Aici voi nota în curând concluziile finale legate de politică. Cineva a spus că unii oameni vor fi revoltați de concluziile mele politice, fiindcă ei au patimi sau pasiuni politice asemenea celor proști și mulți, în timp ce eu sunt un om rece și intelectual în analiza politicii, cum am fost întotdeauna, aruncată fiind de soartă printre oameni inuman de calzi și înfierbântați de politică, fie pentru că erau proști, fie pentru că erau vreun fel de agitatori politici, naiba știe ce, sau chiar nebuni. Nu intenționez să supăr sau să deziluzionez pe nimeni și întotdeauna am avut respect și grijă față de sensibilitatea oamenilor de rând, fără să mă amestec câtuși de puțin în politică, dar, fără să vreau, privindu-i pe ceilalți ca pe un fel de copii cu distracțiile și jucăriile lor. Întotdeauna am fost un om cu mult bun simț, chiar dacă oamenii m-au ținut izolată întreaga viață și nu am jignit și nici deranjat pe nimeni nici din punct de vedere politic. Oricum am fost un om foarte tăcut și complet fără gânduri politice, fiind și exclusă din lume oricum. Om de mult bine, aș fi știut să pun mereu o vorbă bună pentru cei dragi, dar nu politică, dar ei mereu m-au izolat și au mințit despre mine. (Și în familie era ca în cazul colegilor de școală și liceu cu gașca lor - prin respingerea mea totală și batjocorirea mea își creau anumite structuri de putere și comunicare în cadrul comunității, de fapt în mod artificial, fiindcă mințeau, ce spuneau despre mine era fals și asta le structura și le organiza o parte din viața lor psiho-socială din care eu eram exclusă, practic singura regulă constantă a lor.)
Așadar să scriu încă o dată câteva generalități. Tot ce am spus mai sus e adevărul și ar mai fi de adăugat că așa am fost mereu. Eram pregătită poate să citesc și să înțeleg filozofia istoriei, (ca domeniu teoretic). Am căutat în dicționar definiția politicii și am găsit că e o activitate a grupurilor și claselor sociale, că cuprinde scopuri și mijloace de atingere a lor etc. Se pot face deci multe distincții. Una ar fi diferența față de conștiința sau credința politică. Desigur că politica, mai ales prin activitatea de mass-media pentru atingerea unor scopuri, modelează conștiințe și are rolul unificator sau chiar funcțiile unei comuniuni prin limbă, sunet și imagine, asemenea unui ritual. Politica mai înseamnă și managament al resurselor umane sau de mediu, și poate fi observată această funcție mai ales dacă privim structura și denumirile ministerelor unui gurvern. În orice caz, pe mine nu m-ar fi atras defel, chiar dacă aș fi fost capabilă de așa ceva, să muncesc pentru guvernarea unei țări în mod științific sau inteligent și nici să studiez acest domeniu de activitate. La fel, nu m-ar fi atras nici munca de propagandă sau studiul și prognozele privind acest câmp de activitate – chiar și numai teoretic nu aș fi dorit să studiez așa ceva. Problemele mele au fost create de unii oameni răi, care intrau telepatic peste mintea mea abia în ultimii 15 ani, în cu totul alt domeniu de activitate și anume părerile așa-zis politice ale oamenilor de rând, pe care eu nu i-am disprețuit, nu i-am influențat în niciun fel și nici nu mi-aș fi dorit acest lucru. De fapt, nu părea a fi vorba de politică, ci de părerea lor despre mine, pe care unii susțineau că au politizat-o sau au legat-o de evenimente sau forțe politice.
