1. pe 1 martie 2023 i-am scris lui Horia Gârbea:
Bună seara, îmi cer iertare dacă vă deranjez.
Mi-am permis să vă mai scriu o dată, și, dacă nu îmi puteți răspunde, nu vă mai caut. În orice caz, sunt un om singur complet de foarte mulți ani și e foarte greu. Dumneavoastră nu mă cunoașteți, cred că ne-am întâlnit numai o singură dată.
Încă mai scriu poezii, public pe blogul meu, dar am numai 2-3 cititori. E mai bine decât nimic. Am avut o carte de debut în 2016 la editura Caiete Silvane, care a trecut neobservată, dar, după un timp, am scris din nou. Revistele, în general, m-au respins, dar poate voi mai încerca. În paralel, am scris haiku din 2010 și abia anul acesta, după 13 ani, am publicat, la editura PIM, un volum cu 186 haiku și 12 fotohaiku. Vă atașez și dvs. pdf-ul original, dacă cumva aveți timp să vă uitați peste el. Acum am îmbătrânit, am 52 de ani și m-am gândit să mai public un volum de poezii, alese din anii toți în care am scris. Vin la dvs. cu rugămintea să mă îndrumați dacă puteți, unde să public, în eventualitatea că ar fi și alți poeți publicați la acea editură, în eventualitatea că nu ar fi prea scumpă editarea și aș fi acceptată. Nu doresc neapărat publicitate sau recenzie. Vă atașez pdf-ul temporar, ca orientare, căci am intenția să înlocuiesc vreo 10 poezii sau să le editez, fiindcă sunt mai slabe decât restul din grupaj. Și să găsesc un titlu. Dacă credeți că nu am loc în lumea literară deloc, atunci voi publica posibil tot la editura PIM, unde toți sunt bineveniți și singuri.
Vă mulțumesc mult că ați citit și vă doresc din suflet numai bine și un an rodnic.
Cristina-Monica Moldoveanu
2. Horia Gârbea mi-a răspuns în aceeași zi:
Stimată doamnă,
Vă mulțumesc pentru texte.
Eu nu sînt editor.
Vă recomand să luați legătura cu editura ePublisher unde am publicat și eu cîteva volume, care este în București și oferă autorilor condiții bune și puteți cumpăra exemplare din tiraj la prețuri accesibile. Am deplină încredere în ei.
Director este prietenul meu, poetul Vasile Poenaru.
Vă rog să uzați de numele meu și de recomandarea mea cînd îl abordați.
La rîndul meu, o să-i spun că îl veți contacta.
Vă rog să folosiți emailul: info@epublishers.info și după aceea sigur veți primi și un telefon de contact.
Vă doresc mult succes cu viitorul volum și numai bine,
Horia
3. I-am răspuns și eu pe 2 martie:
Mulțumesc frumos, domnule Gârbea. Mă simt obligată să vă rog să nu îl anunțați încă pe domnul Poenaru, fiindcă am lucrat la dumnealui o jumătate de an, dar se pare că era o situație ambiguă, dumnealui îmi promisese eventual să îmi creeze un post la editura dumnealui dacă aș fi reușit ceva bun în munca de corectură și alte mici adausuri - dar am înțeles că nu se putea asta și am plecat. Din păcate, a fost o confuzie, fiindcă eu corectam în general aproape perfect textele primite și destul de repede, dar dumnealui era mereu nemulțumit și găsea greșeli pe care eu deja le corectasem acasă - nu știu sigur dacă nu erau chiar hackeri adevărați - oricum așa nu mai mergea. Am observat, cât timp am lucrat acolo, o carte de-a dvs. Nu m-ar fi deranjat deloc să îl contactez,în ciuda celor spuse, dar încă nu m-am hotărât, așa că, vă rog frumos să nu îl căutați - eu oricum intenționez să public cam într-o lună, dacă public. Mulțumesc mult,
Cristina-Monica Moldoveanu
Domnul Gârbea poate că nu e editor, așa cum spune, dar oricum scrie prezentări pentru cărți de poezie, cum ar fi de exemplu pentru cărțile publciate la editura Neuma, deci nu a vrut să mă ajute sau să mă accepte, fiindcă pentru acea editură nu există posibilitate de contact pentru oamenii singuri care ar dori să publice, am gândit eu atunci. La editura Neuma sunt și cărți mai proaste de poezii publicate, dar și mai mulți dintre autorii pe care i-am întâlnit în trecut pe internet.
4.M-am gândit atunci să încerc din nou la reviste literare, care în general m-au respins în trecut. Am trimis la revista Familia de exemplu. Desigur nu aveam speranțe, oricum ei cer și biografie și foto:
Bună ziua, vă trimit câteva poezii pentru o eventuală publicare. Vă mulțumesc,
Cristina-Monica Moldoveanu
Biografie:
Cristina-Monica Moldoveanu (București, 1971) a scris și publicat poezii pe suport electronic sau tipărite. A apărut în reviste precum Helis, revista Sintagme literare, revista Ateneu, Caiete Silvane, Timpul, Hyperion, Cultura de sâmbătă. A debutat în 2016, cu cartea Cântece pe sub ușă, în urma câștigării unui concurs. Scrie și publică totdată haiku, din 2010.
Fotografie în atașament.
Poeziile trimise au fost Transparență, Lașitate, Aleph, Eon, Habitudini, iar fotografia era următoarea:
Nu s-au obosit să îmi răspundă deloc și m-am gîndit că ei oricum nu acceptă oameni cu statut social inferior, după cum arată biografiile poeților lor.
5. Am trimis și revistei Vatra, o revistă online, mai puțin pretențioasă:
Bună ziua. Numele meu e Cristina-Monica Moldoveanu, sunt din București. Vă trimit câteva poezii pentru lectură și o eventuală publicare în paginile revistei. Mulțumesc și vă doresc o primăvară frumoasă!
Poeziile trimise au fost Arbori, Moștenire, Măiastra, Rămuriș, Familie - iar poza cea de mai sus.
Dumnealor mi-au răspuns, ceea ce m-a nedumirit puțin, au fost politicoși:
Bună ziua, am primit poemele, vă mulțumim foarte mult! Poemele vor fi redirecționate către colectivul redacțional pentru selecție. Vă dorim o primăvară minunată, plină de serenitate și de inspirație. Vă dorim spor în toate și succese succesive.
Cu deosebită considerație,
Revista Vatra.
Nu știu dacă au publicat vreo poezie a mea, nu am mai căutat pe internet.
6. M-am gândit atunci să încerc totuși să abordez un alt critic literar, care a scris des recenzii pentru cărți de poezie și i-am scris domnului Cistelecan pe 2 martie.
Domnule Cistelecan,
Îmi cer iertare că vă abordez în acest mod.
Sunt o persoană în vârstă de 52 de ani, care încă mai citește și scrie poezii. Am o singură carte de poezii publicată în 2016, la editura Caiete Silvane. Am mai apărut, sporadic, în diverse reviste literare. Scriu și haiku și am publicat un volum și am avut diverse contribuții online sau tipărite. Poate să pară ciudat că doresc să am încă o carte de poeme publicată, dar probabil știți că suportul electronic nu este ceva inatacabil, am avut și eu anumite neplăceri. În plus aș dori să public alegând poeme mai bune din mai mulți ani. Nu îmi doresc publicitate sau recenzii neapărat, dar vă scriu doar pentru a afla o părere și eventual o îndrumare spre o anumită editură, unde aș putea încerca să public, dar nu cu preț foarte mare. În caz contrar voi publica poate la o editură de tip copy, care acceptă pe oricine, dar individul rămâne complet singur, nu este între alți poeți, cât de cât. Când am început să scriu am avut speranța că pot dărui ceva frumos altora - prin urmare vă trimit și dvs. prima schiță a volumului meu de versuri, cu mențiunea că voi mai edita, voi mai tăia și înlocui (sau adăuga) vreo 10-15 poezii. Nu mă grăbesc. Poate veți găsi ceva interesant, chiar dacă numai pentru dvs. Vă mulțumesc și vă doresc toate cele bune,
Cristina-Monica Moldoveanu
Dumnealui nu s-a obosit să îmi răspundă, de fapt nu știu dacă a citit ce i-am trimis.
7. Oarecum descurajată, am hotărât să încerc să o public fără recomandare, la una din editurile contra cost. De exemplu, psihologul Carmen Maria Mecu, care fusese în lista mea de prieteni pe facebook mă încuraja mereu să public, inclusiv cu ideea că editurile acceptă dacă plătești prețul cuvenit - eu nu am vrut să public decât un singur volum și dispun de banii necesari din moștenire după tata, după bunica și în cazul meu aceasta nu e o cheltuială nesăbuită, e tot ce pot face și era destul de necesar, oricum nu fac alte cheltuieli și nu datorez verilor mei păstrarea banilor până mor. Am ales prima oară editura Tracus Arte, unde publicase și Carmen și unde mă sfătuise în trecut Horia Gârbea să public, în cazul în care reușesc să încropesc un volum mai bun - acesta era momentul. Le-am trimis prima scrisoare pe email pe 3 martie:
Bună ziua. Am o propunere de tipărire pentru o carte de poezie. Am scris poezii din 2010, dar abia în ultimii ani am reușit să fiu ceva mai mulțumită că am evoluat puțin. Am avut o singură carte publicată în 2016, în urma unui concurs, la Editura Caiete Silvane, cu titlul Cântece pe sub ușă. Atunci scriam mai prost. Sunt născută în 1971 și încă citesc și scriu poezie. Am fost publicată în reviste literare de câteva ori. Scriu și haiku din 2010 și am publicat, recent, un volum de haiku și imagine, la editura PIM. Am observat că la dvs. cărțile de poezii sunt expuse publicului - dar nu știu dacă a mea ar fi dorită, cititorii de poezie sunt într-adevăr puțini în orice epocă. Nu cunosc pașii publicării la dvs. și nici prețul aproximativ. Aș dori minimul necesar de exemplare, dacă acceptați acest volum. Nu mă grăbesc. Dacă doriți această carte, aș veni cu propuneri pentru copertă. Vă mulțumesc,
Cristina-Monica Moldoveanu
3 martie 2023
Din păcate însă, în zilele ce au urmat, m-am tot gândit că nu am selectat bine poeziile, că nu corectasem totul riguros, că nu alesesem formatul bun etc. și de aceea am încercat să tot modific, să perfecționez micul meu volum de versuri, să tai poezii fără milă, să adaug și chiar să scriu altele și de aceea, cerându-mi mereu scuze, am retrimis prounerea mea de publicare, mai ales fiindcă domnii aceia nu îmi răspundeau, nici măcar negativ. Redau întocmai ce s-a întâmplat.
În data de 4 martie am scris din nou editurii:
Bună ziua,îmi cer scuze că vă deranjez din nou. În legătură cu acest manuscris al meu - avea greșeli și o poezie dublată și unele trebuiau scoase sau modificate sau înlocuite. Am corectat și greșelile typo și de ortografie. Îmi cer scuze că vi l-am trimis necorectat. Vi-l trimit din nou, în caz că vă interesează - cartepoezii04 în atașament.
În data de 6 martie, i-am deranjat din nou:
Aceasta e cu adevărat versiunea finală, abia acum am modificat exprimări ambigue și am schimbat câte ceva pe ici, pe colo. Voi aștepta răspunsul dvs. Aveți în atașament versiunea cartepoezii08. Vă mulțumesc pentru înțelegere, eu mă gândesc destul de mult când scriu o poezie. În caz că vă interesează, poate voi mai corecta totul încă o dată, dar mă îndoiesc că mai e ceva de corectat.
