Greek-Catholicism and that her family belonged to the latest. And then the church was demolished (I don’t know for sure the story about that) but what seems more plausible from her stories is that the local authorities in the ’50s interdicted and maybe persecuted the Greek-Catholic church and the churches became Orthodox, one and alone in that village.
The icons that you see in the images in the second collage below are not expensive as far as I know, they are new, but the church was looted by a band of thieves a few years ago. Some Gypsies killed the village priest that lived there since I was a child, in his own house, then they were imprisoned. The clothes worn by the woman in the image bottom left are the traditional folklore costume in that region.
I went in 2009 and 2011 with my mother to the village graveyard to visit the graves of our ancestors, one of them lived almost 101 years old, and many of them were longevive people, like almost all the people in that village with fresh air and fresh water. I made pictures with their grave stone crosses, we searched for all of them and meditated about old times. It was one of the rare moments I was emotionally close to my mother. What saddened us is the fact that apparently some people profaned the grave of my great-grandmother, named Letitia Barbu (an old name of Latin origin), who was the mother of my maternal grandmother Olimpia and of a son Ioan, who died at only 21, in 1945, as it is written on his cross, at Bălăuşeri (a place that I visited twice), as a hero in WWII. I read somewhere on the net that there the battle was fierce. It would have been impossible in our opinion for the wind to take off her photo from the stone. Her husband’s grave, next to hers, was untouched. Letitia Barbu died at a younger age, because of ovarian or uterus cancer (that’s what my family told me). Here in the photo below you can see the memorial cross his parents erected on the main street village, the first photo is from a film made in 1990 and the second is a camcorder photo from 2009 or 2011, where you can read his obituary and the names of his father, mother and sister (my grandma) below.
Near the memorial for my great uncle, on the left side, recently, some people erected another memorial cross for a hero that died I don’t know where in the 1989 Revolution. I did not know him and no one told me his story. Between the two crosses there is a memorial stone raised for all heroes dead in WWII, although I was told that my great uncle was the only one from that village. That was raised by the state, and it could be possible that my ancestors needed to raise their own cross. That stone in the middle was adorned with an artificial flowers crown, like in the picture you can see below:
Today, 19th of July, 2015, they took again some pictures from my old laptop. This picture with that monument too. I had many with that place. This picture was on my laptop maybe yesterday or a few days ago. Most of my files were on my old computer that broke completely in February or so. I had no money for sticks or other memory stocking devices. I had money for CDs a long time ago. Now I don’t have money enough not even for food. And even my CDs with poems broke when I put them in the old computer. Finally my mother bought me another computer. The old one started, then, before opening Windows XP, it was written on the screen “fatal system error”, I don’t remember the rest, then it shut down at the same stage every time I tried to start it. The computer technician said initially that it was a soft error then that I need a new computer. He said that the hard disk is alright so he will transfer my poems and photos on the new one. Since my mother gave him the money a few weeks passed, though he said that he will come with the new one in a few days. I still hope everything will be alright. Meanwhile, they stole some of my pictures from my laptop, including this one. They also stole from facebook photos I cared about, like those where I appeared in recent years together with my first cousin Irina and mother’s neighbors or my mother. I had likes and comments on them, I don’t know why they take my things. They continually hit me each day, they invent different things every day. This laptop is hardly functional when I need to write something quickly, I have to stay at a slow pace. I am sorry, I don’t understand what happened, I can tell you for sure that I did nothing wrong my whole life (44 years) and I did only good and I never had ugly thoughts of my own. I know for sure that I have a still functional CD with some of my pictures and both CDs with the films made in 1989 and 1990, I know where I put them, but now I am afraid to look in that place under my desk…sometimes they took things and many old photos with my relatives from my house too. It is true. It is monstrous. My family was always very poor (all my close relatives), and after all these years, after thinking in detail and about the whole I understood that my poverty was the main cause of all misfortunes in a row in my life. They never had money, I was always the poorest or almost in the groups I was in, I studied in vain 23 years in state schools and universities, and I obtained in vain almost only high grades or the highest rank. In the same time I read a great many good literature books or scientific books. It was a time when I used to read a book each day and I had hopes about the future, without any kind of pessimism. I was not vain, I just wanted to be alive and to have a job and a family and kids somewhere in another city in my country, not in Bucharest, where I could not get along with my parents, who were very violent and all their violence began with quarrels about money in the very beginning. They and others monstrously abused me for almost 31 years now. This is the story of my life. They always said as a kind of excuse that I was too kind and good.
Below is the old house of my grandparents in that village, the only one who had a crucifix with crucified Jesus Christ in front of it (named “troiţa” in Romanian, you can search on the net), a thing that is not common in front of people’s houses. Many years in a row they had lily-of-the-valley under the crucifix, that usually bloomed on Easter time. They are called “little tears” in Romanian. People made the sign of cross passing by and left candles lit under our crucifix. I was a happy child. I bought a very small compact Olympus digital camera in 2007, one of the few things I could afford all my life (now they are cheap) and I made this photo on morning light in September 2011. But they always change the dates on my photo files. I still have this photo in my camera.
I still have to add a few more things. For example a few photos that I took with Gypsies on the outskirts of my grandparents’ village. I created this collage with some of the best from the few photos I have with Gypsies. I made these photos on Fujifilm in the ’90s, walking around the village of my grandparents (in other neighboring villages, e.g. in Scoreiu and Cârţa/ Kertz in German), together with my grandma, because I had to write a paper about Gypsy/minorities life as a student. They were really hospitable. I visited a few Gypsy families, I made interviews (I still have them recorded on tape, a little deteriorated since then), I found interesting things about their traditions (betrothal, wedding, funeral, etc.), their deportation over Dniester/ Nistru river in WWII, their traditional clothes (head kerchief for married women and long dresses, usually red, round black hats for men, that wide leather belt for men, etc.) There were different types of Gypsies in that area, between Fagaras and Sibiu. It was a county fair day that day, that’s why they prepared cattle for sale or to buy or they shared beer together.
Another fantastic thing is that I found there very very old houses, as you can imagine. Look for example at these 2 in the photos below. They the same imprint both, the strange thing is that 2 years before I made this picture, this house too was conquered by vines up till the cross (the cross or floral symbol atop that circle), exactly like the other one, somehow they fell down, I still have the older version. I don’t know what represents that symbol, maybe my mother was right and it has some link with the Austro-Hungarian rule. Another very interesting fact is that in the past (not so long ago, I’ve seen with my own eyes) houses were imprinted with signs designating the function of the proprietor, like farrier, firemen, etc.
In the picture below you can see another interesting detail from a house obviously newer, dated 1897, whose entire picture I still have it in my computer, it looks new compared to others. It seems that the other houses with the other symbol are very very ancient. But this symbol resembles very much the other one and the two attic openings are quite the same.
Another interesting fact is that in people’s homes ceramic plates of German influence, normal in that area, were hung on the walls, and in our house too. Here is the picture of a plate that tells something about God, obviously of German origin, which I could not translate:
And here you can find another video i made with my photos from the village:
Below I add 2 more photos: my great-grandparents’ crosses (they were the parents of my maternal grandma and of that WWII hero, and they share the same name) and the cross of my grand-grand-grandfather (father of Victoria, my great-grandmother, she was the mother of my maternal grandpa). My great-great-grandfather Nicodim lived to be almost 101 years old and his photo appeared in the local newspaper together with my grandparents, while he was casting his vote in late ’60s. Unfortunately I don’t have that photo, it was taken by my mother’s brother, and I don’t know if he still has it. It was a communist vote and newspaper, but that memory was worth preserving.
And last but not least, a photo of a part of my grandpa’s room, where he slept in his last living years, where we used to cook meals on an old cast iron stove in my childhood. You can see a part of those pottery of German influence (there are better than these) and if you look carefully at the photos on the wall you will see me and my maternal grandma Olimpia and in the old photo placed in the icon’s frame you will see one of my great-grandmothers (I forgot which one) dressed in the local specific folklore costume, that did not change too much from then. I still have one of my grandma’s costumes. And I already shown that to you in the pictures with the church mass. That green thing is a small cupboard inside the wall where they kept the family’s Bible and candles.
But this story wouldn’t be complete without the photo of some distant relatives (being a small village everyone was connected to everyone and distant kinship marriages were not rare, even my uncle and my aunt are 3rd grade cousins) that I took in the village’s graveyard and I believe that to be an important historic legacy. It is very very old and the costume the spouse wore is not similar to the traditional Romanian folklore costume that my grand-grandmothers wore. I suppose that it can be a matrimony between people of different ethnic backgrounds, maybe the woman was of German origin. The man’s costume is similar to Romanian men’s costume in that area. My mother said that it was him related to us, not her. My mother really knew many things about her family’s past, because after dining together we stood many times telling stories about old times. But one of the questions I have is: if that was in the beginning a small community of colonizers of German origins, then why did they found the village there or why did they come exactly there, where it was not a main commercial route, where the river flooded the lower gardens periodically and where there was very little farmland for corn or wheat and mostly pastures and forests? Why, when it was predictable that they will be assimilated?
P.S. I don’t know if others have trouble viewing my photos, because on my editing page the last ones I added appear less clear than the one with our old house that I posted in the beginning.
In the video below you will find me as a child (5 years old) in traditional folklore clothes made by my great-grandmother which I still have (they appear in the last photo, they are at my mother’s place but I could not go there for a long time, when I went there I looked at them sometimes, I don’t have place in my apartment for all that, I still have two woolen adorned blankets, woven by my grandma who did this for many winters at her old wooden loom, like many other women in the village), and in another photo it is me at 15 years of age in grandma’s costume with traditional black head kerchief and black jacket and our wooden hay wagon (we had farrier to make wheels and horseshoes) with my grandpa — he was born in 1925, he was a young grandpa at 46, and my grandma was 42-43, being a bride at 17. May they rest in peace.
and…a final detail about me, something personal…some may think that my mother was not my real mother, even I thought like this sometimes…but there is physical resemblance between me and her, and I won’t count here those details, including hand bones and shape, etc. And my mother resembled my grandmother too. Below is a photo (I have many) where you can see how my mother resembled her mother and I at 9 years of age, resembling them. There was no physical similarity at all between me and my father…The old woman in the photo is my great-grandmother, the mother of my grandpa.
I loved and respected very much my family and my ancestors, but everything turned wrong…and it was not my fault at all, believe it or not.
Alt blog vechi al meu cu povestiri și cu plângeri despre sărăcie și vecini către finalul blogului, în engleză:
Povestirea de mai sus conține multe detalii inutile. Eram încă vrăjită în 2015 și abia ulterior am reușit să mă desprind și de sat, satul meu drag, unde au murit oameni buni...și să văd totul mai obiectiv. Mai jos, spre comparație, casa veche azi dărâmată, unde am crescut lângă București:
What you see in the picture below was the fresh, clean and cold water source from which almost all peasants in the village brought drinking water in my childhood. It was located on the other end of the village, opposite to our house. We drank water only from there, because people believed that wells’ waters are not clean enough and I think they were right. Me too I brought home water from there many times, it is a place full of beautiful memories for me. There women cleansed their sheep wool too, there the priest consecrated water a long time ago on the 6th of January, an important Orthodox celebration: the baptism of Jesus Christ (Boboteaza). The old church in that village (the one still there was founded in 1811) is consecrated to the celebration of the Beheading of Saint John the Baptist and it was for certain signaled like this a few years ago, with its consecration, on the highway that runs maybe 500 meters or more from this small and almost deserted now village, named Colun.
The right side of the trough was for humans, the left side for horses and cattle, kept half full. They were separated by a stone wall.
The date of its renovation is no more visible in this picture, it was 1971, the year of my birth.
(Or it was 1970, precisely one of these years, I have pictures on my old computer, but the computer technician delayed very much to lend me my new computer, that was payed by my mother, with money from a land in this village, sold cheaply of course and divided between her and my uncle. She needed a washing machine, she washed her clothes by hand, and she payed for my computer. That man promised me that he will come quick with my new computer and the memory of the old one, I still wait and hope, there were poems and photos of mine and other things that I cared about, and this old laptop I use now is very inconvenient and its cursor jumps when I need to write quickly).
My mother told me an intriguing and unbelievable story — that this source was founded under the reign of Maria Theresa. The source is called “şipot” in Romanian, a feature that appears in some poems of a great Romanian poet and philosopher, Lucian Blaga. There was another source like this in the old times on the other edge of the village, close to our house, but it got dry before my birth.
In later years, French people who gave help to this village of my grandparents in the context of kinship among villages (there were either French or German for those villages in Transylvania, as far as I know), built a pipeline for the houses with water from a higher constructed pool. But, that water was not (always) clean as it was before and one of my neighbors from Voluntari even said that he will analyze thart water's properties, which I don't know if he did. I saw this in the kitchen of my aunt’s mother, who used it. That woman survived one year after my grandpa, she was younger, but very ill. The source was still clean. My grandpa refused to connect his house with that pipeline. I still have a blouse from those helping French, who gave clothes too.
Up on the hill there is the old graveyard, upwards from this water source. In my childhood there was also the ruin of an old wooden mill, I don’t know if it ever was functional, because I remember only how my grandparents took their grain crops in other villages for grinding. Maybe I forgot about that old mill. When I was very little they took me to the mill to watch and I was very impressed, I cannot remember the surroundings where it was. But those were magical times when there was a farrier in the village and many other things.
I write here again historical facts about that area, that I wrote on other photos too, because they impressed me in the past. In the past I went in the attic of my grandparents and found important proves about my ancestors past or their war time participation, or how they changed their name from Sarafin into Popa. Sarafin, also found by me as Serafin or Serafim in official papers means angel, Popa means priest. At some time in his life my grandpa had both names in official papers, he was Popa-Serafin Ioan. But the village people still called me and my relatives too Sarafin. In his later years my grandpa was very proud that his name was Ioan and not Ion. I don’t remember precisely this, maybe he was Ion too, but I forgot. I still have my old postcards sent to them, but now I don’t feel like searching, it is useless, who cares? I think that maybe his son is Ion, not Ioan. There in that village most men were baptized Ioan and a few of them Ion. My paternal grandfather, who is said to originate from Târnăveni in Transylvania, and who was not Hungarian, changed his name from Moldovan into Moldoveanu.
That place where my grandparents lived was steeped in history, the neighboring village Scoreiu reminds me of the father of one of the most important figures in antique Dacian history and the village Cârţa (named now Kertz too in German on the highway plates) hosts the ruins of an interesting old Cistercian church, you can find it on the net. It is also linked to the name of Cârţan, a legendary figure in my childhood books and maybe now too, I did not verified yet, who was supposed going in pilgrimage to Rome. Dacian figures are depicted in their old traditional costumes on the Trajan’s Column in Rome, and you can find copies of its fragments in the National History Museum in Bucharest, that I visited a few times. Cârţa and therefore my grandparents’ village are located in the geographical center of Romania. Ucea, very close to that place, is officially recognized as the center of Romania. And my village is very close to Avrig, the birthplace of Gheorghe Lazăr, an important Romanian patriot, the founder of the first Romanian language school – in Bucharest, in 1818. My mother studied in Sibiu at the college bearing his name. From there the distance is not too long until you reach the Orthodox monastery from Sîmbăta de Sus, but maybe the main touristic attractions are the famous Tranfăgărășan route that starts close to the village
https://en.wikipedia.org/wiki/Transf%C4%83g%C4%83r%C4%83%C8%99an and one can visit the Bâlea lake and waterfall.
In 1984 the government started to built there an artificial lake and a dam, like there are many on river Olt in that area. The dam was finished only in the ’90s.
Although the village of my grandparents was almost deserted in 2011, a few people made new accommodations even inside the village, like the one you can see in the picture below and fishermen built new houses on the outskirts, near the artificial dam lake.
Maybe in 2006, but for certain in 2007, I was there with my mother. My grandpa still had crops in the field those years and his horse and he took us with his horse carriage down, over the river Olt. There he showed us, among other things, a newly built tourist accommodation, but in an ugly newly created surrounding in my opinion. I don’t know if it is still there….who could have want to go there? It wasn’t close to the lake where most fishermen go, but it was close to a marshy large pond. Back then I did not have yet my camcorder or my small compact camera, I had a small Fuji and a single film roll and I could not take too many pictures.
