14 aprilie 2016

Azi, în noaptea asta, am în sfârșit puțină energie să continui povestea vieții de unde rămăsesem. Voi scrie ce mai e de scris dela blocul numărul doi, voi trece apoi la blocul numărul trei și apoi restul povestirii pe ISC.

O scurtă recapitulare: copil sărman, născută în 1971, mama nu se știe sigur dacă era mama mea, tatăl precis nu era tatăl meu. Crescută cu multă răbdare și dragoste de mama tatălui adoptiv. Crescută cu drag de țară, tradiții și Dumnezeu și cu încredere oarbă că binele și dreptatea sunt superioare răului și că adevărul învinge dincolo de minciună. Singura greșeală a vieții întregi: frecarea coapselor în copilăria mică, dar aceea nu era de fapt greșeală și mi s-a spus că toți copiii fac acest lucru, dar uită, în timp ce eu aveam memorie de elefant. Am fost un copil perfect normal și am rămas la fel toată viața, bună și cuminte și inteligentă. Îngrășată cu forța de familie, mai ales de cei din partea mamei, am fost când grasă când slabă, fiindcă organismul meu se lupta pentru sănătate. Familia foarte săracă mă îmbracă cu haine croșetate sau cusute de mamaia, multe dintre ele purtate ani de zile, prin modificări. Lâna croșetată mereu deșirată pentru a tricota alte hăinuțe. Jucării vechi de la alți copii, nu multe. Fără apă curentă, canalizare, telefon, etc. Doar un radio interbelic și un televizor poate din prima generație. Pantofii cumpărați cu două numere mai mari și purtați până mi-erau foarte mici. Premiantă cu nota 10 pe linie, cu mare drag de învățătură și citit și drag și respect față de profesorii toți. Am învățat să citesc singură înainte de școală, la 6 ani, literă cu literă. Familia tatei persecutată din cauza unei legături misterioase cu al doilea război mondial. Chiar și mătușa prin alianță fiică de preot care a făcut închisoare din cauza unei legături cu legionarii. Niciunul membru de partid, rude în SUA și rude emigrate ilegal în Germania. Familia poartă discuții aprinse în jurul politicii statului, cu mare ură și dispreț față de Ceaușescu. Eu detest politica din copilărie din cauza aceasta. Tatăl obligat să devină membru de partid, singurul, îmi explică din ce cauză sunt la școală persecutată de autorități (pusă la munci inutile și obositoare, respinsă cererea pentru tabără în Franța deși eram cea mai bună elevă, pionieră în seria ultimă, etc.). În continuare, după 1984, tatăl îmi spune că nu trebuie să merg la biblioteca franceză și că securitatea mă urmărește fiindcă am rude în străinătate. Îmi explică cum datorită condiției sociale modeste nu trebuie să am iluzia că voi pătrunde în clasa superioară a intelectualilor din București, fiindcă nimeni nu are voie să își depășească condiția socială. Mai îmi spune că trebuie să mă feresc de evrei și de țigani. Deci un tată cu prejudecăți puternice, deși avea mai mulți prieteni evrei, iar eu eram lăsată să mă joc cu copii de țigani la țară când eram mică. Familia dinspre mamă de asemenea săracă. Fratele mamei se căsătorește numai când familia aproape îl obligă cu fata șefului CAP-ului din sat, care avea zestre și poziție socială, în timp ce ai mei erau săraci și nu aveau nici măcar vacă, ci bivoli, însemnul oamenilor mai prăpădiți din sat. Nu aveau nici ei bani deloc. În 1984 sunt mutată cu părinții în București, fiindcă mamaia era tare bătrână și bolnavă. Nici cea mai mică greșeală toată viața de atunci încoace. Caz social tipic: tatăl și mama au discuții aprinse din cauza banilor, acestea ulterior sunt transferate asupra mea -- certuri aproape zilnic și bătăi asupra mea zilnic. Respinsă