Azi e miercuri, 10 august 2016. Planul meu e următorul: Voi scrie absolut tot esențialul despre anii în care am stat în blocul trei - din 2006 până în prezent, atât despre vecini, cât și restul adevărului, cu referințe și la lucruri din trecut care au legătură cu prezentul. Vor fi multe postări, nu pot aprecia acum cam câte, poate vreo 25. După ce voi termina, mă voi întoarce la ISC,. unde nu voi mai avea chiar mult de scris, după care voi adăuga concluzii și adăugiri și apoi mă voi sinucide după ce voi mai sta liniștită încă vreo două săptâmâni, fiindcă abia aștept să termin să nu mai am de scris. În realitate nu vreau să mor dar asta e. V-am oferit toate șansele și iertarea ca orice om serios și nevinovat și totuși îmi vreți moartea în aparență. Am fost afară și unii m-au scuipat că ei sunt de acord că eu nu am greșit nimic, dar trebuie să mor fiindcă așa vrea poporul. Când am cerut taxiul de la Voluntari încoace acum câteva zile, două femei dispecer și-au bătut joc de mine cu ideea ”ce bloc?”, deși era clar că nu mama nu locuiește la bloc, ca și cum ele mă urmăreau legat de faptul că scriu tot aici. Ca și cum râdeau. Cu mult înainte de povestea iubirii mele față de Zăgrean, tata mă admonesta mereu cu ideea ”Ai mai scris vreun capitol la epopeea națională ”Știberiada”?”, vorbe fără sens prin care el făcea aluzie la suferința prin care treceam din 1984, dar și la marea Tiberiadei din Biblie, la epopeea Țiganiada și la verbul a ști. Tata avea obiceiul să mă numească pe mine Știber sau Pleoștirea în glumă. Azi iar au intrat unii pe mintea mea cu ideea ”E adevărat că Cristina nu a greșit nimic, dar trebuie să moară fiindcă așa vrea poporul.” De ani de zile, după ce m-am mutat în blocul trei, deși nevinovată și izolată și închisă cu forța, primesc mereu telefoane de la diverse companii -- sau diverse instituții/organizații, magazine, etc. cu diferite sondaje de opinie, pe care le refuz, fiindcă oricum nu am bani și sunt eliminată din societate. Acele femei sunt ca niște temniceri și uneori râd de mine sau vorbesc nenatural. Iar eu nu am absolut pe nimeni cu care să vorbesc la telefon. În ultimii ani nici la vot - singurul meu drept social - nu am mai fost, fiindcă este absurd din moment ce societatea m-a respins de mică.
Scriu din nou, pentru a mia oară poate, pledoaria mea inutilă pentru pace, bine și armonie, bunătate, iertare și lumina gândului curat. Am gândit și am spus așa de mii de ori...am dăruit gânduri bune și frumoase de zeci de mii de ori. Totuși, oamenii m-au torturat încontinuu de 32 de ani, au fost multe abuzuri și niciun drept pentru mine și nicio greșeală din partea mea - citți totul pe acest blog și veți înțelege. N-am fost pesimistă, n-am fost melancolică. Sunt conștientă că, deși am fost sinceră mereu, și am scris lucruri bune pe acest blog, nu doar adevărul - totuși nimeni aproape nu citește și nu primesc nici reacții, nici comentarii. Sunt la fel de izolată cum sunt și în viața de zi cu zi, nu doar în ce scriu aici.
Sunt unii care au intrat și azi peste gândurile mele cu ideea mereu repetată că ”nu trebuiau să îi dea apartament” și cu ideea ”lumea crede că tu ești rea fiindcă poporul tău a inventat sute de minciuni despre tine”. În mod straniu, chiar de față cu mine, mai demult, vânzătoarea mai în vârstă de la chioșcul de la colț a spus altora: ”și dacă ați ști ce rea este”, adresându-se patronului său, și referindu-se în mod evident la mine. Voi povesti mai încolo despre chioșcul de la colț.
Încă o dată pe scurt despre cea care eram în 2006 când am cumpărat apartamentul din blocul trei, cam la 200 de metri (eu nu pot aprecia) față de blocul unu, unde mi-am petrecut adolescența. Eram o femeie încă tânără (35 de ani), suplă și sănătoasă fizic atunci, fără niciun simptom, nici măcar digestiv. Eram plină de energie și fizic și intelectual. Eram calmă în permanență, cum am fost viața toată, chiar mai mult atunci. Eram un om inteligent și înțelept, cu o bunătate imensă față de oameni, cum am fost mereu de mică. Ajunsesem la un echilibru între spirit și materie și într-adevăr nu mai aveam nevoie de niciun fel de înțelegere despre metafizică, viață și moarte, organizații și sisteme, om în relație cu lumea, rostul artei și culturii, religie sau istorie, epistemologie față de gnoze sau ontologie, etc., fiindcă ajunsesem singură la toată cunoașterea la care aș fi putut ajunge ca simplă femeie. Vibram de poezie încă dinainte de a scrie poezii, eram încântată ca în tinerețe că lumea e așa cum este, eram foarte stabilă psihic și mă bucuram în liniște și pace de dragostea mea pentru oameni și umanitate, care este de fapt sursa celei mai mari fericiri cu putință pentru un om, fie bărbat, fie femeie. Iubeam viața și iertasem oamenii din tot sufletul. Aveam o blândețe naturală față de toți, și exprimam acest lucru prin ochi și zâmbet curat uneori și vorbeam cald și blând cu toți, fără niciun fel de prefăcătorie. Datorită echilibrului și stării de bine spiritual, credeam că în sfârșit atinsesem paradisul după atâția ani de tortură și închisoare nemeritată. Fiindcă mă maturizasem din punct de vedere intelectual și vedeam din nou numai fericire și gând bun pretutindeni. Eu așa eram. Eram ca întotdeauna încrezătoare că binele e mai presus de rău și vorbeam deschis cu oamenii - vă spun drept că eu știu să vorbesc cu oamenii, dar cei răi au creat înscenări în viața mea, ca și cum eu aș fi idioată și nu aș ști să comunic, ceea ce nu e adevărat. Toți mint, după cum spun atâția, și m-au izolat complet, încât oamenii poate cred că aș fi nebună și că nu știu să vorbesc cu alții. Sau că sunt proastă. Totodată nu eram bleagă sau mironosiță cum zic unii și exprimam ceea ce aveam nevoie cu claritate și fără ifose. Eram dreaptă în suflet și dreaptă în faptă și în vorbă întrutotul.
Dar eram singură și săracă.
Tocmai m-am întors dintr-o plimbare în împrejurimi și notez câteva impresii, înainte de a continua povestirea. Fiind seară, la ora 18, erau la soare 40 de grade Celsius și mulțumesc lui Dumnezeu că a fost relativ mai bine azi, după fiertura din zilele și nopțile trecute. M-am plimbat pe străduțele din jurul căii Moșilor și pe la cele două biserici din partea dreaptă. Am observat cu dezgust și tristețe că era plin de gunoaie și de căcat de câine (scuzați expresia) și coșurile de gunoi lipseau peste tot, inclusiv pe Calea Moșilor. Cu temperaturi din astea - pot să apară diverse epidemii și totuși oamenii se plimbă cu bebeluși pe aici, parcă sunt descreierați. (mai mulți bebeluși decât probabilitatea normală, uneori câte zece-15 întâlnesc într-o plimbare scurtă, de parcă e făcut). De asemenea, unii au intrat peste mintea mea cu idei urâte pe care le repetă încontinuu - respectiv ”Cristina, milioane de oameni te urăsc”; ”Cristina, te-au futut toți”, ”Mie îmi vine să urlu”(i-am spus să urle cât vrea, dar să nu îmi mai spună mie), ”Când am înțeles ce fac, mi s-au întors mațele pe dos”(ei zic că unii oameni răi i-au făcut pe idioți să creadă că mie mi s-au întors mațele pe dos, ca să îmi sape mormântul de fapt - eu degeaba le zic să își întoarcă mațele în altă parte, nu peste creierul meu, ori poate unii au înțeles că alții mă chinuiesc pe mine) și alții zic din nou - ”Cristina nu a urmărit nimic porno și atunci cum de au făcut așa ceva?” Este adevărat, nu am privit niciodată reviste sau filme porno, nu știu ce au cu mine.