And you can read my story, absolutely true, about the dam and other things here:
The Dam, my story in English
In the collage below you can see images from the church built in 1811, according to the engraved plate I saw there. It is probable that the old paint and the old church furniture (pews and those “tables” – I don’t know their names – for Orthodox cantors) date from that period.
In my grandparents’ village, in September 2011, I could admire once again the old church, the old paintings and pews and icons, I assisted to the mass and made a lo-fi film, and I took some snapshots for those eventually interested in that old atmosphere. That day it was a special gathering, exactly like that one they organized in 1984, called “The sons of the village”. And exactly in 1984 they started to build the dam. It is in Southern Transylvania, near the river Olt flowing westwards, between Fagaras and Sibiu cities.
In the courtyard of the church there could be still guessed in 2011 the place were apparently was the ruin of another church. My mother told me that in her childhood the village was divided between Orthodox church and Greek-Catholicism and that her family belonged to the latest. And then the church was demolished (I don’t know for sure the story about that) but what seems more plausible from her stories is that the local authorities in the ’50s interdicted and maybe persecuted the Greek-Catholic church and the churches became Orthodox, one and alone in that village.
The icons that you see in the images in the second collage below are not expensive as far as I know, they are new, but the church was looted by a band of thieves a few years ago. Some Gypsies killed the village priest that lived there since I was a child, in his own house, then they were imprisoned. The clothes worn by the woman in the image bottom left are the traditional folklore costume in that region.
I went in 2009 and 2011 with my mother to the village graveyard to visit the graves of our ancestors, one of them lived almost 101 years old, and many of them were longevive people, like almost all the people in that village with fresh air and fresh water. I made pictures with their grave stone crosses, we searched for all of them and meditated about old times. It was one of the rare moments I was emotionally close to my mother. What saddened us is the fact that apparently some people profaned the grave of my great-grandmother, named Letitia Barbu (an old name of Latin origin), who was the mother of my maternal grandmother Olimpia and of a son Ioan, who died at only 21, in 1945, as it is written on his cross, at Bălăuşeri (a place that I visited twice), as a hero in WWII. I read somewhere on the net that there the battle was fierce. It would have been impossible in our opinion for the wind to take off her photo from the stone. Her husband’s grave, next to hers, was untouched. Letitia Barbu died at a younger age, because of ovarian or uterus cancer (that’s what my family told me). Here in the photo below you can see the memorial cross his parents erected on the main street village, the first photo is from a film made in 1990 and the second is a camcorder photo from 2009 or 2011, where you can read his obituary and the names of his father, mother and sister (my grandma) below.
Near the memorial for my great uncle, on the left side, recently, some people erected another memorial cross for a hero that died I don’t know where in the 1989 Revolution. I did not know him and no one told me his story. Between the two crosses there is a memorial stone raised for all heroes dead in WWII, although I was told that my great uncle was the only one from that village. That was raised by the state, and it could be possible that my ancestors needed to raise their own cross. That stone in the middle was adorned with an artificial flowers crown, like in the picture you can see below:
Today, 19th of July, 2015, they took again some pictures from my old laptop. This picture with that monument too. I had many with that place. This picture was on my laptop maybe yesterday or a few days ago. Most of my files were on my old computer that broke completely in February or so. I had no money for sticks or other memory stocking devices. I had money for CDs a long time ago. Now I don’t have money enough not even for food. And even my CDs with poems broke when I put them in the old computer. Finally my mother bought me another computer. The old one started, then, before opening Windows XP, it was written on the screen “fatal system error”, I don’t remember the rest, then it shut down at the same stage every time I tried to start it. The computer technician said initially that it was a soft error then that I need a new computer. He said that the hard disk is alright so he will transfer my poems and photos on the new one. Since my mother gave him the money a few weeks passed, though he said that he will come with the new one in a few days. I still hope everything will be alright. Meanwhile, they stole some of my pictures from my laptop, including this one. They also stole from facebook photos I cared about, like those where I appeared in recent years together with my first cousin Irina and mother’s neighbors or my mother. I had likes and comments on them, I don’t know why they take my things. They continually hit me each day, they invent different things every day. This laptop is hardly functional when I need to write something quickly, I have to stay at a slow pace. I am sorry, I don’t understand what happened, I can tell you for sure that I did nothing wrong my whole life (44 years) and I did only good and I never had ugly thoughts of my own. I know for sure that I have a still functional CD with some of my pictures and both CDs with the films made in 1989 and 1990, I know where I put them, but now I am afraid to look in that place under my desk…sometimes they took things and many old photos with my relatives from my house too. It is true. It is monstrous. My family was always very poor (all my close relatives), and after all these years, after thinking in detail and about the whole I understood that my poverty was the main cause of all misfortunes in a row in my life. They never had money, I was always the poorest or almost in the groups I was in, I studied in vain 23 years in state schools and universities, and I obtained in vain almost only high grades or the highest rank. In the same time I read a great many good literature books or scientific books. It was a time when I used to read a book each day and I had hopes about the future, without any kind of pessimism. I was not vain, I just wanted to be alive and to have a job and a family and kids somewhere in another city in my country, not in Bucharest, where I could not get along with my parents, who were very violent and all their violence began with quarrels about money in the very beginning. They and others monstrously abused me for almost 31 years now. This is the story of my life. They always said as a kind of excuse that I was too kind and good.
Below is the old house of my grandparents in that village, the only one who had a crucifix with crucified Jesus Christ in front of it (named “troiţa” in Romanian, you can search on the net), a thing that is not common in front of people’s houses. Many years in a row they had lily-of-the-valley under the crucifix, that usually bloomed on Easter time. They are called “little tears” in Romanian. People made the sign of cross passing by and left candles lit under our crucifix. I was a happy child. I bought a very small compact Olympus digital camera in 2007, one of the few things I could afford all my life (now they are cheap) and I made this photo on morning light in September 2011. But they always change the dates on my photo files. I still have this photo in my camera.
I still have to add a few more things. For example a few photos that I took with Gypsies on the outskirts of my grandparents’ village. I created this collage with some of the best from the few photos I have with Gypsies. I made these photos on Fujifilm in the ’90s, walking around the village of my grandparents (in other neighboring villages, e.g. in Scoreiu and Cârţa/ Kertz in German), together with my grandma, because I had to write a paper about Gypsy/minorities life as a student. They were really hospitable. I visited a few Gypsy families, I made interviews (I still have them recorded on tape, a little deteriorated since then), I found interesting things about their traditions (betrothal, wedding, funeral, etc.), their deportation over Dniester/ Nistru river in WWII, their traditional clothes (head kerchief for married women and long dresses, usually red, round black hats for men, that wide leather belt for men, etc.) There were different types of Gypsies in that area, between Fagaras and Sibiu. It was a county fair day that day, that’s why they prepared cattle for sale or to buy or they shared beer together.
Another fantastic thing is that I found there very very old houses, as you can imagine. Look for example at these 2 in the photos below. They the same imprint both, the strange thing is that 2 years before I made this picture, this house too was conquered by vines up till the cross (the cross or floral symbol atop that circle), exactly like the other one, somehow they fell down, I still have the older version. I don’t know what represents that symbol, maybe my mother was right and it has some link with the Austro-Hungarian rule. Another very interesting fact is that in the past (not so long ago, I’ve seen with my own eyes) houses were imprinted with signs designating the function of the proprietor, like farrier, firemen, etc.
In the picture below you can see another interesting detail from a house obviously newer, dated 1897, whose entire picture I still have it in my computer, it looks new compared to others. It seems that the other houses with the other symbol are very very ancient. But this symbol resembles very much the other one and the two attic openings are quite the same.
Another interesting fact is that in people’s homes ceramic plates of German influence, normal in that area, were hung on the walls, and in our house too. Here is the picture of a plate that tells something about God, obviously of German origin, which I could not translate:
And here you can find another video i made with my photos from the village:
Below I add 2 more photos: my great-grandparents’ crosses (they were the parents of my maternal grandma and of that WWII hero, and they share the same name) and the cross of my grand-grand-grandfather (father of Victoria, my great-grandmother, she was the mother of my maternal grandpa). My great-great-grandfather Nicodim lived to be almost 101 years old and his photo appeared in the local newspaper together with my grandparents, while he was casting his vote in late ’60s. Unfortunately I don’t have that photo, it was taken by my mother’s brother, and I don’t know if he still has it. It was a communist vote and newspaper, but that memory was worth preserving.
And last but not least, a photo of a part of my grandpa’s room, where he slept in his last living years, where we used to cook meals on an old cast iron stove in my childhood. You can see a part of those pottery of German influence (there are better than these) and if you look carefully at the photos on the wall you will see me and my maternal grandma Olimpia and in the old photo placed in the icon’s frame you will see one of my great-grandmothers (I forgot which one) dressed in the local specific folklore costume, that did not change too much from then. I still have one of my grandma’s costumes. And I already shown that to you in the pictures with the church mass. That green thing is a small cupboard inside the wall where they kept the family’s Bible and candles.
But this story wouldn’t be complete without the photo of some distant relatives (being a small village everyone was connected to everyone and distant kinship marriages were not rare, even my uncle and my aunt are 3rd grade cousins) that I took in the village’s graveyard and I believe that to be an important historic legacy. It is very very old and the costume the spouse wore is not similar to the traditional Romanian folklore costume that my grand-grandmothers wore. I suppose that it can be a matrimony between people of different ethnic backgrounds, maybe the woman was of German origin. The man’s costume is similar to Romanian men’s costume in that area. My mother said that it was him related to us, not her. My mother really knew many things about her family’s past, because after dining together we stood many times telling stories about old times. But one of the questions I have is: if that was in the beginning a small community of colonizers of German origins, then why did they found the village there or why did they come exactly there, where it was not a main commercial route, where the river flooded the lower gardens periodically and where there was very little farmland for corn or wheat and mostly pastures and forests? Why, when it was predictable that they will be assimilated?
P.S. I don’t know if others have trouble viewing my photos, because on my editing page the last ones I added appear less clear than the one with our old house that I posted in the beginning.
In the video below you will find me as a child (5 years old) in traditional folklore clothes made by my great-grandmother which I still have (they appear in the last photo, they are at my mother’s place but I could not go there for a long time, when I went there I looked at them sometimes, I don’t have place in my apartment for all that, I still have two woolen adorned blankets, woven by my grandma who did this for many winters at her old wooden loom, like many other women in the village), and in another photo it is me at 15 years of age in grandma’s costume with traditional black head kerchief and black jacket and our wooden hay wagon (we had farrier to make wheels and horseshoes) with my grandpa — he was born in 1925, he was a young grandpa at 46, and my grandma was 42-43, being a bride at 17. May they rest in peace.
and…a final detail about me, something personal…some may think that my mother was not my real mother, even I thought like this sometimes…but there is physical resemblance between me and her, and I won’t count here those details, including hand bones and shape, etc. And my mother resembled my grandmother too. Below is a photo (I have many) where you can see how my mother resembled her mother and I at 9 years of age, resembling them. There was no physical similarity at all between me and my father…The old woman in the photo is my great-grandmother, the mother of my grandpa.
I loved and respected very much my family and my ancestors, but everything turned wrong…and it was not my fault at all, believe it or not.
Alt blog vechi al meu cu povestiri și cu plângeri despre sărăcie și vecini către finalul blogului, în engleză:
Povestirea de mai sus conține multe detalii inutile. Eram încă vrăjită în 2015 și abia ulterior am reușit să mă desprind și de sat, satul meu drag, unde au murit oameni buni...și să văd totul mai obiectiv. Mai jos, spre comparație, casa veche azi dărâmată, unde am crescut lângă București:
vineri, 18 decembrie 2020
CONCLUZII, partea a 3-a - politică
Aici voi nota în curând concluziile finale legate de politică. Cineva a spus că unii oameni vor fi revoltați de concluziile mele politice, fiindcă ei au patimi sau pasiuni politice asemenea celor proști și mulți, în timp ce eu sunt un om rece și intelectual în analiza politicii, cum am fost întotdeauna, aruncată fiind de soartă printre oameni inuman de calzi și înfierbântați de politică, fie pentru că erau proști, fie pentru că erau vreun fel de agitatori politici, naiba știe ce, sau chiar nebuni. Nu intenționez să supăr sau să deziluzionez pe nimeni și întotdeauna am avut respect și grijă față de sensibilitatea oamenilor de rând, fără să mă amestec câtuși de puțin în politică, dar, fără să vreau, privindu-i pe ceilalți ca pe un fel de copii cu distracțiile și jucăriile lor. Întotdeauna am fost un om cu mult bun simț, chiar dacă oamenii m-au ținut izolată întreaga viață și nu am jignit și nici deranjat pe nimeni nici din punct de vedere politic. Oricum am fost un om foarte tăcut și complet fără gânduri politice, fiind și exclusă din lume oricum. Om de mult bine, aș fi știut să pun mereu o vorbă bună pentru cei dragi, dar nu politică, dar ei mereu m-au izolat și au mințit despre mine. (Și în familie era ca în cazul colegilor de școală și liceu cu gașca lor - prin respingerea mea totală și batjocorirea mea își creau anumite structuri de putere și comunicare în cadrul comunității, de fapt în mod artificial, fiindcă mințeau, ce spuneau despre mine era fals și asta le structura și le organiza o parte din viața lor psiho-socială din care eu eram exclusă, practic singura regulă constantă a lor.)
Așadar să scriu încă o dată câteva generalități. Tot ce am spus mai sus e adevărul și ar mai fi de adăugat că așa am fost mereu. Eram pregătită poate să citesc și să înțeleg filozofia istoriei, (ca domeniu teoretic). Am căutat în dicționar definiția politicii și am găsit că e o activitate a grupurilor și claselor sociale, că cuprinde scopuri și mijloace de atingere a lor etc. Se pot face deci multe distincții. Una ar fi diferența față de conștiința sau credința politică. Desigur că politica, mai ales prin activitatea de mass-media pentru atingerea unor scopuri, modelează conștiințe și are rolul unificator sau chiar funcțiile unei comuniuni prin limbă, sunet și imagine, asemenea unui ritual. Politica mai înseamnă și managament al resurselor umane sau de mediu, și poate fi observată această funcție mai ales dacă privim structura și denumirile ministerelor unui gurvern. În orice caz, pe mine nu m-ar fi atras defel, chiar dacă aș fi fost capabilă de așa ceva, să muncesc pentru guvernarea unei țări în mod științific sau inteligent și nici să studiez acest domeniu de activitate. La fel, nu m-ar fi atras nici munca de propagandă sau studiul și prognozele privind acest câmp de activitate – chiar și numai teoretic nu aș fi dorit să studiez așa ceva. Problemele mele au fost create de unii oameni răi, care intrau telepatic peste mintea mea abia în ultimii 15 ani, în cu totul alt domeniu de activitate și anume părerile așa-zis politice ale oamenilor de rând, pe care eu nu i-am disprețuit, nu i-am influențat în niciun fel și nici nu mi-aș fi dorit acest lucru. De fapt, nu părea a fi vorba de politică, ci de părerea lor despre mine, pe care unii susțineau că au politizat-o sau au legat-o de evenimente sau forțe politice.
Intru direct în problemă. Unii susțineau că eu am fost masacrată și vânată toată viața fiindcă am fost prezentă la revoluția din 1989 și, din păcate, filmată. Și tatăl și nașul meu mă disprețuiau că am fost ”revoluționară”. Spuneau că am fost condamnată la moarte fiindcă am scandat acolo împreună cu ceilalți lozinci anticeaușiste. Voi explica din nou imediat. Ca și atunci când a fost vorba de evenimentele neplăcute din Târgu Lăpuș, nici în decembrie 1989 nu am știut că sunt filmată, luați aceasta în considerare. Am explicat totul pe larg. Sunt nevinovată. Nu am complotat defel în scopul acelei revoluții, nu am fost colaboraționist, nu am vrut să merg acolo, ci am fost atrasă de forțe stradale, care m-au prins în apropierea locuinței Irinei I și m-au convins să merg la Piața Revoluției. Revoluția nu s-a petrecut datorită mie. Adevărul e că în viață nu am avut nici păcatul curiozității și doar atunci am cedat impulsului curiozității și încă o dată în copilărie, când am căutat în lada din podul bunicilor și am găsit documente militare parcă și alte certificate, precum și istoria numelui familiei mamei. Deci numai o dată în viața adultă practic. Tocmai Irina I mă vizitase cu o seară înainte, ca să îmi vorbească de acele evenimente din 21 decembrie 1989. Ea m-a instigat, cum s-ar zice. Ajungând în acea piață așa cum am povestit, am fost obligată, fiind în încercuire, să strig acele lozinci, pentru a nu face notă discordantă. Nici măcar nu știam, cum știau ceilalți, că revoluțiile se petrecuseră deja în multe țări est-europene, începând cu primăvara.
