Selfies

Azi, 4 februarie 2020. Ochiul meu drept pare vizibil mai mare decât cel stâng și azi am avut iar dureri de ochi.

Astă seară treceam pe lângă o femeie însoțită de un bărbat pe lângă niște rafturi într-un magazin și ea a spus Zât zât! când eram lângă ea, deși nu am atins-o.
Nu știu dacă se referea nepoliticos la mine sau vorbea cu el, dar, din 84, am tot înghițit astfel de lucruri public pe stradă sau în alte părți. Da, de la 13 ani.
Acesta a fost un prilej pentru unii să vină peste mintea mea cu ideea că eu reprezint pentru oameni exact opusul a ceea ce sunt și anume că ei mă văd drept pi-dă, fără motiv. Că femeia aceea, spun ei, era un fel de curviștină, dar ele sunt acceptate și eu nu.
Mi se pare că se contrazic oarecum.
Oricum, probabil că v-ați dat seama că eu mereu am gândit frumos și bine despre oameni, chiar și despre oamenii simpli și am apreciat și respectat șansa de a fi în lume, e un miracol, oare mă înțelege cineva?
”femeie la menopauză scuipată ca și cum ar fi copil mic”, spun alții
Altul ”eu nu pot să o iert” - mereu spun și așa, dar absolut cert nu am greșit nimic toată viața.
Alții au tot spus că e vorba de un fel de mafioți, inclusiv că Voluntariul unde stau e oraș de mafioți, uniți prin secrete de crime, inclusiv asupra mea. Un text despre milă, scris de mine cu vreo 12 ani în urmă.

Am scris mai demult că mila mi s-a părut a fi cel mai greu de suportat sentiment pentru mine şi am să încerc să explic din nou ce cred despre asta. Mila este un sentiment complex, care desigur se educă, se învaţă de-a lungul vieţii ca şi iubirea, cu care are multe intersecţii sau puncte în comun, dar firesc există şi diferenţe, uneori cele două apar împreună, este poate mai trist când sunt total separate, deşi se pot potenţa reciproc, uneori din acesată cauză mila poate fi ineficientă, alteori dimpotrivă, depinde de situaţie şi de structura individului...ce spun e poate prea puţin clar, dar despre lumea complexă a personalităţii umane e greu să vorbeşti altfel.
Un sentiment de milă care nu poate fi materializat în acţiune este groaznic de suportat...ce îţi rămâne de făcut, fiindcă spre deosebire de iubire pentru milă nu cresc trandafiri în suflet, doar spini dureros înfipţi în conştiinţă?! Aceasta nu înseamnă că mila trebuie aruncată deoparte ca fiind ceva incomod. Chiar dacă o uşă nu se deschide la simpla lovitură a unei raze din suflet, aceasta nu înseamnă că trebuie să fie întuneric, vreau să spun că nu mereu mila, ca şi iubirea, este un sentiment reciproc, dar este oare de dorit o lume fără sentimente bune? Un om sădeşte ceva şi se îngrijeşte de ceea ce a muncit şi uneori apar roade. Nu poţi pretinde ca totul să fie reciproc în viaţă, nici iertarea nu este mereu...dar a ucide mila înseamnă a ucide şi speranţa de mai bine.Ceea ce am vrut să spun este că mila trebuie şi controlată puţin, în sensul în care un grădinar îşi îngrijeşte plantele, pentru a fi şi eficace.Nu trebuie cred să uităm speranţa şi nici să iubim cu inima curată şi nici să avem milă, chiar în vremuri de furtună pentru noi înşine...acum veţi zice poate că am tendinţe moralizatoare, poate datorită experienţei mele triste.
Eu am început să învăţ mila copilă fiind din cărţi mai întâi, dar experienţele fiecăruia diferă. Prima oară am plâns când am citit "Colţ alb", apoi am plâns şi la "Marile speranţe", fiindcă era covârşitor pentru mine sentimentul de milă, cuprinzând şi aspecte mai complexe legate de imaginea lumii pentru mine. Bietele animale m-au învăţat mila direct, înainte să văd oameni suferind...păsări, câini, pisici, furnicuţe, toate pe rând. Lumea mea se întregea treptat. Apoi am suferit până la lacrimi pentru cei din familie pe care nu i-am putut ajuta sau pe care i-am ajutat prea puţin pentru cât aş fi vrut, chiar când mie îmi era greu...treptat lacrimile mi-au secat, dar mila s-a întărit mai degrabă din lacrimile smulse...acum nici pentru iubire nu mai pot plânge chiar dacă se combină cu mai multe alte emoţii. Am cunoscut suferinţa oamenilor şi în spitale şi am trăit mila dar şi speranţa şi am încercat să le vorbesc cât mai omeneşte cum zic unii, treptat cu mai mult tact...poate la început mila mea îi făcea să plângă, poate plângeau să le fie mai uşor...uneori şi lacrimile ajută sufleteşte. Am întâlnit oameni care reneagă sentimentul de milă (zilele acestea chiar pe mine cred că m-au încărcat din nou de mă tot doare trupul întreg cu ceva rău, nu cu mila pe care eu am simţit-o poate corect, repet, ura lor mi se pare artificială, fără mobil sau motiv, nu îi înţeleg cauza şi nu cred că e din cauza milei sau iubirii pe care eu le-am avut, chiar dacă ar fi fost aşa eu nu mă lepăd de ele). Oameni care spuneau că milă e mai bine să ai faţă de câini nu faţă de oameni, aşa cu ciudă poate pentru necazurile lor...nu are rost să vă mai recit poezia aceea absurdă despre bucata de pâine care oferită unui câine duce la recunoştinţă, iar la om nu. Oameni care spuneau răspicat că omul trebuie să se gândească numai la sine şi să îi lase pe alţii să se descurce cum pot, ca într-un fel de selecţie naturală. Dar mila este un sentiment nobil, profund uman şi nu trebuie ponegrită. Legea concurenţei în societate nu exclude posibilitatea unei inimi de a bate şi pentru alţii. Am întâlnit oameni care îşi bat joc pur şi simplu de cel care are milă pentru alţii, cum am fost şi eu...dar nu am cedat şi nu m-am preschimbat în fiară.Îi iert pe cei care au înţeles că mila nu este doar la Dzeu ci există şi trebuie să existe şi între noi. Dacă poţi şi înveţi să suporţi spinii aceia dureroşi pot creşte flori ale speranţei şi mai ales poţi întinde mai uşor o mână de ajutor...cu atât mai bine dacă mila are şi partea ei de iubire faţă de oameni. Mila nu exclude respectul faţă de sine, dimpotrivă, un om cred că este mai demn când are milă şi înţelegere faţă de alţii. Mila nu înseamnă doar grija faţă de lucruri mărunte, gingaşe ci şi capacitatea de a privi în faţă suferinţe mai mari, răni sângerânde sau purulente ale omenirii. Mila înseamnă şi să poţi privi adevărul în faţă cu dorinţa schimbării spre mai bine.