În data de 7 martie, mi-am încercat iar norocul:
Bună, ziua și din nou multe scuze. Azi am terminat-o. De la o versiune la alta am corectat și îmbunătățit - acum am scris-o cu majuscule - e munca mea de mai mulți ani. Desigur, nu trebuia să procedez așa, trebuia să stau cu răbdare și să tot modific vreo săptămână și apoi să trimit. Sper din tot sufletul că nu v-ați enervat prea rău, deși am spus că nu mă grăbesc. Am încercat, după cum vedeți mai jos, să fac o copertă, cu o poză a mea, dar nu știu ce părere aveți, nu sunt expertă, parcă poza e prea detailată. Am verificat titlul pe internet, nu mai e altul la fel. Am doar rugămintea să îmi răspundeți pozitiv sau negativ, săptămâna aceasta. Mulțumesc. versiunea finală este cu majuscule - CARTEPOEZII.pdf.
O zi frumoasă,
Cristina-Monica Moldoveanu
Pe 10 martie am trimis ultima mea scrisoare editurii:
Bună ziua din nou. Da, e posibil și așa ceva, dacă ești încăpățânat ca mine. Am descoperit că, deoarece am convertit fișierul meu word în pdf gratis, online, aveam fontul calibri 11.5 - și dvs. preferați times new roman 12. Acum l-am convertit tot online gratuit și este în sfârșit times new roman 12. Literele apar puțin mai gri, dar asta nu mă deranjează,chiar în place. Dacă doriți, vă pot trimite documentul word original. Între timp am ”pritocit” din nou poeziile și am scos ce era mai slab și am adăugat trei texte de proză poetică mai bune decât ce era acolo. Plus mici modificări, prepoziții tăiate etc. Bineînțeles că dvs. poate să nu vă placă manuscrisul, oricât l-am pigulit eu și nu e o garanție a succesului acest lucru, dar cel puțin acum sunt ceva mai mulțumită de ceea ce a ieșit - mai jos acest ultim pdf. Sper că lupta mea cu textul nu vă influențează decizia și, dacă nu doriți să îl publicați, sper să mă anunțați și să îmi dați eventual numele unei alte edituri,în afară de Coresi/epublishers, unde nu pot publica din cauza unor diferende nedorite și accidentale cu un editor. Mai jos, CARTEPOEZII4X.PDF
Vă mulțumesc,
Cristina-Monica Moldoveanu
8. Editura Tracus Arte a refuzat să îmi răspundă, fie și negativ măcar. M-am gândit atunci că poate ar fi mai bine să încerc la o editură mai puțin pretențioasă, care publică poezii și chiar mai ieftin și am ales editura Vremea. Însă mai întâi am scris domnului Gârbea o scrisoare, la care nu așteptam răspuns (și nici nu am primit), în data de 14 martie:
Bună seara, domnule Gârbea, sper că nu vă supărați și nu mă înjurați că vă scriu acest nou email, deși știu că sunteți foarte ocupat și aveți multă muncă – dacă nu aveți timp, nu îmi răspundeți, nu e nimic. Cred că voi urma sfatul dvs. și voi încerca să public cartea mea de poezii la domnul Poenaru, sper să nu îmi poarte pică, fiindcă, atunci când lucram la dumnealui, la negru, corectură de mansuscrise, nu era mulțumit și nu întotdeauna pe drept, și poate nu credea că aveam computerul virusat sau erau hackeri și nu greșelile mele... - și în plus nu puteam să corectez și mai repede și am renunțat, că nu eram robot. Manuscrisele erau dezastruoase. Părea să nu mă vrea deloc. La domnul Poenaru mă îndrumase un domn evreu generos care îmi dăduse 700 lei când eram foarte strâmtorată, fiindcă i-am arătat un tablou al meu original de Ghelman, moștenit de mine, el fiind ruda dumnealui, din câte spunea. Dară mă tem că... prefer să nu mai spun ce s-a întâmplat ulterior la domnul Poenaru. Mi s-a părut că îl văd din nou, oricum era cineva foarte furios, care cerea în prezența mea în mod brutal, vehement, corectori acreditați. Eu corectam bine. Oricum domnul evreu nu a vrut să ia tabloul, dar mi-a cerut să semnez o hârtie în alb că îi dau toate drepturile lui și nu voi vinde tabolul... Am acceptat bona fide și i-am dăruit două CDuri cu muzică clasică, sper că nu se va întâmpla ceva rău și tabloul e în magazia mea, ca în portretul lui Dorian Gray.
Vă scriu și cu alt motiv – grupajul de poezii pe care vi l-am trimis s-a mai ameliorat, conține acum poezii mai frumoase, mai alese, care mă reprezintă mai mult prin ani. Am corectat la sânge totul. Am observat că sunt la modă plachetele subțiri de versuri și vin cu rugamintea să îmi spuneți, dacă puteți, ce mă sfătuiți, cam câte pagini să aibă... Dacă e scurt va fi probabil puțin mai ieftin și mai bun eventual. Vă atașez varianta scurtă și varianta lungă în atașament, numai dacă aveți timp, să îmi trimiteți o părere și dacă cumva vă plac. Aș publica poate și pe cea lungă, dar cu pachetul minim, și nu știu cât costă acum.
Iertare pentru deranj,
Cristina-Monica Moldoveanu
E adevărat că am cedat presiunilor și i-am scris amănunte din viața mea, fiind total singură de prea mult timp, fiindcă mă irita faptul de a fi eu acuzată legat de comportamentul domnului Poenaru, care de fapt mă dăduse afară deși nu greșisem în munca de corectură, așa cum spunea dumnealui și avea pretenții prea mari ca interval de timp și cărți mizerabile... Și Horia Gârbea pe el mi-l recomanda...
9. Am trimis pe 15 martie editurii Vremea următoarea scrisoare:
Bună ziua, am o propunere de carte de poezie, în cazul în care vă interesează și prețul nu e prea mare pentru mine. Aș dori un preț orientativ, dacă e posibil, pentru un tiraj minim. Numele meu e Cristina-Monica Moldoveanu. Scriu poezii de mult, dar am debutat târziu, la 45 de ani, în 2016, printr-un concurs, cu o carte intitulată ”Cântece pe sub ușă”. Am mai avut poezii publicate de diferite reviste literare sau antologii. Am scris și haiku, am o carte publicată anul acesta și mai multe apariții în publicații dedicate acestei forme de poezie.
În realitate, prima mea carte de poeme nu prea a fost bună, dar, din 2018-2019 am început să scriu poezii cu adevărat. Vă trimit manuscrisul cu aceste poezii - varianta lungă cu 142 pagini. Aș putea să reduc drastic numărul paginilor, în cazul în care prețul aplicat ar fi mai bun. Dar depinde de evaluarea dvs. Am și o propunere de copertă, realizată de mine.
Mulțumesc, aștept deocamdată un răspuns online.
Cu stimă,
Cristina-Monica Moldoveanu
Editura Vremea mi-a răspuns pe 17 martie, stâlcindu-mi numele și fără semne diacritice:
Stimata doamna Moldovanu,
Multumim pentru mesaj.
Editura Vremea detine, intr-adevar, o colectie de poezie, dar in contextul tot mai trist al pietei de carte din Romania, am decis sa o suspendam temporar.
Vanzarile generate sunt atat de nesemnificative incat efectiv nu mai justifica aparitia unor astfel de volume.
Totusi, asta este situatia doar la editura noastra. Se poate ca alte edituri sa aiba ceva mai mult succes la vanzarea acestui tip de carte. Asadar, nu considerati acest mail un refuz, ci o sansa de a ajunge la cititorii interesati de poezie.
Weekend cu soare!
10. Pe 17 martie am trimis și editurii Limes, deși nu speram să fiu acceptată - mi s-a părut o editură mai pretențioasă, care publică la Cluj (îmi aminteam de anul petrecut la Cluj) poate doar pe cei recomandați:
Bună ziua, numele meu este Cristina-Monica Moldoveanu.
Am o propunere de carte de poezie, în cazul în care vă interesează și prețul nu e mult prea mare pentru mine. Aș dori un preț orientativ, dacă e posibil, pentru un tiraj minim. Scriu poezii de mult, dar am debutat târziu, la 45 de ani, în 2016, printr-un concurs, cu o carte intitulată ”Cântece pe sub ușă”. Am mai avut poezii publicate de diferite reviste literare sau antologii. Am scris și haiku, am o carte publicată anul acesta și mai multe apariții în publicații dedicate acestei forme de poezie. Locuiesc în apropiere de București.
În realitate, prima mea carte de poeme nu prea a fost bună, dar, din 2018-2019, am început să scriu poezii cu adevărat. Vă trimit manuscrisul cu aceste poezii - varianta lungă cu 142 pagini. Aș putea să reduc drastic numărul paginilor, în cazul în care prețul aplicat ar fi substanțial mai bun. Dar depinde de evaluarea dvs. Am și o propunere de copertă, realizată de mine, în cazul în care sunteți interesați.
Dacă nu primiți manuscrise pe această cale sau dacă nu este o carte suficient de bună pentru dvs., îmi cer iertare că v-am contactat și vă mulțumesc că ați citit, eventual. Este adevărat că poeziile mele nu prea au plăcut altora, parțial și din cauză că poemele mai bune, precum acestea, au fost strecurate printre poezii mai slabe. Dacă nu vă e cu supărare, dacă respingeți această carte, v-aș ruga să îmi recomandați eventual altă editură. Vă mulțumesc și vă doresc primăvară frumoasă,
Cristina-Monica Moldoveanu
Editura Limes nu s-a obosit să îmi răspundă, nici măcar negativ.
11. Pe 17 martie am scris editurii Rocart, unde a fost publicată om poetă de pe siteul agonia, născută în același an cu mine. Editura are pe internet sediul într-o zonă rurală, nu într-un oraș, m-am gândit că poate e mai bine așa.
Bună ziua, numele meu este Cristina-Monica Moldoveanu.
Am o propunere de carte de poezie, în cazul în care vă interesează și prețul nu e mult prea mare pentru mine. Aș dori un preț orientativ, dacă e posibil, pentru un tiraj minim. Scriu poezii de mult, dar am debutat târziu, la 45 de ani, în 2016, printr-un concurs, cu o carte intitulată ”Cântece pe sub ușă”. Am mai avut poezii publicate de diferite reviste literare sau antologii. Am scris și haiku, am o carte publicată anul acesta și mai multe apariții în publicații dedicate acestei forme de poezie.
În realitate, prima mea carte de poeme nu prea a fost bună, dar, din 2018-2019, am început să scriu poezii cu adevărat. Vă trimit manuscrisul cu aceste poezii - varianta lungă cu 142 pagini. Aș putea să reduc drastic numărul paginilor, în cazul în care prețul aplicat ar fi substanțial mai bun. Dar depinde de evaluarea dvs. Am și o propunere de copertă, realizată de mine, în cazul în care sunteți interesați.
