16 august 2020

15 august
primul semn de bătrânețe - de două ori căutam cheia - ieri și zilele trecute și cheia era - în palmă, nu am mai pățit la fel ieri am avut tinitus a doua oară în viață mai puternic, dar deodată așa tare, încât a țiuit lung și postefectul a durat vreo jumătate de oră, mi-a fost teamă că surzesc

În ultima săptămână am avut noapte de noapte, dureri de cap înfiorătoare și amorțeli groaznice ale mâinii drepte - ei spun din nou că vor să mă omoare, dar acum, datorită durerii groaznice de cap, chiar am crezut și eu că mor. După ce mă trezesc, mai durează 2-3 ore să îmi revin.

17 august 2020
Așadar, din nou recapitulez povestea vieții mele:

Tot răul pe care l-au făcut unii asupra mea din 1984 până azi și traseul vieții mele în întregime de atunci până azi era predictibil clar din 1984, când părinții au început să mă lovească de moarte și s-au referit în mod clar la închisoare pentru mine și tortură psihiatrică, deci sclavie fără dreptul de a munci sau studia, și atât mama cât și tata au spus clar în cuvinte rostite cu voce tare aceste lucruri. Chiar dacă facem abstracție de vorble lor despre asta atunci, tot era oricum clar totul încă din 1984 și eu înțelesesem totul de atunci. Atunci, firesc, m-am gîndit că va trebui să rabd numai 5 ani și apoi voi da examen în alt oraș la facultate, fugind de acasă. Nu știam atunci că tata avea rude maghiare la Cluj - pe o anumită verișoară Maria, inginer textilist și soțul ei Domi - tenor la opera maghiară din Cluj. Amândoi locuiau cu fiica lor Annamaria foarte aproape de biserica reformată cu statuia lui Sf. Gheorghe ucigând balaurul, descrisă de Blaga într-un poem, deci foarte aproape de Universitate. În curtea lor era și un muzician bătrân cu fiul lui violonist. Nu știu dacă în general muzicienii stau aproape de universități, e posibil, fiindcă există multe legități sociopsihologice. Oricum eu nu știam în 1984 că voi ajunge la Cluj, dar e posibil chiar ca acei oameni să nu fi fost rude cu tata, ci inventați pe parcurs, fiind clar că eu voi fugi de acasă pentru facultate, fiind clar că altfel nu aveam altă posibilitate de fugă în 1989 - muncă sau căsătorie - fiindcă părinții erau extrem de violenți. Cei doi susnumiți au divorțat ulterior.

Ei spun acum că oamenii nu mă consideră om sau normală, fiindcă au încercat să mă omoare de multe ori în copilărie și nu au reușit. Doamne sfinte! Nu trebuie să încerci să omori pe nimeni pentru a vedea dacă e normal!