21 iunie 2016

Câteodată scriu adevărul direct în engleză, am și bloguri în engleză, dar prioritatea mea sunt cele în română. Puteți traduce dvs ce am scris mai jos...era ceva frumos, cum au fost toate lucrurile din viața mea, ceilalți au fost ceea ce e rău sau urât. Azi au intrat din nou peste mintea mea cu ideea lor repetată: ”Cristina, faptul că tu nu ai greșit nimic nu îți dă dreptul să spui adevărul”. Ei îmi repetă această propoziție în română. Vedeți cât sunt de porci? Tot ei spun că în România numai copiii au dreptul să spună adevărul. Și repetă din nou ”Foarte bine i-au făcut!”, ca și cum oamenii răi se bucură că îmi fac mie rău, deși nu am greșit nimic toată viața
It is the law of life or the law of existence -- if you bestow a little peace upon a human creature like I was, naturally and inevitably it blooms -- maybe you don't get the meaning of what I say, maybe you are like many others against human potential or beauty&wisdom according to the human fate's surrendering people, but I always felt like a flower -- the same feeling of wholeness and light without anything wrong or dark or evil or proud. Only that calmness and peace, that feeling that skies are pure, that stars are the real power, whoever sees them....I know that you can call that bliss or insanity and no one respects those like this and very few understand. I will share with you a part of my experience: I had this feeling when I was 18 and then they crushed me into pieces. But the seed did not die. It was pure good and happiness. I was restored in 2005-2006 at a higher level of interior peace and wisdom by chance. I walked into the city and saw an old and poor mansion with its walls embraced by vines and grapevines not picked in autumn, mummified grapes and on the same street, nearby -- a kindergarten with a tall tree (I forgot the species) in the yard. That precise moment I felt that I understood and I was a whole again. I was around 35 years of age, almost reborn after so many years and I expressed my feelings of awe in my journal back then, I still have it written down. Then someone entered my mind with the ugly thought that that's exactly what they tried to avoid, and that I ruined their plans .... and then so many years of an orgy of evil and massacre upon my body&soul happened starting with 2005-2006, exploding in 2007 and followed by evil day and night afterwards. I was only a flower, not even carnivorous. Maybe you know that tale about the dream to be forever young and immortal....in my country it was a story about an emperor's son...thanks God I never dreamed of that...I never wished something for myself, apart from having a child, but for the child's sake. There are people repeating me since 2005 that I lost everything, but the truth is that I lost everything the moment I was conceived in my mother's womb -- or never. I had nothing of my own and only torture continuously since 1984 when I was 13 and I was totally imprisoned since then, so I could not have lost a thing, I was a woman in chains and under whip, a soul filled with altruistic feelings, so they stole everything forcefully while I had no rights at all. Regardless of others' fight and devilry around me, I believe that my suicide would not have helped the good ones survive or bring something good to others. I repeat, I am and essentially I always was a human fate surrendering person. I was contemplating this beautiful world since I was a child and my attitude was pure and good and of course I loved peace and goodness --- I never uttered thoughts in my own mind, like they said that evil people did around me, in order to fool others that I was evil or insane or stupid. I simply offered others goodness and purity and love and maybe sometimes beauty, without dreaming of fame or money or anything else.....I was not a titan, I was not titanic, I never stole something from Gods, etc. Poverty and misfortune combined with higher education and natural law observance and goodness education always leads to this result in women in my humble opinion.