Mulțumesc, vă doresc o zi bună,
Cristina-Monica Moldoveanu
Domnul Călin Vlasie a avut bunăvoința să îmi răspundă în 18 martie:
Bună ziua,
Trimiteti și un cv literar
O zi bună,
Călin Vlasie
Am răspuns în 18 martie domnului Vlasie, conștientă fiind că CV-ul meu nu e bun și arată aproape a respingere (vă mai amintiți povestea persecuțiilor cu dosare în era comunistă? Eu am constat că, adesea, scriitorii și alții se referă la prezent de fapt, sub masca poveștilor despre trecut sau despre viitor, pot da diferite exemple, nu doar din România) :
Bună ziua,
Vă mulțumesc pentru răspuns. Vă trimit CV-ul meu literar. Să aveți o zi bună!
Născută în București în 1971, Cristina-Monica Moldoveanu a absolvit Facultatea de Psihologie în cadrul Universității din București. A avut preocupări literare din copilărie, dar a început să scrie sistematic în 2010, atât poezii cu vers liber, cât și haiku. Poeziile sale au apărut în reviste online și tipărite în limba română și în antologii colective de poeme – precum revistele Helis, Sintagme literare, Ateneu, Timpul, Hyperion, Cultura de sâmbătă. Haiku-urile sale au fost publicate în același mod, în antolologii și reviste din România. Are un volum publicat de haiku în 2023 la editura PIM, Umbra unui fluture. În poezie a debutat în 2016 în urma unui concurs, cu cartea Cântece pe sub ușă, la editura Caiete Silvane. În același timp a tradus propriile ei poeme sau haiku-uri în limba engleză, astfel încât poemele sau haiku-urile sale au fost publicate în reviste on line sau tipărite în limba engleză, cum ar fi Daily Haiga, Frogpond, Modern Haiku, Off the Coast ș.a.
Cristina-Monica Moldoveanu
Dumnealui nu a mai răspuns, și, în data de 23 martie i-am scris o scrisoare disperată:
Bună ziua,
Îmi cer iertare dacă deranjez. Aș dori să știu în câteva zile dacă vă interesează sau nu cartea mea de poezii. Am scris și la editura Vremea și dumnealor au spus că nu mai publică poezii. Editurile Tracus Arte sau Limes nici măcar negativ nu au răspuns - am început să trimit manuscrisul pe 3 martie. Am rugămintea doar să îmi spuneți dacă vă interesează și, dacă nu, eventual să îmi recomandați o altă editură - e drept că prima mea carte de poezii la editura Caiete Silvane nu era bună. Aș putea încerca și la dumnealor din nou, dacă dvs. nu vă place. Dar aș prefera la dvs., fiindcă am observat că ați publicat autori pe care îi știu din mediul online și publicați substanțial poezie. E adevărat că sunt un om singur, de aceea relațiile mele cu alți poeți sau editori sunt doar tangențiale și CV-ul meu nu e prea bogat. Dar m-am ocupat cu scrisul poeziilor nu doar pentru a comunica sufletește cu alții, ci și pentru scopul de a crea ceva frumos, ceea ce poate că am reușit parțial. Poeziile acestea mă reprezintă și sunt sincere, dar, e drept, am scris mult timp, din 2010, fără prea mult succes. Nu îmi doresc publicitate, am vrut doar să fiu și eu, chiar dacă doar simbolic, nu și fizic, împreună cu ceilalți autori, pe raftul unei edituri. Și pentru a păstra memoria acestor ani de scris poeme, fiindcă pe calculator ele pot dispărea și pe stick sau CD oricum pot să se perimeze. Am un caiet cu o parte din poezii, dar îmi doream o carte adevărată. Îmi cer iertare din nou dacă v-am plicitisit cu motivația mea pentru publicare. De fapt nici nu cunosc prețul aproximativ, dar am posibilitatea să plătesc din banii mei dintr-o moștenire din bancă dacă nu e foarte mult și am considerat că merită, fiindcă oricum nu am alte contacte cu alți oameni sau alte activități, în afara cititului și ascultării muzicii clasice și uneori treburilor casnice.
Vă mulțumesc,
Cristina-Monica Moldoveanu
Ulterior, domnul respectiv nu a răspuns deloc.
12. Descoperind în incursiunea mea pe internet, că există un anumit domn Iulian Boldea, tot al Cluj am impresia, i-am trimis poeziile mele fără vreo speranță de publicare, sincer doar pentru a împărtăși cuiva ce am simțit și am scris, căci pentru asta scriu și publică toți, plus țelul de a forma gustul publicului, de a educa, de a plăcea etc. I-am scris fiindcă nu mai speram să fiu publicată, doar pentru a fi citite de cineva, în data de 27 martie:
Domnule Profesor,
vă scrie o persoană singură, marginalizată.
Din nefericire am publicat o carte de poezie în 2016, printr-un concurs de debut, eu fiind născută în 1971, carte despre care eu cred că era compusă din poezii foarte proaste, poate chiar nu erau poezii. Ulterior, fără vreo intenție conștientă, am început să scriu altfel, ceva mai bine în opinia mea. Cel puțin mi se par poezii. Presupun că nu aveți timp și răbdare să le răsfoiți, dar vă mulțumesc că ați citit aceste rânduri, chiar dacă nu puteți răspunde. Atașez aici o altă culegere de poezii, culese de mine din ultimii ani mai ales. Din anumite motive aș fi dorit să le public, dar nu pot ghici dacă există vreo editură mai puțin pretențioasă care să le accepte (nu pentru un preț prea mare). Fiind complet singură, mă bucur chiar și numai pentru faptul de a vă fi trimis acest grupaj, dar promit să nu revin cu alt email. Mă puteți trece la spam. M-a deranjat mult că trei edituri la care am trimis din 3 martie a.c. încoace nici măcar nu mi-au răspuns negativ, e totuși vorba de proprietate intelectuală. Aș putea crede că îmi sunt sustrase sau altceva rău. Doar editura Vremea a răspuns negativ, cu ideea că dumnealor nu mai publică poezii. Aș mai putea micșora volumul acestei ”cărți” eliminând poeziile mai puțin reușite. Dacă, printr-o fantastică întâmplare aveți timp să îmi recomandați vreo editură - nu neapărat să mă accepte - vă sunt recunoscătoare. Sunt o persoană singură care acum, de exemplu, recitește Calistrat Hogaș, viața mea e compusă din lectură și muzică.
O zi cât mai bună vă doresc,
Cristina-Monica Moldoveanu
În 28 martie, spre mirarea mea, domnul Boldea a răspuns:
Bună ziua,
Am primit poemele, vă mulţumesc, vă voi comunica, după ce le citesc, opiniile mele.
Cu cele mai bune ganduri,
Iulian Boldea
În 29 martie am primit altă misivă:
Bună ziua,
Vă rog să îmi trimiteţi o fotografie a dvs.
Cu cele mai bune ganduri,
Iulian Boldea
Astfel, toate speranțele mele s-au năruit din nou. Am răspuns:
Bună ziua, nu sunt prea fotogenică, din păcate sunt cam grasă... și am îmbătrânit. Totuși vă trimit câteva poze mai bune. Mulțumesc pentru interes.
Cristina Moldoveanu
Domnul Boldea mi-a răspuns imediat:
Am primit, mulţumesc. Cu cele mai bune ganduri,
Iulian Boldea
Ulterior nu mi-a mai scris nimic.
13. După toate aceste respingeri, am continuat, timp de câteva zile, să mențin contul meu vechi pe facebook (am deschis altul, fără postări și fără prieteni, în caz de nevoie să existe), deși contul vechi era inutil, ba chiar dăunător mie. Înainte să îl dezactivez am trimis câtorva persoane - prieteni sau nu, grupajul meu de poezii ca lectură pe messenger, gândindu-mă că de fapt acesta e rostul creației mele artistice nereușite, măcar câțiva să citească, și că oricum chiar publicate dacă ar fi fost, nu ar fi fost mulți cititori, poate extrem de puțini, dar cel puțin era o comunicare normală cu alții și aș fi fost în rândul lumii în mod normal. Aceste persoane au fost:
Carmen Maria Mecu, versiunea de pe 10 martie, apoi am mai discutat cu ea, dar era complet ruptă de realitate, îmi sugera de exemplu să îi cer lui Gârbea o prezentare, ceea ce nu puteam face, apoi mi-a promis că îmi găsește ea pe cineva, a avansat un nume, nu contează cine, sau chiar pe soțul ei, dar nu m-a ”ajutat” și de-a lungul anilor, mi-a făcut mai multe promisiuni deșarte și a spus lucruri aparent imaginare, exagerate - eu am rugat-o doar să îmi spună ce crede ea sau dacă îi place o poezie anume, mi-a zis că citește în mod sigur de mai multe ori, dar niciodată nu mi-a spus ceva despre părerea ei, deși i-am trimis și versiunile vechi ale cărții și mereu insista să îi povestesc tot... Mi-a promis că mă va ajuta cu bani, dar am refuzat mereu, fiindcă după vânzarea apartamentului meu aveam banii necesari pentru această singură distracție, comunicare și efort al meu, iar înainte nu aveam bani nici de chiloți, era absurd să iau pentru așa ceva. M-am gândit mult până să hotărăsc să public, și am ajuns la concluzia că nu e rău și nici blamabil să cheltuiesc și eu pentru o mică nebunie frumoasă. Anterior am ajutat cu o sumă de 250 lei (! mult pentru mine, dar și eu fusesem ajutată de persoane de pe facebook) pe Florin Ionescu, care se plăngea mult de lipsă de bani, dar care, spre mirarea mea, a spus ulterior că e bine că îi ajunge suma pentru o ședință cu psihologul (!) deci nu ducea lipsă mare și a fost nerecunoscător... ulterior și-a lansat propria carte de poezii într-un local din București.Numele lui e același cu numele zugravului meu, care a avut un accident urât cu motocicleta. Carmen, cu același nume cu fosta asistentă de la psihiatrie, a publicat mai multe cărți de poezie proprii și câteva la intersecția psihologie-literatură, soțul ei fiind filolog.
Octavian Soviany, pe 10 martie, nu mi-a citit poeziile și nu a răspuns. I-am scris fiindcă era legat de editura Tracus Arte parcă sau de ceva similar.
Nora Iuga, pe 11 martie, nu a citit și nu a răspuns, dar nu mă așteptam, normal, e o persoană celebră.
Corina Neamțu, pe 11 martie, o persoană care m-a hărțuit oarecum, nu știu de unde mă cunoaște, nu a fost în lista mea de prieteni, avea o influență psihică foarte rea asupra mea când discutam cu ea pe messenger - dar eu m-am purtat bine și normal, ea a fost cam agresivă. Am făcut o tentativă de comunicare altruistă, dar ea probabil avea altceva în minte.
Florin Iaru, pe 11 martie, care a reacționat ciudat - anume inițial a răspuns politicos și binevoitor, mi-a promis anumite lucruri, apoi a devenit batjocoritor și în final, după ce m-a luat cu ”doamnă dragă”, a spus că nu poate pe moment să îmi dea vreun răspuns, fiindcă toți îi cer să citească în acel moment cărțile lor și mi-a spus că îmi va răspunde când va avea vreo oră liberă, dar nu a mai avut. După dezactivarea contului facebook, s-a păstrat messengerul și am acum în față conversațiile cu persoane dierite pe facebook. Exact așa a fost, îmi amintesc.
Nicolae Tzone, despre care știam ceva vag, pe 14 martie, nu a citit și nu a răspuns.
Claudiu Komartin, pe 16 martie, care mi-a răspuns politicos și mi-a promis că le va citi, apoi nu am mai comunicat cu el, nu m-a căutat.