Intru direct în problemă. Unii susțineau că eu am fost masacrată și vânată toată viața fiindcă am fost prezentă la revoluția din 1989 și, din păcate, filmată. Și tatăl și nașul meu mă disprețuiau că am fost ”revoluționară”. Spuneau că am fost condamnată la moarte fiindcă am scandat acolo împreună cu ceilalți lozinci anticeaușiste. Voi explica din nou imediat. Ca și atunci când a fost vorba de evenimentele neplăcute din Târgu Lăpuș, nici în decembrie 1989 nu am știut că sunt filmată, luați aceasta în considerare. Am explicat totul pe larg. Sunt nevinovată. Nu am complotat defel în scopul acelei revoluții, nu am fost colaboraționist, nu am vrut să merg acolo, ci am fost atrasă de forțe stradale, care m-au prins în apropierea locuinței Irinei I și m-au convins să merg la Piața Revoluției. Revoluția nu s-a petrecut datorită mie. Adevărul e că în viață nu am avut nici păcatul curiozității și doar atunci am cedat impulsului curiozității și încă o dată în copilărie, când am căutat în lada din podul bunicilor și am găsit documente militare parcă și alte certificate, precum și istoria numelui familiei mamei. Deci numai o dată în viața adultă practic. Tocmai Irina I mă vizitase cu o seară înainte, ca să îmi vorbească de acele evenimente din 21 decembrie 1989. Ea m-a instigat, cum s-ar zice. Ajungând în acea piață așa cum am povestit, am fost obligată, fiind în încercuire, să strig acele lozinci, pentru a nu face notă discordantă. Nici măcar nu știam, cum știau ceilalți, că revoluțiile se petrecuseră deja în multe țări est-europene, începând cu primăvara.
Cu toată nevinovăția mea cu tot, unii m-au tot lovit cu ideea că istoria nu poate fi schimbată și chipurile de aceea mă omoară ei pe mine. E o aberație. Normal că istoria reală nu poate fi schimbată, fiindcă ceea ce a fost nu poate fi schimbat. Deci părea că ei se referă la faptul că evenimentele revoluționare din București au fost descrise distorsionat de istorici. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, istoria scrisă exact asta este – munca unor intelectuali numiți istorici. Două din colegele mele aveau rude istorici, una fiind chiar Irina I, printr-o coincidență. Deci, istoricii sunt cei care scriu istoria, este meseria lor. Este adevărat că evenimentele de atunci au fost descrise diferit față de cum au fost, am verificat și eu citind manuale școlare și în wikipedia, pe internet. De asemenea, am observat că descrierea acelor evenimente s-a modificat chiar în cursul actualului regim politic, instaurat la Revoluție. Nu se schimbă istoria doar odată cu revoluțiile. Manualul meu vechi de istorie mi-a fost, desigur, luat de părinți, care nu mă lăsau să păstrez nimic al meu și mă terorizau mereu. Este și acum scris în manuale și cărți pentru tineri că istoria scrisă reflectă interesele puterii politice în general, nu doar în epoca de odinioară. Totuși, cei care mă terorizează au inventat că trebuie să mă omoare numai fiindcă am fost martoră atunci la revoluție. Sau fiindcă tinerii au fost mințiți despre ce a fost atunci de către adulți care, la rândul lor, au fost mințiți etc. Că ar fi nu știu ce rușine etc. Acum să judecați drept – eu nu am încercat să descriu acele evenimente și nu aveam niciun interes să spun cuiva adevărul. Nu aveam cui și oricum nimeni nu era interesat de adevăr, dimpotrivă. Bineînțeles că adevărul curat e întotdeauna mai bun, nu am fost un om care să tăinuiască ceva și aș fi spus adevărul dacă ar fi fost necesar, dar nu a fost cazul de așa ceva. Era total inutil și oricum nimeni nu m-ar fi crezut. Acum ei spun că i-a deranjat că eu am spus exact cum a fost și cum am suferit eu atunci, că oamenilor nu le place – deși ar putea pur și simplu să spună că relatarea mea scrisă nu e veridică, fiindcă am fost închisă la psihiatrie și fiindcă există câteva locuri în care eu nu mai sunt sigură de cum a fost. Părinții mei au încercat să îmi spele memoria, atât prin psihiatrie, cât și prin luarea cu forța a ziarelor culese de mine atunci, prin insistarea cu violență verbală și psihică – tata – asupra uor puncte din povestirea mea, fiindcă eu le-am povestit și lor. Oricum, mi s-a spus de multe ori că toată lumea știe adevărul despre ce a fost atunci la Revoluție, dar vor să rămână public scris în istorie așa cum e scris, puțin altfel decât cum a fost, eventual pentru alinierea firească la politica altor state. Eu nu am nimic împotrivă, desigur, poate au dreptate. Oricum, toți cei care au fost în fostul CC sau în piață odată cu mine, știau de asemenea cum s-a derulat revoluția, deci o grămadă de oameni știa și încă mai țin minte probabil, oare ce au cu mine? Unii spun că e vorba de nu știu ce putere prin forța informației și deci ei vor să mor eu sau să îmi distrugă creierul, pentru ca ei să aibă unica putere legată de adevărul de atunci ce va deveni secret numai al unora prin moartea mea sau că va fi șters complet din memoria colectivă. Nu știu de ce de fapt.