Cu toată nevinovăția mea cu tot, unii m-au tot lovit cu ideea că istoria nu poate fi schimbată și chipurile de aceea mă omoară ei pe mine. E o aberație. Normal că istoria reală nu poate fi schimbată, fiindcă ceea ce a fost nu poate fi schimbat. Deci părea că ei se referă la faptul că evenimentele revoluționare din București au fost descrise distorsionat de istorici. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, istoria scrisă exact asta este – munca unor intelectuali numiți istorici. Două din colegele mele aveau rude istorici, una fiind chiar Irina I, printr-o coincidență. Deci, istoricii sunt cei care scriu istoria, este meseria lor. Este adevărat că evenimentele de atunci au fost descrise diferit față de cum au fost, am verificat și eu citind manuale școlare și în wikipedia, pe internet. De asemenea, am observat că descrierea acelor evenimente s-a modificat chiar în cursul actualului regim politic, instaurat la Revoluție. Nu se schimbă istoria doar odată cu revoluțiile. Manualul meu vechi de istorie mi-a fost, desigur, luat de părinți, care nu mă lăsau să păstrez nimic al meu și mă terorizau mereu. Este și acum scris în manuale și cărți pentru tineri că istoria scrisă reflectă interesele puterii politice în general, nu doar în epoca de odinioară. Totuși, cei care mă terorizează au inventat că trebuie să mă omoare numai fiindcă am fost martoră atunci la revoluție. Sau fiindcă tinerii au fost mințiți despre ce a fost atunci de către adulți care, la rândul lor, au fost mințiți etc. Că ar fi nu știu ce rușine etc. Acum să judecați drept – eu nu am încercat să descriu acele evenimente și nu aveam niciun interes să spun cuiva adevărul. Nu aveam cui și oricum nimeni nu era interesat de adevăr, dimpotrivă. Bineînțeles că adevărul curat e întotdeauna mai bun, nu am fost un om care să tăinuiască ceva și aș fi spus adevărul dacă ar fi fost necesar, dar nu a fost cazul de așa ceva. Era total inutil și oricum nimeni nu m-ar fi crezut. Acum ei spun că i-a deranjat că eu am spus exact cum a fost și cum am suferit eu atunci, că oamenilor nu le place – deși ar putea pur și simplu să spună că relatarea mea scrisă nu e veridică, fiindcă am fost închisă la psihiatrie și fiindcă există câteva locuri în care eu nu mai sunt sigură de cum a fost. Părinții mei au încercat să îmi spele memoria, atât prin psihiatrie, cât și prin luarea cu forța a ziarelor culese de mine atunci, prin insistarea cu violență verbală și psihică – tata – asupra uor puncte din povestirea mea, fiindcă eu le-am povestit și lor. Oricum, mi s-a spus de multe ori că toată lumea știe adevărul despre ce a fost atunci la Revoluție, dar vor să rămână public scris în istorie așa cum e scris, puțin altfel decât cum a fost, eventual pentru alinierea firească la politica altor state. Eu nu am nimic împotrivă, desigur, poate au dreptate. Oricum, toți cei care au fost în fostul CC sau în piață odată cu mine, știau de asemenea cum s-a derulat revoluția, deci o grămadă de oameni știa și încă mai țin minte probabil, oare ce au cu mine? Unii spun că e vorba de nu știu ce putere prin forța informației și deci ei vor să mor eu sau să îmi distrugă creierul, pentru ca ei să aibă unica putere legată de adevărul de atunci ce va deveni secret numai al unora prin moartea mea sau că va fi șters complet din memoria colectivă. Nu știu de ce de fapt.
Mai e ceva de adăugat. Eu nu am nicio vină legat de moartea fostului așa –zis ”tiran”, Ceaușescu. Îmi amintesc cu precizie că am scandat moartea lui, în mod ipocrit, dar fiind eu prinsă în cursă acolo, altfel vă dați seama că nu am dorit niciodată moartea nimănui. Apoi am deschis odată cu părinții televizorul exact când el era împușcat la Târgoviște, împreună cu soția și pentru o secundă-două mi-am pierdut cunoștința și am strigat moarte fără să vreau. Tata striga foarte puternic. A fost singura dată în viață când mi-am pierdut astfel conștiența și totuși puteam să mă văd din afară cum strig, a fost totodată singura mea experiență extracorporală întreaga viață.
Mi s-a spus adesea că Ceaușescu era ”the bad guy” sau cel care era urât de toată lumea și că toți voiau moartea lui. Prin urmare părea ridicol și reprobabil faptul că eu explicam că nu avusesem nicio vină legat de moartea lui. Familia mea era extrem de pornită împotriva familiei Ceaușescu, încă de când eram copil, și în acest mod, prin opiniile lor rele, vulgare și violent exprimate ei îmi făceau amare aproape toate zilele cu reuniuni în familie, uneori chiar și de sărbători, la finalul fiecărei mese. De atunci am prins dezgust față de propaganda politică pentru proști. Dar, în ultimă instanță, în fața lui Dumnezeu sau a unei instanțe drepte, sau a ultimei comuniuni, omul e responsabil numai pentru ceea ce a greșit, și cei buni și fără păcate nu sunt pedepsiți. Eu am povestit totul curat, așa cum am făcut și cu restul povestirii despre viața mea. Ce treabă aveți cu mine și de ce credeți că eu trebuie să mor din rațiuni politice? Ce politică? Eu am fost un om cu abilități legate de filozofia istoriei, nu am deranjat niciun politician. Și legenda marelui Socrate, piatră de temelie pentru filozofi, îl privește drept un om otrăvit pentru vină politică, de fapt condamnare nedreaptă și fără legătură cu politica. Istoria poate sta scrisă așa cum este, oricum se va schimba când va fi nevoie. Tuturor ne place istoria, cu toții știm că istoria recentă minte mereu și ne plac mai ales timpurile străvechi, cu aerul lor de legendă și poveste. Nici din punct de vedere al politicii nu am greșit.
Spuneam despre ideea de adevăr istoric în politică. Ese absurd ca dvs. să doriți moartea mea pentru că adevărul a fost mai degrabă ce am povestit eu – oricum nu sunt mari diferențe, nu sunt prăpăstii chiar. Unii spun că anumiți politicieni v-au convnis că eu ar trebui să fiu omorâtă, dar mă îndoiesc. Poate că ar fi bine să citiți tot ce am scris, inclusiv concluziile ce vor urma după cele politice, fiindcă nu mai e mult.
Când eram încă în București, interesul legat de adevăr în politică nu exista, oricum nu legat de ceea ce spuneam eu. Unii intrau în gândul meu cu ideea că nu îl interesează adevărul, el vrea să aibă ce băga în oală. Probabil că ați înțeles că eu nu aș fi putut fi coruptă să spun vreo minciună, nici cu otravă, cum au făcut, nici cu sărăcie, cum au făcut, nici cu lipsa drepturilor și nici cu altceva. Ei practic mă omorau și eu niciodată nu am crezut că ei voiau să mă forțeze să spun minciuni legate de politică, nici nimeni nu mi-a sugerat așa ceva niciodată. Nici în fața morții nu aș fi spus, din mai multe motive, în primul rând fiindcă minciuna face răul și poate lovi alte creaturi fantastice și bune și cuminți, cum am fost și eu și eu nu aș face așa ceva.
Am fost un om izolat, nu aveam niciun motiv să împărtășesc adevărul inutil despre suferința mea, decât cel mult dacă aș fi făcut ceva frumos, artistic, dar în formă deghizată în vreun teatru metaforic sau altcumva. Dar ei m-au otrăvit puternic, chiar dacă ei neagă, e adevărul, jur, încă se poate reconstitui o parte cu anumite dovezi. Nu știu de ce. Oricum, dincolo de tempora et mora adevărul este totdeauna cel mai frumos dar pentru cugetul omului, orice adevăr. Numai minciuna lovește, dar ei consideră că și adevărul îi lovește, pe cei care au mințit. Nu, doar minciuna lovește și așa m-au lovit pe mine. Adevărul meu nu – mai ales explicat întreg, nu ar fi lovit absolut pe nimeni, căci nu există vinovați în ultimă instanță – cei inteligenți aproape niciodată nu greșesc, iar ceilalți sunt slabi de înger și de fapt i-responsabili. Eu am greșit doar țipând moarte, dar în stare de inconștiență, fiind deci o simplă unealtă, atunci. Ulterior, intelectul meu s-a dezvoltat, dar nu am transmis adevărul decât profesoarei Anghelescu de istorie, și în acel moment nu mi-am dat seama că poate fac ceva rău, că poate ea nu știa nimic. Fusesem singură prea mult timp, niciodată nu vorbisem cu nimeni. Ceea ce a fost rău în viața ei, ulterior ar fi fost oricum, chiar dacă nu i-aș fi spus, așa am pățit mereu. Oricum, și pentru tineri și în general, adevărul, frate cu lumina, este mai frumos decât minciuna, dar duce uneori la tragedii în sensul puternic al cuvântului, dacă e greșit înțeles. Eu am scris adevărul fiind totuși un om de valoare și otrăvită puternic – deci amețită puțin ca să fac asta – fără niciun motiv otrăvită.
Ulterior, aceleași uri și politici ale altor popoare au dus și la omorârea lui Saddam Hussein, la care am deschis televizorul tot întâmplător – când stăteam în blocul doi și priveam televiziunea rar, de două-trei ori pe an, deși alții se uită zilnic. Am supraviețuit aproape 50 de ani cu extrem de puțină mass-media, poate și fiindcă am fost un om inteligent. Oricum preferam mereu liniștea.
Unii mi-au spus, la mulți ani după întâmplare, că nefasta psihiatră Vișoiu, la care mă trimisese doamna Mitrofan, m-a tratat monstruos fiindcă credea că eu sunt pedepsită psihiatric ca să nu spun adevărul despre revoluție. Fără să bănuiesc așa ceva, i-am dat pe o hârtie o declarație pe scurt despre toți anii de calvar, inclusiv o parte din aventura mea nevinovată la revoluție. Este posibil ca aceeași Vișoiu să fi fost în locul ginecologului în 2018, sau oricum semăna cu ea și m-a tratat monstruos și violent.
Sunt unii care spun că revoluția din 1989 nu a fost decât f_terea mea. Probabil că ați observat că unii, destui sau adesea, păreau să creadă că eu eram un fel de zeu sau dumnezeu. Ideea lor era că orice război sau orice revoluție se pot face doar prin lovirea mea, fiindcă reprezintă forțe de distrugere și eu sunt dumnezeu pantocreator. Sau măcar panto – prin prezența ubicuă. Dar, pentru a gândi corect, diverși oameni cad în tinerețe pradă politicii, fiind f_ți, și astfel tensionați ca intelectuali, cu puțina lor cunoaștere juvenilă despre lume. Pe mine mă f_tuseră sexual în prima jumătate a lui 1989 și era vorba de nevinovăție, nu de nebunie. Participarea mea la revoluție a fost datorată și acelor violuri sexuale care mă obosiseră. Am fost și donator onorific de sânge și am leșinat. Despre acea revoluție se spune în cărți de istorie că este prima revoluție televizată. Posibil, dar, peste mai mulți ani, eu am uitat momentan lecția învățată de mine atunci.
Este vorba de cealaltă unică rătăcire politică a mea, când am fost prinsă de radio BBC. Tot așa intrase și radio Kuwait în casa mea întâmplător, înainte de războiul din Golf, după ce am fost f_tă. BBC m-a găsit, nu eu am căutat. Fiindcă eram un om complet singur, deja de foarte mulți ani. Acela a fost singurul timp din viața mea când am urmărit știrile politice – iar dvs. care priviți zilnic uneori, mă acuzați pe mine! Nu am avut nicio greșeală, în afara unui sentiment – doar sentiment – negativ față de SUA și americani, fiindcă aveam doar 29 de ani și nu începusem încă să mă maturizez – asta se întâmplă normal la 35 de ani – adică să înțeleg întreg sistemul și propria mea viață și rost. Era vorba de un sentiment, nu de gânduri rele sau idei sau fapte rele – deci practic nu eram vinovată și era un sentiment perfect justificat în acel moment al vieții mele, nu din cauză că îmi pierdusem piciorul, pentru asta nu învinovățeam pe nimeni, fiindcă era decizia mea, ci pentru toate multele detalii neînțelese de mine, legate de SUA în viața mea, din copilărie – deci, fără să văd toată implicarea restului lumii, îi credeam vinovați aproape exclusiv pentru întreaga tragedie a vieții mele. Și, de-a lungul a 50 de ani de viață, numai un singur moment dramatic s-a petrecut, în legătură poate cu sentimentul meu negativ, fiindcă și sentimentele influențează lumea sau nu ?? poate nu, oricum apar mai ales cuvântul și datele simțurilor sau imaginației, dar nu sentimentele – căderea turnurilor gemene în 2001, ceea ce putea fi și un fel de înscenare, ca să fie totul aruncat peste mine, cum făcuseră mereu, eu fără greșeală fiind, mereu. Desigur că sentimentele bune au redevenit desăvârșite după scurt timp și mai ales după 35 de ani, și să nu uităm că eram crescută cu mare drag de lume și iubire egală pentru toți oamenii din lume și imensă frumusețe și idealul păcii și armoniei. Așa era așa-zis comunismul în anii 70, în viața mea cel puțin. În rest, cu BBC, nicio altă greșeală, doar credința în pacea dintre Israel și Palestina, cu oarecare favorizare poate greșită a arabilor, fiindcă la tv așa apărea. Nu mai explic. Eu uitasem numai atunci lecția teatrului de la revoluție. Am mai și citit istorie puțin despre faptul că Marea Britanie avusese legătură cu acea zonă palestiniană de mult. Unii spun că oamenii nu știu nimic și că ei cred că tot ce văd ei la știri e real, dar mie mi se pare că uneori, dacă e vorba cel puțin de revoluții sau războaie, e clar că ele nu sunt, cel puțin parțial, reale, că par ceea ce nu sunt.
Mai am de notat două lucruri deja spuse. Toți oamenii, vrând-nevrând, au o dimensiune politică și ea apare cel mai bine în afaceri de familie. În afară de povestea mea adevărată, Ovidiu Ș, ruda bogată a mamei, a clamat răni la revoluție și partea săracă a familiei – ai mei – râdeau de el cu ideea că s-a rănit singur. O altă întâmplare bizară pentru mine e că, după 1989, fiind eu la Sibiu la fratele mamei, mătușa avea ochii în lacrimi și spunea ”cum să (poți să) omori un om”?!Amândoi aveau tv cu știri politice în bucătărie și spuneau, spre mirarea mea, fiindcă nu pricepeam, că eu trebuie să îi iert, dar ei trebuie să meargă acum cu ăia, ca și cum eu reprezentam ceva politic de odinioară.
În felul acesta am terminat de scris tot esențialul despre politică în viața mea și câteva concluzii. Oamenii proști, bineînțeles nu au nicio vină că au nevoie să funcționeze psihic și prin viață politică – e o nevoie clară în viața publică dar și acasă și alți oameni inteligenți se ocupă cu mobilarea politică a minților oamenilor și cu gestionarea acestor minți mai simple, a gândirii și nevoii lor de joc dar și de chestiuni serioase politice pe înțelesul lor. În ultimul timp am observat că sunt la modă talk-show-uri politice, dar eu nu mă uit niciodată și nici la știri, sunt prea catastrofice, chiar dacă uneori sunt adevărul (?), poate voi privi în viitor. Mai am de scris concluzii despre altele, nu despre politică, la fel de importante pentru viața unui om.
Evident, un om sărac și izolat de la 13 ani, cu numai câteva sentimente și fapte politice întreaga viață...
Mai adaug că, fiind un om inteligent și cu sufletul încărcat de frumusețe și bine, nu aveam cum să am probleme psihice deloc și nici legate de suferința social-politică în viața mea. Unii spun acum peste mintea mea că proștii cred că totul a fost invers decât am povestit eu - poate că se referă și la politica din viața mea. Faptul că nimeni nu e interesat de adevăr, cum spunea și tata, nu mă deranjează și nu m-a tulburat psihic, că doar nu eram copil. Dacă erau interesați de adevăr, mă întrebau, nu mă otrăveau, îmi lăsau drepturile la muncă și la studii etc.