Dar eram singură și săracă. Adevărul e că eu așa fusesem întotdeauna din copilărie, dar atunci viața mea atinsese un vârf de lumină și credință în ce e bun (în 2006-2007). Unii mi-au spus uneori că eu am fost o persoană de o bunătate patologică. Dar nu au dreptate. Eu am dreptate când afirm că toți oamenii inteligenți - și eu eram așa ceva - sunt buni din copilărie și devin mereu și mai buni prin educație. Și nu e nimic anormal, este legea vieții. Dacă sunt crescuți în mediu sărac, așa cum am fost eu, au șanse și mai mari să devină perfect buni în cazul în care primesc iubire cât de cât din partea celorlalți. Am să mai explic încă o dată. Din copilărie mi-era tare drag să ajut pe alții când puteam. Din copilărie priveam oamenii cu prețuirea momentului de a fi împreună. Nu iubeam doar bătrânii și copiii, ci și oamenii în general. Aveam mare bucurie dacă puteam ajuta animale rănite sau flămânde. Întreaga viață, deși în închisoare și lipsa drepturilor din 1984 încoace, am făcut câte fapte bune mi-a fost permis. Am gândit de bine și frumos de alții, am avut o atitudine pozitivă și respect chiar dacă nu percepeam gândurile celorlalți. Față de familie am fost ca un înger, cu atenție față de ei și mici daruri fără părtinire și atenții de sărbători și zile de naștere pentru toți. Din nefericire însă, situația mea era de condamnată din copilărie chiar, dar eu nu înțelesesem totul atunci. Consider că bunătatea omului este bunătate cu adevărat numai dacă e dublată și de înțelepciune și atunci eram încă prea tânără pentru a fi cu adevărat un om bun. Eram doar un copil bun și sincer și curat. În realitate, norii se adunau pe la spatele meu - nu eram copilul părinților mei și nu realizasem încă acest lucru. Tata nu a fost precis tatăl meu, și mama nu știu sigur. Dar mama m-a respins în aparență de mică și era tare rea cu mine, deși erau și momente bune și frumoase, ca să fim drepți și deși eu o iertam mereu, sperând că se va îndrepta. Rudele mamei de asemenea mă respingeau în mod subtil, ceea ce eu nu puteam înțelege: pentru cei din București eu eram ”aia mică” iar la Colun în sat eram Monica pentru săteni, deși îmi spusesem numele corect, din cauza străbunicii și voinței lui mami, preoteasa, mătușa mamei. Eu am avut grijă și de buna, străbunica, când avea nevoie de vreun masaj sau alte lucruri și încercam să o apăr de persecuția din partea bunicilor. Am fost un copil bun, dar,. repet - în timp ce toți copiii spuneau bunicilor lor din sat ”moșu”, că așa e obiceiul acolo, pe mine m-a făcut vecina lui mami din București să îi spun bunicu. Verii mei i-au spus ulterior moșu. În timp ce eu am fost respinsă de mică chiar de bunici - care nu acceptau să muncesc cot la cot cu ei precum ceilalți copii - vărul meu Cosmin era lăsat de mic să facă orice, etc. Un lucru cert e că mie mi-au cerut să îi numesc nenea Puiu sau nenea Ovidiu pe verii primari ai mamei, iar Cosmin și parcă și Irina le spuneau unchiu Puiu sau unchiu Ovidiu, ceea ce dovedește încă o dată marginalizarea mea și acceptul pentru ei. Mai sunt multe exemple de aceste gen de care eu nu eram conștientă din copilărie. În plus, pe lângă situația mea de orfană sau copil părăsit, mai eram și foarte săracă. Am fost crescută în condiții de pauperitate și lipsuri diverse și nu am făcut nazuri, datorită educației primite. M-am dezvoltat foarte mult în sensul bunătății și iubirii de oameni. În lipsă de altceva, ajutam cerșetorii pe stradă (care mi se păreau sinceri) deși nici eu nu aveam bani. La un moment dat aveam faimă între cerșetorii de la Universitate că am inimă bună, deși nu am fost proastă niciodată. În ultimii ani însă, de câte ori am dat cuiva un leu-doi m-a lovit nenorocul mai apoi pe mine, de rămâneam și eu fără niciun leu. De asemenea, ajutam bătrânii pe stradă. Am ajutat o femeie să care o sacoșă în centrul Clujului, alta să treacă pe trecerea de pietoni la fostul meu bloc pe Moșilor, iar în blocul trei am ajutat un bătrân care se deplasa greu de tot să meargă până la gangul dintre blocuri, fiindcă el îmi ceruse - nu știu ce avea, cred că o boală gravă - Parkinson agravat sau așa ceva - și mă tem că s-a stins din viață, nu l-am mai văzut după ce l-am ajutat atunci. De-a lungul vieții mi s-a rupt adesea inima de milă când nu am putut ajuta pe alții, mai neputincioși decât mine. În trenuri, oamenii aveau inima deschisă față de mine și eu mereu aveam răbdare și drag să îi ascult pe ceilalți când îmi spuneau necazurile lor. După ce m-au internat la psihiatrie tata se uita cu milă la mine odată și spunea ”Ea săraca ia tot răul asupra ei”. Eu credeam în bine cu o tărie de nezdruncinat, caracteristică oamenilor care trec prin suferințe foarte mari încontinuu. Deci vă dați seama cât m-a durut când am avut grijă cu devotament de mama Limpi în 1996 după ce a paralizat și am văzut cum se întremează, dar am fost dată apoi afară cu sudălmi, fiindcă fiul și soțul ei voiau să scape de ea, am explicat de ce, Dumnezeu să mă ierte dacă am greșit că am spus adevărul. Am ajutat-o pe dna Nicolau așa cum am spus. Etc. Dar poate și mai mult, am avut suflet să iert chiar și în 2006-2007, numai că oamenii în loc de dreptate adică drepturi, m-au masacrat și mai mult de atunci încoace și mi-au chinuit organismul și sexul înfiorător, și mi-au făcut o mulțime de mizerii, cum voi mai povesti. Scuzați expresia - s-au pișat pe toată bunătatea și iertarea mea de o viață întreagă. Eu nu m-am revoltat în sens rău, dar ei au continuat. De fiecare dată când am fost pe cale să mă sinucid datorită necazurilor și torturilor diverse, uneori prea mari, m-am gândit cu sufletul curat în primul rând la ceilalți și nu m-am sinucis pentru a nu face rău lumii în general, în ciuda dificultăților din viața mea.
Va urma în postarea următoare:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-2.html
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
miercuri, 10 august 2016
duminică, 7 august 2016
Desen din copilărie
Un desen pe care l-am dăruit mamei mele cu ocazia zilei de 8 martie, împreună cu urări de bine, Este desenul meu din 1984, după ce împlinisem 13 ani sau eventual de la 12 ani, deși mai puțin cert, fiindcă nu am data pe spate sau în interiorul felicitării.
"And this our life, exempt from public haunt,
Finds tongues in trees, books in the running brooks,
Sermons in stone, and good in every thing."
(William Shakespeare, As You Like It, Act II, Scene I)
"And this our life, exempt from public haunt,
Finds tongues in trees, books in the running brooks,
Sermons in stone, and good in every thing."
(William Shakespeare, As You Like It, Act II, Scene I)
sâmbătă, 6 august 2016
6 august 2016
Sunt puțin tristă. A stat de vorbă cu mine o femeie bătrână pe stradă (una din cele trei vecine care acum câteva zile se uita la mine ca și cum eram idioată sau nebună fiindcă m-am plâns că mama e grav bolnavă) și îmi pare rău că nu am reușit să îi spun tot adevărul. Ea mi-a spus că ei toți se îmbolnăvesc de la un om prăpădit care miroase a pișat și se face că citește. I-am spus că trebuie să fim optimiști și cu gândul curat și să ne gândim la Dumnezeu, nu să credem că noi ne îmbolnăvim cu toții din cauza acelui om, de care ei îi era tare scârbă și își făcea cruce, deși omul nu era vizibil pe trotuar, fiindcă trebuie să gândim binele nu răul. Îmi pare rău că nu am apucat să îi spun ceva esențial legat de mine, fiindcă mi s-a întâmplat adesea să fiu tratată ca și cum nu eram eu, ci altcineva, și fiindcă este și un fel de urmărire cum a fost din 84 și eu mereu am spus tot adevărul și am vorbit deschis cu toți. De data asta trebuia să îi spun că și eu citesc dar nu mă prefac că citesc, fiindcă niciodată nu am mințit și nici nu m-am prefăcut. Și totodată și eu fac pipi pe mine, dar numai când tușesc, fiindcă m-au futut de la distanță și au spus că lor le-a făcut plăcere să îmi distrugă sfincterul uretrei prin futut de la distanță. Având în vedere faptul că m-au izolat complet, că nu am bani deloc și nici dreptul de a avea bani, având în vedere că sunt total bună și nevinovată, este posibil ca acea femeie să fie una din uneltele celor răi, fiindcă intră unii pe mintea mea cu idei de genul ”Dă-o dracu, trebuia să înțeleagă că dacă e nevinovată trebuie să tacă din gură”, etc. Sau că pe cei buni ei nu îi acceptă, etc. Nu au dreptate niciodată, eu am avut dreptate mereu. Mi s-a spus că azi e și Schimbarea la Față -- ce păcat că femeile așa zis credincioase sunt așa împotriva lui Dumnezeu și pline de scârbă.
vineri, 5 august 2016
5 august 2016
Azi noapte m-au frecat din nou în somn...sunt tare amărâtă...am luat 9 pastile în total și acum mă chinuie sexual din nou peste toate pastilele. Mă tem că voi muri, fiindcă la noapte va trebui să iau numai două. Porcul ăla care m-a frecat în somn știa desigur că voi lua de scârbă multe pastile.... mă tem să nu mor și mama e bolnavă și singură--- ei zic că oamenilor le-a intrat în cap că trebuie să scape de mine. E și foarte cald. Am fost binele absolut dar se pare că ei nu vor nici să îmi termin povestirea, cum am spus mai e blocul 3 și o parte din ISC. Și bucuria din sufletul meu de a fi în viață și de a ține cu dragoste imensă la oamenii buni și la tot ce e bun.
