Totul despre vecinii mei, blocul doi - partea a 14-a, ultima

Această postare e ultima povestire din serie, partea a 14-a, urmarea părții a 13-a, pe care o găsiți la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi.html

În 2006, când încă stăteam la Perla, aveam pe bufetul mic din sufragerie o colivie cu doi peruși cumpărați de mine, de care aveam grijă cu drag. La un moment dat femela a murit brusc și mi-a părut rău. M-am gândit în sinea mea (nu știu dacă am avut dreptate) că femela a murit din cauza avansurilor prea insistente ale masculului, care erau și pentru mine neplăcute când le vedeam, fiindcă oricum nu aveam cuib special pentru ei să se înmulțească și să depună ouă. Bărbătușul, Gheruță, a supraviețuit. Cânta frumos și era galben ca un canar, dar, după ce m-am mutat în blocul trei, unde am vecin un homosexual care avea mulți peruși într-o colivie mare (se auzeau de pe casa scării), i l-am dat pe Gheruță lui mama, fiindcă eu nu prea mai puteam avea grijă bine de el și chiar mă gândeam să o ajut pe mama să nu fie prea singură la ea în Voluntari. Mama a avut grijă bine de el și îmi spunea că îi place cum cântă, dar, după încă vreo câțiva ani, exact pe 29 iulie, aniversarea morții tatei, mi-a spus că l-a uitat săracul agățat în soare și a murit de insolație ca tata. Poate nu are mama vină, nu știu precis. Încă mai am poze și filmuleț cu biata pasăre.

Un lucru groaznic mi s-a întâmplat în 2006 de Paști. Mama a venit la mine în vizită și ne-am dus împreună în apropiere, la biserica de pe Dorobanți, către liceul unde lucrasem. Un lucru groaznic mi s-a întâmplat în 2006 de Paști. Mama a venit la mine în vizită și ne-am dus împreună în apropiere, la biserica de pe Dorobanți, către liceul unde lucrasem. Întorcându-ne acasă am dat lumină de la lumânarea noastră mai multor creștini, fiindcă bătea vântul cam cum a fost mereu în noaptea de Paști în viața mea. M-am așezat pe canapea și mama stătea pe scaun cu lumânarea pe masă. Mă simțeam tot mai slăbită și mi-era rău, mama în schimb părea bine și relativ vioaie. Simțeam mare slăbiciune și i-am spus mamei. O stare rea în tot organismul, o scurgere ca o lumânare... Între timp am fost speriată de mesajele pe telefonul mobil al mamei, care, spre deosebire de mine a avut mereu pe cineva, și unele mesaje din păcate le-am citit. Unul dintre ele era de la evreul Brenner, pe care l-am întâlnit din nou după moartea tatei într-o zonă cu mulți porumbei aproape de intersecția Moșilor- Bdul Carol, un fost prieten al tatei, care îi spusese mamei (ea mi-a povestit), tot după moartea tatei, că era zguduit sulfetește : ”Cum?! A murit ursul ăsta?!” Pe mine m-a mirat că un evreu îi trimite mesaje de Paști mamei și am citit îngrozită atunci mesajul: Fie ca lumina de pe mormântul lui Cristos să vă aducă, etc., etc. Adică pentru el conta moartea și mormântul, nu Învierea, și m-am speriat că mor și eu, fiindcă mi-era tare rău în tot organismul.