Dacă este să notez dintre ideile celor care intrau peste mintea mea - pot spune că ei mereu au inventat că politicienii au mințit despre mine (?!) ca să aibă mai multă putere în societate (??) și că atât actualul cât și vechiul regim politic m-au persecutat și m-au folosit drept țap ispășitor pentru greșelile lor. (??) Eu nu am avut astfel de idei, dar ei mereu spuneau astfel de idei.
Așadar să scriu încă o dată câteva generalități. Tot ce am spus mai sus e adevărul și ar mai fi de adăugat că așa am fost mereu. Eram pregătită poate să citesc și să înțeleg filozofia istoriei, (ca domeniu teoretic). Am căutat în dicționar definiția politicii și am găsit că e o activitate a grupurilor și claselor sociale, că cuprinde scopuri și mijloace de atingere a lor etc. Se pot face deci multe distincții. Una ar fi diferența față de conștiința sau credința politică. Desigur că politica, mai ales prin activitatea de mass-media pentru atingerea unor scopuri, modelează conștiințe și are rolul unificator sau chiar funcțiile unei comuniuni prin limbă, sunet și imagine, asemenea unui ritual. Politica mai înseamnă și managament al resurselor umane sau de mediu, și poate fi observată această funcție mai ales dacă privim structura și denumirile ministerelor unui gurvern. În orice caz, pe mine nu m-ar fi atras defel, chiar dacă aș fi fost capabilă de așa ceva, să muncesc pentru guvernarea unei țări în mod științific sau inteligent și nici să studiez acest domeniu de activitate. La fel, nu m-ar fi atras nici munca de propagandă sau studiul și prognozele privind acest câmp de activitate – chiar și numai teoretic nu aș fi dorit să studiez așa ceva. Problemele mele au fost create de unii oameni răi, care intrau telepatic peste mintea mea abia în ultimii 15 ani, în cu totul alt domeniu de activitate și anume părerile așa-zis politice ale oamenilor de rând, pe care eu nu i-am disprețuit, nu i-am influențat în niciun fel și nici nu mi-aș fi dorit acest lucru. De fapt, nu părea a fi vorba de politică, ci de părerea lor despre mine, pe care unii susțineau că au politizat-o sau au legat-o de evenimente sau forțe politice.
Intru direct în problemă. Unii susțineau că eu am fost masacrată și vânată toată viața fiindcă am fost prezentă la revoluția din 1989 și, din păcate, filmată. Și tatăl și nașul meu mă disprețuiau că am fost ”revoluționară”. Spuneau că am fost condamnată la moarte fiindcă am scandat acolo împreună cu ceilalți lozinci anticeaușiste. Voi explica din nou imediat. Ca și atunci când a fost vorba de evenimentele neplăcute din Târgu Lăpuș, nici în decembrie 1989 nu am știut că sunt filmată, luați aceasta în considerare. Am explicat totul pe larg. Sunt nevinovată. Nu am complotat defel în scopul acelei revoluții, nu am fost colaboraționist, nu am vrut să merg acolo, ci am fost atrasă de forțe stradale, care m-au prins în apropierea locuinței Irinei I și m-au convins să merg la Piața Revoluției. Revoluția nu s-a petrecut datorită mie. Adevărul e că în viață nu am avut nici păcatul curiozității și doar atunci am cedat impulsului curiozității și încă o dată în copilărie, când am căutat în lada din podul bunicilor și am găsit documente militare parcă și alte certificate, precum și istoria numelui familiei mamei. Deci numai o dată în viața adultă practic. Tocmai Irina I mă vizitase cu o seară înainte, ca să îmi vorbească de acele evenimente din 21 decembrie 1989. Ea m-a instigat, cum s-ar zice. Ajungând în acea piață așa cum am povestit, am fost obligată, fiind în încercuire, să strig acele lozinci, pentru a nu face notă discordantă. Nici măcar nu știam, cum știau ceilalți, că revoluțiile se petrecuseră deja în multe țări est-europene, începând cu primăvara.
Cu toată nevinovăția mea cu tot, unii m-au tot lovit cu ideea că istoria nu poate fi schimbată și chipurile de aceea mă omoară ei pe mine. E o aberație. Normal că istoria reală nu poate fi schimbată, fiindcă ceea ce a fost nu poate fi schimbat. Deci părea că ei se referă la faptul că evenimentele revoluționare din București au fost descrise distorsionat de istorici. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, istoria scrisă exact asta este – munca unor intelectuali numiți istorici. Două din colegele mele aveau rude istorici, una fiind chiar Irina I, printr-o coincidență. Deci, istoricii sunt cei care scriu istoria, este meseria lor. Este adevărat că evenimentele de atunci au fost descrise diferit față de cum au fost, am verificat și eu citind manuale școlare și în wikipedia, pe internet. De asemenea, am observat că descrierea acelor evenimente s-a modificat chiar în cursul actualului regim politic, instaurat la Revoluție. Nu se schimbă istoria doar odată cu revoluțiile. Manualul meu vechi de istorie mi-a fost, desigur, luat de părinți, care nu mă lăsau să păstrez nimic al meu și mă terorizau mereu. Este și acum scris în manuale și cărți pentru tineri că istoria scrisă reflectă interesele puterii politice în general, nu doar în epoca de odinioară. Totuși, cei care mă terorizează au inventat că trebuie să mă omoare numai fiindcă am fost martoră atunci la revoluție. Sau fiindcă tinerii au fost mințiți despre ce a fost atunci de către adulți care, la rândul lor, au fost mințiți etc. Că ar fi nu știu ce rușine etc. Acum să judecați drept – eu nu am încercat să descriu acele evenimente și nu aveam niciun interes să spun cuiva adevărul. Nu aveam cui și oricum nimeni nu era interesat de adevăr, dimpotrivă. Bineînțeles că adevărul curat e întotdeauna mai bun, nu am fost un om care să tăinuiască ceva și aș fi spus adevărul dacă ar fi fost necesar, dar nu a fost cazul de așa ceva. Era total inutil și oricum nimeni nu m-ar fi crezut. Acum ei spun că i-a deranjat că eu am spus exact cum a fost și cum am suferit eu atunci, că oamenilor nu le place – deși ar putea pur și simplu să spună că relatarea mea scrisă nu e veridică, fiindcă am fost închisă la psihiatrie și fiindcă există câteva locuri în care eu nu mai sunt sigură de cum a fost. Părinții mei au încercat să îmi spele memoria, atât prin psihiatrie, cât și prin luarea cu forța a ziarelor culese de mine atunci, prin insistarea cu violență verbală și psihică – tata – asupra uor puncte din povestirea mea, fiindcă eu le-am povestit și lor. Oricum, mi s-a spus de multe ori că toată lumea știe adevărul despre ce a fost atunci la Revoluție, dar vor să rămână public scris în istorie așa cum e scris, puțin altfel decât cum a fost, eventual pentru alinierea firească la politica altor state. Eu nu am nimic împotrivă, desigur, poate au dreptate. Oricum, toți cei care au fost în fostul CC sau în piață odată cu mine, știau de asemenea cum s-a derulat revoluția, deci o grămadă de oameni știa și încă mai țin minte probabil, oare ce au cu mine? Unii spun că e vorba de nu știu ce putere prin forța informației și deci ei vor să mor eu sau să îmi distrugă creierul, pentru ca ei să aibă unica putere legată de adevărul de atunci ce va deveni secret numai al unora prin moartea mea sau că va fi șters complet din memoria colectivă. Nu știu de ce de fapt.
Mai e ceva de adăugat. Eu nu am nicio vină legat de moartea fostului așa –zis ”tiran”, Ceaușescu. Îmi amintesc cu precizie că am scandat moartea lui, în mod ipocrit, dar fiind eu prinsă în cursă acolo, altfel vă dați seama că nu am dorit niciodată moartea nimănui. Apoi am deschis odată cu părinții televizorul exact când el era împușcat la Târgoviște, împreună cu soția și pentru o secundă-două mi-am pierdut cunoștința și am strigat moarte fără să vreau. Tata striga foarte puternic. A fost singura dată în viață când mi-am pierdut astfel conștiența și totuși puteam să mă văd din afară cum strig, a fost totodată singura mea experiență extracorporală întreaga viață.
Mi s-a spus adesea că Ceaușescu era ”the bad guy” sau cel care era urât de toată lumea și că toți voiau moartea lui. Prin urmare părea ridicol și reprobabil faptul că eu explicam că nu avusesem nicio vină legat de moartea lui. Familia mea era extrem de pornită împotriva familiei Ceaușescu, încă de când eram copil, și în acest mod, prin opiniile lor rele, vulgare și violent exprimate ei îmi făceau amare aproape toate zilele cu reuniuni în familie, uneori chiar și de sărbători, la finalul fiecărei mese. De atunci am prins dezgust față de propaganda politică pentru proști. Dar, în ultimă instanță, în fața lui Dumnezeu sau a unei instanțe drepte, sau a ultimei comuniuni, omul e responsabil numai pentru ceea ce a greșit, și cei buni și fără păcate nu sunt pedepsiți. Eu am povestit totul curat, așa cum am făcut și cu restul povestirii despre viața mea. Ce treabă aveți cu mine și de ce credeți că eu trebuie să mor din rațiuni politice? Ce politică? Eu am fost un om cu abilități legate de filozofia istoriei, nu am deranjat niciun politician. Și legenda marelui Socrate, piatră de temelie pentru filozofi, îl privește drept un om otrăvit pentru vină politică, de fapt condamnare nedreaptă și fără legătură cu politica. Istoria poate sta scrisă așa cum este, oricum se va schimba când va fi nevoie. Tuturor ne place istoria, cu toții știm că istoria recentă minte mereu și ne plac mai ales timpurile străvechi, cu aerul lor de legendă și poveste. Nici din punct de vedere al politicii nu am greșit.
Spuneam despre ideea de adevăr istoric în politică. Ese absurd ca dvs. să doriți moartea mea pentru că adevărul a fost mai degrabă ce am povestit eu – oricum nu sunt mari diferențe, nu sunt prăpăstii chiar. Unii spun că anumiți politicieni v-au convnis că eu ar trebui să fiu omorâtă, dar mă îndoiesc. Poate că ar fi bine să citiți tot ce am scris, inclusiv concluziile ce vor urma după cele politice, fiindcă nu mai e mult.
Când eram încă în București, interesul legat de adevăr în politică nu exista, oricum nu legat de ceea ce spuneam eu. Unii intrau în gândul meu cu ideea că nu îl interesează adevărul, el vrea să aibă ce băga în oală. Probabil că ați înțeles că eu nu aș fi putut fi coruptă să spun vreo minciună, nici cu otravă, cum au făcut, nici cu sărăcie, cum au făcut, nici cu lipsa drepturilor și nici cu altceva. Ei practic mă omorau și eu niciodată nu am crezut că ei voiau să mă forțeze să spun minciuni legate de politică, nici nimeni nu mi-a sugerat așa ceva niciodată. Nici în fața morții nu aș fi spus, din mai multe motive, în primul rând fiindcă minciuna face răul și poate lovi alte creaturi fantastice și bune și cuminți, cum am fost și eu și eu nu aș face așa ceva.
Am fost un om izolat, nu aveam niciun motiv să împărtășesc adevărul inutil despre suferința mea, decât cel mult dacă aș fi făcut ceva frumos, artistic, dar în formă deghizată în vreun teatru metaforic sau altcumva. Dar ei m-au otrăvit puternic, chiar dacă ei neagă, e adevărul, jur, încă se poate reconstitui o parte cu anumite dovezi. Nu știu de ce. Oricum, dincolo de tempora et mora adevărul este totdeauna cel mai frumos dar pentru cugetul omului, orice adevăr. Numai minciuna lovește, dar ei consideră că și adevărul îi lovește, pe cei care au mințit. Nu, doar minciuna lovește și așa m-au lovit pe mine. Adevărul meu nu – mai ales explicat întreg, nu ar fi lovit absolut pe nimeni, căci nu există vinovați în ultimă instanță – cei inteligenți aproape niciodată nu greșesc, iar ceilalți sunt slabi de înger și de fapt i-responsabili. Eu am greșit doar țipând moarte, dar în stare de inconștiență, fiind deci o simplă unealtă, atunci. Ulterior, intelectul meu s-a dezvoltat, dar nu am transmis adevărul decât profesoarei Anghelescu de istorie, și în acel moment nu mi-am dat seama că poate fac ceva rău, că poate ea nu știa nimic. Fusesem singură prea mult timp, niciodată nu vorbisem cu nimeni. Ceea ce a fost rău în viața ei, ulterior ar fi fost oricum, chiar dacă nu i-aș fi spus, așa am pățit mereu. Oricum, și pentru tineri și în general, adevărul, frate cu lumina, este mai frumos decât minciuna, dar duce uneori la tragedii în sensul puternic al cuvântului, dacă e greșit înțeles. Eu am scris adevărul fiind totuși un om de valoare și otrăvită puternic – deci amețită puțin ca să fac asta – fără niciun motiv otrăvită.
Ulterior, aceleași uri și politici ale altor popoare au dus și la omorârea lui Saddam Hussein, la care am deschis televizorul tot întâmplător – când stăteam în blocul doi și priveam televiziunea rar, de două-trei ori pe an, deși alții se uită zilnic. Am supraviețuit aproape 50 de ani cu extrem de puțină mass-media, poate și fiindcă am fost un om inteligent. Oricum preferam mereu liniștea.
Unii mi-au spus, la mulți ani după întâmplare, că nefasta psihiatră Vișoiu, la care mă trimisese doamna Mitrofan, m-a tratat monstruos fiindcă credea că eu sunt pedepsită psihiatric ca să nu spun adevărul despre revoluție. Fără să bănuiesc așa ceva, i-am dat pe o hârtie o declarație pe scurt despre toți anii de calvar, inclusiv o parte din aventura mea nevinovată la revoluție. Este posibil ca aceeași Vișoiu să fi fost în locul ginecologului în 2018, sau oricum semăna cu ea și m-a tratat monstruos și violent.
Sunt unii care spun că revoluția din 1989 nu a fost decât f_terea mea. Probabil că ați observat că unii, destui sau adesea, păreau să creadă că eu eram un fel de zeu sau dumnezeu. Ideea lor era că orice război sau orice revoluție se pot face doar prin lovirea mea, fiindcă reprezintă forțe de distrugere și eu sunt dumnezeu pantocreator. Sau măcar panto – prin prezența ubicuă. Dar, pentru a gândi corect, diverși oameni cad în tinerețe pradă politicii, fiind f_ți, și astfel tensionați ca intelectuali, cu puțina lor cunoaștere juvenilă despre lume. Pe mine mă f_tuseră sexual în prima jumătate a lui 1989 și era vorba de nevinovăție, nu de nebunie. Participarea mea la revoluție a fost datorată și acelor violuri sexuale care mă obosiseră. Am fost și donator onorific de sânge și am leșinat. Despre acea revoluție se spune în cărți de istorie că este prima revoluție televizată. Posibil, dar, peste mai mulți ani, eu am uitat momentan lecția învățată de mine atunci.