19 iunie 2016

Am fost și azi la biserica Silvestru. Am mai fost de două ori în ultimele săptămâni. M-am cuminecat din frumusețea naturii din spațiul verde din fața școlii generale (gimnazială azi) unde am absolvit eu clasa a 8-a în 1985. Am mai fost și la biserica Sf. Pantelimon și la Olari. Pe clopotniță cred că nu au modificat data în cifre romane -- MDCCCLXXIX. Dar au reparat ceasul care arată acum prezentul (ori poate arăta și mai demult). Adică acum ține timpul. Azi era sărbătoarea de Rusalii, erau oameni înăuntru. Mâine e tot zi liberă pentru cei care muncesc, a 2-a zi de Rusalii. M-am simțit mai bine mergând la biserică zilele acestea, dar îmi pare rău că am fumat totuși, tot de necaz. Vreo câteva zile am fumat foarte puțin, dar într-un fel îmi e frică să mă las și într-un fel sunt încă prea amărâtă după tot ce am pățit zilele trecute. Am fumat țigări foarte slabe. Când am intrat rândul trecut în biserică nu era decât un bărbat. Azi am aprins 2 lumânări, una pentru mine, alta pentru mama. Și ea a fost la biserică azi, la ea în Voluntari. Cred că vă imaginați ce am văzut în biserică. Nu am stat foarte mult. Cel mai mult m-a impresionat un scaun vechi, așezat printre cele pentru credincioși, aidoma unui scaun pe care îl știam bine în copilărie, scaunul bunei mele parcă, la Colun. Din nefericire nu prea dormisem noaptea trecută și am adormit peste zi după ce m-am întors de la biserică și am avut coșmaruri. Mâine voi fi mai cumpătată și cred că nu voi mai fuma și voi mânca mai puțin. În definitiv merit și eu o sărbătoare, adică să fiu cumpătată, fiindcă aceasta (cumpătarea) e sărbătoare pentru omul bun. La noapte mă culc mai devreme. În  definitiv viața e atât de frumoasă. Și bună. Eu nu îi înțeleg pe cei care spun mereu ”eu când am înțeles tot mi s-a făcut scârbă”. Cum să îți fie scârbă de lume care este ceea ce este, cum să îți fie scârbă de ceea ce este realitatea? Dumnezeu a lăsat lumea să fie așa cum este și omul să se minuneze și să se lumineze.

La fine del cielo

Nimeni nu mai ascultă cântece precum acesta în ziua de azi. Eu aveam abia 14-15 ani când am ascultat prima oară colecția de melodii a tatei, înregistrate pe casete BASF germane. Acest cântec de mai jos era printre ele. Așa precum și mama mea spune mereu ”că nu cade cerul ” la fel spun și eu dacă acum fac public (partajez) aici și pe facebook acest cântec cu doar câteva vizionări pe youtube. În momentul în care scriam aceste rânduri exact dulapul unde mai am o parte cel puțin din casetele tatei, poate acum demagnetizate, pocnește. Dar acum nu mi-e frică, am trecut prin momente mult mai groaznice, odată m-am internat la psihiatrie eu însămi din cauză că pocnea toată mobila în casa cu otrăvuri descrisă în povestirea mea Scrinul negru. Acum cred că celelalte piese de mobilier de aici nu vor pocni și nici pereții nu vor crăpa. Glumesc. Am ce e drept cam multe obiecte în cele două camere ale mele, dar vă asigur că nu e defel vina mea. Mai demult am cerut să mi se ofere o viață simplă drept călugăriță, dar am fost respinsă ca întotdeauna, datorită diagnosticului psihiatric nedrept. Lumea nu mi-a permis nici să am bani și să îmi cumpăr mobilă nouă și simplă, așa cum visasem odată în tinerețe, când aveam 18 ani în 1989. Vrând-nevrând am visat, printre altele, decorațiuni interioare (ca un joc al imaginației) și apoi...după ani și ani, spre marea mea surpriză, acele lucruri au fost dăruite altor oameni, care poate nici nu visau acele lucruri, dar aveau bani