Mai e ceva de adăugat. Eu nu am nicio vină legat de moartea fostului așa –zis ”tiran”, Ceaușescu. Îmi amintesc cu precizie că am scandat moartea lui, în mod ipocrit, dar fiind eu prinsă în cursă acolo, altfel vă dați seama că nu am dorit niciodată moartea nimănui. Apoi am deschis odată cu părinții televizorul exact când el era împușcat la Târgoviște, împreună cu soția și pentru o secundă-două mi-am pierdut cunoștința și am strigat moarte fără să vreau. Tata striga foarte puternic. A fost singura dată în viață când mi-am pierdut astfel conștiența și totuși puteam să mă văd din afară cum strig, a fost totodată singura mea experiență extracorporală întreaga viață.
Mi s-a spus adesea că Ceaușescu era ”the bad guy” sau cel care era urât de toată lumea și că toți voiau moartea lui. Prin urmare părea ridicol și reprobabil faptul că eu explicam că nu avusesem nicio vină legat de moartea lui. Familia mea era extrem de pornită împotriva familiei Ceaușescu, încă de când eram copil, și în acest mod, prin opiniile lor rele, vulgare și violent exprimate ei îmi făceau amare aproape toate zilele cu reuniuni în familie, uneori chiar și de sărbători, la finalul fiecărei mese. De atunci am prins dezgust față de propaganda politică pentru proști. Dar, în ultimă instanță, în fața lui Dumnezeu sau a unei instanțe drepte, sau a ultimei comuniuni, omul e responsabil numai pentru ceea ce a greșit, și cei buni și fără păcate nu sunt pedepsiți. Eu am povestit totul curat, așa cum am făcut și cu restul povestirii despre viața mea. Ce treabă aveți cu mine și de ce credeți că eu trebuie să mor din rațiuni politice? Ce politică? Eu am fost un om cu abilități legate de filozofia istoriei, nu am deranjat niciun politician. Și legenda marelui Socrate, piatră de temelie pentru filozofi, îl privește drept un om otrăvit pentru vină politică, de fapt condamnare nedreaptă și fără legătură cu politica. Istoria poate sta scrisă așa cum este, oricum se va schimba când va fi nevoie. Tuturor ne place istoria, cu toții știm că istoria recentă minte mereu și ne plac mai ales timpurile străvechi, cu aerul lor de legendă și poveste. Nici din punct de vedere al politicii nu am greșit.
Spuneam despre ideea de adevăr istoric în politică. Ese absurd ca dvs. să doriți moartea mea pentru că adevărul a fost mai degrabă ce am povestit eu – oricum nu sunt mari diferențe, nu sunt prăpăstii chiar. Unii spun că anumiți politicieni v-au convnis că eu ar trebui să fiu omorâtă, dar mă îndoiesc. Poate că ar fi bine să citiți tot ce am scris, inclusiv concluziile ce vor urma după cele politice, fiindcă nu mai e mult.
Când eram încă în București, interesul legat de adevăr în politică nu exista, oricum nu legat de ceea ce spuneam eu. Unii intrau în gândul meu cu ideea că nu îl interesează adevărul, el vrea să aibă ce băga în oală. Probabil că ați înțeles că eu nu aș fi putut fi coruptă să spun vreo minciună, nici cu otravă, cum au făcut, nici cu sărăcie, cum au făcut, nici cu lipsa drepturilor și nici cu altceva. Ei practic mă omorau și eu niciodată nu am crezut că ei voiau să mă forțeze să spun minciuni legate de politică, nici nimeni nu mi-a sugerat așa ceva niciodată. Nici în fața morții nu aș fi spus, din mai multe motive, în primul rând fiindcă minciuna face răul și poate lovi alte creaturi fantastice și bune și cuminți, cum am fost și eu și eu nu aș face așa ceva.