miercuri, 3 august 2016
3 August 2016
Terminasem de scris acum două zile tot adevărul despre blocul doi din viața mea și eram mulțumită. Dar ieri m-au masacrat monstruos sexual și cerebral, abia am adormit. Mama a făcut o boală contagioasă și acum se chinuiește cu virusul varicelă-zoster. Bine că mai am puțin și mor. Avusesem ciclu menstrual și m-au masacrat din nou sexual, cum au făcut mereu când aveam ciclu în ultimii 6 ani poate, deși am fost mereu un om normal, chiar dacă m-au izolat cu forța și meritam să mă lase în pace, să pot crește ca personalitate în societate. Nu am fost niciodată agresivă și nici egoistă, merit să am copil și drepturi depline cum am spus încă din 1984. Mi-au zis ceva de genul că au votat toți să mă omoare lent, așa cum au hotărât de fapt in 1984. Mi-au zis că oamenii nu mă vor(?) și trebuie să mor fiindcă m-au futut și că nu vor să am copilul meu și să fie tot adevărul deplin, așa cum e normal și drept. Nu am fost niciodată nebună și mi-au zis iar de multe ori că ei vor ca oamenii să creadă că eu sunt idioată sau proastă și nebună, fiindcă ei conduc ostilitățile (asta e expresia lor) și că eu trebuie să mă sinucid. Au scuipat mii de orori peste mine din nou, inclusiv invențiile lor vechi că oamenii cred că au făcut războaie peste mintea și sexul meu, etc, etc. M-au scuipat cu mii de orori ca și cum eram idioată și nu aveam gândire. M-au sunat iar cu sondaje de opinie. Mama a zis că m-au scos temporar din lista asigurărilor pentru sănătate, fiindcă au votat o nouă lege să nu mai dea asigurări medicale gratuite oamenilor cu handicap motor dacă nu și-au găsit serviciu (șchiopii și alți). Este adevărat, eu nu mai figurez ca asigurată. Deci oricum mă omoară. Dar eu în curând mă voi sinucide. Păcat că m-au masacrat ieri monstruos, fiindcă e numai adevărul pe acest blog (aproape tot) și eu chiar îmi revenisem aproape complet și eram gata să mă las de fumat din nou și să slăbesc să fiu în formă fizică bună. Totul e din cauza lor, ei au idei paranoice, eu nu am avut niciodată. În curând voi scrie cum m-au chinuit în blocul trei - vecinii și anturajul și apoi ISC din nou și apoi mă voi omorî. Încontinuu își cer iertare mie, dar de fapt mă lovesc încontinuu și m-au condamnat clar la moarte și m-au chinuit în tot trupul și sexual înfiorător și ieri. Nu mai repet aici ideile lor monstruoase, absolut niciuna nu este a mea și eu absolut sigur nu am gândit niciodată așa prostii, nici măcar inconștient, țin minte totul. Abia aștept să îmi țin copilul la piept, altfel mor, cum am explicat din 1984, fiindcă de la început nu am fost niciodată nebună. Am fost și am rămas un om perfect, nu e deloc drept să mă omoare și în plus nu va fi mai bine pentru ei în mod sigur omorând un om normal și nevinovat și bun ca mine, e ca și cum îl omoară pe Dumnezeu. Eu nu pot înțelege de ce întârzie adevărul, mi se pare strigător la cer, fiindcă sufletul mi-a fost mereu plin de iubire și liniște și mintea înțeleaptă și luminoasă și lucidă mereu. Sunt deja 32 de ani de când mă chinuie și eu nu m-am schimbat deloc de atunci. Am fost perfectă încă de la început. Dar ei spun așa: Cristina e o ordinară (eu zic de ce Cristina e o ordinară?) ei zic că Cristina e o ordinară fiindcă nu înțelege (eu zic ce nu înțelege Cristina?) ei zic atunci Cristina nu înțelege că noi murim cu toții dacă recunoaștem adevărul despre ea. Exact asta au zis și zilele din urmă, e adevărul. În plus, au fost mai multe zile de caniculă în București și pământul e crăpat de secetă pe aici.
Pentru numele lui Dumnezeu, rugați-vă lui Dumnezeu pentru mama mea sau ajutați-o, se simte tot mai rău, are o boală infecțioasă gravă, e singură la ea acasă și eu fără ea rămân și fără asigurare medicală și dacă ei mă f... cum au făcut ieri și de atâtea ori, eu mor dacă nu am medicamente psihatrice și numai mama mi le putea lua și desigur că țin la ea - și medicii m-au scos din lista asigurărilor medicale, spunând că s-a schimbat legea și nu se mai dau asigurări medicale gratuite pentru șchiopi sau alți handicapați motor care nu au găsit de lucru și mama mi-a promis că va merge pentru a cere drepturile mele undeva, să fiu repusă în drepturi.
Pentru numele lui Dumnezeu, ei chiar mi-au pus acte false în casă, am descoperit falsuri în sertarele mele dar le-am rupt și aruncat, cred că mai am vreo câteva dovezi încă într-o geantă, e adevărat, mi-au modificat și codul numeric personal, în unele acte, e adevărat. Au scris că sunt născută pe 15 nu pe 16 februarie, etc.
Pentru numele lui Dumnezeu, e un abuz instituțional și de stat, chiar nu vedeți? Ce s-a întâmplat cu statul român??
Dacă rămân fără asigurare medicală mă omoară și pe mine...am fost binele, nu răul și mama mea la fel, și unii intră peste mine cu gândul că nu mai au nevoie de mine și mama a spus că nu mai vorbește nici cu vărul ei și nu l-a sunat încă nici pe fratele ei. Mama are mai puțin de 69 ani și eu mai puțin de 46. Pentru numele lui Dumnezeu, nu am nici cu cine schimba două vorbe la telefon. Am fost numai binele o viață întreagă și unii intră pe mintea mea spunând că i-au făcut pe unii nebuni sau oameni răi și proști să creadă că eu am fost nebună, rea și proastă. Cică unii cred că oamenii luptau războaie peste mintea mea și peste sexul meu -- dar aceste idei nu sunt ale mele, ci ale unor oameni răi care au intrat peste mintea mea, eu nu aud voci, sunt gândurile lor telepatice.
Ieri de exemplu m-am plâns unor vecine și ele se prefăceau că eu nici nu exist și se uitau ciudat, în timp ce pe banca de alături vorbeau încontinuu niște arabi.
În plus, chiar dacă tatăl meu nu era tatăl meu biologic, există asemănări certe între mine și mama mea, care cred că era mama mea adevărată, chiar dacă eu am fost copil ilegitim sau din flori. Mama nu mi-a spus niciodată cine a fost tatăl meu adevărat, dar asta nu contează.
Un alt fapt pe care mi l-am amintit de curând, este că mama îmi spunea când eram copil că poate eu voi ajunge mare scriitoare într-o zi, ceea ce nu avea cum să se întâmple, datorită circumstanțelor și statutului meu social inferior. Dar nu știu precis de ce mama spunea așa, fiindcă eu personal nu aveam și nu am avut niciodată astfel de vise.
3 august 2016
Pentru numele lui Dumnezeu, rugați-vă lui Dumnezeu pentru mama mea sau ajutați-o, se simte tot mai rău, are o boală infecțioasă gravă, e singură la ea acasă și eu fără ea rămân și fără asigurare medicală și dacă ei mă f... cum au făcut ieri și de atâtea ori, eu mor dacă nu am medicamente psihatrice și numai mama mi le putea lua și desigur că țin la ea - și medicii m-au scos din lista asigurărilor medicale, spunând că s-a schimbat legea și nu se mai dau asigurări medicale gratuite pentru șchiopi sau alți handicapați motor care nu au găsit de lucru și mama mi-a promis că va merge pentru a cere drepturile mele undeva, să fiu repusă în drepturi.
Pentru numele lui Dumnezeu, ei chiar mi-au pus acte false în casă, am descoperit falsuri în sertarele mele dar le-am rupt și aruncat, cred că mai am vreo câteva dovezi încă într-o geantă, e adevărat, mi-au modificat și codul numeric personal, în unele acte, e adevărat. Au scris că sunt născută pe 15 nu pe 16 februarie, etc.
Pentru numele lui Dumnezeu, e un abuz instituțional și de stat, chiar nu vedeți? Ce s-a întâmplat cu statul român??
Dacă rămân fără asigurare medicală mă omoară și pe mine...am fost binele, nu răul și mama mea la fel, și unii intră peste mine cu gândul că nu mai au nevoie de mine și mama a spus că nu mai vorbește nici cu vărul ei și nu l-a sunat încă nici pe fratele ei. Mama are mai puțin de 69 ani și eu mai puțin de 46. Pentru numele lui Dumnezeu, nu am nici cu cine schimba două vorbe la telefon. Am fost numai binele o viață întreagă și unii intră pe mintea mea spunând că i-au făcut pe unii nebuni sau oameni răi și proști să creadă că eu am fost nebună, rea și proastă. Cică unii cred că oamenii luptau războaie peste mintea mea și peste sexul meu -- dar aceste idei nu sunt ale mele, ci ale unor oameni răi care au intrat peste mintea mea, eu nu aud voci, sunt gândurile lor telepatice.
Ieri de exemplu m-am plâns unor vecine și ele se prefăceau că eu nici nu exist și se uitau ciudat, în timp ce pe banca de alături vorbeau încontinuu niște arabi.
În plus, chiar dacă tatăl meu nu era tatăl meu biologic, există asemănări certe între mine și mama mea, care cred că era mama mea adevărată, chiar dacă eu am fost copil ilegitim sau din flori. Mama nu mi-a spus niciodată cine a fost tatăl meu adevărat, dar asta nu contează.
Un alt fapt pe care mi l-am amintit de curând, este că mama îmi spunea când eram copil că poate eu voi ajunge mare scriitoare într-o zi, ceea ce nu avea cum să se întâmple, datorită circumstanțelor și statutului meu social inferior. Dar nu știu precis de ce mama spunea așa, fiindcă eu personal nu aveam și nu am avut niciodată astfel de vise.