spre deosebire de mine. Becuri, lustre, geamuri, carpete, mobilă, jaluzele verticale, etc. Acum, când îmi pot aminti unele din acele lucruri, înțeleg ceea ce psihiatrii numesc deja-vu. Toate acele vise mi-au fost mâncate de alții, dar încă îmi amintesc unele lucruri -- viziuni sădite în creierul meu sau pur și simplu lucruri visate de mine -- erau lucruri bune și frumoase, nu altceva. Numai Dumnezeu știe de ce. Oricum, chinuită, singură și săracă toată viața, mă simt ca sărmanul Dionis al lui Eminescu sau ca bietul Ioanide al lui Călinescu, sau ca un om simplu cum am fost de fapt, căruia i-a fost folosit creierul pentru a clădi și zidi o parte din lume, pentru binele comun prin sacrificarea persoanei cuminți, eu adică. Un alt fel de Ană a lui Manole, sau poate singurul fel care există în lumea femeilor simple, cum și tatăl meu insinua uneori. Pentru tata eram fie Ifigenia, fie Ana lui Manole, fie Penelopa. Acum câteva zile mi s-a întâmplat un alt lucru puțin ciudat: am deschis din întâmplare o carte și ea s-a deschis exact la gândul meu (un vers de Rilke) pe care mi-l amintisem cu vreo trei zile înainte să deschid cartea. Știu că puteți considera explicații pozitiviste și simple, dar vă asigur că în tinerețe acest lucru mi se întâmpla într-un mod care excludea clar orice coincidență sau cauză fizică simplă, ca un fel de magie albă sau neagră, cum preferați. Când eram studentă la psihologie, colegii au votat să facem un curs de parapsihologie (eu am votat împotrivă) și acel profesor ne-a oferit o carte scrisă de el (încă o am) în care el descria exact acest gen de fenomen așa zis paranormal de deschidere ciudată a unor cărți, chiar și atunci când nu le cunoaștem conținutul deloc. Sau, pentru a fi mai exactă, a precizat într-unul din cursurile lui, pe care poate le mai am în debara, unde am ținut cursurile din facultate, în eventualitatea că mi s-ar fi acordat o a doua șansă. Cărțile sunt și ele vehicule, nu doar muzica sau alte fenomene mediatizate. Ceea ce la început mi s-a părut ciudat a fost modul în care oamenii din viața mea, inclusiv acel profesor, puneau mereu pe scena vieții lor lucrurile din trecutul meu, ca și cum pomul crescut în creierul meu din sămânța lui (divină) poate încă de când m-am născut, sau chiar din viața intrauterină, cum susțin unii psihanaliști, era obligatoriu să crească prin eforturile și viețile celorlalți. Țin minte astfel de lucruri din copilărie chiar, când familia îmi aducea cărți cu povești în care erau descrise fapte din existența mea -- dar eu am rămas un copil bun și lucid -- de pildă o poveste cu o domniță de 7 ani răpită de un duh rău și închisă pentru alți șapte ani într-o pădure de liliac. Grădina mea era aproape în întregime înconjurată de tufe de liliac. Iar eu am crescut printre multe obiecte vechi. Cred că sunt multe persoane cărora li s-au întâmplat lucruri precum scrise de mine mai sus, dar martirizarea mea timp de 45 de ani în închisoare fără vreun drept a fost cred eu una din cele mai oribile crime ale celor păcătoși. Mai jos cântecul de care vorbeam la început, Întâmplător solista se numește tot Cristina. ”La fine del cielo” în italiană, deoarece nu l-am uitat și deoarece în ultimele zile multe persoane pe internet (dintre cei care există pe rețelele sociale unde am și eu conturi) au postat diverse gânduri ale lor de-a dreptul apocaliptice, lucru care m-a îndurerat. Adaug și eu ceea ce a spus odată un mare poet: ”Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”.

