25 martie 2015

Am o veste bună. Ieri am fost anunţată prin mail că am câştigat dintre 23 de concurenţi concursul de debut al editurii Caiete Silvane, la secţiunea poezie. Cărticica mea va fi lansată anul viitor.

Eu mă bucur, chiar dacă un porc a intrat peste gândurile mele cu ideea "decât un poet bătrân, mai bine un poet mort". Eu nu înţeleg ce vrea să spună. Poeţii mari, cum ar fi Prevert sau Arghezi şi alţii au fost lăsaţi să debuteze şi să scrie şi ulterior cu succes la vârste înaintate.

Azi au intrat din nou cu gânduri urâte peste mintea mea. Unul, foarte agresiv, spunea "trebuiau să o interneze la spital să o omoare". Cum eu nu am făcut niciun rău o viaţă întreagă şi nu am lovit sau insultat pe nimeni şi nici nu am gândit vreodată ceva rău, nu înţeleg ce vrea să spună. Ce are cu mine? Altul, din nou, intră cu aceeaşi idee :"nebuna aia încă nu a înţeles (că trebuie să se omoare)?" Nu le foloseşte la nimic moartea mea, nu înţeleg nimic. Şi nu înţeleg nici de ce mă numeşte nebună, fiindcă mereu am fost un om normal şi eu nu am insultat sau deranjat pe nimeni. Altul, în engleză: "Cristina, you lost everything (and those who lose everything are killed). Nu îl înţeleg nici pe porcul ăsta, fiindcă eu nu am pierdut nimic, am fost închisă şi torturată încontinuu, exact de la 13 ani şi jumătate. Nu am avut absolut nicio şansă toată viaţa, în afară de cărticica aceasta de poezii. Iar dacă alţii mi-au furat ceva ce eu nu ştiu, aş fi putut recupera, dar ceilalţi m-au masacrat încontinuu.

Vă rog să priviţi încă o dată realitatea în faţă: aţi observat cât de clar apare că în ultimii 10 ani, zi după zi, am fost mereu calmă, lucidă şi eu însămi, fără idei delirante sau vreun simptom psihic. Am fost mereu un om bun, calm, cald emoţional, ordonat, dar chinuită de alţii zilnic. Şi nu am greşit nimic. Vă pot jura şi vă daţi seama că e logic că exact la fel a fost viaţa mea zi de zi din 1984 încoace, torturată zilnic şi batjocorită încontinuu, închisă de la 13 ani, deşi am fost un om perfect. Absolut totul a fost din cauza faptului că am fost un copil sărac şi o tânără fără zestre, dintr-o familie săracă, pe treapta de jos în ierarhia socială.

Iată ce mai spun ei în zilele trecute: "Erai o femeie frumoasă erai o femeie frumoasă şi pe dinafară şi pe dinăuntru trăiai într-o lume care nu dă doi bani pe frumuseţe tot ce e prea frumos e distrus erai prea bună de oamenii credeau că eşti proastă prea inteligentă încât credeau că eşti rea prea înţeleaptă încât credeau că eşti nebună" Nu sunt exact cuvintele lor, dar exact acestea sunt ideile lor.

Nu există nicio scuză pentru ei, am aşteptat aproape jumătate de veac păstrând speranţa şi poveştile frumoase aşezate cuminţi atât de albe şi mirosind a primăvară; bun, acum sunt urâtă, sunt grasă şi încep să chelesc mă taie coasa prin măruntaie şi inimă, mi se umflă şi piciorul sănătos şi cel amputat şi ei tot lovesc.

Oare ştiţi voi cât am iubit oamenii şi munca şi tot ce e bun? Ştiu, nu contează că am fost aşa, m-au aruncat la gunoi, deşi mi-am cerut dreptul la viaţă din fragedă tinereţe, iar ei, călăi de om bun şi capabil de muncă, se ascund în spatele unui diagnostic psihiatric care îmi ia în mod nedrept orice drept. Asta nu înseamnă că nu pot scrie poezie. :)