alt rezumat

scriu din nou, pe scurt, tot adevărul atât de ușor de înțeles despre viața mea - poate îl vor vedea unii porci din cei care intră cu minciuni peste mintea mea și vor înțelege - nimic nu e ascuns dincolo de ceea ce spun eu aici.

Veți găsi în cele ce urmează așa-zise traumatisme psihice ale mele, dar, în numele rațiunii, veți găsi și adevărul - că de fapt, așa politraumatizată cum sunt, nu am am și nu am avut tulburări psihice și am reușit să îmi mențin viața și tonusul psihic pînă azi. Eu sunt o persoană singură de 47 de ani și lumea se poate întreba de ce nu am și nu am avut niciodată pe nimeni. Eu aș răspunde: cum aș fi putut acosta oamenii pe stradă doar pentru a avea prieteni sau relații de ”comunicare”? Nu am avut ocazia să cunosc lume. Veți întreba atunci: nu ai familie? Voi răspunde - nu o am decât pe mama, absolut nimeni altcineva nu vorbește cu mine și ea e singura mea relație, o mamă care m-a abuzat încă din fragedă copilărie. Eu am fost crescută de mama tatei, azi mort de 13 ani, care foarte probabil nu era tatăl meu, deoarece nu exista nici cea mai mică asemănare fizică între noi, se poate vedea și din poze, ceea ce, conform datelor medicale de specialitate pe care le-am citit, duce la concluzia că nu era tatăl meu. Era un bărbat foarte sărac, pe jumătate ungur după mamă, conform datelor lui de naștere, inginer de drumuri și poduri, iar, după ce eu am împlinit 13 ani, fiindcă m-a luat să stau cu el și cu mama, a început să mă bată și să facă scandaluri monstruoase împreună cu ea. După 1989 - bețiv și jucător de jocuri de noroc, a schimbat 3-4 servicii. Desigur, la școală am fost premiantă cu 10, am iubit mult învățătura, am intrat cu 10 la un liceu prestigios în 1985 - la Colegiul Mihai Viteazul - și am absolvit cu medii destul de bune - nu foarte bune, fiindcă matematica nu era simplă pentru mine. Chiar dacă părinții erau monstruoși. Atunci nu știam că sărăcia și izolarea în care se zbăteau părinții mei vor fi sursa necazurilor mele ulterioare. Aveam câteva rude bogate în București, dinspre mama, dar nici nu se uitau la mine și chiar am fost molestată sexual (ușor) în timpul liceului de unul dintre aceștia, la una dintre rarele întrevederi. Tata a început să mă bată mai violent după 18 ani, la sânge chiar uneori și am reușit să fug și să dau admitere la Cluj la psihologie în 1990 (deși visul meu nerealizat era filologia - îmi plăceau gramatica, semiotica etc.) și am intrat a 12-a, fiindcă structura mea intelectuală făcea extrem de simple filosofia și biologia care s-au dat atunci la examen. (În anul acela s-a dat Kant - deci vă imaginați cât era de simplu pentru mine). Din cauza lipsei de bani și altor inconveniente (provenind tot din bani de fapt) a trebuit să mă întorc la București și am absolvit facultatea de psihologie în 1995, tot cu medii mari și burse de merit câțiva ani, din care mi-am luat doar cărți și haine. Dar părinții m-au închis cu forța la psihiatrie, așa cum îmi promiseseră încă de la 13 ani, cu o ură ciudată și fără vreo vină sau defect psihic din partea mea. Datorită tratamentului psihiatric extrem de violent și lung la prima internare, mulți colegi și profesori m-au marginalizat și mi-au pus întrebări ciudate - deși sunt convinsă că psihologii cu experiență au înțeles că efectul medicamentelor va trece și că nu avusesem niciun fel de delir sau altă tulburare. Am citit și eu din fișa mea clinică și am înțeles că tot ce e scris acolo e minciună. Subliniez că nu am avut nicio greșeală și că nu aveam vreun viciu sexual sau de altă natură.