Este vorba de cealaltă unică rătăcire politică a mea, când am fost prinsă de radio BBC. Tot așa intrase și radio Kuwait în casa mea întâmplător, înainte de războiul din Golf, după ce am fost f_tă. BBC m-a găsit, nu eu am căutat. Fiindcă eram un om complet singur, deja de foarte mulți ani. Acela a fost singurul timp din viața mea când am urmărit știrile politice – iar dvs. care priviți zilnic uneori, mă acuzați pe mine! Nu am avut nicio greșeală, în afara unui sentiment – doar sentiment – negativ față de SUA și americani, fiindcă aveam doar 29 de ani și nu începusem încă să mă maturizez – asta se întâmplă normal la 35 de ani – adică să înțeleg întreg sistemul și propria mea viață și rost. Era vorba de un sentiment, nu de gânduri rele sau idei sau fapte rele – deci practic nu eram vinovată și era un sentiment perfect justificat în acel moment al vieții mele, nu din cauză că îmi pierdusem piciorul, pentru asta nu învinovățeam pe nimeni, fiindcă era decizia mea, ci pentru toate multele detalii neînțelese de mine, legate de SUA în viața mea, din copilărie – deci, fără să văd toată implicarea restului lumii, îi credeam vinovați aproape exclusiv pentru întreaga tragedie a vieții mele. Și, de-a lungul a 50 de ani de viață, numai un singur moment dramatic s-a petrecut, în legătură poate cu sentimentul meu negativ, fiindcă și sentimentele influențează lumea sau nu ?? poate nu, oricum apar mai ales cuvântul și datele simțurilor sau imaginației, dar nu sentimentele – căderea turnurilor gemene în 2001, ceea ce putea fi și un fel de înscenare, ca să fie totul aruncat peste mine, cum făcuseră mereu, eu fără greșeală fiind, mereu. Desigur că sentimentele bune au redevenit desăvârșite după scurt timp și mai ales după 35 de ani, și să nu uităm că eram crescută cu mare drag de lume și iubire egală pentru toți oamenii din lume și imensă frumusețe și idealul păcii și armoniei. Așa era așa-zis comunismul în anii 70, în viața mea cel puțin. În rest, cu BBC, nicio altă greșeală, doar credința în pacea dintre Israel și Palestina, cu oarecare favorizare poate greșită a arabilor, fiindcă la tv așa apărea. Nu mai explic. Eu uitasem numai atunci lecția teatrului de la revoluție. Am mai și citit istorie puțin despre faptul că Marea Britanie avusese legătură cu acea zonă palestiniană de mult. Unii spun că oamenii nu știu nimic și că ei cred că tot ce văd ei la știri e real, dar mie mi se pare că uneori, dacă e vorba cel puțin de revoluții sau războaie, e clar că ele nu sunt, cel puțin parțial, reale, că par ceea ce nu sunt.
Mai am de notat două lucruri deja spuse. Toți oamenii, vrând-nevrând, au o dimensiune politică și ea apare cel mai bine în afaceri de familie. În afară de povestea mea adevărată, Ovidiu Ș, ruda bogată a mamei, a clamat răni la revoluție și partea săracă a familiei – ai mei – râdeau de el cu ideea că s-a rănit singur. O altă întâmplare bizară pentru mine e că, după 1989, fiind eu la Sibiu la fratele mamei, mătușa avea ochii în lacrimi și spunea ”cum să (poți să) omori un om”?!Amândoi aveau tv cu știri politice în bucătărie și spuneau, spre mirarea mea, fiindcă nu pricepeam, că eu trebuie să îi iert, dar ei trebuie să meargă acum cu ăia, ca și cum eu reprezentam ceva politic de odinioară.
În felul acesta am terminat de scris tot esențialul despre politică în viața mea și câteva concluzii. Oamenii proști, bineînțeles nu au nicio vină că au nevoie să funcționeze psihic și prin viață politică – e o nevoie clară în viața publică dar și acasă și alți oameni inteligenți se ocupă cu mobilarea politică a minților oamenilor și cu gestionarea acestor minți mai simple, a gândirii și nevoii lor de joc dar și de chestiuni serioase politice pe înțelesul lor. În ultimul timp am observat că sunt la modă talk-show-uri politice, dar eu nu mă uit niciodată și nici la știri, sunt prea catastrofice, chiar dacă uneori sunt adevărul (?), poate voi privi în viitor. Mai am de scris concluzii despre altele, nu despre politică, la fel de importante pentru viața unui om.
Evident, un om sărac și izolat de la 13 ani, cu numai câteva sentimente și fapte politice întreaga viață...
Mai adaug că, fiind un om inteligent și cu sufletul încărcat de frumusețe și bine, nu aveam cum să am probleme psihice deloc și nici legate de suferința social-politică în viața mea. Unii spun acum peste mintea mea că proștii cred că totul a fost invers decât am povestit eu - poate că se referă și la politica din viața mea. Faptul că nimeni nu e interesat de adevăr, cum spunea și tata, nu mă deranjează și nu m-a tulburat psihic, că doar nu eram copil. Dacă erau interesați de adevăr, mă întrebau, nu mă otrăveau, îmi lăsau drepturile la muncă și la studii etc.
Dacă este să notez dintre ideile celor care intrau peste mintea mea - pot spune că ei mereu au inventat că politicienii au mințit despre mine (?!) ca să aibă mai multă putere în societate (??) și că atât actualul cât și vechiul regim politic m-au persecutat și m-au folosit drept țap ispășitor pentru greșelile lor. (??) Eu nu am avut astfel de idei, dar ei mereu spuneau astfel de idei.
15-18 decembrie 2020
15 decembrie 2020
azi am descoperit că e plină de viruși postarea mea cu amintiri din copilărie și am început să curăț, când voi termina tot blogul de recitit, vă anunț
este un lucru cert că am fost condamnată la moarte și că nu am greșit toată viața, deși am fost torturată monstruos, zi de zi
ei spun că am fost judecată de oameni proști
e o greșeală care poate fi remediată încă, spun eu
oricum, nimeni nu m-a întrebat nimic, niciodată
se pare că eu nu reprezint nimic ca om pentru nimeni, dar totuși ei văd în mine ceva gen mass media, adică pentru ceilalți eu sunt importantă pentru minciunile pe care le spun oamenii despre mine - diverși oameni - poate și cei care controlează internetul, dar oricum cei plătiți să mintă - psihologi, psihiatri, etc. Toți plătesc ca să vadă despre mine minciunile pe care le vor ei. Ca om viu nu însemn nimic pentru nimeni și nici nu am însemnat niciodată, am fost conștientă de asta.
am corectat amintiri din copilărie partea I și mai am partea II, dar oricum nu pot ști sigur dacă apare la dvs ce am scris eu cu adevărat, vorbă cu vorbă
am corectat și amintiri partea a IIa, dar rămân desigur greșeli typo sau de ortografie și punctuație, pe care nu am timp să le corectez
17 decembrie 2020 - trebuie să reușesc să mai scriu 2 dintre concluziile acelea, pentru a mă apropia de finalul deplin al povestirii. Regret mult că nu ați înțeles nimic, eu chiar am fost perfecțiunea cu adevărat, veți vedea mai încolo, dar probabil că, fiindcă pacienții psihiatrici sunt condamnați la moarte fiind nevinovați clar uneori, probabil că ați fost îndoctrinați că ei mint sau fabulează etc. Poate, dar cei inteligenți niciodată. Eu nu am bănuit niciodată că ei m-au condamnat la moarte sau la altceva. Nici când eram la Cluj, absolut deloc, fiindcă oamenii mereu se purtaseră în acel mod cu mine, fiind mereu respinsă, din copilărie. Ei spun că oamenii aceia fuseseră mințiți și credeau sincer că eu greșisem ceva, iar eu nici nu bănuiam, și la fel nu am bănuit, find complet nevinovată, nici în 1989 și nici în alți ani în București.
azi intenționam să scriu concluziile despre politică și cele despre sinucidere, dar nu prea mă simt bine... poate mâine
ei spuneau că războaiele întotdeauna îi rad pe toți intelectualii, în timp ce revoluția sfârtecă cel/cei mai buni oameni
ideea lor acum e că e păcat să distrugă cea mai bună conștiință - adică eu! - de dragul unui/unor nebuni oricum e adevărat că am fost dintre cei buni, absolut sigur nu am avut defecte sau greșeli și chiar am avut multe calități, sunt conștientă că nu nu aveți cum să credeți, fiind eu izolată din 84 și apoi otrăvită, că altfel reușeam măcar să scriu ceva mai acătării și, dacă eram acceptată măcar să muncesc, tot dovedeam adevărul
Iarăși -
”întreaga lume te-a judecat greșit, Cristina, și e vorba de o haită de asasini infecți care vor să te omoare ca lumea să nu înțeleagă adevărul” ??
V-am spus, trebuie să termin de scris și apoi de trimis blogul, nu mai e mult deloc, dar acum se pare că nu dorește nimeni adevărul, care e într-adevăr bun și frumos, căci dacă doreați m-ați fi căutat, și puteam spune totul cursiv și repede sau mă puteați întreba orice clar, de scris a fost mult mai greu, fiind și otrava mulți ani 18 decembrie 2020 Au venit ieri cu ideea că ”nu avem ce să le mai spunem copiilor noștri” - nu înțeleg la ce se referă, probabil la minciuni legate de mine sau de politică. Alții spun că ei au sperat ca tinerii să nu repete față de mine greșeala părinților lor, și tinerii au făcut sau fac la fel.
vă rog încă o dată în genunchi, ...
cu mult drag și lumină vă rog...
evident doriți cu toții să mă sinucid sau să fiu otrăvită și nici măcar nu puteți realiza că e ceva rău și greșit să fiu omorâtă
după ce voi termina concluziile veți înțelege că am avut mereu dreptate... dacă deja nu ați înțeles
azi, 18.12.2020
Ei spun că nebunii nu au niciun drept.
Da, am înțeles asta de mult timp, era clar condiție socială de sclavie din 1984.
Ei spun că toată lumea a înțeles că eu nu am delirat niciodată. Da, posibil, dar numai cei inteligenți au înțeles, în cazul în care au blogul meu de memorii. Deci foarte puțini oameni, pe care nu îi interesează dacă eu sunt omorâtă. Nu am avut nici alt element psihotic, niciodată.
Sunt convinsă că, dacă ați citit tot ce am scris, ați înțeles totul în detaliu, dar nu puteți înțelege ce înseamnă aproape 37 de ani de tortură și închisoare continuă și izolare, din 1984. Încă sunt un om normal, capabil de comunicare cu alții, dar dvs. nu credeți sau pur și simplu preferați să mor.
Ei spun iar, ca să se contrazică, următoarea idee: Oamenii cred că ești nebună fiindcă li s-a spus că ești nebună de către persoane în care ei au încredere. Da, posibil, proștii. Dar pare ciudat - ce concept sau idee despre nebunie au ei?? Fiindcă dacă ei cred tot ce li se spune despre un om necunoscut, atunci înseamnă că au în mintea lor o idee despre nebunie și probabil ei așa mă văd pe mine, dar eu nu știu cum. Probabil că această idee e foarte vagă și nu e aceeași pentru toți.
Azi voi continua concluziile cu cele despre politică și apoi despre sinucidere, dacă am timp și energie.
azi am descoperit că e plină de viruși postarea mea cu amintiri din copilărie și am început să curăț, când voi termina tot blogul de recitit, vă anunț
este un lucru cert că am fost condamnată la moarte și că nu am greșit toată viața, deși am fost torturată monstruos, zi de zi
ei spun că am fost judecată de oameni proști
e o greșeală care poate fi remediată încă, spun eu
oricum, nimeni nu m-a întrebat nimic, niciodată
se pare că eu nu reprezint nimic ca om pentru nimeni, dar totuși ei văd în mine ceva gen mass media, adică pentru ceilalți eu sunt importantă pentru minciunile pe care le spun oamenii despre mine - diverși oameni - poate și cei care controlează internetul, dar oricum cei plătiți să mintă - psihologi, psihiatri, etc. Toți plătesc ca să vadă despre mine minciunile pe care le vor ei. Ca om viu nu însemn nimic pentru nimeni și nici nu am însemnat niciodată, am fost conștientă de asta.
am corectat amintiri din copilărie partea I și mai am partea II, dar oricum nu pot ști sigur dacă apare la dvs ce am scris eu cu adevărat, vorbă cu vorbă
am corectat și amintiri partea a IIa, dar rămân desigur greșeli typo sau de ortografie și punctuație, pe care nu am timp să le corectez
17 decembrie 2020 - trebuie să reușesc să mai scriu 2 dintre concluziile acelea, pentru a mă apropia de finalul deplin al povestirii. Regret mult că nu ați înțeles nimic, eu chiar am fost perfecțiunea cu adevărat, veți vedea mai încolo, dar probabil că, fiindcă pacienții psihiatrici sunt condamnați la moarte fiind nevinovați clar uneori, probabil că ați fost îndoctrinați că ei mint sau fabulează etc. Poate, dar cei inteligenți niciodată. Eu nu am bănuit niciodată că ei m-au condamnat la moarte sau la altceva. Nici când eram la Cluj, absolut deloc, fiindcă oamenii mereu se purtaseră în acel mod cu mine, fiind mereu respinsă, din copilărie. Ei spun că oamenii aceia fuseseră mințiți și credeau sincer că eu greșisem ceva, iar eu nici nu bănuiam, și la fel nu am bănuit, find complet nevinovată, nici în 1989 și nici în alți ani în București.
azi intenționam să scriu concluziile despre politică și cele despre sinucidere, dar nu prea mă simt bine... poate mâine
ei spuneau că războaiele întotdeauna îi rad pe toți intelectualii, în timp ce revoluția sfârtecă cel/cei mai buni oameni
ideea lor acum e că e păcat să distrugă cea mai bună conștiință - adică eu! - de dragul unui/unor nebuni oricum e adevărat că am fost dintre cei buni, absolut sigur nu am avut defecte sau greșeli și chiar am avut multe calități, sunt conștientă că nu nu aveți cum să credeți, fiind eu izolată din 84 și apoi otrăvită, că altfel reușeam măcar să scriu ceva mai acătării și, dacă eram acceptată măcar să muncesc, tot dovedeam adevărul
Iarăși -
”întreaga lume te-a judecat greșit, Cristina, și e vorba de o haită de asasini infecți care vor să te omoare ca lumea să nu înțeleagă adevărul” ??
V-am spus, trebuie să termin de scris și apoi de trimis blogul, nu mai e mult deloc, dar acum se pare că nu dorește nimeni adevărul, care e într-adevăr bun și frumos, căci dacă doreați m-ați fi căutat, și puteam spune totul cursiv și repede sau mă puteați întreba orice clar, de scris a fost mult mai greu, fiind și otrava mulți ani 18 decembrie 2020 Au venit ieri cu ideea că ”nu avem ce să le mai spunem copiilor noștri” - nu înțeleg la ce se referă, probabil la minciuni legate de mine sau de politică. Alții spun că ei au sperat ca tinerii să nu repete față de mine greșeala părinților lor, și tinerii au făcut sau fac la fel.
vă rog încă o dată în genunchi, ...
cu mult drag și lumină vă rog...
evident doriți cu toții să mă sinucid sau să fiu otrăvită și nici măcar nu puteți realiza că e ceva rău și greșit să fiu omorâtă
după ce voi termina concluziile veți înțelege că am avut mereu dreptate... dacă deja nu ați înțeles
azi, 18.12.2020
Ei spun că nebunii nu au niciun drept.
Da, am înțeles asta de mult timp, era clar condiție socială de sclavie din 1984.
Ei spun că toată lumea a înțeles că eu nu am delirat niciodată. Da, posibil, dar numai cei inteligenți au înțeles, în cazul în care au blogul meu de memorii. Deci foarte puțini oameni, pe care nu îi interesează dacă eu sunt omorâtă. Nu am avut nici alt element psihotic, niciodată.
Sunt convinsă că, dacă ați citit tot ce am scris, ați înțeles totul în detaliu, dar nu puteți înțelege ce înseamnă aproape 37 de ani de tortură și închisoare continuă și izolare, din 1984. Încă sunt un om normal, capabil de comunicare cu alții, dar dvs. nu credeți sau pur și simplu preferați să mor.
Ei spun iar, ca să se contrazică, următoarea idee: Oamenii cred că ești nebună fiindcă li s-a spus că ești nebună de către persoane în care ei au încredere. Da, posibil, proștii. Dar pare ciudat - ce concept sau idee despre nebunie au ei?? Fiindcă dacă ei cred tot ce li se spune despre un om necunoscut, atunci înseamnă că au în mintea lor o idee despre nebunie și probabil ei așa mă văd pe mine, dar eu nu știu cum. Probabil că această idee e foarte vagă și nu e aceeași pentru toți.
Azi voi continua concluziile cu cele despre politică și apoi despre sinucidere, dacă am timp și energie.
luni, 14 decembrie 2020
CONCLUZII, partea a 1 și 2 - profesorul Z, sexul
Așadar voi începe succintele mele concluzii personale, care, parțial, au fost poate deja scrise pe blog.
Voi începe cu Zăgrean Leon.
