Blocul trei - partea întâi

Azi e miercuri, 10 august 2016. Planul meu e următorul: Voi scrie absolut tot esențialul despre anii în care am stat în blocul trei - din 2006 până în prezent, atât despre vecini, cât și restul adevărului, cu referințe și la lucruri din trecut care au legătură cu prezentul. Vor fi multe postări, nu pot aprecia acum cam câte, poate vreo 25. După ce voi termina, mă voi întoarce la ISC,. unde nu voi mai avea chiar mult de scris, după care voi adăuga concluzii și adăugiri și apoi mă voi sinucide după ce voi mai sta liniștită încă vreo două săptâmâni, fiindcă abia aștept să termin să nu mai am de scris. În realitate nu vreau să mor dar asta e. V-am oferit toate șansele și iertarea ca orice om serios și nevinovat și totuși îmi vreți moartea în aparență. Am fost afară și unii m-au scuipat că ei sunt de acord că eu nu am greșit nimic, dar trebuie să mor fiindcă așa vrea poporul. Când am cerut taxiul de la Voluntari încoace acum câteva zile, două femei dispecer și-au bătut joc de mine cu ideea ”ce bloc?”, deși era clar că nu mama nu locuiește la bloc, ca și cum ele mă urmăreau legat de faptul că scriu tot aici. Ca și cum râdeau. Cu mult înainte de povestea iubirii mele față de Zăgrean, tata mă admonesta mereu cu ideea ”Ai mai scris vreun capitol la epopeea națională ”Știberiada”?”, vorbe fără sens prin care el făcea aluzie la suferința prin care treceam din 1984, dar și la marea Tiberiadei din Biblie, la epopeea Țiganiada și la verbul a ști. Tata avea obiceiul să mă numească pe mine Știber sau Pleoștirea în glumă. Azi iar au intrat unii pe mintea mea cu ideea ”E adevărat că Cristina nu a greșit nimic, dar trebuie să moară fiindcă așa vrea poporul.” De ani de zile, după ce m-am mutat în blocul trei, deși nevinovată și izolată și închisă cu forța, primesc mereu telefoane de la diverse companii -- sau diverse instituții/organizații, magazine, etc. cu diferite sondaje de opinie, pe care le refuz, fiindcă oricum nu am bani și sunt eliminată din societate. Acele femei sunt ca niște temniceri și uneori râd de mine sau vorbesc nenatural. Iar eu nu am absolut pe nimeni cu care să vorbesc la telefon. În ultimii ani nici la vot - singurul meu drept social - nu am mai fost, fiindcă este absurd din moment ce societatea m-a respins de mică.

Scriu din nou, pentru a mia oară poate, pledoaria mea inutilă pentru pace, bine și armonie, bunătate, iertare și lumina gândului curat. Am gândit și am spus așa de mii de ori...am dăruit gânduri bune și frumoase de zeci de mii de ori. Totuși, oamenii m-au torturat încontinuu de 32 de ani, au fost multe abuzuri și niciun drept pentru mine și nicio greșeală din partea mea - citți totul pe acest blog și veți înțelege. N-am fost pesimistă, n-am fost melancolică. Sunt conștientă că, deși am fost sinceră mereu, și am scris lucruri bune pe acest blog, nu doar adevărul - totuși nimeni aproape nu citește și nu primesc nici reacții, nici comentarii. Sunt la fel de izolată cum sunt și în viața de zi cu zi, nu doar în ce scriu aici.

Sunt unii care au intrat și azi peste gândurile mele cu ideea mereu repetată că ”nu trebuiau să îi dea apartament” și cu ideea ”lumea crede că tu ești rea fiindcă poporul tău a inventat sute de minciuni despre tine”. În mod straniu, chiar de față cu mine, mai demult, vânzătoarea mai în vârstă de la chioșcul de la colț a spus altora: ”și dacă ați ști ce rea este”, adresându-se patronului său, și referindu-se în mod evident la mine. Voi povesti mai încolo despre chioșcul de la colț.