Am fost un om izolat, nu aveam niciun motiv să împărtășesc adevărul inutil despre suferința mea, decât cel mult dacă aș fi făcut ceva frumos, artistic, dar în formă deghizată în vreun teatru metaforic sau altcumva. Dar ei m-au otrăvit puternic, chiar dacă ei neagă, e adevărul, jur, încă se poate reconstitui o parte cu anumite dovezi. Nu știu de ce. Oricum, dincolo de tempora et mora adevărul este totdeauna cel mai frumos dar pentru cugetul omului, orice adevăr. Numai minciuna lovește, dar ei consideră că și adevărul îi lovește, pe cei care au mințit. Nu, doar minciuna lovește și așa m-au lovit pe mine. Adevărul meu nu – mai ales explicat întreg, nu ar fi lovit absolut pe nimeni, căci nu există vinovați în ultimă instanță – cei inteligenți aproape niciodată nu greșesc, iar ceilalți sunt slabi de înger și de fapt i-responsabili. Eu am greșit doar țipând moarte, dar în stare de inconștiență, fiind deci o simplă unealtă, atunci. Ulterior, intelectul meu s-a dezvoltat, dar nu am transmis adevărul decât profesoarei Anghelescu de istorie, și în acel moment nu mi-am dat seama că poate fac ceva rău, că poate ea nu știa nimic. Fusesem singură prea mult timp, niciodată nu vorbisem cu nimeni. Ceea ce a fost rău în viața ei, ulterior ar fi fost oricum, chiar dacă nu i-aș fi spus, așa am pățit mereu. Oricum, și pentru tineri și în general, adevărul, frate cu lumina, este mai frumos decât minciuna, dar duce uneori la tragedii în sensul puternic al cuvântului, dacă e greșit înțeles. Eu am scris adevărul fiind totuși un om de valoare și otrăvită puternic – deci amețită puțin ca să fac asta – fără niciun motiv otrăvită.
Ulterior, aceleași uri și politici ale altor popoare au dus și la omorârea lui Saddam Hussein, la care am deschis televizorul tot întâmplător – când stăteam în blocul doi și priveam televiziunea rar, de două-trei ori pe an, deși alții se uită zilnic. Am supraviețuit aproape 50 de ani cu extrem de puțină mass-media, poate și fiindcă am fost un om inteligent. Oricum preferam mereu liniștea.
Unii mi-au spus, la mulți ani după întâmplare, că nefasta psihiatră Vișoiu, la care mă trimisese doamna Mitrofan, m-a tratat monstruos fiindcă credea că eu sunt pedepsită psihiatric ca să nu spun adevărul despre revoluție. Fără să bănuiesc așa ceva, i-am dat pe o hârtie o declarație pe scurt despre toți anii de calvar, inclusiv o parte din aventura mea nevinovată la revoluție. Este posibil ca aceeași Vișoiu să fi fost în locul ginecologului în 2018, sau oricum semăna cu ea și m-a tratat monstruos și violent.
Sunt unii care spun că revoluția din 1989 nu a fost decât f_terea mea. Probabil că ați observat că unii, destui sau adesea, păreau să creadă că eu eram un fel de zeu sau dumnezeu. Ideea lor era că orice război sau orice revoluție se pot face doar prin lovirea mea, fiindcă reprezintă forțe de distrugere și eu sunt dumnezeu pantocreator. Sau măcar panto – prin prezența ubicuă. Dar, pentru a gândi corect, diverși oameni cad în tinerețe pradă politicii, fiind f_ți, și astfel tensionați ca intelectuali, cu puțina lor cunoaștere juvenilă despre lume. Pe mine mă f_tuseră sexual în prima jumătate a lui 1989 și era vorba de nevinovăție, nu de nebunie. Participarea mea la revoluție a fost datorată și acelor violuri sexuale care mă obosiseră. Am fost și donator onorific de sânge și am leșinat. Despre acea revoluție se spune în cărți de istorie că este prima revoluție televizată. Posibil, dar, peste mai mulți ani, eu am uitat momentan lecția învățată de mine atunci.