În cu totul altă ordine de idei, pentru a vă descreți sau încreți frunțile, notez aici niște versuri cu care tata obișnuia să mă tachineze, Dumnezeu să îl ierte. El avea un gen de umor cazon vulgar, dar uneori acceptabil, care era și util adesea în fața necazurilor inevitabile. Fie-mi cu iertare dacă nu vă place:

Matusalem când a murit/ pe piramidă s-a suit/ s-a descheiat la pantalon/ și-a scos un mic.../ Tutankamon

16 iunie 2016

De data asta nu mai suport și scriu din nou adevărul aici -- după toate că în ultimele 2 luni m-au chinuit monstruos sexual, trupește și cerebral, că m-au scuipat cu tot felul de minciuni și amenințări de moarte în gânduri peste creierul meu, după toate că m-au hărțuit efectiv pe stradă și mi-au râs de exemplu în nas că eu, Cristina-Monica Moldoveanu, sunt înapoiată fiindcă nu am avut bani niciodată și nu știu nici să deschid portierele unor mașini mai noi (când eram în taxi), plus multe alte abuzuri și atacuri directe pe stradă....după tot ce a fost mă scuipă încontinuu cu ideea ” când am înțeles ce am făcut mi s-a făcut părul măciucă/ m-am îngrozit” și mi sugerează că ei aruncă asupra mea această idee fiindcă oamenii ( nu știu care) trebuie să creadă că eu, Cristina, aș fi făcut ceva rău și că m-aș îngrozi. Ei spun că așa au făcut mereu și că pentru ei rostul meu era ca ei să arunce gunoiul asupra mea de când eram copil și ca oamenii proști să creadă aberații despre mine. Oricum, repet, eu am fost mereu o femeie umilă și modestă și nu am nicio legătură cu ideile lor urâte și cred că de fapt nimeni nu are cum să fie păcălit așa cum spun ei despre persoana mea. Și nici nu contează pentru nimeni. Unii spun că acum mă vor moartă fiindcă sunt prea bătrână pentru scopurile lor de a arunca gunoiul asupra mea, dovadă faptul că nu mai rezist, fiind și închisoare și tortură și izolare încontinuu de când aveam 13 ani. Cu alte cuvinte, este posibil ca unii dintre ei să creadă că s-au plictisit să mă chinuiască și că acum mă vor omorî...repet, soarta mea e în mâinile lui Dumnezeu, indiferent ce cred ei. Mi s-a spus că oamenii cred tot felul de minciuni (unii) de pildă unii cred că ar fi fost nu știu ce război de când m-am născut eu sau naiba știe de când. Și în plus mi-au și luat lucrușoare la care țineam din casă și vecinii au avut ședințe ale proprietarilor, unde o biată sclavă ca mine nu are ce căuta. Acum au pornit iar bormașini înăuntrul blocului, iar afară nu au terminat zgomotele și înjurăturile de săptămâni...Alte vorbe în vânt pe care ei le aruncă cu ideea că vor să mă lovească pe mine, Cristina, deși nu am greșit nimic, sunt : ”Ai înțeles ce ai făcut (Cristina)?” sau ”Ai înțeles ce ai devenit (Cristina)?” și multe altele. Printre altele îmi spun din când în când ”Iertare Cristina”, de parcă iertarea mea ar conta pentru ei. Mi-au spus că așa e obiceiul să își ceară iertare atunci când ei chinuiesc un om bun cum am fost eu.

Azi 8 iunie 2016

Zgomotele groaznice de la blocul de vis-a-vis continuă...uneori muncitorii fac pe morții sau se prefac că ațipesc (ori poate chiar ațipesc), ei țipă ore în șir zilnic cuvinte vulgare și lucruri lipsite de sens. Unii intră pe mintea mea cu ideea că e război sau etc etc -- bineînțeles că nu sunt idioată să cred că e război sau să cred celelalte minciuni ale lor....mereu am fost lucidă, cu excepția câtorva momente.

În plus am fost chinuită în interiorul blocului în care stau cât se poate de oribil. Abia acum câteva zile am înțeles ce sunt ceilalți, dar ei nu mi-au spus niciun secret. Omul obișnuit și simplu sum am fost eu are, consider eu, darul înțelegerii primit de la Dumnezeu. Nu mai detailez.

Am fumat doar câteva țigări, am mâncat puțin --- au intrat pe mintea mea cu ideea că orice făceam eu, până și când spălam vasele la bucătărie, era interpretat de ei drept ceva rău și că mereu mințeau despre mine...Eu nu am voie nici alb nici negru, nici foame nici îndestulare, etc.

Din nefericire am descoperit ieri că iar au umblat în sertarele MELE (nimic nu e al meu), așa cum au făcut începând cu 1984 și de data asta mi-au luat cărticica mea de rugăciuni din copilărie și rugăciunile scrise de mine (copiate) cu mâna...În același timp mi-au băgat în apartament o mulțime de lucruri care nu au fost ale mele și acte falsificate -- de pildă buletine de analize de la o clinică privată din sectorul 4 București pe numele meu din 2008! Și multe alte minciuni și lucruri urâte. Am rupt și aruncat la gunoi tot ce am putut arunca.

Știu că toți știu că eu știu, etc. Că n-am greșit, că n-am mințit, etc. etc. că n-am avut de ales toată viața. Mulți îmi spun că pur și simplu sunt prea bătrână și de aia mă omoară. Am 45 de ani. Amenințări de moarte cât cuprinde pe mintea mea. Fie după voia lui Dumnezeu.