Mircea Cărtărescu, pe 25 martie, am trimis fiindcă am început să citesc Solenoid, dar nu mă așteptam să citească sau să răspundă, și așa a fost. Mi s-a părut ciudat că a devenit doctor honoris causa al facultății UMF Carol Davila. (Mai adineaori unii spun că profesorul Zăgrean de la UMF, fostul meu meditator, e nebun și vrea neapărat să mă omoare.??)
Felix Nicolau Artberger, pe 25 martie - unul din lista mea de prieteni, om foarte politicos, care mi-a spus că a citit și că i se par bune față de ce se aștepta și mi-a urat succes în găsirea unei edituri - el fiind singurul om de bine (alături de Komartin oarecum) din toate aceste zile de la 1 martie până în aprilie.
S-a întâmplat și un lucru rău, nu știu să explic, pe care abia azi, 15.06.23, l-am descoperit, citind messengerul meu de pe facebook. În data de 18 martie am scris Luizei Dona, fosta mea colegă de bancă, pe messenger, fiindcă ea mă contactase astfel mai demult. Luizei nu i-am transmis cartea mea de poezii, fiindcă mă gândeam că nu ar putea gusta așa ceva poate, și fiindcă nu mai comunicasem cu ea de mai demult - i-am trimis cartea mea de haiku, și nu am informat-o de moartea accidentală a colegei noastre Irina la numai 50 de ani. I-am spus doar câteva lucruri despre mine, căci o întâlnisem în oraș înainte să mă mut în Voluntari. Ea nu a răspuns și apoi cineva cu altă poză și cu numele de Carol Li i-a luat locul, nu știu ce e cu ea! Bineînțeles că am ținut la Luiza și sunt îngrijorată - vă spun adevărul că nu din cauza mea înnebunesc oamenii și nici nu mor din cauza mea, e invers.
14. În data de 21 aprilie am hotărât să scriu la Editura Caiete Silvane, unde debutasem printr-un concurs, am observat că ei publicau cărți de poezie în continuare și am observat tot atunci că editorul care îmi publicase mie cartea murise în 2020 sau 2021 (poate Covid sau altceva?) destul de tânăr și era publicat postum. Am scris deci mai mult:
Bună ziua, numele meu e Cristina-Monica Moldoveanu și am câștigat la dvs. un concurs de debut în 2015, în urma căruia mi-ați publicat o carte de poezii în 2016. Am aflat cu tristețe că domnul Daniel Hoblea, care s-a ocupat cu bunăvoință de publicarea volumului de versuri, a trecut în lumea celor veșnice. Exprim condoleanțe și tristețea reală pe care o resimt.
Am mai avut câteva versuri publicate în paginile revistei dvs.
Adevărul este că am fost nemulțumită de conținutul cărții publicate la dvs., atât fiindcă versurile mele nu prea au plăcut, cât și pentru că erau, efectiv, doar o perioadă de tranziție către altceva. După un timp am început să cred că nu erau poezii defel și totdată credeam că nu voi mai scrie deloc, nefiind în stare să sriu ceva satisfăcător. Fără vreun fel de program intenționat, din 2018-2019 am început, de la sine, să scriu mai bine și altfel decât scriam, până când s-au adunat mai multe poezii și le-am numit de data aceasta poezii adevărate. Bune, proaste, dar cel puțin poezii comparativ cu ce scrisesem înainte.
De aceea m-am gândit să vă propun să public încă o carte la dvs., de data aceasta cu poezii mai bine selecționate, din ultimii ani. V-aș ruga să citiți conținutul acestei eventuale cărți, să vă consultați cu alți editori de pildă. Am observat că dvs. publicați ceva pe coperta patru și de aceea vă trimit o poză și CV literar, deși eu aș fi preferat o carte fără notiță pe coperta patru.
Născută în București în 1971, Cristina-Monica Moldoveanu a avut preocupări literare din copilărie, dar a început să scrie sistematic în 2010, atât poezii cu vers liber, cât și haiku. Poeziile sale au apărut în reviste online și tipărite în limba română și în antologii colective de poeme – precum revistele Helis, Sintagme literare, Ateneu, Timpul, Hyperion, Cultura de sâmbătă. Haiku-urile sale au fost publicate în antologii și reviste din România. Are un volum publicat de haiku în 2023 la editura PIM, Umbra unui fluture. În poezie a debutat în 2016 în urma unui concurs, cu cartea Cântece pe sub ușă, la editura Caiete Silvane. În același timp a tradus propriile ei poeme sau haiku-uri în limba engleză, astfel încât poemele sau haiku-urile sale au fost publicate în reviste online sau tipărite în limba engleză, cum ar fi Daily Haiga, Frogpond, Modern Haiku, Off the Coast ș.a.
Vă atașez și o propunere de copertă, creată de mine, în cazul în care vă interesează cartea. În cazul în care sunteți de acord aș dori să știu prețul aproximativ pentru un tiraj minim. E adevărat că CV-ul meu literar nu e prea bogat, aceasta fiindcă nu prea am avut noroc să fiu publicată, fiind un om singur - poeziile sunt sincere și o fărâmă din sufletul meu. Mi se pare greșită politica unor edituri de a publica doar persoane cu CV aspectuos, indiferent de valoarea scriiturii. Poate că nici dvs. nu vă plac aceste poeme, deși am evoluat mult și scriu mai bine decât până în 2016. În cazul unui răspuns negativ, vă rog mult să îmi răspundeți totuși, și eventual să îmi recomandați o altă editură. Este simplu să public la o editură de tip copy, unde oricine e acceptat, dar acolo cărțile nu apar deloc nici online măcar și trebuie să plătesc exemplare pe care nu am cui le da. Îmi cer iertare pentru sinceritate, dar mai multe edituri au respins aceste versuri, fără măcar să îmi răspundă că nu le vor. În același timp publicau versuri fără valoare literară sau mai urâte ca ale mele sau similare ca valoare.
Vă spun, ca întotdeauna, adevărul - fără vreo greșeală, am avut un diagnostic psihiatric cu 31 de ani în urmă - poate aceasta e o cauză de discriminare, nu cunosc adevărul. Tulburarea mea psihică se manifestă printr-o tulburare somatică, adică trupească, nu am avut probleme psihice cu adevărat niciodată - sunt singură de fapt din 1984, de la 13 ani, fără absolut nimeni cu care să vorbesc în afară de mama, deoarece nu aveam unde să cunosc oameni, fiindcă mi s-au luat dreptul la muncă și la studii, tot datorită CV-ului, adică faptului că am fost la spitalul de psihiatrie. Nu aveam cum să am adeverință de la medic. Asta e tot despre mine, și eu am făcut facultatea de psihologie și am fost un om inteligent, deci am dreptate și nu mint. Familia mea m-a respins de mică, fără motiv, poate fiindcă tata - din câte părea - nu era tatăl meu real. Știu că nu trebuia să vă scriu totul despre mine, am fost mereu un om rezonabil, dar câteodată mă miră faptul că oamenii mă resping complet fără să știe nimic despre mine, fiind eu mereu om normal, poate numai fiindcă li se spun minciuni despre normalitatea mea. Izolarea totală de circa 40 de ani e foarte grea, e normal că am scris poezii, altceva nu mai aveam de făcut - și consider că ar trebui să conteze valoarea și mesajul bun al poeziei, nu faptul că omul are sau nu un diagnostic psihiatric. Am bani pentru plată pe numele meu, fiindcă am moștenit în urma morții tatei.
Vă mulțumesc mult că ați citit măcar, cu stimă și gânduri bune,
Cristina-Monica Moldoveanu
Nu am primit niciun răspuns la această scrisoare.
Mai am de adăugat aici doar câteva rânduri despre câteva lucruri neplăcute legate de cartea mea de haiku, dar voi continua mâine, cu voia lui Dumnezeu.
azi, 16.06.23
Am recitit ce am scris mai sus și repet, totul e adevărat, precum tot ce am scris în restul blogului asemenea. Aseară, în timp ce scriam, au intrat unii din nou cu ideea că trebuie ca poporul/oamenii să nu înțeleagă adevărul și de aceea îi deranjează faptul că eu scriu adevărul. Ei spun acest lucru atât în engleză, cât și în română. Mai spun că ei trebuie să mă distrugă și să mușamalizeze totul, că așa vor toți. Sau că ei nu pot să mă distrugă cu minciuni și, dacă lumea ar înțelege tot adevărul, nimeni nu ar mai vrea să mor. Singurul lucru care apare diferit pe monitorul meu sunt rândurile legate de domnul Iulian Boldea, care sunt formatate greșit, cu spații adiționale, dar cuvintele sunt aceleași, exact cum a fost.
Mai am să sccriu doar despre cartea mea de haiku, ceea ce voi încerca azi mai încolo.
Ei spun, ca și în București, că vor avea grijă ca proștii să nu înțeleagă nimic.
Alții spun că, în ciuda faptului că am fost izolată toată viața și că am fost binele la superlativ, oamenii cred ceva rău despre mine, datorită minciunilor unor nebuni, ceea ce explică respingerea poeziilor mele și cărții mele de haiku. Este și o problemă de identitate, cum am mai explicat și cum spun și ei - anume că proștii sau ”idioții” cred sau au fost mințiți că ceea ce am scris eu sau gândurile mele personale nu ar fi normale sau nu ar fi ale mele, și că eu aș reprezenta intențiile și intelectul altor persoane - ceea ce e complet fals, eu fiind întotdeauna eu însămi. Nu știu cum de le-a trăznit unora prin cap așa ceva, fiind absolut clar că am fost constantă și unitară, fără contraste sau conflicte psihice interioare, o personalitate integră și armonioasă. Nu voi scrie azi povestea mai mult sau mai puțin tristă a cărții mele de haiku, ci probabil mâine. Ei spun că nenorocirea e că eu nu am greșit nimic și că proștii cred și acum că eu mă frec, în timp ce eu sunt torturată încă sexual, cu senzații ușoare, care ulterior se transformă în dureri de cap.?!! Unii spun că nimeni nu are ceva cu mine, în timp ce alții spun că numai pe mine mă vizează toți, dar sunt așa proști încât cred că eul meu sau psihicul meu ar fi ocupate și manipulate de alții și ei pe acei îi vor.
17.06.23
Iar au intrat cu ideea că ”nimeni nu trebuie să înțelagă adevărul”. Alții spun că oamenii au crezut că eram proastă, deși nu era niciun motiv și s-au ars (?), și astfel acum vor să mă omoare.
Acum voi scrie povestea respingerii cărții mele de haiku - nu pot să scriu tot ce s-a întâmplat căci ar fi foarte mult de scris, respectiv povestea amăgirii mele ca autoare de haiku, adică prin acceptarea ipocrită și respingerile diverse și ciudate ale creațiilor mele - și mă voi centra cât mai mult pe esențial, pe această carte de haiku.