Este vorba de cealaltă unică rătăcire politică a mea, când am fost prinsă de radio BBC. Tot așa intrase și radio Kuwait în casa mea întâmplător, înainte de războiul din Golf, după ce am fost f_tă. BBC m-a găsit, nu eu am căutat. Fiindcă eram un om complet singur, deja de foarte mulți ani. Acela a fost singurul timp din viața mea când am urmărit știrile politice – iar dvs. care priviți zilnic uneori, mă acuzați pe mine! Nu am avut nicio greșeală, în afara unui sentiment – doar sentiment – negativ față de SUA și americani, fiindcă aveam doar 29 de ani și nu începusem încă să mă maturizez – asta se întâmplă normal la 35 de ani – adică să înțeleg întreg sistemul și propria mea viață și rost. Era vorba de un sentiment, nu de gânduri rele sau idei sau fapte rele – deci practic nu eram vinovată și era un sentiment perfect justificat în acel moment al vieții mele, nu din cauză că îmi pierdusem piciorul, pentru asta nu învinovățeam pe nimeni, fiindcă era decizia mea, ci pentru toate multele detalii neînțelese de mine, legate de SUA în viața mea, din copilărie – deci, fără să văd toată implicarea restului lumii, îi credeam vinovați aproape exclusiv pentru întreaga tragedie a vieții mele. Și, de-a lungul a 50 de ani de viață, numai un singur moment dramatic s-a petrecut, în legătură poate cu sentimentul meu negativ, fiindcă și sentimentele influențează lumea sau nu ?? poate nu, oricum apar mai ales cuvântul și datele simțurilor sau imaginației, dar nu sentimentele – căderea turnurilor gemene în 2001, ceea ce putea fi și un fel de înscenare, ca să fie totul aruncat peste mine, cum făcuseră mereu, eu fără greșeală fiind, mereu. Desigur că sentimentele bune au redevenit desăvârșite după scurt timp și mai ales după 35 de ani, și să nu uităm că eram crescută cu mare drag de lume și iubire egală pentru toți oamenii din lume și imensă frumusețe și idealul păcii și armoniei. Așa era așa-zis comunismul în anii 70, în viața mea cel puțin. În rest, cu BBC, nicio altă greșeală, doar credința în pacea dintre Israel și Palestina, cu oarecare favorizare poate greșită a arabilor, fiindcă la tv așa apărea. Nu mai explic. Eu uitasem numai atunci lecția teatrului de la revoluție. Am mai și citit istorie puțin despre faptul că Marea Britanie avusese legătură cu acea zonă palestiniană de mult. Unii spun că oamenii nu știu nimic și că ei cred că tot ce văd ei la știri e real, dar mie mi se pare că uneori, dacă e vorba cel puțin de revoluții sau războaie, e clar că ele nu sunt, cel puțin parțial, reale, că par ceea ce nu sunt.
Mai am de notat două lucruri deja spuse. Toți oamenii, vrând-nevrând, au o dimensiune politică și ea apare cel mai bine în afaceri de familie. În afară de povestea mea adevărată, Ovidiu Ș, ruda bogată a mamei, a clamat răni la revoluție și partea săracă a familiei – ai mei – râdeau de el cu ideea că s-a rănit singur. O altă întâmplare bizară pentru mine e că, după 1989, fiind eu la Sibiu la fratele mamei, mătușa avea ochii în lacrimi și spunea ”cum să (poți să) omori un om”?!Amândoi aveau tv cu știri politice în bucătărie și spuneau, spre mirarea mea, fiindcă nu pricepeam, că eu trebuie să îi iert, dar ei trebuie să meargă acum cu ăia, ca și cum eu reprezentam ceva politic de odinioară.
În felul acesta am terminat de scris tot esențialul despre politică în viața mea și câteva concluzii. Oamenii proști, bineînțeles nu au nicio vină că au nevoie să funcționeze psihic și prin viață politică – e o nevoie clară în viața publică dar și acasă și alți oameni inteligenți se ocupă cu mobilarea politică a minților oamenilor și cu gestionarea acestor minți mai simple, a gândirii și nevoii lor de joc dar și de chestiuni serioase politice pe înțelesul lor. În ultimul timp am observat că sunt la modă talk-show-uri politice, dar eu nu mă uit niciodată și nici la știri, sunt prea catastrofice, chiar dacă uneori sunt adevărul (?), poate voi privi în viitor. Mai am de scris concluzii despre altele, nu despre politică, la fel de importante pentru viața unui om.