Adesea îmi aruncă în gând mii de lucruri oribile, minciuni sau amenințări lugubre despre viitorul meu giulgiu, etc. și multe lucruri porcoase, cum ar fi chestii de genul ”nu numai că nu scăpăm de ea, dar o să ne pună să îi mâncăm căcatul cu lingurița”. Azi maică-mea mi-a făcut iar o figură foarte urâtă -- așa face mereu: ea e singura persoană cu care am dreptul să schimb câteva vorbe -- m-a trezit acum câteva minute din somn telefonându-mi, apoi la câteva minute când am sunat-o eu nu a răspuns, apoi am mai sunat de vreo două ori la rând și ea a răspuns cu un țipăt urât, încăt am închis instinctiv telefonul, apoi la câteva secunde am sunat din nou și nu a mai răspuns, apoi am sunat încă de vreo două ori la rând și a răspuns în sfârșit în mod normal...Mă speriasem și i-am dat telefon de mai multe ori fiindcă mi-a lăsat niște bilete care m-au speriat, scrise precis de ea, pe masa din bucătărie.

5 iunie 2016

În ultimele două săptămâni m-au torturat monstruos, lucru pregătit cu 2 luni înainte cel puțin -- m-au amenințat încontinuu de moarte, m-au torturat sexual și cerebral monstruos, mi-au scuipat încontinuu în gândul meu numai cu minciuni și lucruri oribile și doar la sfârșit cu câteva lucruri adevărate, etc.. În final abia eram în stare să mă țin pe picioare....Azi a intrat din nou un porc pe mintea mea cu ideea că vrea să fiu curva lui și să mă frec între picioare și m-a chinuit sexual oribil. Eu nu accept să mă frec. Am luat 9 pastile psihiatrice acum câteva minute și încep să mă simt mai rău. Unii mă amenință că mă vor omorî acum precis. Viața mea a fost perfectă, nu am mințit niciodată și am așteptat libertate și dreptul la viață timp de 32 de ani din 1984 încoace. Dacă o fi să mor e prin voia lui Dumnezeu -- eu niciodată nu am fost nebună și nu am greșit nimic. Ieri am fost la o biserică din apropiere (acolo m-au lăsat în pace) și azi m-au F... și chinuit azi în Sfânta Duminică. Facă-se voia lui Dumnezeu, eu oricum nu am greșit nimic toată viața. Voiam să termin povestirea din 2002-2003 încoace dar nu știu dacă voi mai putea... repet, după 2002 au fost lucruri de 2 ori mai oribile.