Am început să scriu haiku în 2010, adică acum 13 ani. Între timp, am scris o parte din creațiile mele pe un blog personal, ca și acesta de memorii și, la un moment dat, și acest blog mi-a fost confiscat - adică nu pot să șterg sau să corectez aceste postări decât dacă intru pe fiecare postare în parte prin editorul principal, ceea ce e greu de realizat, fiindcă sunt multe postări și trebuie să aștept multe minute în șir pentru a corecta câteva cuvinte, fiind multe postări pe blog. Acest lucru a fost frustrant, fiindcă, datorită diverselor otrăvuri și torturi din acești ani, dar și lipsei mele de experiență, mai mulți ani am scris mai prost și nu am mai avut cum să corectez, să modific ceea ce scrisesem mai demult în ultimii ani, când am reușit, prin trecerea anilor, să ajung la o oarecare expertiză sau mai mare măiestrie în scrierea și citirea haiku-ului. Așadar, am renunțat și am lăsat blogul cum era, cu toate obiectele de artă urâte și nereușite, și doar cei care știu că un om nu se naște învățat și știu că același om poate să progreseze într-o anumită știință sau artă, pot înțelege evoluția mea ca autor de haiku pe propriul meu blog.
În mod destul de bizar pentru mine, diverși autori din alte țări au părut să accepte haikuurile mele când încă nu evoluasem spre mai bine și le-au refuzat când am ajuns în sfârșit în ultimii ani la produsul finit. Se poate observa la o analiză atentă că e clar că haikuurile mele din ultimii ani sunt cel puțin la fel de bune sau net mai bune decât cele lăudate odinioară, chiar premiate la unele concursuri. Inițial și comunitatea de autori de haiku din alte țări de pe facebook mă accepta și mă publica în diverse locuri, pentru ca, fără niciun motiv, ca și cum li se spuseseră minciuni despre mine, căci era evident că nu mă schimbasem și nimic nu era nou în viața mea, ei să mă respingă clar în ultimii 2-3 ani și odată cu publicarea acestei cărți de haiku. În acest sens, al acceptării și laudelor internaționale, o evoluție net diferită a avut de pildă Lavana Kray, cu care am comunicat online, care a devenit și editor la unul din site-urile din străinătate, după o lungă carieră de succese și acceptări internaționale, în diferite siteuri sau reviste și concursuri. Eu o cunosc doar virtual pe Lavana, care nu a vrut să îmi spună numele ei real, și am observat că ea a publicat cel puțin 4 cărți bilingve sau trilingve, deși a început să scrie după mine. Am observat că foarte mulți autori de haiku din România au multe cărți publicate și au activitate și comunică unii cu alții, în țară și în lumea toată. Am observat că, deși am scris din 2010, mulți nou-veniți, după 2010, în această arie socio-culturală, și-au publicat relativ repede cărțile. Am observat că haikuurile mele sunt la fel cu ale lor, cel puțin, și uneori chiar mai bune (la fel cu poeziile, ceea ce poate fi observat clar, și m-am gândit să public și eu o carte în sfârșit - căci odinioară nu aveam bani și exact acum era momentul maturizării mele artistice, nu mai demult.)
(am făcut din nou greșeala să mănânc din nou mâncare gătită de mama și mă doare burta înfiorător, capul mai puțin, de mult nu am ai pățit așa, ei spun că singurul motiv pentru care sunt omorâtă e că oamenii au mințit despre mine de când m-am născut chiar și acum toți proștii sunt îndobitociți despre mine și cred cu adevărat că eu sunt ceva rău sau nebună și eu nu am fost decât binele și normalitatea mereu, în cele mai mici detalii - ei sunt orbi, mi se spune, au fost mințiți astfel încât nu pot crede adevărul??? - voi continua mâine această poveste despre haiku, dacă voi putea, și veți vedea că am dreptate, era ceva important - chiar dacă pare un fleac, și e vorba de crimă, nu doar de respingere și de fapt și povestea despre poezii era importantă, deși bineînțeles că nu contează că poeziile mele nu sunt destul de bune pentru cititori, și chiar dacă sunt destui oameni omorâți, totuși această crimă e monstruoasă și trebuia, era datoria mea, să scriu adevărul; ei spun că deși nu am fost niciodată nebună, totuși oamenii cred că am fost nebună, așa cum mi s-a promis indirect din copilărie (??) Acum am greață și reflux gastroesofagian, dar, dacă e otravă, e mai puțin grav ca în alte dăți. ) Au intrat din nou cu ideea ”îți dai seama ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar înțelege adevărul?” - așa mi-au făcut de cel puțin 10 ani sau mai mult, mereu au ideea asta și toți porcii și proștii sunt cuceriți de această înțelepciune profundă și toți spun că trebuie să mă omoare ca să nu înțeleagă lumea adevărul... Acum iar durere de cap, fierbințeală a capului și toracelui (ca mai mereu de un timp), înțepături în burtă, dureri și balonare.
Așadar, mai am de scris o parte din persecuția asupra mea în ceea ce privește haiku-ul. E prima oară când mă refer extensiv la acest lucru. Am scris deja despre soarta poeziilor mele, acum urmează acest capitol despre haiku. În general în trecut, pe blogul meu, m-am referit mai puțin la modul în care am fost, cum spun și ”ei” persecutată. Mai puțin comparativ cu ale necazuri. În general oamenii nu povestesc niciodată lucruri de acest gen, oricâte necazuri ar avea, fiindcă e un fel de rușine, fiindcă, după cum cred unii, societatea nu e de vină dacă victima, nu reușește să se facă înțeleasă. De data aceasta eu am dreptate că scriu adevărul, era necesar mai mult decât în alte cazuri de acest gen și e cam prima oară când explic public acest lucru. Aceste două capitole, despre poeziile și haikuurile mele, vor încheia blogul meu de memorii, căci nu mai e nimic altceva de scris – blogul era oricum terminat de peste 2 ani, dar povestea creațiilor mele literare era încă în desfășurare, nu fusese scrisă și după ce le termin cu adevărat vor rămâne de scris doar jurnalele zilnice (de fapt doar din când în când, căci ei mă chinuiesc zilnic, dar eu nu am scris desigur totul) despre cum sunt torturată, batjocorită, otrăvită, respinsă, izolată etc. Unii spun că nimeni nu mă respectă fiindcă am scris adevărul tot și asta înseamnă că nu am avut suficientă demnitate, răbdare etc. – dar este exact invers – este vorba de o crimă monstruoasă și de izolare forțată, fără greșeală, încă din 1984, de la 13 ani. În acești aproape 40 de ani de tortură și izolare, am sperat binele și normalitatea zeci de ani fără să mă plâng, am avut deplină responsabilitate și încredere în ceilalți și în mine însămi întotdeauna. M-am bucurat de toate micile comori ale vieții, fără să fiu nemuțumită, dar în acest caz e vorba de altceva. În fine, să trec la explicație mai clară. Oricum, dacă nu aș fi scris nimic, aș fi fost în mod sigur omorâtă, așa cum începuseră dinainte. Nu e nicun fel de minciună din partea mea și nici vreun fel de autoînșelare, cum poate ați fost mințiți. Scrierea acestor fapte și explicații legate de creația mea (incipientă) ca autoare de haiku pare a fi un fleac pe care eu îl exagerez, dar a fost, alături de poezii, singura mea prezență în societate și comunicare cu alții, a fost pentru mine ceva foarte important, dar, din motive bizare, pe care nu le cunosc, nu am reușit să fiu acceptată deloc. În mod sigur nu a fost din cauza mea.
Despre faptul că am fost respinsă legat de scrierea haiku-ului explic pe scurt. Dacă ar fi fost să scriu totul ar fi trebuit să scriu zeci de pagini, pe care le trec sub răcere, căci în 13 ani s-au întâmplat multe lucruri – o adevărată ”epopee” a unui om cu bune intenții și diferite calități, respins în mod inexplicabil pentru sine. În concluzie, toți acești ani, în care am comunicat cu autori de haiku din țară și din lumea toată, au fost doar povestea complicată unei respingeri nejustificate și pe de altă parte povestea ueni oarecare evoluții artistice, despre care de asemenea nu voi scrie decât pe scurt. Cred că ați înțeles că nu am fost niciodată o persoană orgolioasă sau vanitoasă și nici un om care să se lase doborât, întristat sau înrăit de persecuția evidentă și ciudată, fără cauză. Lucrul acesta se poate încă dovedi, mereu a fost așa și îl puteți înțelege citind povestea vieții mele de 52 de ani, au existat multe amănunte care certifică sau presupun aceste trăsături frumoase de caracter, deși am fost izolată din 84. Am fost un om modest și în ceea ce privește frumusețea caracterului sau sufletului meu, dar lucrurile s-au petrecut mereu așa cum am povestit, poate că din cauza minciunilor despre mine, cum spun mulți, și datorită izolării de o viață.
Vă dați seama ce fel de om am fost, fiindcă e evident că am fost un om inteligent și foarte bun întotdeauna, în ciuda torturilor. Fiind clar un om cu inteligență de un anume tip, era imposibl să fiu orgolioasă sau rea sau să greșesc ceva. Tipul meu de intelect a fost evident întreaga viață orientat spre științe socio-umane, și latura ”umanistă” a gândirii și arte. În mod evident am avut o anume inteligență emoțională, psihologică, chiar dacă colegii și profesorii mei psihologi nu m-au acceptat sau au mințit că aș fi nebună și altceva ca personalitate decât am fost. Am fost genul de persoană care înțelege lucrurile, cu înclinații spre abstracțiuni filozofice și scrieri plicticoase pentru mulți, și mai puțin dotată în ce privește matematica și științele exacte. Vă dați seama că evident am fost un om foarte bun și blând și conștient de locul său în lume, deci cu multe respect pentru toți și toate. Bunătatea mea față de oameni și lume îmi spune totodată că minciuna și omorul sunt lucruri rele, în care suferă și ceilalți, nu doar victima, și de asemenea că e rău faptul că sunt omorâtă de oameni care habar nu au nimic despre mine, acesta fiind unul din motivele scrierii adevărului de către mine.
E adevărat că de fapt am fost respinsă 13 ani în ce privește scrierea de haiku, dar a fost un drum spinos și complicat, în care, pe alocuri, au existat câțiva oameni care mi-au acceptat haikuurile și s-au purtat frumos cu mine, ceea ce m-a ajutat să merg mai departe. E adevărat că unele publicații sau siteuri online care m-au acceptat au dispărut sau s-au restructurat ulterior, astfel încât nu mai sunt vizibile micile mele succese temporare. Am comunicat astfel, mereu cu gândul curat și bun, cu autori sau editori de haiku din lume, din diverse țări, cum ar fi India, SUA, Franța, Italia, Rusia, Germania, Regatul Unit, Japonia, Noua Zeelandă. Dar, în ansamblu, am fost respinsă. Am fost prezentă cu haiku pe internet și în câteva reviste tipărite. Am comunicat și cu autori de haiku din România - și aici trebuie să explic cum s-a întâmplat.
În România am cunoscut trei locuri de organizare ale fenomenului haiku: Societatea Română de haiku (SRH), care publică și revista Haiku. Mi-au publicat și mie câteva haikuuri, la începutul periplului meu. Am fost la un cenaclu al autorilor haiku și mi s-a părut ciudat că se ținea la Casa Armatei – ce treabă are armata cu poezia haiku? Eu mai fusesem de doă ori acolo pentru alt cenaclu, dar de poezie. Două persoane din SRH au comunicat cu mine și au fost relativ amabile – Vasile Moldovan și Valentin Nicolițov. Ambii mi-au dat speranțe și mi-au oferit cărticele sau reviste de haiku. Soția domnului Moldovan, pe care a trebuit să îl sun la un moment dat, mi-a aruncat vorbe foarte urâte, deși nu am greșit nimic și nu am avut vreo legătură cu soțul ei. Dar ulterior, deși am continuat să scriu și să evoluez toți acești ani, nu am reușit să fiu acceptată în SRH, iar alți idivizi, chiar cu mai puțină experiență decât mine, au fost primiți – pe mine nu m-au mai vrut nici ca participant la cenaclu, nici să fiu publicată, nici ca vreun fel de ajutor ce puteam fi, de exemplu la redactarea și traducerea haikuurilor din revista sau siteul SRH.