Evident, un om sărac și izolat de la 13 ani, cu numai câteva sentimente și fapte politice întreaga viață...
Mai adaug că, fiind un om inteligent și cu sufletul încărcat de frumusețe și bine, nu aveam cum să am probleme psihice deloc și nici legate de suferința social-politică în viața mea. Unii spun acum peste mintea mea că proștii cred că totul a fost invers decât am povestit eu - poate că se referă și la politica din viața mea. Faptul că nimeni nu e interesat de adevăr, cum spunea și tata, nu mă deranjează și nu m-a tulburat psihic, că doar nu eram copil. Dacă erau interesați de adevăr, mă întrebau, nu mă otrăveau, îmi lăsau drepturile la muncă și la studii etc.
Dacă este să notez dintre ideile celor care intrau peste mintea mea - pot spune că ei mereu au inventat că politicienii au mințit despre mine (?!) ca să aibă mai multă putere în societate (??) și că atât actualul cât și vechiul regim politic m-au persecutat și m-au folosit drept țap ispășitor pentru greșelile lor. (??) Eu nu am avut astfel de idei, dar ei mereu spuneau astfel de idei.
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
vineri, 18 decembrie 2020
15-18 decembrie 2020
15 decembrie 2020
azi am descoperit că e plină de viruși postarea mea cu amintiri din copilărie și am început să curăț, când voi termina tot blogul de recitit, vă anunț
este un lucru cert că am fost condamnată la moarte și că nu am greșit toată viața, deși am fost torturată monstruos, zi de zi
ei spun că am fost judecată de oameni proști
e o greșeală care poate fi remediată încă, spun eu
oricum, nimeni nu m-a întrebat nimic, niciodată
se pare că eu nu reprezint nimic ca om pentru nimeni, dar totuși ei văd în mine ceva gen mass media, adică pentru ceilalți eu sunt importantă pentru minciunile pe care le spun oamenii despre mine - diverși oameni - poate și cei care controlează internetul, dar oricum cei plătiți să mintă - psihologi, psihiatri, etc. Toți plătesc ca să vadă despre mine minciunile pe care le vor ei. Ca om viu nu însemn nimic pentru nimeni și nici nu am însemnat niciodată, am fost conștientă de asta.
am corectat amintiri din copilărie partea I și mai am partea II, dar oricum nu pot ști sigur dacă apare la dvs ce am scris eu cu adevărat, vorbă cu vorbă
am corectat și amintiri partea a IIa, dar rămân desigur greșeli typo sau de ortografie și punctuație, pe care nu am timp să le corectez
17 decembrie 2020 - trebuie să reușesc să mai scriu 2 dintre concluziile acelea, pentru a mă apropia de finalul deplin al povestirii. Regret mult că nu ați înțeles nimic, eu chiar am fost perfecțiunea cu adevărat, veți vedea mai încolo, dar probabil că, fiindcă pacienții psihiatrici sunt condamnați la moarte fiind nevinovați clar uneori, probabil că ați fost îndoctrinați că ei mint sau fabulează etc. Poate, dar cei inteligenți niciodată. Eu nu am bănuit niciodată că ei m-au condamnat la moarte sau la altceva. Nici când eram la Cluj, absolut deloc, fiindcă oamenii mereu se purtaseră în acel mod cu mine, fiind mereu respinsă, din copilărie. Ei spun că oamenii aceia fuseseră mințiți și credeau sincer că eu greșisem ceva, iar eu nici nu bănuiam, și la fel nu am bănuit, find complet nevinovată, nici în 1989 și nici în alți ani în București.