debut fulminant de gripa posibil :(
Durere musculara și astenie musculară gravă
durere în gât și tuse brusc, rinoree
durere de cap și amețeală, respiratie grea
Vă rog, dragii mei, să vă rugați pentru mine, mă voi ruga și eu. Poate se remite până dimineața. A inceput fenomenal de brusc la ora 1, deci poate sa treaca
eu am mai făcut gripă în 2013 și am stat vreo săptămână în spital și era aproape să nu mai pot respira
am mai făcut în 2018 și abia am ajuns o noapte în spital și m-au salvat că era așa rău și nu puteam respira deloc încât nu puteam merge nici la WC din pat. Mama s-a opus internării mele și atunci și medicii de pe salvare pur și simplu au mințit pe față, cum au făcut atâția alții de atâtea ori. Am avut norocul că tușeam așa rău încât m-au internat, o noapte.
Nu vreau să mor, dar problema e că toți vor să mor și poate și dvs. E o greșeală, jur.
Unii spun că au înțeles că eu am fost doar o femeie singură toată viața și nimeni nu m-a ajutat și nu a fost de partea mea și tocmai de aceea vor să mor.
Am luat un parasinus si un nurofen raceala si gripa plus vitamina C plus o simfonie de Mozart (Mozart e cel mai bun medic, Beethoven parca dupa el)

5 februarie 2020
Ieri seară, înainte să adorm am avut dureri mari de mușchi și articulații, tuse și durere în gât, dureri de ochi și cap (sinusuri frontale poate) și rinoree (am avut mai de mult timp) și amețeală. Respiram greu.
Azi m-am trezit la ora 2 și jumătate ziua, cu greu. Oboseala a persistat dar mai puțin rău și amețeala și ușoară durere de cap, dar starea mea e mult mai bună și nu mai îmi curge nasul. Mi-era teamă de gripă dar e posibil să treacă, mai ales că am luat medicamente cum am spus. Mulțumesc pentru urari de bine.