Mai există și societatea de haiku de la Constanța, cu propria lor revistă, Albatros, și nu cunosc modul în care se leagă acest grup de cei de la SRH din București. Am fost în 2013 singură la Constanța, deoarece nu mai puteam îndura izolarea, am luat parte la câteva ședințe ale unui Festival Internațional de Haiku – domnul Nicolițov s-a purtat bine cu bine, dar ceilalți, cu excepția unei doamne, m-au respins, probabil fiindcă nu știau nici despre mine. Una din doamne a vorbit mai mult cu mine, dar apoi m-a părăsit, plecând în alt loc din sală și faptul că am fost respinsă a fost vizibil pe internet în fotografiile evenimentului – unde a fost prins în cadru doar rândul de bănci din dreapta , nu și jumătatea din stânga, unde ședeam eu. Am vorbit și cu doamna Laura Văceanu (persoană mai importantă acolo) câteva cuvinte, dar nu aveam desigur cum să pătrund în acest grup de persoane, fiind izolată și fără recomandare bună, căci nici domnul Nicolițov nu m-a dorit ca membru activ sau ca autoare.
În afară de aceste două direcții ale haikuului românesc mai există și una mai puțin oficială, anume grupul de autori de haiku creat în jurul domnului Corneliu Traian Atanasiu. Deoarece dumnealor au avut o semnificativă prezență online, acolo am încercat și eu să mă alătur. Aparent am reușit, dar în mod real a fost cam la fel cu ce am pățit pe internet pretutindeni. Am fost tot singură și nu am avut contact real cu ceilalți. În primele zile de ucenicie la această școală de haiku am fost invitată la o cafenea, la o întâlnire cu alți autori din București - și aceea a fost aproape unicul meu contact cu ei – ulterior nu au mai fost alstfel în întâlniri sau nu m-au acceptat. Atunci a venit și o persoană care nu m-a recunoscut la Constanța sau nu a vrut să ne vedem, a mai venit și o doamnă psiholog, Ioana Dinescu, care, ca și Carmen Maria Mecu, era prezentă online legat de acest grup de artiști. Ea s-a purtat oarecum bine cu mine, dar au fost și lucruri neplăcute – de exemplu calendarul haiku ce conținea haiku-uri ale mele și era munca ei totodată a fost retras de pe piață și ulterior au făcut altul unde nu m-au acceptat etc. De-a lungul anilor au fost multe detalii pe care nu le mai povestesc, eu fiind aproape mereu, dar nu total, respinsă, și de asemenea cei care aveau o oarecare vagă legătură cu mine. Rând pe rând, aceia m-au părăsit.
Domnu Atanasiu însuși m-a respins de mai multe ori. A creat multe site-uri și grupuri de haiku intreractive online - și m-a dat afară din ele de 3 sau patru ori, fără motiv, înscenând pe grupul yahoo de exemplu că eu aș greși ceva în comportamentul cu alții, ceea ce se putea vedea clar online că era minciună – eu nu am fost niciodată recalcitrantă sau vanitioasă sau incapabilă de dialog constructiv, ei pur și simplu insinuau răul absolut cert fără motiv, ca și cum credeau orbește că eram ceva rău și eu de fapt eram blândă și cuminte, cu mult respect și bunăvoință. Nu am exprimat niciodată ceva rău sau cu dublu înțeles, domnul respectiv mințea. La un moment dat m-a scos din unul dintre grupuri fără motiv sau justificare și mi-a spus că eu nu am spirit de competiție atunci când am întrebat de ce. Abia după mult timp am înțeles că el insinua că eram ostilă sau agresivă etc. fiindcă eu mă gândisem invers, că tocmai fiindcă nu eram așa și nu urmăream succesul sau câștigul mă respingeau – fiindcă ceilalți erau, unii, centrați pe succesul personal, iar eu mă interesam de estetica haikuului și pe progresul ca autori al grupului ca întreg și pe ajutorul reciproc prin scrierea de comentarii (am scris mai multe) sau aprecieri critice – dar nu negativism. Etc. Nu o dată m-am întrebat de ce sunt respinsă, fiindcă eram de acord că haikuurile mele erau de începătoare și cu prea puțină măiestrie, dar mă gândeam că ar fi trebuit să conteze puțin și latura mea umană frumoasă și bună, așa cum alții erau acceptați, fără să bănuiesc că oamenii, poate, erau mințiți sau credeau – nu știu de ce – că aș fi fost ceva rău și lipsit de valoare.
În final, trecând prin multe vicisitudini ale sorții, obervând că diverși autori din grupul domnului Atanasiu au fost acceptați și de SRH sau și-au publicat mai multe cărți cu ocrotirea domnului susnumit, deși au apărut online mult după mine, deși scriau la fel cu mine poate – m-am gndit să public și eu cartea mea, căci am reușit să adun mai multe cu adevărat mai bunicele. Domnul Atanasiu publicase o broșură cu haikuuri ale mele cu ani în urmă, sponsorizată de unii oameni din acest grup de haiku, nu știu exact de cine – dar nu a fost carte, precum a celorlalți, ci doar o broșură fără isbn - și erau haikuurile mele de început, mai puțin reușite și nu prea multe. Pentru mine, în ciuda faptului că nu era carte și că se făcuse totul peste intențiile mele și cu versuri mai slabe, (sub pretextul unui concurs de haiku pe care nu l-am câștigat) totuși domnul Atanasiu mi-a înmânat o sumă de bani (vreo 2-300 lei poate), ceea ce a fost un gest nobil și extrem de util mie. (Și domnul Gârbea îmi trimisese 2-300 de lei prin poștă ca drepturi de autor, după ce i-am trimis cartea mea de poezii de debut, care era cam slabă, cum am povestit. Banii au fost extrem de utili, domnul Gârbea cunoștea situația mea financiară, dar din păcate mi-a fost blocat cardul de sănătate, pe temeiul faptului că acea sumă nu era impozabilă și astfel nu mai puteam să primesc rețeta lunară de tratament de la medicul de familie – ulterior situația a fost clarificată și mi s-a redat cardul de sănătate.) În toate sau aproape toate cărțile de haiku din acest grup și din altele autorii grupează un număr destul de mare de haiku-uri, așa a fost în România obiceiul, și așa am făcut și eu, cu peste 170 haiku, cu traducerile mele în engleză și 12 pagini color cu fotohaiku-uri ale mele. De data aceasta haikuurile au fost atent selecționate și corectate de mine – mi-a scăpat de exemplu genitivul greșit oiștei în loc de oiștii. Am publicat la editura PIM, care acceptă aproape orice și de mai mult timp pe autorii de haiku și comentarii haiku din acest grup mai sus menționat.
Aceasta s-a întâmplat fiindcă acum aveam bani și doream să fiu și eu în rând cu ceilalți, chiar dacă mai noi în grup, cu haikuurile într-o carte și ales ceva mai bune, nu ca atunci. Banii îi aveam în urma vânzării propriului meu apartament din București. Actul de vânzare –cumpărare a fost întocmit la un notar cu numele tot de Atanasiu (și asociații), cu sediul aproape de centrul vechi și kilometrul zero, de locurile pe unde mă plimbam uneori, în spatele magazinului Cocor, aproape de sinagoga reconstruită după cutremurul din 77. Magazinul Cocor amintește desigur de simbolul acesta aviar din mai multe haiku-uri , de faptul că Corneliu Atanasiu a publicat câteva cărți ale grupului de haiku într-o serie a ”cocorilor” – ”Țipăt de cocor”, ”Întoarcerea cocorilor” etc., dar amintește și de faptul că străduța către fosta mea școală generală din Voluntari se numește Cocorilor. Am povestit aceste detalii ca să înțelegeți, dacă nu știați deja, o parte din mecanismul prin care sunt oamenii influențați inconștient unii de ceilalți, un lucru important în coeziunea diverselor grupuri sociale și a diferitelor psihicuri individuale. Astfel de lucruri pot să conducă la ideea că Atanasiu/notarul aveau intenționat acest nume pentru a mă prinde pe mine într-o oarecare țesătură socială, dar că spun cert că există astfel de lucruri inconștiente, neintenționate, poate ca semne ale unui trecut îndepărtat. Vă mai dau ca exemplu, dintre numeroasele de acest gen de coincidențe – un fapt din cartierul armenesc alăturat. Pe o plăcuță de la intrarea în biserica Armenească, foarte aproape de locul unde avea prăvălie de pedichiură bunicul meu, sunt notate date semnificative ale construcției și târnosirii bisericii - și apar ca importante data de 16 februarie (ziua mea de naștere) și de 24 iulie (ziua de Sfânta Hristina).
Așadar am îndrăznit să îi cer domnului Atanasiu, mentorul meu, să îmi prefațeze cartea pe care vroiam să o public, așa cum a făcut și cu alte cărți ale autorilor de haiku din grup. Era în februarie, anul acesta. Domnul Atanasiu a acceptat și, în 22 februarie 2023, cartea mea de haiku era publicată. I-am ales numele Umbra unui fluture, ca simbol al ceva efemer și delicat, diafan. Editura PIM, Iași, bineînțeles. M-am bucurat că am primit prefața, asta însemna desigur că nu eram complet lipsită de cititori, că nu fusese efortul meu în zadar și poate nici sentimentele bune cu care am scris haiku-urile. Ceea ce m-a întristat puțin a fost că marea majoritate prefeței era axată pe haikuurile mele vechi – deci pe comentarii mai vechi ale domnului respectiv – deși aceste poeme erau minoritare în raport cu altele mai noi introduse. Pe acestea ori le-a considerat mai slabe, ori pur și simplu nu a avut posibilitatea să acorde mai mult timp acestei scrieri. În orice caz, domnul Atanasiu era ocupat cu grupurile înființate și tocmai își publica o altă carte la PIM, cu comentarii ale poemelor haiku ale lui Șerban Codrin. Mă urmărea puțin umbra temerii că haikuurile mele mai noi nu sunt bine primite. Și totuși erau mai bune comparativ cu altele și cartea, ca întreg, era mai bună decât ce scrisesem în prima broșură și chiar mai apoi, și din cele vechi de la început erau doar câteva păstrate.
(chiar ieri am descoperit pe internet că domnul Atanasiu a publicat în revista Surâsul Bucovinei și un haiku al meu în 2018, printre multe altele)
Cu puțin timp înainte să public această carte am trimis în format electronic manuscrisul meu bilingv unor diverse persoane de pe facebook, fie prietenilor sau oamenilor cu care am mai comunicat – chiar și lui Carmen de exemplu sau Eneei Gela sau chiar unor străini care îmi trimiseseră și ei versurile lor, probabil fiind în lista lor de prieteni, nu datorită unei relații adevărate – fie unor editori din alte țări care acceptaseră mai demult haiku ale mele, fie unor alți autori de haiku din România și din restul lumii. Nu toți au citit. Am trimis chiar și unui așa zis văr îndepărtat al meu din SUA, care mai comunicase cu mine pe facebook, gândindu-mă că poate el nu știe oricum și oricum ce contează, că tata nu era tatăl meu. Posibil nu era nici măcar vărul mamei lui. Haiku-urile sunt scurte, se citesc ușor și pot să ofere o imagine a lumii celui care le scrie. El de exemplu nu s-a atins de mesaj.