În ultimii ani gândurile peste mintea mea au spus că, din păcate, el e profesor universitar. Ca și cum eu trebuie să fiu omorâtă sau că nu trebuie să fie adevărul despre mine fiindcă el e profesor universitar. Adevărul despre mine e frumos și e păcat să fiu omorâtă fiindcă el are un anumit statut. Ce importanță are? De unde știu ei că eu nu am fost un om de valoare, bun și nevinovat, dar și inteligent? Ei mai spun că el a mințit despre mine, ceea ce pare bizar de tot. Nu cunosc nimic despre nu știu ce minciuni ale lui despre mine. Despre el ei mai spun că a fost păcălit despre mine ca la carte, dar eu nu am crezut așa ceva și niciodată nu mi-am imaginat că el ar gândi ceva fals despre mine, și nici ce anume credea el nu am presupus, deși avea reacții ciudate uneori. Ei nu mi-au spus nimic despre ceea ce el ar fi gândit despre mine.
Adevărul pe scurt despre LZ în viața mea e că m-am îndrăgostit de el la 18 ani, după avansuri din partea lui constante, timp de circa o jumătate de an, de la 17 ani și jumătate, până la 18 ani și ceva. Această iubire a fost ca o reacție de protecție în fața presiunilor cerebrale și sexuale, fără precedent, asupra mea în acea perioadă. Nu a fost o iubire păcătoasă – nu a existat niciun fel de adulter. Nu au existat nici măcar gânduri de așa ceva în mintea mea. Nu au existat pofte sexuale, fiindcă nici măcar nu bănuiam așa ceva din partea lui și oricum nu avusesem viață sexuală deloc, deci nu puteam pofti ceva ce nu cunoșteam. M-am gândit la LZ numai în timpul meditațiilor cu el în anul 1988-1989 și, mai rar, încă vreo 2-3 ani, după aceea nu îmi mai aminteam de el, nu meditam asupra iubirii mele sau a necazurilor care începuseră cu el. Deci nu am greșit nimic, nici măcar nu mă gândeam la el, nici când am devenit studentă la medicină. Nu am știut niciodată nimic despre viața lui, în afară de ceea ce spunea el despre sine - destul de mult de altfel – la meditații. Nu știam că a divorțat sau că s-a apropiat de o studentă a lui etc. În timpul necazului legat de postul de radio Europa în viața mea (voi reveni) mi-am amintit de el după mulți ani și acest lucru m-a ajutat, de aceea veți găsi pe blog una din scrisorile mele imaginare către el, după anul 2007. Eu am aflat că el s-a recăsătorit abia la sfârșitul lui 2006 și, ca reacție, am început să scriu poezii. Am fost amăgită de el intenționat, adică sedusă, la 17 ani, fără ca eu să bănuiesc intențiile lui sexuale deloc. Datorită modului lui de a vorbi aiurea despre fenomene paranormale, eu am crezut așa ceva inițial – caz tipic – și nici măcar nu mi-am putut imagina că el avea pofte sexuale legate de mine și că avea să îmi facă rău și că nu era omul care părea.Povestea acestei îndrăgostiri a mea a fost singura mea amăgire întreaga viață. Niciodată altcineva nu m-a mai păcălit întreaga viață. Amăgirea a încetat după mulți ani, fiindcă el nu a vrut să îmi răspundă la nicio întrebare, pentru ca eu să înțeleg ce s-a întâmplat.
De-a lungul meditațiilor, el m-a călcat pe picior de două ori (de la mami Șerban aveam o casetă cu cântece populare, printre care și versurile ”nu mă călca pe picior/că eu știu de ce ți-e dor”), transmițându-mi puternice senzații sexuale, pe care eu le-am interpretat drept ceva paranormal și nici măcar nu-mi trecea prin cap că era vorba de f_t, cum spun proștii. Sau de sex. Iubirea mea față de el nu a influențat cu nimic situația concretă. Nu eu l-am provocat, și, atunci când el m-a călcat, eu eram departe de a ghici că mă voi îndrăgosti de el. Când am început să mă îndrăgostesc de el, am făcut tot posibilul să îl resping, gândindu-mă cu voce tare chiar că el era căsătorit și ar fi fost un păcat și că soția lui și fetele lui au mult mai mare nevoie de el. Dar el insista cu multe presiuni sexuale și vorbe de tot felul. Iubirea mea a fost ceva extrem de pur și blând și luminos, mult mai diafană și mai curată decât poeziile mele de dragoste de pe blogul meu Muzele albe, unde am creat o iubire imaginară, care nu seamănă cu mine de fapt. Sexul aproape că nu avea loc deloc în sufletul meu când eram îndrăgostită, pur și simplu se întâmpla ceva sexual asupra mea de la distanță, fără ca eu să am vreo contribuție. Iubirea aceea a mea nu a dăunat nimănui și nici măcar mie. Fluturii albi abia atingeau florile. În realitate, eu nu am fost îndrăgostită de el, ci de universul iubirii din afara mea – lumini de chihlimbar înainte de asfințit, linia tremurătoare a norilor, parfumul ierbii și zborul păsărilor înalt și iute etc. - dar eram prea tânără ca să înțeleg totul. A fost vorba de un miracol de frumusețe și boare blândă și curată fericire, findcă în mod real era consumată o parte din creierul meu emoțional, parte extrem de frumoasă și miraculoasă, eu fiind singură de fapt. Totuși e de notat că el a fost singurul bărbat din viața mea – adică singurul care m-a atins creând senzații erotice și singurul care a existat mai mult în gândul meu și singurul care a vorbit mai mult și chiar a dialogat cu mine. Bărbatul acela întâlnit în nordul țării, zis Toni, nici nu a vorbit cu mine și nici nu mi-a dat vreo senzație sexuală. Alții nu au existat deloc și nici nu aveau de unde să existe. El a fost practic singurul om la care m-am gândit, fiindcă nici măcar la Luiza sau la părinți nu mă gândeam, adică ei nu ocupau spațiu în mintea mea decât dacă erau de față cu mine sau dacă aveam vreo treabă cu ei.
Al doilea punct la care mă voi referi este sexul.
A doua serii de concluzii se referă la sex. În vremea tinereții mele nu exista sensul legat de actul sexual în dicționar, sens pe care l-am găsit în dicționarele de ultimă generație pe internet și acum, în 2020, constat că acel sens a fost din nou scos din dicționare.
Viața mea sexuală a fost aproape inexistentă. Nu am avut nici fantezii erotice decât extrem de puțin în vremea când îl întâlneam pe Leon Zăgrean și aceste lucruri nu puteau influența deloc posesia sexuală asupra mea – nu o puteam opri sau modifica, nu puteam distruge răul. După cum am spus, nu am avut dorințe sexuale și nici pofte, fiind singură, fără bărbat, întreaga viață. Ei spun că oamenii proști cred că mereu femeia e de vină dacă e posedată sexual, inclusiv eu cum eram fecioară de 17-18 ani, fără amintiri din vreo viață anterioară, iar el fiind bărbat matur de 36 de ani – culmea, deși eram sedusă în mod evident și fără greșeală, ei spun că oamenii au aruncat vina asupra mea.
Personal, pentru mine sexul nu putea exista în afara căsătoriei sau a unei relații semnificative emoțional, de lungă durată. De fapt, nici acum nu știu aproape nimic despre sex. Totuși e necesar să scriu și acest capitol ultim de concluzii, veți vedea de ce. După cum am povestit, am avut o tulburare sexuală la 17-18 ani, dar nu era schizofrenie și nu existau simptome de schizofrenie.
Din câte am înțeles eu, actul sexual trezește plăcere, este ceva primitiv, sălbatic sau animalic care oamenilor le place, care trece dincolo de rațiunea rece și obiectivă. Ceva ce unora li se pare rușinos sau tabu, un lucru murdar pe care ei îl țin ascuns. Unii așa spuneau că mă văzuseră și pe mine, ca pe un fel de țiitoare săracă, neplătită, de sclavă fără drepturi care folosea poftelor sexuale ale celor cu bani. Un fel de femeie ”murdară”, fiindcă o murdăriseră alții. Poate că și de aceea au ei o imagine greșită despre mine. În realitate însă, eu eram lumina pură și absolut cert nu eram legată de ceva sexual, ci de cărți și lumea învățăturii și așa am fost mereu. Oamenii răi, în lipsă de motive reale de a mă acuza, inventau că era rău că mie mi-a plăcut să fieu f_tă de la distanță, ceea ce e o aberație – da, erau plăceri, dar am explicat totul în detaliu, plăcerea prin definiție place oricui, fiindcă asta înseamnă plăce-re, dar pentru mine nu putea să placă măcar, fiindcă eram singură și chinuită de familie și îndrăgostită și nevinovată complet. Bineînțeles că nu am vrut să fiu f-tă niciodată, aproape nimeni nu are cum să vrea așa ceva, fapt pentru care am notat acele lucruri drept ”violuri de la distanță” – erau uneori cutremurătoare și vizibile cu ochiul liber în mușchii abdominali. Unii spuneau că actul sexual e ceva mecanic, cum ar fi și masturbarea, numai că se produce în cuplu și nu implică amestecarea sufletelor celor doi. Nu știu. Eu nu m-am gândit la cum se produce actul sexual sau f_tul de la distnață, e desigur un mecanism neuropsihic. După cum am povestit, aceste violuri de la distanță au dus la modificarea ciclului meu menstrual, care a fost odată la 3 săptămâni în 1989.
Pe scurt despre evoluția vieții mele sexuale. Veți vedea abia la sfârșit adevărul, care a fost ceva luminos și puritate. Inițial însă au fost și momente întunecate, fiindcă eram încă copil și animalitatea nu era încă depășită de rațiune și autocunoaștere, așa cum se întâmplă abia la vârsta pubertății, în privința asta Freud are dreptate.
La un moment dat am crezut că unica mea mea greșeală toată viața a fost faptul că m-am frecat în copilărie. Acel act autoerotic îmi provoca multă plăcere și dura câteva minute, nu mai țin minte cât. Oricum eram prea mică pentru a înțelege că actul acela era posibil legat de sexualitatea adulților din preajma mea. Tot înainte de pubertate am trecut prin complexul lui Oedip sau mai bine zis complexul Electrei în teoria psihanalitică – atracție față de nașul meu, care îmi trezea prin atingerea gâtului anumite senzații cu aură sexuală – un fel de molestare ușoară. Niciodată nu m-am frecat cu gândul la el, pentru mine erau lucruri separate. Dar, dacă toți mă acuzați pentru acel lucru, singura mizerie practic din viața mea, atunci vă rog să luați în calcul și faptul că nu aș fi făcut așa ceva cu mâna și că vina era a adulților care nu vorbeau cu mine și nu îmi cereau clar să renunț la acel lucru ca fiind rău, fiindcă, dacă mi-ar fi spus verbal că fac un rău cuiva sau mie prin acel lucru, atunci aș fi renunțat, find un copil bun și cuminte. Oricum, în 1983 am ajuns la pubertate în primăvară și de atunci nu m-am mai frecat și emoțiile față de nașul meu s-au limpezit și nu a mai fost nimic murdar, în afară de niște vise urâte la pubertate în timpul somnului și apoi nimic. Abia peste 1 an și jumătate urma să plec din Voluntari la București.
În București părinții au început să mă masacreze efectiv. Dumnezeu știe de ce. Am rezistat destul de mult timp și nu m-am frecat din nou, dar la un moment dat era epuizant și tare rău, zi de zi ura lor, încât m-am frecat din nou singură în casă, din cauza nervilor lor. Acest lucru nu mai îmi plăcea, ca odinioară, ci era un mijloc de descărcare a tensiunii nervoase, se petrecea destul de rar și dura numai câteva secunde. La numai 17 ani am reușit să renunț definitiv și, oricât mă băteau sau urlau părinții, care erau chiar monstruoși, întotdeauna fără motiv, eu nu mai plângeam și nu mai era nevoie să mă frec. Se spunea că oamenilor nu li se arăta ce îmi făceau părinții, ci numai minciunile și ipocrizia lor, fiindcă, după ce mă băteau, săreau să mă pupe și erau tare zâmbitori când vorbeau cu mine, în mod brusc! Ei spun că toți oamenii au fost, treptat, îndobitociți prin minciună rea despre mine. A mai trecut deci încă o jumătate de an după ce nu mai m-am frecat din nou până când m-au trimis la Zăgrean, și, pe parcursul anului cu el la meditații, de asemenea nu m-am frecat. Însă au fost acele violuri de la distanță asupra mea. În toți anii care au urmat m-am mai frecat numai în cazul unor necazuri mari, foarte rar. Sau dacă eram torturată sexual prea oribil și nu mai puteam îndura. Tot rar, după ore de tortură. În ultmii ani, după 2015, am înțeles că acest lucru se poate întâmpla ca viol în timpul somnului, când scade sau dispare controlul conștient de sine și astfel am fost frecată – poate de mama – deci ceva foarte grețos, la Voluntari în ultimii doi ani 2018-2020, dar numai de 3-4 ori.
Mai am de adăugat despre actul sexual oral, adică povestea din nordul țării, de la Târgu Lăpuș, pe care am povestit-o în detaliu pe blog. Acum extrag doar esențialul. S-a întâmplat la Târgu Lăpuș, deci un nume legat de vodă Lăpușneanu, legat de mine prin amintirea zilei din 89 când tanti Piri spunea că eu sunt ca Lăpușneanu, care spunea ”dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!” – probabil acestea fiind legate de faptul că familia mă respingea și voia să mă închidă la balamuc. În ultimii ani, în mod obsedat, unii m-au scuipat mereu cu ideea că poporul nu mă vrea, dar de fapt poporul vrea să mă omoare, nu e o chestiune de rejecție și de fapt ei vor să omoare imaginea mea, despre care toți spun că e ceva rău, ceva ce nu există în relitate, fiindcă poporul a fost mințit. În afară de faptul că atunci a fost o înscenare, mai e de spus că se întâmpla după tratamentul psihiatric foarte puternic în 1992, care 2-3 ani m-a împiedicat chiar să scriu, plus multe alte inconveniente. În urma tratamentului psihiatric, dacă nu știați, funcționarea psihică e scufundată în inconștientul persoanei și durează un timp până când victima își poate reveni și poate controla totul din nou. De asemenea înainte de acel eveniment, am fost victima unor violuri – anal lângă poliție și aparent sexual lângă șoseaua de centură în 1992, și un al treilea bărbat, întâlnit pe bulevard, s-am cocoțat peste mine îmbrăcat. De asemenea e de spus că nașul meu și Zăgrean Leon și Irina Holdevici ulterior, mi-au spus că este bine să am activitate sexuală pentru a scăpa de acele violuri de la distanță. (Unii au spus că pe oameni îi deranjează că vorbesc așa obiectiv și deschis despre lucruri monstruoase sau scandaloase – și eu spun că nu e semn de nebunie, ci semn de inteligență, și, în mod absurd, pe alții îi acceptați, dar mieîmi refuzați dreptul de a fi inteligentă, deci capabilă cu ușurință de analiză clară și înțelegere a realității, așa cum unii au scris și scriu despre violuri sau crime sau masacre în lagăre sau în războaie, ba chiar fac și literatură – vezi de exemplu Houellebecq – crima descrisă în romanul ”HArta și teritoriul”.) Violurile din apropiere nu înseamnă o traumă profundă, fiindcă de fapt femeia adesea nu simte nimic, așa cum a fost și cu mine. Din păcate însă oamenii acuză sau scuză tocmai victimele violurilor din apropiere, fiindcă li se pare ceva palpabil și mai important. Eu nu am avut nicio vină. Oamenii învinovățesc femeia uneori chiar dacă nu are nicio vină, fiindcă actul sexual prin viol e ceva vizibil, care deranjeză spiritul de grup al unei comunități. Eu, în 1992, nici nu bănuiam că oamenii mă pot urmări sau bârfi, nici nu realizasem că în viața mea era vorba de un teatru imens al societății și că de fapt toate viețile sunt la fel, expuse privirii. Eu mă credeam singură de tot și invizibilă pentur alții. Erau unii care spuneau că singurul motiv pentru care am fost condamnată e că dansasem dezbrăcată câteva minute singură în casă, cu jaluzelele trase, din motive normale de fapt!