3 august 2016
luni, 1 august 2016
Totul despre vecinii mei, blocul doi - partea a 14-a, ultima
Această postare e ultima povestire din serie, partea a 14-a, urmarea părții a 13-a, pe care o găsiți la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi.html
În 2006, când încă stăteam la Perla, aveam pe bufetul mic din sufragerie o colivie cu doi peruși cumpărați de mine, de care aveam grijă cu drag. La un moment dat femela a murit brusc și mi-a părut rău. M-am gândit în sinea mea (nu știu dacă am avut dreptate) că femela a murit din cauza avansurilor prea insistente ale masculului, care erau și pentru mine neplăcute când le vedeam, fiindcă oricum nu aveam cuib special pentru ei să se înmulțească și să depună ouă. Bărbătușul, Gheruță, a supraviețuit. Cânta frumos și era galben ca un canar, dar, după ce m-am mutat în blocul trei, unde am vecin un homosexual care avea mulți peruși într-o colivie mare (se auzeau de pe casa scării), i l-am dat pe Gheruță lui mama, fiindcă eu nu prea mai puteam avea grijă bine de el și chiar mă gândeam să o ajut pe mama să nu fie prea singură la ea în Voluntari. Mama a avut grijă bine de el și îmi spunea că îi place cum cântă, dar, după încă vreo câțiva ani, exact pe 29 iulie, aniversarea morții tatei, mi-a spus că l-a uitat săracul agățat în soare și a murit de insolație ca tata. Poate nu are mama vină, nu știu precis. Încă mai am poze și filmuleț cu biata pasăre.
Un lucru groaznic mi s-a întâmplat în 2006 de Paști. Mama a venit la mine în vizită și ne-am dus împreună în apropiere, la biserica de pe Dorobanți, către liceul unde lucrasem. Un lucru groaznic mi s-a întâmplat în 2006 de Paști. Mama a venit la mine în vizită și ne-am dus împreună în apropiere, la biserica de pe Dorobanți, către liceul unde lucrasem. Întorcându-ne acasă am dat lumină de la lumânarea noastră mai multor creștini, fiindcă bătea vântul cam cum a fost mereu în noaptea de Paști în viața mea. M-am așezat pe canapea și mama stătea pe scaun cu lumânarea pe masă. Mă simțeam tot mai slăbită și mi-era rău, mama în schimb părea bine și relativ vioaie. Simțeam mare slăbiciune și i-am spus mamei. O stare rea în tot organismul, o scurgere ca o lumânare... Între timp am fost speriată de mesajele pe telefonul mobil al mamei, care, spre deosebire de mine a avut mereu pe cineva, și unele mesaje din păcate le-am citit. Unul dintre ele era de la evreul Brenner, pe care l-am întâlnit din nou după moartea tatei într-o zonă cu mulți porumbei aproape de intersecția Moșilor- Bdul Carol, un fost prieten al tatei, care îi spusese mamei (ea mi-a povestit), tot după moartea tatei, că era zguduit sulfetește : ”Cum?! A murit ursul ăsta?!” Pe mine m-a mirat că un evreu îi trimite mesaje de Paști mamei și am citit îngrozită atunci mesajul: Fie ca lumina de pe mormântul lui Cristos să vă aducă, etc., etc. Adică pentru el conta moartea și mormântul, nu Învierea, și m-am speriat că mor și eu, fiindcă mi-era tare rău în tot organismul.
Într-o zi m-am dus pe Dorobanți către librăria de peste drum de liceu, de unde îmi cumpărasem câteva cărți mai demult. Exact în zona aceea m-am întâlnit cu Lucian Micu acompaniat de Laura (Galea o chema în liceu). Lucian era colegul meu din liceu care locuia pe strada Speranței și care îmi spusese în liceu că eu și colega mea de bancă Luiza vom fi închise la psihiatrie, fiindcă așa sunt unii oameni care hotărăsc destinul unui copil încă de când se naște. Lucian a adus vorba de Luiza, despre care eu nu știam nimic, iar eu i-am spus că lucrasem la acel liceu, dar a trebuit să îmi dau demisia. Laura nu a vorbit cu mine, ea era tot o fostă colegă din clasa a 9-a și a zecea (a căzut la examneul de treaptă), față de care Lucian îmi mărturisise că simțea o slăbiciune când o vedea, un fel de fenomen inexplicabil pentru el, așa se exprimase. Nimeni nu mi-a spus ulterior că ei doi au rămas împreună, și atunci chiar erau chiar ei doi și nu se schimbaseră aproape deloc în modul în care arătau, de parcă timpul nu trecuse peste ei. În ultimele luni din 2016, anul acesta, mereu intra cineva peste mintea mea cu gândul ”Adio Cristina!”, exact așa cum obișnuia Lucian să îmi spună în timpul liceului, când mergeam împreună către casă. (El e cel care îmi spunea că ar pune o bombă blocului în care stăteam, și tot datorită lui și colegului său de bancă Mândru Benjamin, s-au întâmplat și alte lucruri ciudate sau neplăcute în viața mea, unele împreună cu Oana Jitaru și cu Irina Ioniță care s-a mutat la Constanța, lucruri pe care le-am povestit deja.) Lucian avea o obsesie legat de ”aranjarea” oamenilor, (spunea că mamaia mea a fost aranjată dacă era un om așa bun), ceea ce de fapt mi s-a spus că este un mit în care cred unii nebuni și nu există în realitate. Cam prin 2010 a intrat unul peste mintea mea cu ideea că lui îi revine misiunea neplăcută să mă ”aranjeze” pe mine.
În final, după ce m-am mai refăcut trupește, am început să îmi caut apartament prin diferite agenții imobiliare. A fost o adevărată odisee, fiindcă totul era cum vor ei de fapt și oamenii prăpădiți ca mine nu au cum să își găsească ceva bun oricum. Nu mai povestesc totul în detaliu. Am umblat mai mult prin Floreasca și am vizitat apartamente locuite de oameni care evident mă respingeau. Acolo nu erau nici magazine alimentare în apropiere și era mult de mers până la mijloace de transport, și eu mă gândeam, că sunt șchioapă și îmi va fi greu și mă gândeam că va trebui să am și un serviciu. Eram încă suplă (o vânzătoare care mi-a vândut o fustă spunea că dvs. sunteți o ”subțirică”) și nu aveam simptomele digestive și altele din anii care au urmat. Mai mult decât atât, baia era foarte mică și cada de baie era aproape pătrată și mică, încât m-am gândit că nu voi încăpea și va fi imposibil cu un picior, cum făceam baie pe Moșilor sau la Perla. Am mai vizitat împreună cu mama apartamentul de lângă Perla de care spuneam că parcă fusese pentru prostituate, am mai văzut unul la Lizeanu unde am refuzat fiindcă era prea sus (și eu șchioapă) și erau oribile pentru mine zgomotul și poluarea; în plus Lizeanu este o zonă care mereu mi-a creat o senzație neplăcută, inexplicabilă. Am mai vizitat un apartament al unui bătrân la etajul 5 la intersecția Kogălniceanu, pe care l-am refuzat din cauză că și chicineta în loc de bucătărie dar și baia la fel ca în Floreasca erau oribile. În plus, în acel bloc erau vecini de nu știu câte nații și asta mă irita și mă intriga oarecum. În final, obosită de căutări inutile, a trebuit să accept apartamentul în care stau acum. Când am intrat prima oară în el, pe canapeaua din camera mare ședeau așteptând dna Ioana Guță, o doamnă în vârstă, vecina de dedesubt de la etajul trei, și dl George, un tânăr zugrav, care locuia cu părinții și soția plus un copil mic, un băiat, într-un apartament de 2 camere. Mi-am aruncat ochii și am acceptat. Oricum, era dureros nu atât faptul de a mă întoarce aproape de blocul unde suferisem în anii tinereții, cât faptul că Zăgrean apăruse în calea tatei în iulie 89 chiar aici pe Moșilor, după ce tata și nașu mă bătuseră o noapte fiindcă nu am mers la examen la medicină în 15 iulie 1989. Actul de vânzare-cumpărare l-am încheiat tot la notărița de pe Zece Mese, cu fina mamei, Angelica, drept martoră. Părinții mamei au botezat al doilea fiu al Angelicăi tot la biserica Sfinți, unde se întâlniseră ei, la preotul Șerban, unchiul mamei din satul Noul Român, l-au botezat cu numele Lucian.
După toată tevatura, proprietarul apartamentului de la Perla a fixat o întâlnire cu mine la McDonald's la Bucur Obor și mi-a înmânat garanția pentru apartamentul în care stăteam cu chirie, respectiv chiria pentru o lună, pe care o plătisem ca avans când m-am mutat acolo cu 170 de euro plătiți de tata lunar.
În ce privește operațiunile financiar-bancare, am avut împreună cu mama treabă cu Banca Comercială Română, unde în mod miraculos lucra chiar doamna Maricica Tucan, acum pensionară, viitoarea vecină a mamei în fosta casă a fratelui Alinei de la care nașu cumpărase casa în care a murit el (fiindcă dincolo de fapt nu ar fi putut boli la etaj și a avut boală grea la pat mult timp), casa Alinei și a mea 75% prin moștenire. Despre domnul Marinică Tucan, care a cumpărat și casa în care copilărisem, voi mai scrie poate în povestirea ISC din ultimii ani, dacă mai apuc. Domnul Tucan s-a purtat relativ frumos cu mine. Doamna Tucan s-a lăsat de fumat brusc și ea și acum mă numește ”iubita”, la fel cum îmi spunea o pacientă agitată de la psihiatrie că este ea și mă întreba dacă o recunosc. Domnul Tucan îmi spunea în glumă că pe el îl sechestrează câinii lui acolo în curte (nu putea să intre la noi în curte la un moment dat prin portița verde de legătură între proprietățile noastre, poartă care a fost unul din obiectele dragi mie în copilărie, fiindcă era chiar poarta veche de la grădina mare, acum lăsată în paragină). El a luat poarta și a montat-o acolo. Mama se duce pe acolo la vecini în vizită când ei o invită. Mama mi-a povestit că Marinică a făcut un bazin pentru rațe din cădița mică și veche în care făcea baie tata în fragedă copilărie (am o poză cu un bebeluș cam blond chiar în acea cădiță, despre care mi s-a spus că era tata dar nu cred că era el) și, culmea, puii de rață au murit înecați.