Cea mai neplăcută parte a fost că am contactat în mod direct pe cineva responsabil de The Haiku Foundation, unde participă autori de haiku din toată lumea și care e un site interactiv și frumos – am ținut să mulțumesc personal pentru facilitățile prezente pe site, unde și eu participasem de mai multe ori la concursuri și la comentarii de poeme haiku și colaborasem, adică chiar comunicasem puțin cu alte persoane, ceea ce îmi îndulcise starea de izolare. În arhivele siteului există numeroase cărți publicate de autori diverși, inclusiv din România, inclusiv ale Lavanei. Dar, din păcate, acestui domn nu i-au plăcut defel haiku-urile mele, a spus că crede că sunt multe greșeli în traducere sau de limbă engleză – eu nu cred așa, oricum nu sunt traduceri ad litteram, fiind la latitudinea autorului, că e prea lungă și prea puține din ea sunt bune - și că la vîrsta de 50 de ani autorii nu obișnuiesc să publice decât cel mult 50 haiku sau cam așa ceva și că mă sfătuiește să o reduc drastic ca dimensiune. Domnul nu are dreptate, pe acel site există tot felul de culegeri stufoase, chiar și ale unui singur autor. A avut și alte obiecții. În ansamblu îmi desființa cartea. Totuși am purces să o public aici în România, unde oricum se publică multe haiku per volum. Mi-a părut rău că l-am contactat și mi-a fost jenă să îi trimit din nou pentru publicare cartea după ce a fost tipărită, adică pentru arhivă, ca să o citească și alții, aș fi putut face asta dacă nu îl contactam anterior, dar așa...
După aceea l-am contactat și pe Valentin Nicolițov, fiindcă era vorba de cartea mea de debut în haiku și astfel a fost această corespondență pe 22 februarie:
Bună ziua, domnule Nicolițov.
Vă scriu acum, în prag de primăvară, să vă anunț că am publicat recent un volum de haiku personal, primul meu volum, la editura PIM. Vă atașez aici spre lectură pdf-ul cărții, care arată exact așa cum am cules-o eu, în afara faptului că are o notiță ISBN și logo-ul editurii. Vă doresc toate cele bune și liniște sufletească.
Cristina-Monica Moldoveanu
Buna seara Doamna Cristina Moldoveanu,
Confirm primirea cărții dvs de haiku în format pdf. Va multumesc! Am început să o citesc si deja gasesc multe poeme de mare sensibilitate. O sa aleg dintre ele vreo 6-7 poeme dintre cele care imi vor placea mai mult pentru a le publica intr-o pagina în revista Haiku nr 69/2023 care va apare in luna mai. Ati scris o carte de poeme haiku originala si frumoasa, multe dintre poeme au spirit haiku si putere de sugestie deosebită. Felicitări!
Valentin Nicolitov
Vă mulțumesc frumos, domnule Nicolițov, le-am adunat de-a lungul anilor. Cred că era timpul să public și eu o carte. Puteți să alegeți dacă găsiți ceva frumos. Seară plăcută,
Cristina-Monica Moldoveanu
Poate că ați dori să știți dacă eu, care abia am scris încet-încet aceste haiku (uneori mi se pare mai greu să scriu haiku decât poezii lungi), m-am ocupat și cu citirea altor autori români. Da, dar nu intensiv. Am citit ce era prezentat de domnul Atanasiu, am citit o parte din cărțile dumnealui și continuu să citesc, am primit și citit cărțile Lavanei, am primit și citit cărțile doamnei Tirenescu, o doamnă inimoasă din Cugir, și mă pregăteam să îi trimit una de-a mea, dar nu am reușit deocamdată. Am contactat-o pe Lavana, dar, din păcate, având probleme cu oficiul poștal, a preferat să nu i-o trimit decât în format electronic.
Am vrut să îi trimit domnului Atanasiu mai multe exemplare gratuite pentru biblioteca Romaniankukai înfințată de dumnealui, un fond de carte din care se dau premii participanților la concursuri etc. Mi-a spus să mai aștept căci
Voi continua imediat. (Fac o paranteză pentru a explica faptul că nu mai am acces pe siteul agonia.ro, site de poezii, unde publicasem și această postare - era singura mea fereastră spre lume în afară de acest blog - și vroiam să termin de publicat acest text din care mai am o părticică de scris, poate i-a deranjat conținutul, fiind totul adevărat - dar oricum nu aș mai fi adăugat altele, de niciun gen, oricât m-ar fi otrăvit sau orice ar fi fost. Voi continua deci aici, poate mâine, că acolo nu mai pot posta nimic.) Am citit trei cărticele cu povestiri de Borges zilele acestea - mi se pare puțin plicticos; mi-a plăcut pilda celui care judecă un necunoscut, îl condamnă la moarte și apoi află că el era acel necunoscut, și e omorât (sau cam așa ceva). S-a deblocat siteul agonia. Ei spun că eu am trecut printr-un monstruos calvar, dar oamenii cred altceva - în momentul acesta nu mă interesează ce, dar oricum ei nu spun. Ei spun uneori că au sperat că poporul va înțelege - dar cum?! Eu am fost mereu izolată și calvarul meu a fost și e încă monstruos - poate că proștii cred că eu îmi merit soarta, deși soarta, prin definiție, nu e niciodată meritată. Ei insistă din nou pe ideea că eu am fost mereu binele și oamenii au crezut mereu răul despre mine.???
Am vrut să îi trimit domnului Atanasiu mai multe exemplare gratuite pentru biblioteca Romaniankukai înfințată de dumnealui, un fond de carte din care se dau premii participanților la concursuri etc. Mi-a spus să mai aștept căci deocamdată așteaptă să îi revină propria cartea de comentarii haiku pe care o publica la editrua PIM. O carte de altfel interesantă, cu mici greșeli typo, astfel încât mi-a părut rău că nu m-a rugat să i-o corectez, ca să am și eu ceva de făcut și un fel de relație cu alții. Am mai așteptat luna martie, timp în care, după cum ați văzut, am încercat în zadar să îmi tipăresc cartea de poezii. La sfârșitul lunii martie a fost programată lansarea cărții domnului Atanasiu pe 2 aprilie, duminica, la Muzeul Literaturii Române și domnul Atanasiu a acceptat să vină la Bucur Obor ca să îi înmânez 20 de exemplare din cartea mea pentru fondul de carte, eu oricum neavând cunoștințe sau rude cărora să le-o ofer. A venit și mi-a făcut și surpriza, pe care o așteptam de fapt, să îmi aducă în dar un exemplar din cartea lui și eu m-am bucurat sincer. A doua zi, la lansare, nu eram sigură dacă puteam să merg, dar m-am pregătit – mi-am cumpărat o haină ușoară de fâș, destul de scumpă, de la Bucur Obor, căci nu aveam și nu prea am haine, ceea ce nu contează, fiindcă nu am prieteni sau cunoștințe cu care să mă întâlnesc. Mai sunt și foarte obeză. M-am și tuns rugând-o pe coafeză să mă tundă cât mai bine, căci oricum sunt tunsă mereu altfel decât vreau sau chiar urât, încă din 1984, de multe ori de atunci. Fiind zi mai rece și înnorat, am putut să merg cu acea haină în ziua următoare.
Muzeul literaturii române se află lângă o mică biserică, pe care nu am vizitat-o. Spațiul ocupat mi-a amintit, nu știu de ce, de Biblioteca franceză de pe Dacia, unde mergeam în anii de liceu, astfel încât tata mi-a spus că voi fi umărită de Securitate. Urcând la primul nivel, am ezitat o clipă să intru și am privit înapoi pe scară, recunoscând-o pe Virginia Popescu, cunoscătoare a limbii franceze și autoare de haiku, pe care o știam de pe internet. Am salutat-o cu oarecare emoție. Datorită izolării m-am sălbăticit puțin, dar în realitate aș fi putut să mă adaptez relațiilor cu alți oameni, poate chiar într-o lună să zicem, dacă aș fi fost acceptată cât de puțin. Am impresia că dumneaei sau Cornel Atanasiu sau poate și altcineva m-au îmbrățișat la intrarea în sală. Luasem cu mine încă vreo 6-8 exemplare din cartea mea, pentru cazul în care aș fi avut cui să le ofer. Surpriza a fost că domnul Atanasiu așezase pe o măsuță sau scaun un teanc din cărțile mele pentru doritori eventuali, alături de cărțile dumnealui. Am așezat și cărțile aduse de mine acolo. Ulterior mi-a fost prezentată Ramona Bădescu, ajutor pe internet al domnului Atanasiu. L-am recunoscut și pe Florin Golban. Atât Virginia Popescu, cât și Florin Golban au manifestat o anumită răceală față de mine, dar numai după ce au vorbit cu mine câteva cuvinte, în timp ce Ramona Bădescu avea un aer perplex și surâzător în general, chiar afabil. Era îmbrăcată cu o rochie de vară, din voal înflorat. M-am bucurat să o găsesc acolo pe doamna Mona Iordan, care a părut a fi delicată și blândă. Am oferit eu însămi câteva exemplare din cartea mea, am scris câteva cuvinte pe ele, restul au fost parțial luate – gratuit - de participanți. (Ei mă întrerup iar în timp ce scriu, cu ideea că oamenilor li s-a spus că sunt cu totul altfel decât sunt. ??)
Am stat jos, am ascultat prelegerile lui Florin Golban, Ana Irina și Cornel Atanasiu. Pe peretele din drepta era mare, înrămată, poza lui Perpessicius, care îmi amintea de anii de școală. În față, în spatele vorbitorilor era un tablou mare despre care nu știam sigur ce reprezintă și nici nu am privit cu atenție, nici nu m-am apropiat să observ 2-3 minute ce era, fiindcă mă rușinam să ies în evidență – poate sărutul lui Iuda (fiindcă ne aflam și în sezonul sărbătorilor pascale, erau Floriile la catolici, iar la ortodocși venea Paștele pe 16 aprilie), fie un simbol al nebuniei, fie chiar altceva. Îmi amintea ușor de Corneliu Baba, dar pe moment nu am făcut legătura cu numele lui Atanasiu sau semnificația cuvântului baba în arabă.
Am fost din nou întreruptă de oboseală și de vorbele unora peste mintea mea – ei spun că eu nici nu am înțeles că sunt o femeie ”compromisă” și trebuie să nu mai încerc să trăiesc (diverse nevoi și să fiu cu alți oameni), deși am fost izolată din 84, ei spun că poporului nu i s-a spus decât un singur lucru despre viața mea și de aceea mă condamnă la moarte, că ei nu știu că sunt izolată clar în mod forțat din 84 și nici că părinții mei erau monștri și cum m-au torturat și nici toate celelalte necazuri sau torturi din 84 încoace (cu unele rădăcini chiar din copilărie). Dar eu nu mi-am pierdut memoria și evident nu mint și m-am analizat corect – am fost perfectă; nu am avut decât trei aparente greșeli întreaga viață, dar în realitate nu erau chiar vina mea; în afară de aceste trei greșeli aparente nu au existat greșeli ascunse în viața mea; nu am avut niciodată sentimente josnice de invidie, orgoliu, răutate, ambiție etc.; în schimb am fost mereu animată de bune intenții, iubire, blândețe, gândire dreaptă, milă etc.; nu am avut niciodată pofte sexuale, în afară de doar câteva minute întâmplător în 89-90, dar nici atunci de fapt - și nici nu știu dacă femeile pot avea așa ceva, oricum nu fecioarele, cum am fost și eu. Voi continua și termina această povestire despre poezii și haiku în orele următoare.
