Preţul unei vieţi

Am iubit de mică viaţa în toate formele ei. Eram impresionată de miracolul pe care îl puteam observa zilnic în flori, păsări, copaci, animale, gâze. Îmi plăceau mult descrierile de natură şi orele de biologie la şcoală. Când am crescut, mi-era mereu greu să omor fie şi o muscă. Prindeam muştele cu perdeaua între degete şi apoi cu delicateţe le dădeam drumul pe fereastră. Pentru a fi cinstită, aşa este mai igienic în casă. Dar oricum mi-era milă de ele. Oricum am omorât desigur gândaci de bloc sau centipede (am avut din acestea în ultimii ani), ceea ce este firesc. Dar de fluturi şi de buburuze şi de greieri mi-era milă. Eu, deşi am stat la ţară, am fost scutită de a tăia gâtul vreunei găini.

În trecut am încercat de câteva ori să salvez viaţa unor animale chinuite şi uneori am eşuat, nu sunt specialistă în acest sens. Am încercat să salvez un pui de mâţă abandonat în curtea blocului, l-am hrănit cu o siringă, dar a murit, poate laptele nu era bun, ori era oricum prea mic şi bolnav.

Dar de câteva ori am fost norocoasă şi animalele de asemenea. La un moment dat eram singură în curtea bunicilor, nu îmi amintesc unde erau ceilalţi. M-am dus spre latrina din fundul curţii pentru nevoile mele fireşti şi providenţa m-a făcut să priovesc în jos. Era acolo un pui alb de găină, aproape înecat în mizerie săracul. Mi-am ridicat mâinile şi abţinându-mă să vomit, am scos biata creatură din caca şi pipi. Am aruncat apă peste el, fiindcă era extrem de murdar şi, fiind vară, puiul şi-a revenit. Ce e drept ulterior mâinile îmi miroseau urât o vreme chiar după detergent, dar salvasem o viaţă!

În altă zi, în aceeaşi curte, mama Limpi uitase deschis capacul fântânii. Eram pe-acolo şi tot providenţa m-a făcut să mă duc la fântână să privesc înăuntru fiindcă am observat că nu îmi ieşeau toţi puii la numărătoare. Poate nu credeţi, dar am salvat unul sau doi pui de găină mai măricei cu găleata şi apoi ei s-au uscat, fiindcă era cald.

În viaţă astfel de momente, momente în care este posibil să salvăm o viaţă, de animal, găză sau om, sunt rare şi preţioase, sunt clipe binecuvântate.

Aşa şi cu mama mea. Poate veţi spune că nu o respect deloc şi nu ţin la ea deloc fiindcă m-a chinuit mult. Nu e adevărat. Dar mi-e şi frică să recunosc că ţin oarecum la ea. Toţi cei la care am ţinut au dispărut din viaţa mea sau au murit în suferinţă. În definitiv poate este mama mea, chiar dacă nu semănăm şi deci mi-a dat viaţă, singurul lucru pe care un om îl are. În definitiv îmi citea povestea lui Sindbad şi altele când eram mică şi uneori a fost sursă de momente calde în viaţa mea. În plus, este şi ea o viaţă de om şi viaţa este un lucru sfânt, înţelegeţi oare ce spun? De pildă eu, am fost chinuită întreaga viaţă, deşi nevinovată, ca şi cum nu eram om. Chiar dacă aş fi avut vreo vină, nimic nu ar justifica aşa un tratament. Mama mea este şi ea o viaţă de om, chiar dacă nu mi-aş fi dat copilul pe mâna ei, în mod firesc. Chiar dacă aş fi preferat să o văd mai rar fiindcă m-a făcut să sufăr mult şi nu ştiu de ce, mi-a vrut răul. Oricât de monstru este, e o viaţă de om.


Nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Pot fi acuzată că am înnnebunit şi că iert un om ticălos. Nu e adevărat. Eu am făcut greşeala de a ierta mulţi ani de zile, fiindcă aşa fusesem educată. Dar de vreo trei ani nu mai pot ierta. Şi nu voi mai ierta niciodată, aşa e normal. Însă ceea ce am spus e clar. Consider că până şi un om rău, foarte rău, cum e maică-mea, merită respect şi a nu fi tratat ca un animal, cum au făcut cu mine atâţia ani.

(aici în poză, una din găinile bunicului meu din 2009, ei ţineau găini roşii din acestea şi albe)