Infernul sunt ceilalţi, partea a XXVI-a

Azi, 2 martie 2015 au intrat foarte puţin peste mintea mea, se pare că s-au liniştit după zilele trecute înfiorătoare. Au fost din nou unuii care au spus că în cazul meu nu se poate adevărul sau să am drepturi în societate, fiindcă am fost chinuită prea mult timp. Deci ăsta este alibiul lor acum, faptul că am suferit prea mulţi ani. Dar ei mi-au respins toate cererile din 1984. Eu am fost totuşi un om perfect, nu am minţit niciodată, am fost mereu calmă şi nu m-am schimbat în aceşti 30 de ani şi ceva deloc. Deci, efectiv nu înţeleg de ce mă obligă să mor şi nici de ce mă obligă să o suport pe maică-mea, după tot ce mi-a făcut...Am fost totuşi un om de valoare şi încă aş mai putea să mă dezvolt intelectual şi să am responsabilităţi, fiindcă am fost mereu un om perfect normal, repet, sunt destul de inteligentă să îmi dau seama de acest lucru. Ei tot repetă că trebuie să mă distrugă fiindcă eu am pierdut totul, dar eu nu înţeleg la ce se referă şi în realitate nu am pierdut nimic, am fost chinuită de moarte din 1984 încontinuu şi ei nu au nicio scuză fiindcă aveam numai 30 de ani şi ceva când au început să îmi spună că am pierdut totul şi puteam recupera în numai câţiva ani ceea ce de fapt ei mi-au furat cu forţa, fiindcă mereu, inclusiv acum, am avut sufletul frumos, fără a fi afectată de suferinţa din trecut. Azi, fiind cald afară, iar a început vechea poveste cu vecinii sau trecătorii care râd tare în faţa ferestrei mele....se pare că e un popor vesel, cel puţin unii dintre ei fiindcă e timpul frumos...aşa au ţinut-o tot într-o veselie ani de zile de când m-am mutat aici, mai ales nopţile (taică-meu avea repetat expresia aceasta "într-o veselie").

Continui povestirea vieţii mele în întregime. Mă întorc din nou în timp la momentul când mi-au amputat piciorul. După aceea am suferit timp îndelungat, având răni care nu se vindecau cu niciun tratament şi care mă împiedicau să umblu. Am utilizat foarte multe reţete medicale, cu diverse sprayuri, alifii şi loţiuni şi nimic nu a avut efect de vindecare şi închidere a plăgilor. În acelaşi timp aveam nişte senzaţii ca un fior electric neplăcut, care devenea insuportabil, aproape dureros la atingerea pielii, răspândindu-se în tot piciorul. Nu am avut niciodată senzaţie de membru fantomă, adică să simt ca şi cum nu îmi pierdusem piciorul, aşa cum se spune că se întâmplă uneori. Vreo doi medici de ortopedie mi-au spus că este vorba de nevrom şi că se poate opera, dar trebuie să aştept cel puţin un an de la amputaţie. La recomandarea a doi sau trei am mers la spitalul de ortopedie de lângă Foişorul de Foc şi acolo m-au internat să mă opereze de nevrom, tulburare care spuneau ei că este determinată de amputaţia făcută în condiţii de urgenţă, pentru a îmi salva viaţa şi prin urmare spuneau că nu fusese o operaţie reuşită la spitalul de urgenţă. Deci ideea era să îmi repare o parte din problemele legate de bont. Tata a plătit o sumă considerabilă de bani medicului bărbos care m-a operat. Era tânăr şi brunet şi avea un nume pe care l-am uitat, un nume mai lung, care începea cu B sau D dacă nu mă înşel. Avea şi un asistent. Mi-au dat întâi sedative, apoi mi-au făcut anestezie rahidiană şi ţin minte că mi-era frică, fiindcă am avut două vertebre tasate în zona lombară în urma faptului că m-am aruncat pe fereastră. Anestezia a reuşit. Am fost lucidă în timpul operaţiei, care nu a durat mult. Ţin minte că medicii discutau între ei "L-ai/l-am găsit?" "Uite-l" şi că păreau mândri că eu reuşit operaţia. Nu am stat decât o zi după aceea în spital. Ceea ce este cert e că senzaţiile acelea neplăcute s-au diminuat numai foarte puţin după aceea, deşi medicul insista să mă întrebe şi să sugereze că operaţia a reuşit. Eu nu sunt nici acum convinsă de acest lucru -- poate că era un lucru dificil de realizat şi de aceea nu s-a putut. Numai prin ani mulţi după aceea senzaţiile acelea s-au mai diminuat şi în prezent simt doar pişcături slabe dacă ating pielea piciorului amputat. Dar au apărut celelalte probleme.

Rănile au continuat să mă supere ani de zile. Uneori se infectau şi bontul se umfla foarte mult. Mi se dădeau antibiotice şi Flamexin unul pe zi cu diagnosticul de bursită de bont. Uneori făceam febră puternică, am avut chiar peste 41 de grade şi m-am speriat. O dată sau de două ori mi-au făcut antibiotic intravenos şi m-au lăsat să îmi fac chiar eu însămi acasă printr-o branulă. Salvarea a venit din partea domnului doctor Zaharia, fost prieten sau cunoscut al naşului meu, care lucra la spitalul Colentina.

Continuare în curând