Din nou Curriculum Vitae

O scurtă recapitulare: copil sărman, născută în 1971, mama nu se știe sigur dacă era mama mea, tatăl precis nu era tatăl meu. (Posibil eram copil din flori, probabil mama obligată de familia ei să se mărite cu un bărbat prăpădit ca tata, recomandat de unchiul ei preot, un preot libidinos care m-a molestat și pe mine în adolescență). Crescută cu multă răbdare și dragoste de mama tatălui adoptiv. Crescută cu drag de țară, tradiții și Dumnezeu și cu încredere oarbă că binele și dreptatea sunt superioare răului și că adevărul învinge dincolo de minciună. Singura greșeală a vieții întregi: frecarea coapselor în copilăria mică, dar aceea nu era de fapt greșeală și mi s-a spus că toți copiii fac acest lucru, dar uită, în timp ce eu aveam memorie de elefant. Am fost un copil perfect normal și am rămas la fel toată viața, bună și cuminte și inteligentă. Îngrășată cu forța de familie, mai ales de cei din partea mamei, am fost când grasă când slabă, fiindcă organismul meu se lupta pentru sănătate. Familia foarte săracă mă îmbracă cu haine croșetate sau cusute de mamaia, multe dintre ele purtate ani de zile, prin modificări. Lâna croșetată mereu deșirată pentru a tricota alte hăinuțe. Jucării vechi de la alți copii, nu multe. Fără apă curentă, canalizare, telefon, etc. Doar un radio interbelic și un televizor poate din prima generație. Pantofii cumpărați cu două numere mai mari și purtați până mi-erau foarte mici. Premiantă cu nota 10 pe linie, cu mare drag de învățătură și citit și drag și respect față de profesorii toți. Am învățat să citesc singură înainte de școală, la 6 ani, literă cu literă. Familia tatei persecutată din cauza unei legături misterioase cu al doilea război mondial. Chiar și mătușa prin alianță fiică de preot care a făcut închisoare din cauza unei legături cu legionarii. Niciunul membru de partid, rude în SUA și rude emigrate ilegal în Germania. Familia poartă discuții aprinse în jurul politicii statului, cu mare ură și dispreț față de Ceaușescu. Eu detest politica din copilărie din cauza aceasta. Tatăl obligat să devină membru de partid, singurul, îmi explică din ce cauză sunt la școală persecutată de autorități (pusă la munci inutile și obositoare, respinsă cererea pentru tabără în Franța deși eram cea mai bună elevă, pionieră în seria ultimă, etc.). În continuare, după 1984, tatăl îmi spune că nu trebuie să merg la biblioteca franceză și că securitatea mă urmărește fiindcă am rude în străinătate. Îmi explică cum datorită condiției sociale modeste nu trebuie să am iluzia că voi pătrunde în clasa superioară a intelectualilor din București, fiindcă nimeni nu are voie să își depășească condiția socială. Mai îmi spune că trebuie să mă feresc de evrei și de țigani. Deci un tată cu prejudecăți puternice, deși avea mai mulți prieteni evrei, iar eu fusesem lăsată să mă joc cu copii de țigani când eram mică la bunicii dinspre mamă. Familia dinspre mamă de asemenea săracă. Fratele mamei se căsătorește numai când familia aproape îl obligă cu fata șefului CAP-ului din sat, care avea zestre și poziție socială, în timp ce ai mei erau săraci și nu aveau nici măcar vacă, ci bivoli, însemnul oamenilor mai prăpădiți din sat. Nu aveau nici ei bani deloc. În 1984 sunt mutată cu părinții în București, fiindcă mamaia era tare bătrână și bolnavă. Nici cea mai mică greșeală toată viața de atunci încoace. Caz social tipic: tatăl și mama au discuții aprinse din cauza banilor, acestea ulterior sunt transferate asupra mea -- certuri aproape zilnic și bătăi asupra mea zilnic. Respinsă și de colegii și profesorii din București. Mă îmbrac adesea cu hainele mamei dacă ies în oraș. Fată fără zestre, obligată să merg la meditații cu un profesor de la medicină care avea renumele de afemeiat, bețiv și nebun. Încerc să scap fără nicio șansă, el abuzează de puritatea, tinerețea și inocența mea și mă hărțuiește sexual, plus multe atingeri cu senzații sexuale puternice, mințind că el are puteri paranormale și microfoane cu care mă ascultă. Pe vremea aceea toți credeau în mitul microfoanelor securității. În continuare, după schimbările sociale datorate revoluției din 1989, la care am participat cu mare efort, tatăl se preschimbă în bețiv notoriu și joacă permanent jocuri de noroc, astfel încât eu sunt tot fără bani. Mă bate la sânge foarte des fiindcă nu mai merg la școală și folosește un limbaj obscen și violent zilnic. Încerc în zadar să îmi găsesc de lucru și înainte și după revoluție. Vecinii încep să facă zgomote groaznice zi de zi din vara lui 1989. Am tulburări sexuale groaznice, ca niște torturi înfiorătoare și contracții vizibile cu ochiul liber, zi și noapte. Învăț pentru admiterea la facultate zi de zi, cu geamul spre stradă deschis pentru a atenua zgomotele vecinilor. Bătută violent de tată reușesc totuși să fug la Cluj cu bani de la mama, și dau examen la facultatea de psihologie. Intru a 12-a la facultate, la o concurență de 25 pe loc. Mama îmi dă carnetul ei de CEC și mă lasă să mă instalez într-un