Medicul psihiatru mi-a recomandat sistarea medicației treptat, pentru totdeauna. A fost foarte bine vreo doi ani și speranțele mele au renăscut, dar colegii nu mă vedeau ca pe un om liber și profesorii, la master, mi-au spus că de fapt eu nu am dreptul să profesez ca psiholog clinician și nici nu pot termina masterul, datorită diagnosticului meu psihiatric. După aceea, fiindcă nu găseam de lucru, am încercat să dau la medicină, am mai fost internată odată din cauza durerii mele de data aceea, că nu aveam dreptul să studiez sau să muncesc și în anul I la medicină am avut singura mea tentativă de sinucidere, fără vreo depresie, doar din cauza unei migrene imense, relației proaste cu părinții, refuzului lor de a mă duce la un spital cînd aproape mă clătinam de durere și nu mai vedeam bine. Mi-am pierdut în schimb o parte din gamba stângă și m-au internat a 3-a oară la spital. Colegii m-au respins, fiind șchioapă și mai în vârstă și probabil considerată nebună de ei. Profesorii idem. Am făcut numai 5 ani din facultate - tot la stat - și apoi un fost profesor de la masterul neterminat de psihologie mi-a recomandat să dau concurs pentru un post în învățământ, dar cu condiția de a păstra diagnosticul psihiatric ascuns. Din nefericire mi-am pierdut postul după 2 ani, timp în care am organizat olimpiadă în liceu, am muncit mult, am fost apreciată pozitiv de unii elevi, cel puțin pe internet sau în dialog cu mine.

Ulterior nu mi-am mai găsit de lucru și am implorat în zadar milă. Am cerut adesea informații foștilor colegi și profesori, pentru orice fel de studiu postuniversitar sau altfel sau pentru orice fel de loc de muncă. Eram încă tînără. Nu am primit, dar poate nu sunt d-lor de vină. Am răbdat de foame și lipsă de haine aproape totală vreo 6 ani. Am fost obligată să accept anul trecut o pensie pentru boală psihică, de 530 lei, acum 600 și ceva, după ultima majorare. În total am muncit 5 ani doar, iar pensia îmi era refuzată pînă acum un an de spitalul de psihiatrie. Acum ea ar deveni definitivă doar la anul, dar eu încă mai sper să lucrez ceva - să mă bucur de muncă vreo 15 ani sau 20 din viață, măcar cu jumătate de normă. Mama a muncit pînă la 70 de ani. De asemenea, cum am mai spus, îmi doresc enorm de mult să continui studiile și sunt în stare, chiar și în limba engleză. Pot citi și scrie, mă pot dedica cu drag. Poate mai bine vreun curs cu frecvență redusă sau de la distanță.

Oricum, singurătatea în care am stat, izolare totală de fapt, nu m-a ramolit. Am fost respinsă la fundații pentru pacienți psihiatrici, deși eram mai tânără - de pildă la Trepte sau la Estuar și dna doctor psihiatru a refuzat să îmi dea copie după foaia clinică sau adeverință - oricum erau minciuni. Mă pot deplasa ușor, deoarece am proteză de gambă și nu se observă handicapul aproape deloc. Dna psihiatru oricum voia să mă îndrume către un loc de muncă la Kaufland, casieră - deci e ceva ciudat, fiindcă fizic nu puteam fi casieră, parcă își bătea joc de mine, poate nici nu credeți. Scuze pentru detalierea poate prea exactă a vieții mele. Eu de fapt niciodată nu am avut dreptul la un început, pentru a avea un CV consistent, dar am fost mereu o persoană serioasă, dincolo de orice aberații ale altora. Nu am avut nicio legătură cu politica, dacă vă întrebați cumva aceasta. Toată viața singura mea problemă și necaz a fost doar refuzul drepturilor omului, starea de sclavie nemeritată - dacă aș fi avut măcar dreptul să am copil, muncă (orice) și studii (fiindcă în prezent femeile muncesc și studiază) aș fi fost extrem de fericită toată viața, nu am fost năzuroasă și am crescut în condiții de sărăcie.