Cartea mea nu a fost menționată, dar ... continuarea urmează, scriu destul de greu
Cartea mea nu a fost menționată, dar la sfârșitul discursurilor, au fost câteva persoane care mi-au cerut o dedicație pe volumul meu de haiku – le-am scris fără ochelari, cu excepția uneia, părându-mi ușor rău pentru caligrafia ”compromisă” puțin, fiindcă unii mă presau cu idei copilărești despre analiza grafologică. Unul dintre domni a spus că el îmi cunoaște scrierile și chiar a citit prima mea broșură de haiku. Altcineva mi-a cerut puțin confuz o dedicație pentru nepotul domnului Șerban Codrin, care nu putuse veni el însuși acolo, cartea lui Cornel Atanasiu fiind despre versurile dumnealui. Alt domn a fost puțin ironic întrebându-mă dacă e ultima mea carte și eu abia acasă mi-am dat seama că poate nu am răspuns bine printr-un simplu da, că poate trebuia să spun că e prima sau că sper să nu fie ultima. Apoi mi-am spus că e mai bine așa, sincer și fără a da impresia că ripostez. O doamnă m-a întrebat de ce am ales acest titlu și am răspuns sincer că din cauza delicateții umbrei fluturelui (există și aripi transparente). Îmi amintesc o poveste cu zâne din copilărie, în care o fetiță primea aripi dintr-o garderobă a zânelor dintr-un copac și erau multe alte aventuri pe care le-am uitat... Un bărbat mi-a dat stiloul lui să scriu și scrisul meu a fost astfel canalizat după direcția peniței. I-am dat o carte cu dedicație și doamnei Mona Iordan.
Ulterior, după ce am mai schimbat câteva vorbe simple cu oamenii din jurul mesei protocolare din balconul încăperii, printre care și Ramona Bădescu, am plecat, căci și lumea începuse să se risipească. M-am oprit în hol și am cumpărat o vedere și un bilet pentru sălile cu exponate și am privit oarecum tulburată ce era acolo – îmi mai amintesc doar că am adăstat la Ion Barbu. Am coborât treptele chiar împreună cu ea, printr-o întâmplare, când am terminat vizita. Am luat un taxi mizerabil și m-am întors, oricum pe un drum ocolit fără voia mea.
Acasă, peste mai multe ore, presărate cu idei confuze și oarecum negative despre interpretarea a 2- 3 haiku din cartea mea, am fost din nou chinuită cerebral și trupește foarte puternic, multă vreme, și unii spuneau peste mintea mea că era din cauza celor care fuseseră la acea întrunire – a fost înfiorător, am notat ceva pe blogul meu de memorii în acele zile. Eu renunțasem la facebook cu o zi-două mai înainte.
De la această poveste cu poezii și haiku au trecut mai mult de 4 luni. Între timp nimeni nu a anunțat public această carte, în afară de mine. Am găsit o singură mențiune, a Ramonei Bădescu, pe facebook. Deși alte cărți au fost anunțate pe blogul revistei Haiku (a SRH) a mea a trecut neobservată, deși am trimis-o domnului Nicolițov. Revista Haiku din luna mai nu a apărut nici ea public pe internet și nici nu mi-a fost trimisă până la sfârșit de iunie. Pe numeorasele siteuri dezvoltate sau inițiate de domnul Atanasiu și colaborătorii săi nu a apărut nicio mențiune despre mine, deși alții au fost mereu anunțați și cărțile lor apar și pe magazinul virtual. Mai mult decât atât, ceilalți se acceptă între ei și apar chiar și în biblioteci reale sau cafenele – poate că prezența mea e nedorită fiindcă unii spun că eu sunt compromisă, dar nu pot înțelege așa ceva, abia acum mă gândesc, e bizar... Poate fiindcă am scris tot adevărul despre mine public, fiind forțată de evenimente... Poeziile lungi le-am mai trimis și anterior la diverse reviste și au fost respinse tot fără niciun răspuns – eu cred că și editurile ar fi trebuit să răspundă măcar negativ, cu formula că nu corespund exigențelor sau specificului editurii sau așa ceva măcar. Trebuie să recunosc acum din nou că prima mea cărticică de poezii a fost proastă, cum am mai explicat. Foarte proastă – mi se pare acum. Am comis o greșeală atunci – am rugat-o pe Ottilia Ardeleanu, o poetă binecunoscută pe agonia, să îmi scrie, dacă are timp și posibilitatea, o recenzie – așa cum am văzut că scrie pentru mulți, cu care mi se părea că pot fi comparată. Dumneaei a acceptat. Ba chiar mi-a trimis o carte cu recenziile sale, fapt pentru care îi mulțumesc din nou. Îmi cer iertare acum pentru modul intempestiv în care am rugat-o, fiind o persoană tânără ca experiență de viață.
Ei spun din nou că eu sunt geniu, dar proștii nu pot înțelege – nu văd ce importanță are asta, chiar dacă e așa. Mai sunt doar câteva lucruri de scris aici.
Unii spun acum că oamenii sunt judecați de nebuni sau de copii (?), ca în povești sau ca într-o povestire de Borges, pe care tocmai am citit-o. În acest mod nebunii sau copiii îi alungă și îi condamnă pe toți cei marginalizați, loviți de soartă, săraci, abuzați, urâți etc., fiindcă aceștia sunt mai slabi în general și nebunii simt tendința de echilibrare sau direcția fluxurilor energetice ale sistemului social, simt acest lucru parțial inconștient, fără legătură cu ce e drept sau nedrept în detaliu. Dacă individul devine iar viabil sau puternic, refăcut, are poate șanse să fie acceptat, eventual, de alții. Dar acest principiu e greșit, omul ar fi considerat doar ca un animal care să funcționeze eficient – însă e iportantă și valoarea dreptății, adevărului, binelui sau răului, căci altfel se ajunge la dezechilibru social și chiar ecologic - în casa noastră comună, universul, cu vatra noastră comună, umanitatea. După ce am fost respinsă în acest mod m-am hotărât să ”public” cartea mea de poezii și una de haiku (doar fotohaiku-urile) pe Smashwords, unde am în total 9 cărți publicate (cu acestea două). Cu speranța să am măcar 10-20 citiri contorizate. Valoarea lor literară crește aproape linear de la prima la ultima, dar lecturile scad drastic în același sens. În total câteva sute de descărcări.Am întâmpinat bizar de multe dificultăți și aici, unde orice nebun publică. Publicate în 4 mai, nu au adunat împreună până azi decât o singură întâmplătoare aruncare de ochi. Am publicat cartea mea de poezii pe blogul meu personal de poezii și am fost recompensată cu două-trei lecturi. Voi publica probabil și conținutul cărții de haiku aici.
Ei spun că, la fel ca și în această postare, tot blogul meu de memorii și jurnal conține numai fapte obiective, clare. Aceasta a fost intenția mea, am vrut să evit subiectivitatea unor cititori și tendința interpretărilor, care conduc spre diferite deliruri. Așa apare delirul. Sentimentele și gândurile proprii nescrise se subînțeleg, sunt cele normale, dar repet, nu am fost niciodată acră, rea, vindicativă, fiind din fire calmă și iertătoare și în scris și în viața ex- libris. Însă date fiind descrierile complexe și echilibrate cu bine și rău, evident complete și nepărtinitoare ale oamenilor, poate mai ales dezvăluirea în întregime a poveștii mele triste într-o familie unde nu mi-am cunoscut tatăl adevărat (așa se pare, dar nu e sigur de tot, în afară de ipoteza că era dintre ceilalți) – probabil că se consideră că sunt nebună și inacceptabilă în lume, poate că ideea e că dacă omul e abuzat de familie trebuie să tacă, pentru a nu păți și alții la fel – sau de ce? Eu cred că, dimpotrivă, cei care nu își cunosc istoria, o repetă. Iar cine nu se cunoaște pe sine, se dă cu capul de gard sau dă cu oiștea în gard. Oricum ideea e că ei toți mă omoară, nu mă acceptă nici măcar pe internet, fiindcă am spus tot adevărul despre familie și despre alții – asta înseamnă că sunt nebună (?) - vă las să mai reflectați la aceasta.
Unii spun că, dacă ar citi blogul meu, mulți s-ar vindeca, căci ei au un delir monstruos despre mine și de aceea mă lovesc zi de zi de zeci de ani. Nu știu asta – poate, dar numai cei cu intelectul ușor peste medie sau chiar superior uneori poate – cei inteligenți cu adevărat oricum nu au cum să delireze, iar cei proști nu pot înțelege totul. Nu îmi fac iluzii că lumea s-ar moraliza... dar poate că da, poate un pic, cel puțin temporar. Totuși unii insistă că eu sunt proastă și că oamenii cred inversul decât realitatea și mă omoară crezând că sunt ceva rău.??! Și că ei nu vor să citească acest blog, fiindcă au jurat (strâmb) să mă omoare:?? Alții mă readuc cu capul în perete, cum fac de prin 2006, că anume toți știu adevărul, dar vor să mă omoare cu tortură și minciună, ca să apere minciuna despre răul mult prea monstruos pe care mi l-au făcut. Nu știu care e adevărul cert. Poate sunt două tabere.
În ce privește nebunia mea – repet, era vizibil și în viață și pe blogul meu că am fost un om bun, dar și normal. Era evident profilul echilibrării mele abstracte și concrete în gândire. Am avut mereu o activitate psihică de gândire – profundă, fără verbalizări pe ecranul mental fiindcă nu am comunicat cu nimeni telepatic, dar poate o activitate cam sporadică, datorită marginalizării și lipsei de sarcini de gândire. Am fost evident atrasă de abstracțiuni verbale – mi-au plăcut textele filologice sau filozofice, lucruri aride pentru cei mai mulți, dar suculente pentru mine – lucruri frumoase, care, ca și matematica, nu au legătură cu răutatea și cruzimea, cu întunericul și nedreptatea socială, cu tristețea și boala etc. Gândirea mea a fost normală și abia de vreo 6-7 ani am fost monstruos torturată cerebral și intelectul meu a avut de suferit puțin.
Nu am delir, era imposibil, fiind tânără și inteligentă. E evident că nu eram ”nebună”, căci din 2013, de când scriu blogul, am scris normal și coerent faptele – nu se putea să aiurez încontinuu sau să fi visat etc. în timp ce totdată eram lucidă, normală afectiv, atentă la lucrurile din jur etc. Nici minciuna continuă nu își avea sensul, nu aveam motiv, nu credeam că m-a condamnat cineva și era clar ca bună ziua caracterul meu frumos și inteligența și întreaga bunătate și seriozitate, așa cum mulți martiri pot să aibă, din câte îmi dau eu seama. Ei spun că eu sunt singura - iar în spitalul de psihiatrie am văzut cel mult doi intelectuali printre sute de persoane. Se poate observa clar că și despre tot trecutul am povestit doar fapte, cu multă acribie și grijă să nu scriu ceva fals. Odată cu acest capitol despre poezii și haiku închei toate capitolele de pe blogul meu, findcă acestea erau încă în desfășurare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...