azi intenționam să scriu concluziile despre politică și cele despre sinucidere, dar nu prea mă simt bine... poate mâine
ei spuneau că războaiele întotdeauna îi rad pe toți intelectualii, în timp ce revoluția sfârtecă cel/cei mai buni oameni
ideea lor acum e că e păcat să distrugă cea mai bună conștiință - adică eu! - de dragul unui/unor nebuni oricum e adevărat că am fost dintre cei buni, absolut sigur nu am avut defecte sau greșeli și chiar am avut multe calități, sunt conștientă că nu nu aveți cum să credeți, fiind eu izolată din 84 și apoi otrăvită, că altfel reușeam măcar să scriu ceva mai acătării și, dacă eram acceptată măcar să muncesc, tot dovedeam adevărul
Iarăși -
”întreaga lume te-a judecat greșit, Cristina, și e vorba de o haită de asasini infecți care vor să te omoare ca lumea să nu înțeleagă adevărul” ??
V-am spus, trebuie să termin de scris și apoi de trimis blogul, nu mai e mult deloc, dar acum se pare că nu dorește nimeni adevărul, care e într-adevăr bun și frumos, căci dacă doreați m-ați fi căutat, și puteam spune totul cursiv și repede sau mă puteați întreba orice clar, de scris a fost mult mai greu, fiind și otrava mulți ani 18 decembrie 2020 Au venit ieri cu ideea că ”nu avem ce să le mai spunem copiilor noștri” - nu înțeleg la ce se referă, probabil la minciuni legate de mine sau de politică. Alții spun că ei au sperat ca tinerii să nu repete față de mine greșeala părinților lor, și tinerii au făcut sau fac la fel.
vă rog încă o dată în genunchi, ...
cu mult drag și lumină vă rog...
evident doriți cu toții să mă sinucid sau să fiu otrăvită și nici măcar nu puteți realiza că e ceva rău și greșit să fiu omorâtă
după ce voi termina concluziile veți înțelege că am avut mereu dreptate... dacă deja nu ați înțeles
azi, 18.12.2020
Ei spun că nebunii nu au niciun drept.
Da, am înțeles asta de mult timp, era clar condiție socială de sclavie din 1984.
Ei spun că toată lumea a înțeles că eu nu am delirat niciodată. Da, posibil, dar numai cei inteligenți au înțeles, în cazul în care au blogul meu de memorii. Deci foarte puțini oameni, pe care nu îi interesează dacă eu sunt omorâtă. Nu am avut nici alt element psihotic, niciodată.
Sunt convinsă că, dacă ați citit tot ce am scris, ați înțeles totul în detaliu, dar nu puteți înțelege ce înseamnă aproape 37 de ani de tortură și închisoare continuă și izolare, din 1984. Încă sunt un om normal, capabil de comunicare cu alții, dar dvs. nu credeți sau pur și simplu preferați să mor.
Ei spun iar, ca să se contrazică, următoarea idee: Oamenii cred că ești nebună fiindcă li s-a spus că ești nebună de către persoane în care ei au încredere. Da, posibil, proștii. Dar pare ciudat - ce concept sau idee despre nebunie au ei?? Fiindcă dacă ei cred tot ce li se spune despre un om necunoscut, atunci înseamnă că au în mintea lor o idee despre nebunie și probabil ei așa mă văd pe mine, dar eu nu știu cum. Probabil că această idee e foarte vagă și nu e aceeași pentru toți.
Azi voi continua concluziile cu cele despre politică și apoi despre sinucidere, dacă am timp și energie.
azi am descoperit că e plină de viruși postarea mea cu amintiri din copilărie și am început să curăț, când voi termina tot blogul de recitit, vă anunț
este un lucru cert că am fost condamnată la moarte și că nu am greșit toată viața, deși am fost torturată monstruos, zi de zi
ei spun că am fost judecată de oameni proști
e o greșeală care poate fi remediată încă, spun eu
oricum, nimeni nu m-a întrebat nimic, niciodată
se pare că eu nu reprezint nimic ca om pentru nimeni, dar totuși ei văd în mine ceva gen mass media, adică pentru ceilalți eu sunt importantă pentru minciunile pe care le spun oamenii despre mine - diverși oameni - poate și cei care controlează internetul, dar oricum cei plătiți să mintă - psihologi, psihiatri, etc. Toți plătesc ca să vadă despre mine minciunile pe care le vor ei. Ca om viu nu însemn nimic pentru nimeni și nici nu am însemnat niciodată, am fost conștientă de asta.