Încă o dată pe scurt despre cea care eram în 2006 când am cumpărat apartamentul din blocul trei, cam la 200 de metri (eu nu pot aprecia) față de blocul unu, unde mi-am petrecut adolescența. Eram o femeie încă tânără (35 de ani), suplă și sănătoasă fizic atunci, fără niciun simptom, nici măcar digestiv. Eram plină de energie și fizic și intelectual. Eram calmă în permanență, cum am fost viața toată, chiar mai mult atunci. Eram un om inteligent și înțelept, cu o bunătate imensă față de oameni, cum am fost mereu de mică. Ajunsesem la un echilibru între spirit și materie și într-adevăr nu mai aveam nevoie de niciun fel de înțelegere despre metafizică, viață și moarte, organizații și sisteme, om în relație cu lumea, rostul artei și culturii, religie sau istorie, epistemologie față de gnoze sau ontologie, etc., fiindcă ajunsesem singură la toată cunoașterea la care aș fi putut ajunge ca simplă femeie. Vibram de poezie încă dinainte de a scrie poezii, eram încântată ca în tinerețe că lumea e așa cum este, eram foarte stabilă psihic și mă bucuram în liniște și pace de dragostea mea pentru oameni și umanitate, care este de fapt sursa celei mai mari fericiri cu putință pentru un om, fie bărbat, fie femeie. Iubeam viața și iertasem oamenii din tot sufletul. Aveam o blândețe naturală față de toți, și exprimam acest lucru prin ochi și zâmbet curat uneori și vorbeam cald și blând cu toți, fără niciun fel de prefăcătorie. Datorită echilibrului și stării de bine spiritual, credeam că în sfârșit atinsesem paradisul după atâția ani de tortură și închisoare nemeritată. Fiindcă mă maturizasem din punct de vedere intelectual și vedeam din nou numai fericire și gând bun pretutindeni. Eu așa eram. Eram ca întotdeauna încrezătoare că binele e mai presus de rău și vorbeam deschis cu oamenii - vă spun drept că eu știu să vorbesc cu oamenii, dar cei răi au creat înscenări în viața mea, ca și cum eu aș fi idioată și nu aș ști să comunic, ceea ce nu e adevărat. Toți mint, după cum spun atâția, și m-au izolat complet, încât oamenii poate cred că aș fi nebună și că nu știu să vorbesc cu alții. Sau că sunt proastă. Totodată nu eram bleagă sau mironosiță cum zic unii și exprimam ceea ce aveam nevoie cu claritate și fără ifose. Eram dreaptă în suflet și dreaptă în faptă și în vorbă întrutotul.

Dar eram singură și săracă.

Tocmai m-am întors dintr-o plimbare în împrejurimi și notez câteva impresii, înainte de a continua povestirea. Fiind seară, la ora 18, erau la soare 40 de grade Celsius și mulțumesc lui Dumnezeu că a fost relativ mai bine azi, după fiertura din zilele și nopțile trecute. M-am plimbat pe străduțele din jurul căii Moșilor și pe la cele două biserici din partea dreaptă. Am observat cu dezgust și tristețe că era plin de gunoaie și de căcat de câine (scuzați expresia) și coșurile de gunoi lipseau peste tot, inclusiv pe Calea Moșilor. Cu temperaturi din astea - pot să apară diverse epidemii și totuși oamenii se plimbă cu bebeluși pe aici, parcă sunt descreierați. (mai mulți bebeluși decât probabilitatea normală, uneori câte zece-15 întâlnesc într-o plimbare scurtă, de parcă e făcut). De asemenea, unii au intrat peste mintea mea cu idei urâte pe care le repetă încontinuu - respectiv ”Cristina, milioane de oameni te urăsc”; ”Cristina, te-au futut toți”, ”Mie îmi vine să urlu”(i-am spus să urle cât vrea, dar să nu îmi mai spună mie), ”Când am înțeles ce fac, mi s-au întors mațele pe dos”(ei zic că unii oameni răi i-au făcut pe idioți să creadă că mie mi s-au întors mațele pe dos, ca să îmi sape mormântul de fapt - eu degeaba le zic să își întoarcă mațele în altă parte, nu peste creierul meu, ori poate unii au înțeles că alții mă chinuiesc pe mine) și alții zic din nou - ”Cristina nu a urmărit nimic porno și atunci cum de au făcut așa ceva?” Este adevărat, nu am privit niciodată reviste sau filme porno, nu știu ce au cu mine.