La Lăpuș am fost molestată, nu violată, dar eu însămi am vrut să încerc un act sexual, din toate motivele expuse, mai ales fiindcă trebuia să înțeleg de ce m-au închis la psihiatrie și cum să fac să obțin drepturile luate atunci – la muncă și la studii. Mă închiseseră aparent din cauză că fusesem f-tă de la distanță, și medicul spunea la fel. Atunci a fost singura dată în viață când m-am folosit de un alt om – chiar dacă un om rău de fapt, cum s-a dovedit ulterior – pentru a înțelege eu ceva, deci pentru interesul meu personal. I-am explicat clar totul, dar poate el nu a înțeles. Din cauza promiscuității și faptului că tot nu înțelegeam nimic, fiindcă nu simțeam absolut nimic fizic, am încercat acel act sexual oral. E dezgustător, știu. Și din aceleași motive și altel s-a petrecut actul sexual în trei, adică cu un țigan în plus pe lângă acel individ, țigan la care nu m-am gândit niciodată nici înainte și nici după acel act sexual. Până în ziua de azi, deși sunt aproape 30 de ani, oamenii tot îmi reproșează în gând – în ultimii 15 ani - ce s-a întâmplat acolo, deși eu fusesem de fapt și victimă, citiți totul cu atenție. Ceva extrem de scabros și dezgustător – acele lucruri de fapt – s-au petrecut doar ca atingere, ca și cum ai atinge un picior de masă, căci nu erau senzații sexuale, vă asigur. Unii și medicii chiar în 2018 au fost mult mai scârboși față de mine. Eram violată monstruos și scârbos de la distanță, și extrem de monstruos și scârbos e ceea ce fac ei în spitalul de psihiatrie. Trebuia să înțeleg. Mi se pune că opinia publică a fost șocată de urâciunea acelor fapte descrise de mine – deci am oripilat opinia publică – dar nimeni nu se gândește deloc la scârba simțită de mine, din cauza a ce făcuseră la București. Alții spuneau că oamenii au fost șocați de faptul că am înghițit spermă, și că era ca și cum înghițeam scârnă și de aceea mă condamnaseră, crezând că asta era semn clar că eram nebună de tot și că nu aveam sensibilitate și eram abrutizată de psihiatrie sau violurile asupra mea. Nu e adevărat. Și mama spune mereu că eu sunt ”scârboasă”, ceea ce e adevărat, adică am simțuri foarte delicate și sunt un om suav care nu s-a schimbat sau pipernicit în urma torturilor și închisorii. Am înghițit spermă din cauză că nu era casa mea și nu voiam să fac mizerie în pat. Mai era un motiv – citisem în București la BCU într-un compendiu american de psihologie că sperma e comestibilă și mai era și amintirea lui Zăgrean care spunea că sperma se folosește pentru produse cosmetice pentru femei. Toate aceste influențe acționează din subconștient după tratamentul psihiatric, până când, după 2-3 ani, omul dobândește control de sine definitiv. Poate vă amintiți și cartea Falk a lui Joseph Conrad, care descrie cum un biet om sincer e alungat din societate, fiindcă, având sufletul curat, simte nevoia să mărturisească înainte de nuntă cum a mâncat odată carne de om – societatea ipocrită și josnică îl condamnă definitiv. Oricum au fost multe și reale motive pentur care s-a petrecut acel act sexual și era cât se poate de clar că nu aveam cum să mai am în viitor ocazia să întâlnesc alt bărbat nicăieri, cum oricum nu avusesem până atunci, dar pe moment nu realizasem că era de fapt o înscenare și ceva anormal. Oricum, repet că nașul meu, Leon Zăgrean și Irina Holdevici ulterior mi-au spus că eu ar trebui să am activitate sexuală dacă vreau să scap de violruile acelea de la distanță. Acele evenimente din nordul țării le-am judecat a fi drept una dintre cele 3 greșeli aparente din viața mea, dar de fapt nici acelea.
Tot în acest sens ar fi de adăugat singura mea încercare de masturbare din 2005 când ascultam radio Europa, am explicat în detaliu cum s-a întâmplat, bineînțeles fără nicio curiozitate sau poftă sexuală, ci din cauză că pe moment m-au păcălit că îmi voi obține libertatea și implicit dreptul la muncă în societate. Senzații sexuale nu au fost nici atunci. Nu mă deranjează în general faptul că întreaga viață nu am avut viață sexuală, acesta nu poate fi și nu a fost motiv de amărăciune pentru mine. Ceea ce mi-am dorit cel mai mult toată viața a fost a avea un copil.
Asta e absolut tot ce a fost simulacrul de viață sexuală în viața mea.
Azi, 15 decembrie 2020, au intrat unii cu ideea că problema pe care o am eu la anus și pentru care gastroenterologul nu mi-a dat niciun sfat, deși i-am spus, și medicul de familie mi-a recomandat doar proctoglivenol și igienă locală, ar fi chipurile din cauză că sunt pedepsită pentur contact sexual anal, deși acesta s-a petrecut exact de 2 ori, una dintre dăți fiind viol și absolut sigur niico senzație sexuală în ambele dăți.
Azi mi-am amintit două detalii pe care nu le-am notat aici, legat de viața sexuală. Unul este că eu nu m-am gândit aproape deloc – sau chiar deloc – la acele fapte neplăcute din viața mea, fiindcă am fost nevinovată și fiindcă nu era nimic neclar pentru mine și trecutul nu m-a deranjat niciodată și totuși unii oameni care intră peste mintea mea telepatic totuși îmi reproșează acele lucruri și după aproape 30 de ani de atunci de parcă sunt obsedați. Probabil că acei oameni care nu cred că există telepatie, cum nu credeam nici eu până nu de mult, au impresia că aceste gânduri care spun lucruri rele despre mine ar fi părți din psihicul meu – supraeu sau id, după cum spunea Freud – și că eu aș fi psihotică fiindcă aud voci. Nu sunt voci, sunt doar niște gânduri fără sunet ale unora, și acum sunt din ce în ce mai rare.
Un alt doilea detaliu care mi s-a părut nesemnificativ este cel legat de ceea ce mi s-a întâmplat la Cluj. La un moment dat am mers, cum am povestit, într-o drumeție pe timp de noapte în munții Bucegi, înapoi deci către București. A fost vorba de o drumeție de mai puțin de 24 de ore probabil fără cazare. Am ajuns la castelul Peleș și unii l-au vizitat, eu nu am putut fiindcă nu aveam bani. A fost o apropiere nefastă și lipsită de judecată, nu de control, de un tânăr student care venise din Republica Moldova. Nu s-a întâmplat nimic sexual, nu am simțit niciun fel de atracție sexuală față de el, dar l-am lăsat să mă sărute, undeva în gara Predeal. Acest sărut a fost, repet, tot ce s-a întâmplat și a fost un lucru lipsit de importanță, doar de fațadă, ca un teatru, cum a fost în Târgu Lăpuș acel lucru oribil și urât dar fără senzații sexuale, după spitalul de psihiatrie. Nici atunci nu m-am gândit că lumea poate bârfi și crede altceva decât realitatea și nu am realizat atunci că ei judecă aceste fleacuri fiindcă ei chiar credeau că eu simțeam ceva sexual – sau acel tânăr, cu un an sau doi mai tânăr, fiindcă la ei în Moldova liceul dura 11 clase. Oricum și Zăgrean Leon mă sărutase la fel în toamna aceluiași an, adică fără vreo senzație sexuală sau atracție, și eu deja uitasem aproape acel moment, dar mă determina totuși din subconștient, fiindcă acel sărut nevinovat de fapt cu acel tânăr – Livia Șchiopu de exemplu numește pupat aceste atingeri – se întâmpla de fapt din cauza amărăciunii mele legată de iubirea mea fără rost față de Leon Zăgrean. În orice caz, nenorocirea cea mai mare a vieții mele s-a petrecut ulterior, fiindcă am fost torturată sexual monstruos zi și noapte de la distanță, ceea ce nu poate fi justificat printr-un singur sărut nevinovat. De aceea a trebuit să mă întorc la București în anul doi de facultate. Și în plus a existat și un bărbat Doru cu care m-am întâlnit de două ori, care m-a sărutat forțat.
În afară de aceste două detalii, al doilea insignifiant, la fel ca și povestea din nordul țării de fapt, nu s-a mai petrecut nimic altceva demn de notat în viața mea și absolut totul e scris pe blog în cele mai mici detalii.
Voi începe cu Zăgrean Leon.
În ultimii ani gândurile peste mintea mea au spus că, din păcate, el e profesor universitar. Ca și cum eu trebuie să fiu omorâtă sau că nu trebuie să fie adevărul despre mine fiindcă el e profesor universitar. Adevărul despre mine e frumos și e păcat să fiu omorâtă fiindcă el are un anumit statut. Ce importanță are? De unde știu ei că eu nu am fost un om de valoare, bun și nevinovat, dar și inteligent? Ei mai spun că el a mințit despre mine, ceea ce pare bizar de tot. Nu cunosc nimic despre nu știu ce minciuni ale lui despre mine. Despre el ei mai spun că a fost păcălit despre mine ca la carte, dar eu nu am crezut așa ceva și niciodată nu mi-am imaginat că el ar gândi ceva fals despre mine, și nici ce anume credea el nu am presupus, deși avea reacții ciudate uneori. Ei nu mi-au spus nimic despre ceea ce el ar fi gândit despre mine.
Adevărul pe scurt despre LZ în viața mea e că m-am îndrăgostit de el la 18 ani, după avansuri din partea lui constante, timp de circa o jumătate de an, de la 17 ani și jumătate, până la 18 ani și ceva. Această iubire a fost ca o reacție de protecție în fața presiunilor cerebrale și sexuale, fără precedent, asupra mea în acea perioadă. Nu a fost o iubire păcătoasă – nu a existat niciun fel de adulter. Nu au existat nici măcar gânduri de așa ceva în mintea mea. Nu au existat pofte sexuale, fiindcă nici măcar nu bănuiam așa ceva din partea lui și oricum nu avusesem viață sexuală deloc, deci nu puteam pofti ceva ce nu cunoșteam. M-am gândit la LZ numai în timpul meditațiilor cu el în anul 1988-1989 și, mai rar, încă vreo 2-3 ani, după aceea nu îmi mai aminteam de el, nu meditam asupra iubirii mele sau a necazurilor care începuseră cu el. Deci nu am greșit nimic, nici măcar nu mă gândeam la el, nici când am devenit studentă la medicină. Nu am știut niciodată nimic despre viața lui, în afară de ceea ce spunea el despre sine - destul de mult de altfel – la meditații. Nu știam că a divorțat sau că s-a apropiat de o studentă a lui etc. În timpul necazului legat de postul de radio Europa în viața mea (voi reveni) mi-am amintit de el după mulți ani și acest lucru m-a ajutat, de aceea veți găsi pe blog una din scrisorile mele imaginare către el, după anul 2007. Eu am aflat că el s-a recăsătorit abia la sfârșitul lui 2006 și, ca reacție, am început să scriu poezii. Am fost amăgită de el intenționat, adică sedusă, la 17 ani, fără ca eu să bănuiesc intențiile lui sexuale deloc. Datorită modului lui de a vorbi aiurea despre fenomene paranormale, eu am crezut așa ceva inițial – caz tipic – și nici măcar nu mi-am putut imagina că el avea pofte sexuale legate de mine și că avea să îmi facă rău și că nu era omul care părea.Povestea acestei îndrăgostiri a mea a fost singura mea amăgire întreaga viață. Niciodată altcineva nu m-a mai păcălit întreaga viață. Amăgirea a încetat după mulți ani, fiindcă el nu a vrut să îmi răspundă la nicio întrebare, pentru ca eu să înțeleg ce s-a întâmplat.
De-a lungul meditațiilor, el m-a călcat pe picior de două ori (de la mami Șerban aveam o casetă cu cântece populare, printre care și versurile ”nu mă călca pe picior/că eu știu de ce ți-e dor”), transmițându-mi puternice senzații sexuale, pe care eu le-am interpretat drept ceva paranormal și nici măcar nu-mi trecea prin cap că era vorba de f_t, cum spun proștii. Sau de sex. Iubirea mea față de el nu a influențat cu nimic situația concretă. Nu eu l-am provocat, și, atunci când el m-a călcat, eu eram departe de a ghici că mă voi îndrăgosti de el. Când am început să mă îndrăgostesc de el, am făcut tot posibilul să îl resping, gândindu-mă cu voce tare chiar că el era căsătorit și ar fi fost un păcat și că soția lui și fetele lui au mult mai mare nevoie de el. Dar el insista cu multe presiuni sexuale și vorbe de tot felul. Iubirea mea a fost ceva extrem de pur și blând și luminos, mult mai diafană și mai curată decât poeziile mele de dragoste de pe blogul meu Muzele albe, unde am creat o iubire imaginară, care nu seamănă cu mine de fapt. Sexul aproape că nu avea loc deloc în sufletul meu când eram îndrăgostită, pur și simplu se întâmpla ceva sexual asupra mea de la distanță, fără ca eu să am vreo contribuție. Iubirea aceea a mea nu a dăunat nimănui și nici măcar mie. Fluturii albi abia atingeau florile. În realitate, eu nu am fost îndrăgostită de el, ci de universul iubirii din afara mea – lumini de chihlimbar înainte de asfințit, linia tremurătoare a norilor, parfumul ierbii și zborul păsărilor înalt și iute etc. - dar eram prea tânără ca să înțeleg totul. A fost vorba de un miracol de frumusețe și boare blândă și curată fericire, findcă în mod real era consumată o parte din creierul meu emoțional, parte extrem de frumoasă și miraculoasă, eu fiind singură de fapt. Totuși e de notat că el a fost singurul bărbat din viața mea – adică singurul care m-a atins creând senzații erotice și singurul care a existat mai mult în gândul meu și singurul care a vorbit mai mult și chiar a dialogat cu mine. Bărbatul acela întâlnit în nordul țării, zis Toni, nici nu a vorbit cu mine și nici nu mi-a dat vreo senzație sexuală. Alții nu au existat deloc și nici nu aveau de unde să existe. El a fost practic singurul om la care m-am gândit, fiindcă nici măcar la Luiza sau la părinți nu mă gândeam, adică ei nu ocupau spațiu în mintea mea decât dacă erau de față cu mine sau dacă aveam vreo treabă cu ei.
Al doilea punct la care mă voi referi este sexul.
A doua serii de concluzii se referă la sex. În vremea tinereții mele nu exista sensul legat de actul sexual în dicționar, sens pe care l-am găsit în dicționarele de ultimă generație pe internet și acum, în 2020, constat că acel sens a fost din nou scos din dicționare.
Viața mea sexuală a fost aproape inexistentă. Nu am avut nici fantezii erotice decât extrem de puțin în vremea când îl întâlneam pe Leon Zăgrean și aceste lucruri nu puteau influența deloc posesia sexuală asupra mea – nu o puteam opri sau modifica, nu puteam distruge răul. După cum am spus, nu am avut dorințe sexuale și nici pofte, fiind singură, fără bărbat, întreaga viață. Ei spun că oamenii proști cred că mereu femeia e de vină dacă e posedată sexual, inclusiv eu cum eram fecioară de 17-18 ani, fără amintiri din vreo viață anterioară, iar el fiind bărbat matur de 36 de ani – culmea, deși eram sedusă în mod evident și fără greșeală, ei spun că oamenii au aruncat vina asupra mea.
Personal, pentru mine sexul nu putea exista în afara căsătoriei sau a unei relații semnificative emoțional, de lungă durată. De fapt, nici acum nu știu aproape nimic despre sex. Totuși e necesar să scriu și acest capitol ultim de concluzii, veți vedea de ce. După cum am povestit, am avut o tulburare sexuală la 17-18 ani, dar nu era schizofrenie și nu existau simptome de schizofrenie.