cămin de studenți pentru fete, mizerabil și urât. Apar multe probleme datorate băieților din căminul învecinat. După câteva săptămâni de așteptare încep studiile și totodată reîncep problemele mele sexuale. Întreaga viață nu am avut activitate sexuală. Profesorul care m-a sedus mi-a spus că trebuie să am viață sexuală dacă vreau să scap de acele tulburări. M-a sfătuit să agăț vreun bărbat pe stradă, dar eu nu puteam face așa ceva. Credeam că bărbatul e cel care trebuie să facă avansuri femeii, nu invers. Obligată apoi să mă întorc la București, lipsită de bani. Închisă cu forța la psihiatrie la numai 21 de ani, deci condamnată la moarte cu diagnostic grav de schizofrenie, care nu permite drepturi de a munci, de a studia, de a te căsători, etc. Psihiatrii îmi spun că, deși nu am delir sau halucinații, numai acele tulburări sexuale înseamnă schizofrenie și că trebuie să iau medicamente puternice și groaznice pentru a mă apăra de ele. După spital, câțiva bărbați abuzează de slăbiciunea mea datorată medicamentelor și se masturbează cu trupul meu, așa cum ai folosi o scândură cu gaură. Nici o senzație desigur pentru mine, la fel cum nu simt toată viața nimic fumând, ci doar îmi distrug plămânii. Merg în continuare la facultate, sunt respinsă din nou de profesori și de studenți și batjocorită mereu. Port haine de la începutul anilor 80 și în anii 90 și după anul 2000 chiar. La sfârșitul facultății mi se spune că în ciuda rezultatelor mele bune nu am dreptul să fac masterul, unde am luat examenul de admitere și nici să profesez ca psiholog datorită acelei povești cu profesorul de la medicină care mi-a distrus viața. Eu am rămas același om bun și foarte calm toată viața, cu sentimente frumoase față de toți. Nu m-am schimbat niciodată, dar am iertat creștinește în zadar. Colegii mei primesc posturi bine plătite și normale, mie nu mi se oferă nimic. Stau cu părinții din nou acasă, singură și nenorocită. Dau examen din nou la medicină și de două ori la rând nu intru din nou. Intru a treia oară în 1998. Încep migrene groaznice zi de zi, se agravează și nu cedează la niciun antialgic. La sfârșitul anului 1998, după ce niște oameni foarte răi își bat joc de mine și chiar mă filmează, am singura mea tentativă de sinucidere. Scap cu un picior amputat (o treime din gamba stângă), după o experiență de moarte clinică. Continui facultatea în cârje. Apoi după încă un an mi se protezează piciorul. Sunt forțată de tulburări digestive și somatice groaznice (nu psihice) să renunț la facultate la jumătatea anului cinci. Oricum profesorii îmi spuneau că eu nu am ce căuta acolo. Eu încă speram libertate și drepturi. Note relativ mari mai ales în primii ani în zadar. Mă angajez ilegal ca profesoară de liceu la liceul IL Caragiale în anul 2003. Din nou pusă la șmotru și respinsă de elevi și de colegii profesori. Haine vechi și nu multe, chirie plătită de părinți. Salariu de 450 de lei (patru milioane și jumătate, cu carte de muncă în 2003). Mor pe rând nașa în 2002, nașu în 2004 și tata în 2005. Reîncep în 2004 torturile sexuale asupra mea și se agravează din ce în ce după moartea tatei, până prin anul 2012. Apoi multiple probleme digestive, umflarea periodică a picioarelor, spasme de venă sau musculare extrem de dureroase, neuropatie perferică, migrene, etc. Mi se dau mai multe medicamente pentru problemele fizice, o groază de bani. Rămasă fără loc de muncă, abuzată din nou la biblioteca unde mă angajez în 2007, drepturile flagrant încălcate. Obligată să îmi dau demisia din nou. Ulterior nu mai găsesc de lucru deși caut. Numai din 2005-2006, după moartea tatei, încep să percep gânduri ale altora în mintea mea, niciodată nu am auzit voci. Unii îmi transmit că acest fenomen e normal. Aceste gânduri ale altora sunt amenințări constante de moarte, obscenități oribile pe care nu le puteam bănui și delir în toată regula despre Ceaușescu și Băsescu sau despre o femeie pe care cineva o urăște, ca și cum aș fi eu. Obligată să rabd de foame , fără chiloți sau haine, mănânc pâine cu zahăr, paste goale, orez cu zahăr, etc. ani de zile. Mă îngraș până la 125 de kilograme. Cerșesc pe stradă câte un leu-doi, nu cu mult succes. Pantofi rupți, haine rupte din nou, cum începuse în copilărie...Accept ajutorul infim de 39 de lei pe lună pentru picior protezat și refuz ajutorul tot infim de mai puțin de 300 de lei pentru boală psihică, fiindcă eram aptă de muncă fizică sau intelectuală. Cer drepturi și ajutor pretutindeni în zadar, inclusiv la Crucea Roșie, biserică, etc. Colegii poeți, fiindcă scriu poezie, mă resping din nou...nimeni nu mă acceptă în nicio asociație de haiku sau poezie, colegii și profesorii de la psihologie refuză darul meu de suflet, respectiv cărticica mea de poezii. În 2016 mi se publică singura carte de poezii, care de fapt nu plac. Complet izolată după moartea tatei vreme de atâția ani, doar mama fiind singura mea relație cu alții. Nici pe internet nu primesc nicio scrisoare și nimeni nu vorbește cu mine, îmi vine să urlu de singurătate...