Acum este deja ora 12 și jumătate, în noaptea dintre luni și marți, 2 august 2016. Acum am terminat de scris toată povestirea despre anii dintre 2003-2006 în viața mea și nu lipsește nimic și totul e explicat clar. Adaug că a fost dificil de tot de scris, fiind și foarte cald și fiindcă a trebuit să salvez de multe ori în timp ce scriam. Internetul ăsta afurisit m-a chinuit suplimentar, fiindcă de multe ori când salvam îmi dubla postarea cu una goală de cuvinte și mă obliga deci să șterg postarea în care nu era nimic, cu teama că se va șterge și postarea scrisă. Poate vedeți că linkurile/adresele postărilor au numere arbitrare și mai degrabă inversul ordinii în care le-am scris. Aseară am ieșit pe stradă să iau țigări (mă bate gândul să mă las din nou) și iar m-au împroșcat unii cu vorbe urâte în gând, spunând că oamenii vor să mă omoare fiindcă m-au băgat în tinerețe la psihiatrie și mai spuneau că vor face un film despre viața mea în care vor încurca datele reale pe care le-am dat eu, pentru ca oamenii să nu mai înțeleagă adevărul scris de mine. Eu nu cred așa ceva și oricum sunt mulțumită că mi-am făcut datoria din nou și am scris totul din nou exact așa cum a fost. Poate voi continua după o pauză cu blocul trei și apoi restul din ISC până în ziua de azi, nu mai e chiar mult de scris.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi.html
În 2006, când încă stăteam la Perla, aveam pe bufetul mic din sufragerie o colivie cu doi peruși cumpărați de mine, de care aveam grijă cu drag. La un moment dat femela a murit brusc și mi-a părut rău. M-am gândit în sinea mea (nu știu dacă am avut dreptate) că femela a murit din cauza avansurilor prea insistente ale masculului, care erau și pentru mine neplăcute când le vedeam, fiindcă oricum nu aveam cuib special pentru ei să se înmulțească și să depună ouă. Bărbătușul, Gheruță, a supraviețuit. Cânta frumos și era galben ca un canar, dar, după ce m-am mutat în blocul trei, unde am vecin un homosexual care avea mulți peruși într-o colivie mare (se auzeau de pe casa scării), i l-am dat pe Gheruță lui mama, fiindcă eu nu prea mai puteam avea grijă bine de el și chiar mă gândeam să o ajut pe mama să nu fie prea singură la ea în Voluntari. Mama a avut grijă bine de el și îmi spunea că îi place cum cântă, dar, după încă vreo câțiva ani, exact pe 29 iulie, aniversarea morții tatei, mi-a spus că l-a uitat săracul agățat în soare și a murit de insolație ca tata. Poate nu are mama vină, nu știu precis. Încă mai am poze și filmuleț cu biata pasăre.
Un lucru groaznic mi s-a întâmplat în 2006 de Paști. Mama a venit la mine în vizită și ne-am dus împreună în apropiere, la biserica de pe Dorobanți, către liceul unde lucrasem. Un lucru groaznic mi s-a întâmplat în 2006 de Paști. Mama a venit la mine în vizită și ne-am dus împreună în apropiere, la biserica de pe Dorobanți, către liceul unde lucrasem. Întorcându-ne acasă am dat lumină de la lumânarea noastră mai multor creștini, fiindcă bătea vântul cam cum a fost mereu în noaptea de Paști în viața mea. M-am așezat pe canapea și mama stătea pe scaun cu lumânarea pe masă. Mă simțeam tot mai slăbită și mi-era rău, mama în schimb părea bine și relativ vioaie. Simțeam mare slăbiciune și i-am spus mamei. O stare rea în tot organismul, o scurgere ca o lumânare... Între timp am fost speriată de mesajele pe telefonul mobil al mamei, care, spre deosebire de mine a avut mereu pe cineva, și unele mesaje din păcate le-am citit. Unul dintre ele era de la evreul Brenner, pe care l-am întâlnit din nou după moartea tatei într-o zonă cu mulți porumbei aproape de intersecția Moșilor- Bdul Carol, un fost prieten al tatei, care îi spusese mamei (ea mi-a povestit), tot după moartea tatei, că era zguduit sulfetește : ”Cum?! A murit ursul ăsta?!” Pe mine m-a mirat că un evreu îi trimite mesaje de Paști mamei și am citit îngrozită atunci mesajul: Fie ca lumina de pe mormântul lui Cristos să vă aducă, etc., etc. Adică pentru el conta moartea și mormântul, nu Învierea, și m-am speriat că mor și eu, fiindcă mi-era tare rău în tot organismul.
Într-o zi m-am dus pe Dorobanți către librăria de peste drum de liceu, de unde îmi cumpărasem câteva cărți mai demult. Exact în zona aceea m-am întâlnit cu Lucian Micu acompaniat de Laura (Galea o chema în liceu). Lucian era colegul meu din liceu care locuia pe strada Speranței și care îmi spusese în liceu că eu și colega mea de bancă Luiza vom fi închise la psihiatrie, fiindcă așa sunt unii oameni care hotărăsc destinul unui copil încă de când se naște. Lucian a adus vorba de Luiza, despre care eu nu știam nimic, iar eu i-am spus că lucrasem la acel liceu, dar a trebuit să îmi dau demisia. Laura nu a vorbit cu mine, ea era tot o fostă colegă din clasa a 9-a și a zecea (a căzut la examneul de treaptă), față de care Lucian îmi mărturisise că simțea o slăbiciune când o vedea, un fel de fenomen inexplicabil pentru el, așa se exprimase. Nimeni nu mi-a spus ulterior că ei doi au rămas împreună, și atunci chiar erau chiar ei doi și nu se schimbaseră aproape deloc în modul în care arătau, de parcă timpul nu trecuse peste ei. În ultimele luni din 2016, anul acesta, mereu intra cineva peste mintea mea cu gândul ”Adio Cristina!”, exact așa cum obișnuia Lucian să îmi spună în timpul liceului, când mergeam împreună către casă. (El e cel care îmi spunea că ar pune o bombă blocului în care stăteam, și tot datorită lui și colegului său de bancă Mândru Benjamin, s-au întâmplat și alte lucruri ciudate sau neplăcute în viața mea, unele împreună cu Oana Jitaru și cu Irina Ioniță care s-a mutat la Constanța, lucruri pe care le-am povestit deja.) Lucian avea o obsesie legat de ”aranjarea” oamenilor, (spunea că mamaia mea a fost aranjată dacă era un om așa bun), ceea ce de fapt mi s-a spus că este un mit în care cred unii nebuni și nu există în realitate. Cam prin 2010 a intrat unul peste mintea mea cu ideea că lui îi revine misiunea neplăcută să mă ”aranjeze” pe mine.
În final, după ce m-am mai refăcut trupește, am început să îmi caut apartament prin diferite agenții imobiliare. A fost o adevărată odisee, fiindcă totul era cum vor ei de fapt și oamenii prăpădiți ca mine nu au cum să își găsească ceva bun oricum. Nu mai povestesc totul în detaliu. Am umblat mai mult prin Floreasca și am vizitat apartamente locuite de oameni care evident mă respingeau. Acolo nu erau nici magazine alimentare în apropiere și era mult de mers până la mijloace de transport, și eu mă gândeam, că sunt șchioapă și îmi va fi greu și mă gândeam că va trebui să am și un serviciu. Eram încă suplă (o vânzătoare care mi-a vândut o fustă spunea că dvs. sunteți o ”subțirică”) și nu aveam simptomele digestive și altele din anii care au urmat. Mai mult decât atât, baia era foarte mică și cada de baie era aproape pătrată și mică, încât m-am gândit că nu voi încăpea și va fi imposibil cu un picior, cum făceam baie pe Moșilor sau la Perla. Am mai vizitat împreună cu mama apartamentul de lângă Perla de care spuneam că parcă fusese pentru prostituate, am mai văzut unul la Lizeanu unde am refuzat fiindcă era prea sus (și eu șchioapă) și erau oribile pentru mine zgomotul și poluarea; în plus Lizeanu este o zonă care mereu mi-a creat o senzație neplăcută, inexplicabilă. Am mai vizitat un apartament al unui bătrân la etajul 5 la intersecția Kogălniceanu, pe care l-am refuzat din cauză că și chicineta în loc de bucătărie dar și baia la fel ca în Floreasca erau oribile. În plus, în acel bloc erau vecini de nu știu câte nații și asta mă irita și mă intriga oarecum. În final, obosită de căutări inutile, a trebuit să accept apartamentul în care stau acum. Când am intrat prima oară în el, pe canapeaua din camera mare ședeau așteptând dna Ioana Guță, o doamnă în vârstă, vecina de dedesubt de la etajul trei, și dl George, un tânăr zugrav, care locuia cu părinții și soția plus un copil mic, un băiat, într-un apartament de 2 camere. Mi-am aruncat ochii și am acceptat. Oricum, era dureros nu atât faptul de a mă întoarce aproape de blocul unde suferisem în anii tinereții, cât faptul că Zăgrean apăruse în calea tatei în iulie 89 chiar aici pe Moșilor, după ce tata și nașu mă bătuseră o noapte fiindcă nu am mers la examen la medicină în 15 iulie 1989. Actul de vânzare-cumpărare l-am încheiat tot la notărița de pe Zece Mese, cu fina mamei, Angelica, drept martoră. Părinții mamei au botezat al doilea fiu al Angelicăi tot la biserica Sfinți, unde se întâlniseră ei, la preotul Șerban, unchiul mamei din satul Noul Român, l-au botezat cu numele Lucian.