Într-o zi m-am dus pe Dorobanți către librăria de peste drum de liceu, de unde îmi cumpărasem câteva cărți mai demult. Exact în zona aceea m-am întâlnit cu Lucian Micu acompaniat de Laura (Galea o chema în liceu). Lucian era colegul meu din liceu care locuia pe strada Speranței și care îmi spusese în liceu că eu și colega mea de bancă Luiza vom fi închise la psihiatrie, fiindcă așa sunt unii oameni care hotărăsc destinul unui copil încă de când se naște. Lucian a adus vorba de Luiza, despre care eu nu știam nimic, iar eu i-am spus că lucrasem la acel liceu, dar a trebuit să îmi dau demisia. Laura nu a vorbit cu mine, ea era tot o fostă colegă din clasa a 9-a și a zecea (a căzut la examneul de treaptă), față de care Lucian îmi mărturisise că simțea o slăbiciune când o vedea, un fel de fenomen inexplicabil pentru el, așa se exprimase. Nimeni nu mi-a spus ulterior că ei doi au rămas împreună, și atunci chiar erau chiar ei doi și nu se schimbaseră aproape deloc în modul în care arătau, de parcă timpul nu trecuse peste ei. În ultimele luni din 2016, anul acesta, mereu intra cineva peste mintea mea cu gândul ”Adio Cristina!”, exact așa cum obișnuia Lucian să îmi spună în timpul liceului, când mergeam împreună către casă. (El e cel care îmi spunea că ar pune o bombă blocului în care stăteam, și tot datorită lui și colegului său de bancă Mândru Benjamin, s-au întâmplat și alte lucruri ciudate sau neplăcute în viața mea, unele împreună cu Oana Jitaru și cu Irina Ioniță care s-a mutat la Constanța, lucruri pe care le-am povestit deja.) Lucian avea o obsesie legat de ”aranjarea” oamenilor, (spunea că mamaia mea a fost aranjată dacă era un om așa bun), ceea ce de fapt mi s-a spus că este un mit în care cred unii nebuni și nu există în realitate. Cam prin 2010 a intrat unul peste mintea mea cu ideea că lui îi revine misiunea neplăcută să mă ”aranjeze” pe mine.

În final, după ce m-am mai refăcut trupește, am început să îmi caut apartament prin diferite agenții imobiliare. A fost o adevărată odisee, fiindcă totul era cum vor ei de fapt și oamenii prăpădiți ca mine nu au cum să își găsească ceva bun oricum. Nu mai povestesc totul în detaliu. Am umblat mai mult prin Floreasca și am vizitat apartamente locuite de oameni care evident mă respingeau. Acolo nu erau nici magazine alimentare în apropiere și era mult de mers până la mijloace de transport, și eu mă gândeam, că sunt șchioapă și îmi va fi greu și mă gândeam că va trebui să am și un serviciu. Eram încă suplă (o vânzătoare care mi-a vândut o fustă spunea că dvs. sunteți o ”subțirică”) și nu aveam simptomele digestive și altele din anii care au urmat. Mai mult decât atât, baia era foarte mică și cada de baie era aproape pătrată și mică, încât m-am gândit că nu voi încăpea și va fi imposibil cu un picior, cum făceam baie pe Moșilor sau la Perla. Am mai vizitat împreună cu mama apartamentul de lângă Perla de care spuneam că parcă fusese pentru prostituate, am mai văzut unul la Lizeanu unde am refuzat fiindcă era prea sus (și eu șchioapă) și erau oribile pentru mine zgomotul și poluarea; în plus Lizeanu este o zonă care mereu mi-a creat o senzație neplăcută, inexplicabilă. Am mai vizitat un apartament al unui bătrân la etajul 5 la intersecția Kogălniceanu, pe care l-am refuzat din cauză că și chicineta în loc de bucătărie dar și baia la fel ca în Floreasca erau oribile. În plus, în acel bloc erau vecini de nu știu câte nații și asta mă irita și mă intriga oarecum. În final, obosită de căutări inutile, a trebuit să accept apartamentul în care stau acum. Când am intrat prima oară în el, pe canapeaua din camera mare ședeau așteptând dna Ioana Guță, o doamnă în vârstă, vecina de dedesubt de la etajul trei, și dl George, un tânăr zugrav, care locuia cu părinții și soția plus un copil mic, un băiat, într-un apartament de 2 camere. Mi-am aruncat ochii și am acceptat. Oricum, era dureros nu atât faptul de a mă întoarce aproape de blocul unde suferisem în anii tinereții, cât faptul că Zăgrean apăruse în calea tatei în iulie 89 chiar aici pe Moșilor, după ce tata și nașu mă bătuseră o noapte fiindcă nu am mers la examen la medicină în 15 iulie 1989. Actul de vânzare-cumpărare l-am încheiat tot la notărița de pe Zece Mese, cu fina mamei, Angelica, drept martoră. Părinții mamei au botezat al doilea fiu al Angelicăi tot la biserica Sfinți, unde se întâlniseră ei, la preotul Șerban, unchiul mamei din satul Noul Român, l-au botezat cu numele Lucian.