Dar eram singură și săracă. Adevărul e că eu așa fusesem întotdeauna din copilărie, dar atunci viața mea atinsese un vârf de lumină și credință în ce e bun (în 2006-2007). Unii mi-au spus uneori că eu am fost o persoană de o bunătate patologică. Dar nu au dreptate. Eu am dreptate când afirm că toți oamenii inteligenți - și eu eram așa ceva - sunt buni din copilărie și devin mereu și mai buni prin educație. Și nu e nimic anormal, este legea vieții. Dacă sunt crescuți în mediu sărac, așa cum am fost eu, au șanse și mai mari să devină perfect buni în cazul în care primesc iubire cât de cât din partea celorlalți. Am să mai explic încă o dată. Din copilărie mi-era tare drag să ajut pe alții când puteam. Din copilărie priveam oamenii cu prețuirea momentului de a fi împreună. Nu iubeam doar bătrânii și copiii, ci și oamenii în general. Aveam mare bucurie dacă puteam ajuta animale rănite sau flămânde. Întreaga viață, deși în închisoare și lipsa drepturilor din 1984 încoace, am făcut câte fapte bune mi-a fost permis. Am gândit de bine și frumos de alții, am avut o atitudine pozitivă și respect chiar dacă nu percepeam gândurile celorlalți. Față de familie am fost ca un înger, cu atenție față de ei și mici daruri fără părtinire și atenții de sărbători și zile de naștere pentru toți. Din nefericire însă, situația mea era de condamnată din copilărie chiar, dar eu nu înțelesesem totul atunci. Consider că bunătatea omului este bunătate cu adevărat numai dacă e dublată și de înțelepciune și atunci eram încă prea tânără pentru a fi cu adevărat un om bun. Eram doar un copil bun și sincer și curat. În realitate, norii se adunau pe la spatele meu - nu eram copilul părinților mei și nu realizasem încă acest lucru. Tata nu a fost precis tatăl meu, și mama nu știu sigur. Dar mama m-a respins în aparență de mică și era tare rea cu mine, deși erau și momente bune și frumoase, ca să fim drepți și deși eu o iertam mereu, sperând că se va îndrepta. Rudele mamei de asemenea mă respingeau în mod subtil, ceea ce eu nu puteam înțelege: pentru cei din București eu eram ”aia mică” iar la Colun în sat eram Monica pentru săteni, deși îmi spusesem numele corect, din cauza străbunicii și voinței lui mami, preoteasa, mătușa mamei. Eu am avut grijă și de buna, străbunica, când avea nevoie de vreun masaj sau alte lucruri și încercam să o apăr de persecuția din partea bunicilor. Am fost un copil bun, dar,. repet - în timp ce toți copiii spuneau bunicilor lor din sat ”moșu”, că așa e obiceiul acolo, pe mine m-a făcut vecina lui mami din București să îi spun bunicu. Verii mei i-au spus ulterior moșu. În timp ce eu am fost respinsă de mică chiar de bunici - care nu acceptau să muncesc cot la cot cu ei precum ceilalți copii - vărul meu Cosmin era lăsat de mic să facă orice, etc. Un lucru cert e că mie mi-au cerut să îi numesc nenea Puiu sau nenea Ovidiu pe verii primari ai mamei, iar Cosmin și parcă și Irina le spuneau unchiu Puiu sau unchiu Ovidiu, ceea ce dovedește încă o dată marginalizarea mea și acceptul pentru ei. Mai sunt multe exemple de aceste gen de care eu nu eram conștientă din copilărie. În plus, pe lângă situația mea de orfană sau copil părăsit, mai eram și foarte săracă. Am fost crescută în condiții de pauperitate și lipsuri diverse și nu am făcut nazuri, datorită educației primite. M-am dezvoltat foarte mult în sensul bunătății și iubirii de oameni. În lipsă de altceva, ajutam cerșetorii pe stradă (care mi se păreau sinceri) deși nici eu nu aveam bani. La un moment dat aveam faimă între cerșetorii de la Universitate că am inimă bună, deși nu am fost proastă niciodată. În ultimii ani însă, de câte ori am dat cuiva un leu-doi m-a lovit nenorocul mai apoi pe mine, de rămâneam și eu fără niciun leu. De asemenea, ajutam bătrânii pe stradă. Am ajutat o femeie să care o sacoșă în centrul Clujului, alta să treacă pe trecerea de pietoni la fostul meu bloc pe Moșilor, iar în blocul trei am ajutat un bătrân care se deplasa greu de tot să meargă până la gangul dintre blocuri, fiindcă el îmi ceruse - nu știu ce avea, cred că o boală gravă - Parkinson agravat sau așa ceva - și mă tem că s-a stins din viață, nu l-am mai văzut după ce l-am ajutat atunci. De-a lungul vieții mi s-a rupt adesea inima de milă când nu am putut ajuta pe alții, mai neputincioși decât mine. În trenuri, oamenii aveau inima deschisă față de mine și eu mereu aveam răbdare și drag să îi ascult pe ceilalți când îmi spuneau necazurile lor. După ce m-au internat la psihiatrie tata se uita cu milă la mine odată și spunea ”Ea săraca ia tot răul asupra ei”. Eu credeam în bine cu o tărie de nezdruncinat, caracteristică oamenilor care trec prin suferințe foarte mari încontinuu. Deci vă dați seama cât m-a durut când am avut grijă cu devotament de mama Limpi în 1996 după ce a paralizat și am văzut cum se întremează, dar am fost dată apoi afară cu sudălmi, fiindcă fiul și soțul ei voiau să scape de ea, am explicat de ce, Dumnezeu să mă ierte dacă am greșit că am spus adevărul. Am ajutat-o pe dna Nicolau așa cum am spus. Etc. Dar poate și mai mult, am avut suflet să iert chiar și în 2006-2007, numai că oamenii în loc de dreptate adică drepturi, m-au masacrat și mai mult de atunci încoace și mi-au chinuit organismul și sexul înfiorător, și mi-au făcut o mulțime de mizerii, cum voi mai povesti. Scuzați expresia - s-au pișat pe toată bunătatea și iertarea mea de o viață întreagă. Eu nu m-am revoltat în sens rău, dar ei au continuat. De fiecare dată când am fost pe cale să mă sinucid datorită necazurilor și torturilor diverse, uneori prea mari, m-am gândit cu sufletul curat în primul rând la ceilalți și nu m-am sinucis pentru a nu face rău lumii în general, în ciuda dificultăților din viața mea.

Va urma în postarea următoare:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/blocul-trei-partea-2.html