După toată tevatura, proprietarul apartamentului de la Perla a fixat o întâlnire cu mine la McDonald's la Bucur Obor și mi-a înmânat garanția pentru apartamentul în care stăteam cu chirie, respectiv chiria pentru o lună, pe care o plătisem ca avans când m-am mutat acolo cu 170 de euro plătiți de tata lunar.
În ce privește operațiunile financiar-bancare, am avut împreună cu mama treabă cu Banca Comercială Română, unde în mod miraculos lucra chiar doamna Maricica Tucan, acum pensionară, viitoarea vecină a mamei în fosta casă a fratelui Alinei de la care nașu cumpărase casa în care a murit el (fiindcă dincolo de fapt nu ar fi putut boli la etaj și a avut boală grea la pat mult timp), casa Alinei și a mea 75% prin moștenire. Despre domnul Marinică Tucan, care a cumpărat și casa în care copilărisem, voi mai scrie poate în povestirea ISC din ultimii ani, dacă mai apuc. Domnul Tucan s-a purtat relativ frumos cu mine. Doamna Tucan s-a lăsat de fumat brusc și ea și acum mă numește ”iubita”, la fel cum îmi spunea o pacientă agitată de la psihiatrie că este ea și mă întreba dacă o recunosc. Domnul Tucan îmi spunea în glumă că pe el îl sechestrează câinii lui acolo în curte (nu putea să intre la noi în curte la un moment dat prin portița verde de legătură între proprietățile noastre, poartă care a fost unul din obiectele dragi mie în copilărie, fiindcă era chiar poarta veche de la grădina mare, acum lăsată în paragină). El a luat poarta și a montat-o acolo. Mama se duce pe acolo la vecini în vizită când ei o invită. Mama mi-a povestit că Marinică a făcut un bazin pentru rațe din cădița mică și veche în care făcea baie tata în fragedă copilărie (am o poză cu un bebeluș cam blond chiar în acea cădiță, despre care mi s-a spus că era tata dar nu cred că era el) și, culmea, puii de rață au murit înecați.
Acum este deja ora 12 și jumătate, în noaptea dintre luni și marți, 2 august 2016. Acum am terminat de scris toată povestirea despre anii dintre 2003-2006 în viața mea și nu lipsește nimic și totul e explicat clar. Adaug că a fost dificil de tot de scris, fiind și foarte cald și fiindcă a trebuit să salvez de multe ori în timp ce scriam. Internetul ăsta afurisit m-a chinuit suplimentar, fiindcă de multe ori când salvam îmi dubla postarea cu una goală de cuvinte și mă obliga deci să șterg postarea în care nu era nimic, cu teama că se va șterge și postarea scrisă. Poate vedeți că linkurile/adresele postărilor au numere arbitrare și mai degrabă inversul ordinii în care le-am scris. Aseară am ieșit pe stradă să iau țigări (mă bate gândul să mă las din nou) și iar m-au împroșcat unii cu vorbe urâte în gând, spunând că oamenii vor să mă omoare fiindcă m-au băgat în tinerețe la psihiatrie și mai spuneau că vor face un film despre viața mea în care vor încurca datele reale pe care le-am dat eu, pentru ca oamenii să nu mai înțeleagă adevărul scris de mine. Eu nu cred așa ceva și oricum sunt mulțumită că mi-am făcut datoria din nou și am scris totul din nou exact așa cum a fost. Poate voi continua după o pauză cu blocul trei și apoi restul din ISC până în ziua de azi, nu mai e chiar mult de scris.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Totul despre vecinii mei, blocul doi - partea a 13-a
Aceasta este partea a 13-a, din povestirea despre blocul al doilea. Partea anterioară, a 12-a, o găsiți la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_23.html
Fiindcă am numit apartamentul în care stăteam cu chirie ”casa cu otrăvuri”, voi explica de ce și voi spune adevărul curat, cu toate că unii intră peste mintea mea cu idei aberante, inventând că eu am mințit, fiindcă așa trebuie să creadă lumea zic ei. Îmi amintesc și acum că una din poeziile preferate ale mamaiei, pe care mă ruga să o citesc când eram mică era Balada chiriașului grăbit de Topârceanu, aș cărui nume tata îl schilodea, zicându-i Potârceanu. Realitatea acolo a fost și mai sumbră decât tot ce am povestit până acum și nu intră nici măcar în categoria umor negru.
Înainte să se întâmple povestea cu cârpa, mi-a fost odată teamă de otrăvire, fiindcă aveam o sticlă cu clor sau alt produs de curățire și odată nu am mai fost întrutotul atentă din ce sticlă aflată lângă canapeaua mea am tras o dușcă - sticla cu apă sau cea cu clor. Pe moment, fiind singură și chinuită, am intrat în panică, deși nu înghițisem mult. Aceea a fost singura dată când m-am otrăvit neintenționat. Cum nu aveam cui să mă plâng, i-am telefonat nașului meu, încă în viață până în august 2004. El mi-a spus că nu mi se va întâmpla nimic, și să beau lapte să îmi treacă. Bineînțeles că nu am băut lapte, fiindcă știam din facultatea de medicină că oamenii în general greșesc crezând că laptele ajută în cazuri de otrăvire sau intoxicare, când în realitate laptele fixează mai mult unele produse și nu este indicat în cazuri de ulcer sau gastrită.
După povestea cu radio Europa, fiind eu amărâtă rău și singură, și fiindcă nu aveam de lucru altceva, am hotărât să fac singură curat în apartamentul acela mizerabil, fiindcă mă irita mult mizeria, ca întotdeauna, așa fusesem educată. Am făcut curat absolut oriunde am putut. Am curățat până și lustra veche de deasupra mesei din sufragerie, care era parcă spartă sau defectă, la fel cum un meseriaș mi-a spart lustra din dormitorul din apartamentul meu actual, chipurile din greșeală și apoi altul a lipit ciobul la loc. Am curățat și telefonul vechi și aragazul cât s-a putut și frigiderul. Am frecat și parchetul mizerabil curâțind zeci de generații de urme și pași. Am curățat tocuri de uși și am scuturat cârpe vechi care acopereau fotoliile, am șters praful din vitrine. Nenorocirea a fost că am avut ideea proastă să să spăl și cârpa/dantela din lână groasă de pe soclul acela de ciment, fiindcă așa făceam acasă când făceam curat cu mama, adică spălam și mileurile de pe mobile sau chiar din vitrine.
Eu nu observasem înainte să înmoi cârpa cu detergent că pe dos era cusut un buzunar dintr-o pânză destul de subțire maro închis, care nu era prins cu totul de cârpă. În momentul în care am băgat-o în lighean, înăuntrul căzii din baie, acea pungă s-a dizolvat aproape complet în fâșii de pânză care se topeau, și dinăuntru a ieșit o substanță roșiatic- gălbuie, care părea să aibă în ea resturi precum resturile de unghii. Știu că unghiile ard, dar acelea erau niște chestii mici și alb-cenușii, care doar semănau cu unghiile tăiate. M-am speriat pe moment și nu știam ce să fac. Până la urmă am clătit cârpa în mai multe ape și apoi am pus-o la uscat pe balconul acela împuțit. După aceea am început să mă simt mult mai rău și mâinile mi s-au înroșit și aveam roșeață pe pomeții obrajilor. M-am temut pe bună dreptate că acea cârpă conținea otravă sau/și resturi umane incinerate. În aceeași zi a venit la mine Ibi Nicolau și mi-a întărit sperietura spunându-mi că înaintea mea în acel apartament locuia o femeie foarte bună, Dumnezeu să o ierte și să o odihnească oriunde s-ar afla ea acuma. Ibi avea lacrimi în ochi.
După aceea m-am gândit că poate adevărul va conta pentru alții, mai ales fiindcă eram torturată din 1984 și nu greșisem de fapt nimic, astfel încât am luat foarfeca și am tăiat o bucățică din cârpă după ce s-a uscat și am pus-o la păstrare în jurnalul meu, gândindu-mă că la microscop se pot detecta urme de substanță, chiar dacă a fost clătită în mai multe ape. Restul cârpei am pus-o în cămara din bucătărie, plină de vechituri.
Povestea cu cârpa îmi aduce acum aminte de joaca tatei legat de poveștile cu rușii, deși avusese multe altfel de reacții legat de alte aspecte politice (nu doar de ruși) și de multe alte aspecte din realitate, în aceeași manieră. El știa puțin rusește și își bătea joc de ruși, adresându-se mie, deși eu nu știam aproape deloc rusește. De pildă îmi repeta jocuri de cuvinte gen: Davai zdreanța Desdemona, zaiaț pagadi, kak pișăt na gazeta, Rușii -ne!, uite-așa cum ne vedeți îi băturăm și pe nemți/ și-uite acuși acuși acuși o să-i batem și pe ruși, etc. și se uita urât la mine deși eu nu mă gândeam niciodată la politica pentru proști.