După toată tevatura, proprietarul apartamentului de la Perla a fixat o întâlnire cu mine la McDonald's la Bucur Obor și mi-a înmânat garanția pentru apartamentul în care stăteam cu chirie, respectiv chiria pentru o lună, pe care o plătisem ca avans când m-am mutat acolo cu 170 de euro plătiți de tata lunar.

În ce privește operațiunile financiar-bancare, am avut împreună cu mama treabă cu Banca Comercială Română, unde în mod miraculos lucra chiar doamna Maricica Tucan, acum pensionară, viitoarea vecină a mamei în fosta casă a fratelui Alinei de la care nașu cumpărase casa în care a murit el (fiindcă dincolo de fapt nu ar fi putut boli la etaj și a avut boală grea la pat mult timp), casa Alinei și a mea 75% prin moștenire. Despre domnul Marinică Tucan, care a cumpărat și casa în care copilărisem, voi mai scrie poate în povestirea ISC din ultimii ani, dacă mai apuc. Domnul Tucan s-a purtat relativ frumos cu mine. Doamna Tucan s-a lăsat de fumat brusc și ea și acum mă numește ”iubita”, la fel cum îmi spunea o pacientă agitată de la psihiatrie că este ea și mă întreba dacă o recunosc. Domnul Tucan îmi spunea în glumă că pe el îl sechestrează câinii lui acolo în curte (nu putea să intre la noi în curte la un moment dat prin portița verde de legătură între proprietățile noastre, poartă care a fost unul din obiectele dragi mie în copilărie, fiindcă era chiar poarta veche de la grădina mare, acum lăsată în paragină). El a luat poarta și a montat-o acolo. Mama se duce pe acolo la vecini în vizită când ei o invită. Mama mi-a povestit că Marinică a făcut un bazin pentru rațe din cădița mică și veche în care făcea baie tata în fragedă copilărie (am o poză cu un bebeluș cam blond chiar în acea cădiță, despre care mi s-a spus că era tata dar nu cred că era el) și, culmea, puii de rață au murit înecați.

Acum este deja ora 12 și jumătate, în noaptea dintre luni și marți, 2 august 2016. Acum am terminat de scris toată povestirea despre anii dintre 2003-2006 în viața mea și nu lipsește nimic și totul e explicat clar. Adaug că a fost dificil de tot de scris, fiind și foarte cald și fiindcă a trebuit să salvez de multe ori în timp ce scriam. Internetul ăsta afurisit m-a chinuit suplimentar, fiindcă de multe ori când salvam îmi dubla postarea cu una goală de cuvinte și mă obliga deci să șterg postarea în care nu era nimic, cu teama că se va șterge și postarea scrisă. Poate vedeți că linkurile/adresele postărilor au numere arbitrare și mai degrabă inversul ordinii în care le-am scris. Aseară am ieșit pe stradă să iau țigări (mă bate gândul să mă las din nou) și iar m-au împroșcat unii cu vorbe urâte în gând, spunând că oamenii vor să mă omoare fiindcă m-au băgat în tinerețe la psihiatrie și mai spuneau că vor face un film despre viața mea în care vor încurca datele reale pe care le-am dat eu, pentru ca oamenii să nu mai înțeleagă adevărul scris de mine. Eu nu cred așa ceva și oricum sunt mulțumită că mi-am făcut datoria din nou și am scris totul din nou exact așa cum a fost. Poate voi continua după o pauză cu blocul trei și apoi restul din ISC până în ziua de azi, nu mai e chiar mult de scris.
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~