Din câte am înțeles eu, actul sexual trezește plăcere, este ceva primitiv, sălbatic sau animalic care oamenilor le place, care trece dincolo de rațiunea rece și obiectivă. Ceva ce unora li se pare rușinos sau tabu, un lucru murdar pe care ei îl țin ascuns. Unii așa spuneau că mă văzuseră și pe mine, ca pe un fel de țiitoare săracă, neplătită, de sclavă fără drepturi care folosea poftelor sexuale ale celor cu bani. Un fel de femeie ”murdară”, fiindcă o murdăriseră alții. Poate că și de aceea au ei o imagine greșită despre mine. În realitate însă, eu eram lumina pură și absolut cert nu eram legată de ceva sexual, ci de cărți și lumea învățăturii și așa am fost mereu. Oamenii răi, în lipsă de motive reale de a mă acuza, inventau că era rău că mie mi-a plăcut să fieu f_tă de la distanță, ceea ce e o aberație – da, erau plăceri, dar am explicat totul în detaliu, plăcerea prin definiție place oricui, fiindcă asta înseamnă plăce-re, dar pentru mine nu putea să placă măcar, fiindcă eram singură și chinuită de familie și îndrăgostită și nevinovată complet. Bineînțeles că nu am vrut să fiu f-tă niciodată, aproape nimeni nu are cum să vrea așa ceva, fapt pentru care am notat acele lucruri drept ”violuri de la distanță” – erau uneori cutremurătoare și vizibile cu ochiul liber în mușchii abdominali. Unii spuneau că actul sexual e ceva mecanic, cum ar fi și masturbarea, numai că se produce în cuplu și nu implică amestecarea sufletelor celor doi. Nu știu. Eu nu m-am gândit la cum se produce actul sexual sau f_tul de la distnață, e desigur un mecanism neuropsihic. După cum am povestit, aceste violuri de la distanță au dus la modificarea ciclului meu menstrual, care a fost odată la 3 săptămâni în 1989.
Pe scurt despre evoluția vieții mele sexuale. Veți vedea abia la sfârșit adevărul, care a fost ceva luminos și puritate. Inițial însă au fost și momente întunecate, fiindcă eram încă copil și animalitatea nu era încă depășită de rațiune și autocunoaștere, așa cum se întâmplă abia la vârsta pubertății, în privința asta Freud are dreptate.
La un moment dat am crezut că unica mea mea greșeală toată viața a fost faptul că m-am frecat în copilărie. Acel act autoerotic îmi provoca multă plăcere și dura câteva minute, nu mai țin minte cât. Oricum eram prea mică pentru a înțelege că actul acela era posibil legat de sexualitatea adulților din preajma mea. Tot înainte de pubertate am trecut prin complexul lui Oedip sau mai bine zis complexul Electrei în teoria psihanalitică – atracție față de nașul meu, care îmi trezea prin atingerea gâtului anumite senzații cu aură sexuală – un fel de molestare ușoară. Niciodată nu m-am frecat cu gândul la el, pentru mine erau lucruri separate. Dar, dacă toți mă acuzați pentru acel lucru, singura mizerie practic din viața mea, atunci vă rog să luați în calcul și faptul că nu aș fi făcut așa ceva cu mâna și că vina era a adulților care nu vorbeau cu mine și nu îmi cereau clar să renunț la acel lucru ca fiind rău, fiindcă, dacă mi-ar fi spus verbal că fac un rău cuiva sau mie prin acel lucru, atunci aș fi renunțat, find un copil bun și cuminte. Oricum, în 1983 am ajuns la pubertate în primăvară și de atunci nu m-am mai frecat și emoțiile față de nașul meu s-au limpezit și nu a mai fost nimic murdar, în afară de niște vise urâte la pubertate în timpul somnului și apoi nimic. Abia peste 1 an și jumătate urma să plec din Voluntari la București.
În București părinții au început să mă masacreze efectiv. Dumnezeu știe de ce. Am rezistat destul de mult timp și nu m-am frecat din nou, dar la un moment dat era epuizant și tare rău, zi de zi ura lor, încât m-am frecat din nou singură în casă, din cauza nervilor lor. Acest lucru nu mai îmi plăcea, ca odinioară, ci era un mijloc de descărcare a tensiunii nervoase, se petrecea destul de rar și dura numai câteva secunde. La numai 17 ani am reușit să renunț definitiv și, oricât mă băteau sau urlau părinții, care erau chiar monstruoși, întotdeauna fără motiv, eu nu mai plângeam și nu mai era nevoie să mă frec. Se spunea că oamenilor nu li se arăta ce îmi făceau părinții, ci numai minciunile și ipocrizia lor, fiindcă, după ce mă băteau, săreau să mă pupe și erau tare zâmbitori când vorbeau cu mine, în mod brusc! Ei spun că toți oamenii au fost, treptat, îndobitociți prin minciună rea despre mine. A mai trecut deci încă o jumătate de an după ce nu mai m-am frecat din nou până când m-au trimis la Zăgrean, și, pe parcursul anului cu el la meditații, de asemenea nu m-am frecat. Însă au fost acele violuri de la distanță asupra mea. În toți anii care au urmat m-am mai frecat numai în cazul unor necazuri mari, foarte rar. Sau dacă eram torturată sexual prea oribil și nu mai puteam îndura. Tot rar, după ore de tortură. În ultmii ani, după 2015, am înțeles că acest lucru se poate întâmpla ca viol în timpul somnului, când scade sau dispare controlul conștient de sine și astfel am fost frecată – poate de mama – deci ceva foarte grețos, la Voluntari în ultimii doi ani 2018-2020, dar numai de 3-4 ori.
Mai am de adăugat despre actul sexual oral, adică povestea din nordul țării, de la Târgu Lăpuș, pe care am povestit-o în detaliu pe blog. Acum extrag doar esențialul. S-a întâmplat la Târgu Lăpuș, deci un nume legat de vodă Lăpușneanu, legat de mine prin amintirea zilei din 89 când tanti Piri spunea că eu sunt ca Lăpușneanu, care spunea ”dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!” – probabil acestea fiind legate de faptul că familia mă respingea și voia să mă închidă la balamuc. În ultimii ani, în mod obsedat, unii m-au scuipat mereu cu ideea că poporul nu mă vrea, dar de fapt poporul vrea să mă omoare, nu e o chestiune de rejecție și de fapt ei vor să omoare imaginea mea, despre care toți spun că e ceva rău, ceva ce nu există în relitate, fiindcă poporul a fost mințit. În afară de faptul că atunci a fost o înscenare, mai e de spus că se întâmpla după tratamentul psihiatric foarte puternic în 1992, care 2-3 ani m-a împiedicat chiar să scriu, plus multe alte inconveniente. În urma tratamentului psihiatric, dacă nu știați, funcționarea psihică e scufundată în inconștientul persoanei și durează un timp până când victima își poate reveni și poate controla totul din nou. De asemenea înainte de acel eveniment, am fost victima unor violuri – anal lângă poliție și aparent sexual lângă șoseaua de centură în 1992, și un al treilea bărbat, întâlnit pe bulevard, s-am cocoțat peste mine îmbrăcat. De asemenea e de spus că nașul meu și Zăgrean Leon și Irina Holdevici ulterior, mi-au spus că este bine să am activitate sexuală pentru a scăpa de acele violuri de la distanță. (Unii au spus că pe oameni îi deranjează că vorbesc așa obiectiv și deschis despre lucruri monstruoase sau scandaloase – și eu spun că nu e semn de nebunie, ci semn de inteligență, și, în mod absurd, pe alții îi acceptați, dar mieîmi refuzați dreptul de a fi inteligentă, deci capabilă cu ușurință de analiză clară și înțelegere a realității, așa cum unii au scris și scriu despre violuri sau crime sau masacre în lagăre sau în războaie, ba chiar fac și literatură – vezi de exemplu Houellebecq – crima descrisă în romanul ”HArta și teritoriul”.) Violurile din apropiere nu înseamnă o traumă profundă, fiindcă de fapt femeia adesea nu simte nimic, așa cum a fost și cu mine. Din păcate însă oamenii acuză sau scuză tocmai victimele violurilor din apropiere, fiindcă li se pare ceva palpabil și mai important. Eu nu am avut nicio vină. Oamenii învinovățesc femeia uneori chiar dacă nu are nicio vină, fiindcă actul sexual prin viol e ceva vizibil, care deranjeză spiritul de grup al unei comunități. Eu, în 1992, nici nu bănuiam că oamenii mă pot urmări sau bârfi, nici nu realizasem că în viața mea era vorba de un teatru imens al societății și că de fapt toate viețile sunt la fel, expuse privirii. Eu mă credeam singură de tot și invizibilă pentur alții. Erau unii care spuneau că singurul motiv pentru care am fost condamnată e că dansasem dezbrăcată câteva minute singură în casă, cu jaluzelele trase, din motive normale de fapt!
La Lăpuș am fost molestată, nu violată, dar eu însămi am vrut să încerc un act sexual, din toate motivele expuse, mai ales fiindcă trebuia să înțeleg de ce m-au închis la psihiatrie și cum să fac să obțin drepturile luate atunci – la muncă și la studii. Mă închiseseră aparent din cauză că fusesem f-tă de la distanță, și medicul spunea la fel. Atunci a fost singura dată în viață când m-am folosit de un alt om – chiar dacă un om rău de fapt, cum s-a dovedit ulterior – pentru a înțelege eu ceva, deci pentru interesul meu personal. I-am explicat clar totul, dar poate el nu a înțeles. Din cauza promiscuității și faptului că tot nu înțelegeam nimic, fiindcă nu simțeam absolut nimic fizic, am încercat acel act sexual oral. E dezgustător, știu. Și din aceleași motive și altel s-a petrecut actul sexual în trei, adică cu un țigan în plus pe lângă acel individ, țigan la care nu m-am gândit niciodată nici înainte și nici după acel act sexual. Până în ziua de azi, deși sunt aproape 30 de ani, oamenii tot îmi reproșează în gând – în ultimii 15 ani - ce s-a întâmplat acolo, deși eu fusesem de fapt și victimă, citiți totul cu atenție. Ceva extrem de scabros și dezgustător – acele lucruri de fapt – s-au petrecut doar ca atingere, ca și cum ai atinge un picior de masă, căci nu erau senzații sexuale, vă asigur. Unii și medicii chiar în 2018 au fost mult mai scârboși față de mine. Eram violată monstruos și scârbos de la distanță, și extrem de monstruos și scârbos e ceea ce fac ei în spitalul de psihiatrie. Trebuia să înțeleg. Mi se pune că opinia publică a fost șocată de urâciunea acelor fapte descrise de mine – deci am oripilat opinia publică – dar nimeni nu se gândește deloc la scârba simțită de mine, din cauza a ce făcuseră la București. Alții spuneau că oamenii au fost șocați de faptul că am înghițit spermă, și că era ca și cum înghițeam scârnă și de aceea mă condamnaseră, crezând că asta era semn clar că eram nebună de tot și că nu aveam sensibilitate și eram abrutizată de psihiatrie sau violurile asupra mea. Nu e adevărat. Și mama spune mereu că eu sunt ”scârboasă”, ceea ce e adevărat, adică am simțuri foarte delicate și sunt un om suav care nu s-a schimbat sau pipernicit în urma torturilor și închisorii. Am înghițit spermă din cauză că nu era casa mea și nu voiam să fac mizerie în pat. Mai era un motiv – citisem în București la BCU într-un compendiu american de psihologie că sperma e comestibilă și mai era și amintirea lui Zăgrean care spunea că sperma se folosește pentru produse cosmetice pentru femei. Toate aceste influențe acționează din subconștient după tratamentul psihiatric, până când, după 2-3 ani, omul dobândește control de sine definitiv. Poate vă amintiți și cartea Falk a lui Joseph Conrad, care descrie cum un biet om sincer e alungat din societate, fiindcă, având sufletul curat, simte nevoia să mărturisească înainte de nuntă cum a mâncat odată carne de om – societatea ipocrită și josnică îl condamnă definitiv. Oricum au fost multe și reale motive pentur care s-a petrecut acel act sexual și era cât se poate de clar că nu aveam cum să mai am în viitor ocazia să întâlnesc alt bărbat nicăieri, cum oricum nu avusesem până atunci, dar pe moment nu realizasem că era de fapt o înscenare și ceva anormal. Oricum, repet că nașul meu, Leon Zăgrean și Irina Holdevici ulterior mi-au spus că eu ar trebui să am activitate sexuală dacă vreau să scap de violruile acelea de la distanță. Acele evenimente din nordul țării le-am judecat a fi drept una dintre cele 3 greșeli aparente din viața mea, dar de fapt nici acelea.
Tot în acest sens ar fi de adăugat singura mea încercare de masturbare din 2005 când ascultam radio Europa, am explicat în detaliu cum s-a întâmplat, bineînțeles fără nicio curiozitate sau poftă sexuală, ci din cauză că pe moment m-au păcălit că îmi voi obține libertatea și implicit dreptul la muncă în societate. Senzații sexuale nu au fost nici atunci. Nu mă deranjează în general faptul că întreaga viață nu am avut viață sexuală, acesta nu poate fi și nu a fost motiv de amărăciune pentru mine. Ceea ce mi-am dorit cel mai mult toată viața a fost a avea un copil.
Asta e absolut tot ce a fost simulacrul de viață sexuală în viața mea.
Azi, 15 decembrie 2020, au intrat unii cu ideea că problema pe care o am eu la anus și pentru care gastroenterologul nu mi-a dat niciun sfat, deși i-am spus, și medicul de familie mi-a recomandat doar proctoglivenol și igienă locală, ar fi chipurile din cauză că sunt pedepsită pentur contact sexual anal, deși acesta s-a petrecut exact de 2 ori, una dintre dăți fiind viol și absolut sigur niico senzație sexuală în ambele dăți.
Azi mi-am amintit două detalii pe care nu le-am notat aici, legat de viața sexuală. Unul este că eu nu m-am gândit aproape deloc – sau chiar deloc – la acele fapte neplăcute din viața mea, fiindcă am fost nevinovată și fiindcă nu era nimic neclar pentru mine și trecutul nu m-a deranjat niciodată și totuși unii oameni care intră peste mintea mea telepatic totuși îmi reproșează acele lucruri și după aproape 30 de ani de atunci de parcă sunt obsedați. Probabil că acei oameni care nu cred că există telepatie, cum nu credeam nici eu până nu de mult, au impresia că aceste gânduri care spun lucruri rele despre mine ar fi părți din psihicul meu – supraeu sau id, după cum spunea Freud – și că eu aș fi psihotică fiindcă aud voci. Nu sunt voci, sunt doar niște gânduri fără sunet ale unora, și acum sunt din ce în ce mai rare.
Un alt doilea detaliu care mi s-a părut nesemnificativ este cel legat de ceea ce mi s-a întâmplat la Cluj. La un moment dat am mers, cum am povestit, într-o drumeție pe timp de noapte în munții Bucegi, înapoi deci către București. A fost vorba de o drumeție de mai puțin de 24 de ore probabil fără cazare. Am ajuns la castelul Peleș și unii l-au vizitat, eu nu am putut fiindcă nu aveam bani. A fost o apropiere nefastă și lipsită de judecată, nu de control, de un tânăr student care venise din Republica Moldova. Nu s-a întâmplat nimic sexual, nu am simțit niciun fel de atracție sexuală față de el, dar l-am lăsat să mă sărute, undeva în gara Predeal. Acest sărut a fost, repet, tot ce s-a întâmplat și a fost un lucru lipsit de importanță, doar de fațadă, ca un teatru, cum a fost în Târgu Lăpuș acel lucru oribil și urât dar fără senzații sexuale, după spitalul de psihiatrie. Nici atunci nu m-am gândit că lumea poate bârfi și crede altceva decât realitatea și nu am realizat atunci că ei judecă aceste fleacuri fiindcă ei chiar credeau că eu simțeam ceva sexual – sau acel tânăr, cu un an sau doi mai tânăr, fiindcă la ei în Moldova liceul dura 11 clase. Oricum și Zăgrean Leon mă sărutase la fel în toamna aceluiași an, adică fără vreo senzație sexuală sau atracție, și eu deja uitasem aproape acel moment, dar mă determina totuși din subconștient, fiindcă acel sărut nevinovat de fapt cu acel tânăr – Livia Șchiopu de exemplu numește pupat aceste atingeri – se întâmpla de fapt din cauza amărăciunii mele legată de iubirea mea fără rost față de Leon Zăgrean. În orice caz, nenorocirea cea mai mare a vieții mele s-a petrecut ulterior, fiindcă am fost torturată sexual monstruos zi și noapte de la distanță, ceea ce nu poate fi justificat printr-un singur sărut nevinovat. De aceea a trebuit să mă întorc la București în anul doi de facultate. Și în plus a existat și un bărbat Doru cu care m-am întâlnit de două ori, care m-a sărutat forțat.
În afară de aceste două detalii, al doilea insignifiant, la fel ca și povestea din nordul țării de fapt, nu s-a mai petrecut nimic altceva demn de notat în viața mea și absolut totul e scris pe blog în cele mai mici detalii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)