Un alt necaz care s-a întâmplat după povestea cu cârpa a fost că mobilele care erau în încăpere au început să pocnească tare din mai multe locuri, astfel încât m-am temut că e un fenomen de gen poltergeist și, cu chiu cu vai, m-am dus singură și m-am internat la psihiatrie, la dna Căpraru din nou. În prima seară i-am spus că cred că sunt otrăvită și mi-e rău și probabil i-am explicat o parte din ce se întâmplase. Ea m-a lăsat singură în rezervă cu teama mea, după ce mi-a dat o singură pastilă mică, spunând că este antidot, ceea ce m-a întristat puțin. După ieșirea din spital, când îmi revenisem m-am întors la casa cu otrăvuri. În spital, dna Achim, sora șefă (pe care am văzut-o pe stradă întâmplător acum câteva săptămâni, adică parcă era ea, dar asta nu are importanță), repet, dna Achim îi spusese dnei Căpraru vai doamnă de ce i-ați dat și Seroquel? Aveam acum tratament din două neuroleptice, Abilify dimineața și Seroquel noaptea, iar peste un timp legea urma să interzică a se da două neuropletice simultan pacienților dispensarizați. Nu mai sunt sigură dacă atunci mi-a dat Seroquel, dar la o internare ulterioară probabil că da.
Încă de la povestea cu radio Europa mi-am pus în gând să merg la facultatea de medicină să văd dacă Zăgrean mai este în viață. Era un lucru pe care voiam să îl știu, mai ales fiindcă de fapt amintirea lui și a iubirii mele față de el m-a salvat din acea poveste și după aceea mi-a răspuns altă familie la numărul lui vechi de telefon, bătându-și joc de mine. Am reușit să merg la el numai după mai mult timp, cum spuneam, la început mă simțeam foarte slăbită și abia mă deplasam. Prima oară când m-am dus am intrat în sala de fiziologie și am găsit un panou cu numele lui și al Anei-Maria Zăgrean și al altor angajați acolo. În primul moment am fost dezorientată și nu mi-a venit să cred că era din nou căsătorit. Ba chiar m-am speriat și mi-am adus aminte de o poveste din copilărie despre o fetiță Bălăioara și sora ei rea Negruța. Nu stau să povestesc acum povestea integral (exista încă pe net parcă acum câțiva ani), era vorba de vrăji necurate și de o pădure de liliac, în timp ce eu când eram mică am fost crescută într-o grădină înconjurată de liliac, pe care nașu îl tăiase în vara lui 89. În poveste, fata rătăcită în pădure datorită unui sluijitor pofticios, după un somn de 7 ani crede într-un duh rău (precum se întâmplă adesea în povești) și face rău fără să vrea unei căprioare și unui iepure vrăjit, care erau regină și prinț și totodată prietenii ei. Apoi e supusă la multe încercări, poate inutile, și în final găsește pieile celor doi prieteni atârnând undeva și se îngrozește. Apoi totul se termină cu bine. Așa am pățit și eu atunci la facultate, nu știam că ea e soția lui și m-am gândit că ori este soție, ori este vorba de fiica lui sau de altă femeie și că amândoi sunt prizonieri în acel loc ce părea o închisoare. Reacția mea a fost normală, fiindcă eu trecusem prin încercări multe de asemenea.
Am rămas așadar cu o incertitudine supărătoare. Prima oară i-am lăsat în cutia poștală de pe ușa sălii de fiziologie câteva din acuarelele și desenele mele, inclusiv o madonă cu prunc. Ele aveau pe dosul hârtiei urme din mobila aceea urâtă din încăperea unde dormeam. A doua oară m-am dus după spital la el cu jurnalul meu aproape terminat atunci și bucățica de cârpă otrăvită înăuntru. Am stat într-unul din compartimentele pentru lucrări practice acolo să îmi trag sufletul și el a apărut și s-a uitat la mine. Atunci m-am speriat din nou, fiindcă el arăta tare obosit și parcă într-adevăr era nebun, avea părul grizonat ridicat în sus, avea o figură de stafie. Mi-era tare, tare milă. Credeam că e bolnav. Am spus că vreau să îi dau acel jurnal și am întins pachetul către el și atunci el a întins mâna ezitând ca și cum l-ar lua și apoi a tras-o înapoi repede spunând că ”nu se poate”. Eu i-am reamintit că el mi-a zis că niciodată nu refuză un dar, însă el a plecat. Am impresia că a apărut și a doua oară, în timp ce mie îmi venea să plâng, dar nu mai țin minte precis. Cred că a doua oară am vrut să îi înmânez jurnalul. Oricum cutia poștală era acum înlocuită cu una mică și abia i-am strecurat câteva hârtii în ea, îndoindu-le. Ulterior au pus interfonul la intrare (inițial era înăuntru) și au desființat cutia ”poștală” de tot. Jurnalul și cârpa aceea încă mai există în apartamentul meu actual, dacă nu le-au luat în ultimul timp.
Ulterior am mai fost odată la medicină la sfârșitul lui 2006, când am aflat de la o femeie de serviciu îmbrăcată în haine militare de camuflaj că de fapt Zăgrean era căsătorit cu o fostă studentă, Ana-Maria și avea un băiețel de 5 ani. Anterior mă rugasem în singurătate să aflu adevărul și aveam dreptate, era mai bine să știu. Am povestit deja această scenă - m-am agățat la plecare de un gard de plasă care înconjura facultatea și priveam o veveriță din curtea facultății (știam o poveste din copilărie cu o veveriță rea) și chiar atunci s-a oprit acolo o femeie cu un băiețel mic și i-a arătat veverița. Atunci m-au podidit lacrimile, de fapt împotriva voinței mele, de parcă veneau lacrimi șuvoi, trimise de altcineva. Pentru mine era trist că nu aflasem mai devreme că el era căsătorit, dar acele lacrimi veneau fără voia mea. Am plâns în continuare enorm în acea zi pe drumul spre casă (mi-am cumpărat șervețele de hârtie) și după acel eveniment am început să scriu poezii în decembrie 2006. Am făcut chiar o mică baltă de lacrimi pe parchet lângă pat. M-am mai dus odată la facultate, ultima oară, în 2007 în toamnă, când încă simțeam nevoia să îi dăruiesc lui Zăgrean, de data aceasta poeziile mele scrise în 2007, datorită a ceeea ce îmi spusese el despre poezii la meditații în 1988-1989. De data aceasta era împreună cu soția și s-a separat de ea și am stat puțin de vorbă în fața automatului pentru bani din fața facultății, unde el scotea bani - poate salariul. A refuzat poeziile mele, care oricum erau slabe și mi-a spus ceva urât, am notat undeva, acum nu mai țin minte - oricum era ceva paranoic, o minciună despre mine.
Continuarea povestirii o găsiți în partea a 14-a ultima parte a povestirii despre anii 2003-2006 în acel apartament cu chirie, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_1.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_23.html
Fiindcă am numit apartamentul în care stăteam cu chirie ”casa cu otrăvuri”, voi explica de ce și voi spune adevărul curat, cu toate că unii intră peste mintea mea cu idei aberante, inventând că eu am mințit, fiindcă așa trebuie să creadă lumea zic ei. Îmi amintesc și acum că una din poeziile preferate ale mamaiei, pe care mă ruga să o citesc când eram mică era Balada chiriașului grăbit de Topârceanu, aș cărui nume tata îl schilodea, zicându-i Potârceanu. Realitatea acolo a fost și mai sumbră decât tot ce am povestit până acum și nu intră nici măcar în categoria umor negru.
Înainte să se întâmple povestea cu cârpa, mi-a fost odată teamă de otrăvire, fiindcă aveam o sticlă cu clor sau alt produs de curățire și odată nu am mai fost întrutotul atentă din ce sticlă aflată lângă canapeaua mea am tras o dușcă - sticla cu apă sau cea cu clor. Pe moment, fiind singură și chinuită, am intrat în panică, deși nu înghițisem mult. Aceea a fost singura dată când m-am otrăvit neintenționat. Cum nu aveam cui să mă plâng, i-am telefonat nașului meu, încă în viață până în august 2004. El mi-a spus că nu mi se va întâmpla nimic, și să beau lapte să îmi treacă. Bineînțeles că nu am băut lapte, fiindcă știam din facultatea de medicină că oamenii în general greșesc crezând că laptele ajută în cazuri de otrăvire sau intoxicare, când în realitate laptele fixează mai mult unele produse și nu este indicat în cazuri de ulcer sau gastrită.
După povestea cu radio Europa, fiind eu amărâtă rău și singură, și fiindcă nu aveam de lucru altceva, am hotărât să fac singură curat în apartamentul acela mizerabil, fiindcă mă irita mult mizeria, ca întotdeauna, așa fusesem educată. Am făcut curat absolut oriunde am putut. Am curățat până și lustra veche de deasupra mesei din sufragerie, care era parcă spartă sau defectă, la fel cum un meseriaș mi-a spart lustra din dormitorul din apartamentul meu actual, chipurile din greșeală și apoi altul a lipit ciobul la loc. Am curățat și telefonul vechi și aragazul cât s-a putut și frigiderul. Am frecat și parchetul mizerabil curâțind zeci de generații de urme și pași. Am curățat tocuri de uși și am scuturat cârpe vechi care acopereau fotoliile, am șters praful din vitrine. Nenorocirea a fost că am avut ideea proastă să să spăl și cârpa/dantela din lână groasă de pe soclul acela de ciment, fiindcă așa făceam acasă când făceam curat cu mama, adică spălam și mileurile de pe mobile sau chiar din vitrine.