și de colegii și profesorii din București. Fată fără zestre, obligată să merg la meditații cu un profesor de la medicină care avea renumele de afemeiat, bețiv și nebun. Încerc să scap fără nicio șansă, el abuzează de puritatea, tinerețea și inocența mea și mă hărțuiește sexual, plus multe atingeri cu senzații sexuale puternice, mințind că el are puteri paranormale și microfoane cu care mă ascultă. Pe vremea aceea toți credeau în mitul microfoanelor securității. În continuare, după schimbările sociale datorate revoluției din 1989, la care am participat cu mare efort, tatăl se preschimbă în bețiv notoriu și joacă permanent jocuri de noroc, astfel încât eu sunt tot fără bani. Mă bate la sânge foarte des fiindcă nu mai merg la școală și folosește un limbaj obscen și violent zilnic. Încerc în zadar să îmi găsesc de lucru și înainte și după revoluție. Vecinii încep să facă zgomote groaznice zi de zi din vara lui 1989. Am tulburări sexuale groaznice, ca niște torturi înfiorătoare și contracții vizibile cu ochiul liber, zi și noapte. Învăț pentru admiterea la facultate zi de zi, cu geamul spre stradă deschis pentru a atenua zgomotele vecinilor. Bătută violent de tată reușesc totuși să fug la Cluj cu bani de la mama, și dau examen la facultatea de psihologie. Intru a 12-a la facultate, la o concurență de 25 pe loc. Mama îmi dă carnetul ei de CEC și mă lasă să mă instalez într-un cămin de studenți pentru fete, mizerabil și urât. Apar multe probleme datorate băieților din căminul învecinat. După câteva săptămâni de așteptare încep studiile și totodată reîncep problemele mele sexuale. Întreaga viață nu am avut activitate sexuală. Profesorul care m-a sedus mi-a spus că trebuie să am viață sexuală dacă vreau să scap de acele tulburări. M-a sfătuit să agăț vreun bărbat pe stradă, dar eu nu puteam face așa ceva. Credeam că bărbatul e cel care trebuie să facă avansuri femeii, nu invers. Obligată apoi să mă întorc la București, lipsită de bani. Închisă cu forța la psihiatrie la numai 21 de ani, deci condamnată la moarte cu diagnostic grav de schizofrenie, care nu permite drepturi de a munci, de a studia, de a te căsători, etc. Psihiatrii îmi spun că, deși nu am delir sau halucinații, numai acele tulburări sexuale înseamnă schizofrenie și că trebuie să iau medicamente puternice și groaznice pentru a mă apăra de ele. După spital, câțiva bărbați abuzează de slăbiciunea mea datorată medicamentelor și se masturbează cu trupul meu, așa cum ai folosi o scândură cu gaură. Nici o senzație desigur pentru mine, la fel cum nu simt toată viața nimic fumând, ci doar îmi distrug plămânii. Merg în continuare la facultate, sunt respinsă din nou de profesori și de studenți și batjocorită mereu. Port haine de la începutul anilor 80 și în anii 90 și după anul 2000 chiar. La sfârșitul facultății mi se spune că în ciuda rezultatelor mele bune nu am dreptul să fac masterul, unde am luat examenul de admitere și nici să profesez ca psiholog datorită acelei povești cu profesorul de la medicină care mi-a distrus viața. Eu am rămas același om bun și foarte calm toată viața, cu sentimente frumoase față de toți. Nu m-am schimbat niciodată, dar am iertat creștinește în zadar. Colegii mei primesc posturi bine plătite și normale, mie nu mi se oferă nimic. Stau cu părinții din nou acasă, singură și nenorocită. Dau examen din nou la medicină și de două ori la rând nu intru din nou. Intru a treia oară în 1998. Încep migrene groaznice zi de zi, se agravează și nu cedează la niciun antialgic. La sfârșitul anului 1998, după ce niște oameni foarte răi își bat joc de mine și chiar mă filmează, am singura mea tentativă de sinucidere. Scap cu un picior amputat (o treime din gamba stângă), după o experiență de moarte clinică. Continui facultatea în cârje. Apoi după încă un an mi se protezează piciorul. Sunt forțată de tulburări digestive și somatice groaznice (nu psihice) să renunț la facultate la jumătatea anului cinci. Oricum profesorii îmi spuneau că eu nu am ce căuta acolo. Eu încă speram libertate și drepturi. Note relativ mari mai ales în primii ani în zadar. Mă angajez ilegal ca profesoară de liceu la liceul IL Caragiale în anul 2003. Din nou pusă la șmotru și respinsă de elevi și de colegii profesori. Haine vechi și nu multe, chirie plătită de părinți. Salariu de 450 de lei (patru milioane și jumătate, cu carte de muncă în 2003). Mor pe rând nașa în 2002, nașu în 2004 și tata în 2005. Reîncep în 2004 torturile sexuale asupra mea și se agravează din ce în ce după moartea tatei, până prin anul 2012. Apoi multiple probleme digestive, umflarea periodică a picioarelor, spasme de venă sau musculare extrem de dureroase, neuropatie perferică, migrene, etc. Mi se dau mai multe medicamente pentru problemele fizice, o groază de bani. Rămasă fără loc de muncă, abuzată din nou la biblioteca unde mă angajez în 2007, drepturile flagrant încălcate. Obligată să îmi dau demisia din nou. Ulterior nu mai găsesc de lucru deși caut. Numai din 2005-2006, după moartea tatei, încep să percep gânduri ale altora în mintea mea, niciodată nu am auzit voci. Unii îmi transmit că acest fenomen e normal. Aceste gânduri ale altora sunt amenințări constante de moarte, obscenități oribile pe care nu le puteam bănui și delir în toată regula despre Ceaușescu și Băsescu sau despre o femeie pe care cineva o urăște, ca și cum aș fi eu. Obligată să rabd de foame , fără chiloți sau haine, mănânc pâine cu zahăr, paste goale, orez cu zahăr, etc. ani de zile. Mă îngraș până la 125 de kilograme. Cerșesc pe stradă câte un leu-doi, nu cu mult succes. Pantofi rupți, haine rupte din nou, cum începuse în copilărie...Accept ajutorul infim de 39 de lei pe lună pentru picior protezat și refuz ajutorul tot infim de mai puțin de 300 de lei pentru boală psihică, fiindcă eram aptă de muncă fizică sau intelectuală. Cer drepturi și ajutor pretutindeni în zadar, inclusiv la Crucea Roșie, biserică, etc. Colegii poeți, fiindcă scriu poezie, mă resping din nou...În 2016 mi se publică singura carte de poezii, care de fapt nu plac. Complet izolată după moartea tatei vreme de atâția ani, doar mama fiind singura mea relație cu alții.

Concluzie: am fost un om bun și inteligent și harnic, cu mare drag de oameni și de muncă. Și de viață. Am ajutat mereu când am putut. Tata avea dreptate și tot răul mi s-a tras din cauza sărăciei, eu nu am avut absolut niciun defect psihic sau de caracter. Nu am avut niciun păcat, nu am avut niciodată dorințe sau fantezii sexuale, nu am fost cauza niciunui rău, nici măcar cauză indirectă, numai cei răi și cei care mint sunt cauza răului în lume. Eu am fost numai sursa binelui și a unor gânduri luminoase și frumoase față de oameni. Nu am mințit și nu am inventat nimic. Răul a învins.

Post Scriptum. În ziua de azi e mult mai rău ca în vremea când Eminescu scria „Împărat și proletar” și toți par să asculte numai de legea imoralității, unde e scris, printre altele, că fetele sărace și cuminți și nevinovate pot fi omorâte de bărbații cu poziție socială superioară fără niciun regret, fără adevăr, fără dreptate, fără nicio speranță de mai bine...