Eu nu observasem înainte să înmoi cârpa cu detergent că pe dos era cusut un buzunar dintr-o pânză destul de subțire maro închis, care nu era prins cu totul de cârpă. În momentul în care am băgat-o în lighean, înăuntrul căzii din baie, acea pungă s-a dizolvat aproape complet în fâșii de pânză care se topeau, și dinăuntru a ieșit o substanță roșiatic- gălbuie, care părea să aibă în ea resturi precum resturile de unghii. Știu că unghiile ard, dar acelea erau niște chestii mici și alb-cenușii, care doar semănau cu unghiile tăiate. M-am speriat pe moment și nu știam ce să fac. Până la urmă am clătit cârpa în mai multe ape și apoi am pus-o la uscat pe balconul acela împuțit. După aceea am început să mă simt mult mai rău și mâinile mi s-au înroșit și aveam roșeață pe pomeții obrajilor. M-am temut pe bună dreptate că acea cârpă conținea otravă sau/și resturi umane incinerate. În aceeași zi a venit la mine Ibi Nicolau și mi-a întărit sperietura spunându-mi că înaintea mea în acel apartament locuia o femeie foarte bună, Dumnezeu să o ierte și să o odihnească oriunde s-ar afla ea acuma. Ibi avea lacrimi în ochi.
După aceea m-am gândit că poate adevărul va conta pentru alții, mai ales fiindcă eram torturată din 1984 și nu greșisem de fapt nimic, astfel încât am luat foarfeca și am tăiat o bucățică din cârpă după ce s-a uscat și am pus-o la păstrare în jurnalul meu, gândindu-mă că la microscop se pot detecta urme de substanță, chiar dacă a fost clătită în mai multe ape. Restul cârpei am pus-o în cămara din bucătărie, plină de vechituri.
Povestea cu cârpa îmi aduce acum aminte de joaca tatei legat de poveștile cu rușii, deși avusese multe altfel de reacții legat de alte aspecte politice (nu doar de ruși) și de multe alte aspecte din realitate, în aceeași manieră. El știa puțin rusește și își bătea joc de ruși, adresându-se mie, deși eu nu știam aproape deloc rusește. De pildă îmi repeta jocuri de cuvinte gen: Davai zdreanța Desdemona, zaiaț pagadi, kak pișăt na gazeta, Rușii -ne!, uite-așa cum ne vedeți îi băturăm și pe nemți/ și-uite acuși acuși acuși o să-i batem și pe ruși, etc. și se uita urât la mine deși eu nu mă gândeam niciodată la politica pentru proști.
Un alt necaz care s-a întâmplat după povestea cu cârpa a fost că mobilele care erau în încăpere au început să pocnească tare din mai multe locuri, astfel încât m-am temut că e un fenomen de gen poltergeist și, cu chiu cu vai, m-am dus singură și m-am internat la psihiatrie, la dna Căpraru din nou. În prima seară i-am spus că cred că sunt otrăvită și mi-e rău și probabil i-am explicat o parte din ce se întâmplase. Ea m-a lăsat singură în rezervă cu teama mea, după ce mi-a dat o singură pastilă mică, spunând că este antidot, ceea ce m-a întristat puțin. După ieșirea din spital, când îmi revenisem m-am întors la casa cu otrăvuri. În spital, dna Achim, sora șefă (pe care am văzut-o pe stradă întâmplător acum câteva săptămâni, adică parcă era ea, dar asta nu are importanță), repet, dna Achim îi spusese dnei Căpraru vai doamnă de ce i-ați dat și Seroquel? Aveam acum tratament din două neuroleptice, Abilify dimineața și Seroquel noaptea, iar peste un timp legea urma să interzică a se da două neuropletice simultan pacienților dispensarizați. Nu mai sunt sigură dacă atunci mi-a dat Seroquel, dar la o internare ulterioară probabil că da.
Încă de la povestea cu radio Europa mi-am pus în gând să merg la facultatea de medicină să văd dacă Zăgrean mai este în viață. Era un lucru pe care voiam să îl știu, mai ales fiindcă de fapt amintirea lui și a iubirii mele față de el m-a salvat din acea poveste și după aceea mi-a răspuns altă familie la numărul lui vechi de telefon, bătându-și joc de mine. Am reușit să merg la el numai după mai mult timp, cum spuneam, la început mă simțeam foarte slăbită și abia mă deplasam. Prima oară când m-am dus am intrat în sala de fiziologie și am găsit un panou cu numele lui și al Anei-Maria Zăgrean și al altor angajați acolo. În primul moment am fost dezorientată și nu mi-a venit să cred că era din nou căsătorit. Ba chiar m-am speriat și mi-am adus aminte de o poveste din copilărie despre o fetiță Bălăioara și sora ei rea Negruța. Nu stau să povestesc acum povestea integral (exista încă pe net parcă acum câțiva ani), era vorba de vrăji necurate și de o pădure de liliac, în timp ce eu când eram mică am fost crescută într-o grădină înconjurată de liliac, pe care nașu îl tăiase în vara lui 89. În poveste, fata rătăcită în pădure datorită unui sluijitor pofticios, după un somn de 7 ani crede într-un duh rău (precum se întâmplă adesea în povești) și face rău fără să vrea unei căprioare și unui iepure vrăjit, care erau regină și prinț și totodată prietenii ei. Apoi e supusă la multe încercări, poate inutile, și în final găsește pieile celor doi prieteni atârnând undeva și se îngrozește. Apoi totul se termină cu bine. Așa am pățit și eu atunci la facultate, nu știam că ea e soția lui și m-am gândit că ori este soție, ori este vorba de fiica lui sau de altă femeie și că amândoi sunt prizonieri în acel loc ce părea o închisoare. Reacția mea a fost normală, fiindcă eu trecusem prin încercări multe de asemenea.
Am rămas așadar cu o incertitudine supărătoare. Prima oară i-am lăsat în cutia poștală de pe ușa sălii de fiziologie câteva din acuarelele și desenele mele, inclusiv o madonă cu prunc. Ele aveau pe dosul hârtiei urme din mobila aceea urâtă din încăperea unde dormeam. A doua oară m-am dus după spital la el cu jurnalul meu aproape terminat atunci și bucățica de cârpă otrăvită înăuntru. Am stat într-unul din compartimentele pentru lucrări practice acolo să îmi trag sufletul și el a apărut și s-a uitat la mine. Atunci m-am speriat din nou, fiindcă el arăta tare obosit și parcă într-adevăr era nebun, avea părul grizonat ridicat în sus, avea o figură de stafie. Mi-era tare, tare milă. Credeam că e bolnav. Am spus că vreau să îi dau acel jurnal și am întins pachetul către el și atunci el a întins mâna ezitând ca și cum l-ar lua și apoi a tras-o înapoi repede spunând că ”nu se poate”. Eu i-am reamintit că el mi-a zis că niciodată nu refuză un dar, însă el a plecat. Am impresia că a apărut și a doua oară, în timp ce mie îmi venea să plâng, dar nu mai țin minte precis. Cred că a doua oară am vrut să îi înmânez jurnalul. Oricum cutia poștală era acum înlocuită cu una mică și abia i-am strecurat câteva hârtii în ea, îndoindu-le. Ulterior au pus interfonul la intrare (inițial era înăuntru) și au desființat cutia ”poștală” de tot. Jurnalul și cârpa aceea încă mai există în apartamentul meu actual, dacă nu le-au luat în ultimul timp.
Ulterior am mai fost odată la medicină la sfârșitul lui 2006, când am aflat de la o femeie de serviciu îmbrăcată în haine militare de camuflaj că de fapt Zăgrean era căsătorit cu o fostă studentă, Ana-Maria și avea un băiețel de 5 ani. Anterior mă rugasem în singurătate să aflu adevărul și aveam dreptate, era mai bine să știu. Am povestit deja această scenă - m-am agățat la plecare de un gard de plasă care înconjura facultatea și priveam o veveriță din curtea facultății (știam o poveste din copilărie cu o veveriță rea) și chiar atunci s-a oprit acolo o femeie cu un băiețel mic și i-a arătat veverița. Atunci m-au podidit lacrimile, de fapt împotriva voinței mele, de parcă veneau lacrimi șuvoi, trimise de altcineva. Pentru mine era trist că nu aflasem mai devreme că el era căsătorit, dar acele lacrimi veneau fără voia mea. Am plâns în continuare enorm în acea zi pe drumul spre casă (mi-am cumpărat șervețele de hârtie) și după acel eveniment am început să scriu poezii în decembrie 2006. Am făcut chiar o mică baltă de lacrimi pe parchet lângă pat. M-am mai dus odată la facultate, ultima oară, în 2007 în toamnă, când încă simțeam nevoia să îi dăruiesc lui Zăgrean, de data aceasta poeziile mele scrise în 2007, datorită a ceeea ce îmi spusese el despre poezii la meditații în 1988-1989. De data aceasta era împreună cu soția și s-a separat de ea și am stat puțin de vorbă în fața automatului pentru bani din fața facultății, unde el scotea bani - poate salariul. A refuzat poeziile mele, care oricum erau slabe și mi-a spus ceva urât, am notat undeva, acum nu mai țin minte - oricum era ceva paranoic, o minciună despre mine.
Continuarea povestirii o găsiți în partea a 14-a ultima parte a povestirii despre anii 2003-2006 în acel apartament cu chirie, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_1.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)