am corectat amintiri din copilărie partea I și mai am partea II, dar oricum nu pot ști sigur dacă apare la dvs ce am scris eu cu adevărat, vorbă cu vorbă
am corectat și amintiri partea a IIa, dar rămân desigur greșeli typo sau de ortografie și punctuație, pe care nu am timp să le corectez
17 decembrie 2020 - trebuie să reușesc să mai scriu 2 dintre concluziile acelea, pentru a mă apropia de finalul deplin al povestirii. Regret mult că nu ați înțeles nimic, eu chiar am fost perfecțiunea cu adevărat, veți vedea mai încolo, dar probabil că, fiindcă pacienții psihiatrici sunt condamnați la moarte fiind nevinovați clar uneori, probabil că ați fost îndoctrinați că ei mint sau fabulează etc. Poate, dar cei inteligenți niciodată. Eu nu am bănuit niciodată că ei m-au condamnat la moarte sau la altceva. Nici când eram la Cluj, absolut deloc, fiindcă oamenii mereu se purtaseră în acel mod cu mine, fiind mereu respinsă, din copilărie. Ei spun că oamenii aceia fuseseră mințiți și credeau sincer că eu greșisem ceva, iar eu nici nu bănuiam, și la fel nu am bănuit, find complet nevinovată, nici în 1989 și nici în alți ani în București.
azi intenționam să scriu concluziile despre politică și cele despre sinucidere, dar nu prea mă simt bine... poate mâine
ei spuneau că războaiele întotdeauna îi rad pe toți intelectualii, în timp ce revoluția sfârtecă cel/cei mai buni oameni
ideea lor acum e că e păcat să distrugă cea mai bună conștiință - adică eu! - de dragul unui/unor nebuni oricum e adevărat că am fost dintre cei buni, absolut sigur nu am avut defecte sau greșeli și chiar am avut multe calități, sunt conștientă că nu nu aveți cum să credeți, fiind eu izolată din 84 și apoi otrăvită, că altfel reușeam măcar să scriu ceva mai acătării și, dacă eram acceptată măcar să muncesc, tot dovedeam adevărul
Iarăși -
”întreaga lume te-a judecat greșit, Cristina, și e vorba de o haită de asasini infecți care vor să te omoare ca lumea să nu înțeleagă adevărul” ??
V-am spus, trebuie să termin de scris și apoi de trimis blogul, nu mai e mult deloc, dar acum se pare că nu dorește nimeni adevărul, care e într-adevăr bun și frumos, căci dacă doreați m-ați fi căutat, și puteam spune totul cursiv și repede sau mă puteați întreba orice clar, de scris a fost mult mai greu, fiind și otrava mulți ani 18 decembrie 2020 Au venit ieri cu ideea că ”nu avem ce să le mai spunem copiilor noștri” - nu înțeleg la ce se referă, probabil la minciuni legate de mine sau de politică. Alții spun că ei au sperat ca tinerii să nu repete față de mine greșeala părinților lor, și tinerii au făcut sau fac la fel.
vă rog încă o dată în genunchi, ...
cu mult drag și lumină vă rog...
evident doriți cu toții să mă sinucid sau să fiu otrăvită și nici măcar nu puteți realiza că e ceva rău și greșit să fiu omorâtă
după ce voi termina concluziile veți înțelege că am avut mereu dreptate... dacă deja nu ați înțeles
azi, 18.12.2020
Ei spun că nebunii nu au niciun drept.
Da, am înțeles asta de mult timp, era clar condiție socială de sclavie din 1984.
Ei spun că toată lumea a înțeles că eu nu am delirat niciodată. Da, posibil, dar numai cei inteligenți au înțeles, în cazul în care au blogul meu de memorii. Deci foarte puțini oameni, pe care nu îi interesează dacă eu sunt omorâtă. Nu am avut nici alt element psihotic, niciodată.
Sunt convinsă că, dacă ați citit tot ce am scris, ați înțeles totul în detaliu, dar nu puteți înțelege ce înseamnă aproape 37 de ani de tortură și închisoare continuă și izolare, din 1984. Încă sunt un om normal, capabil de comunicare cu alții, dar dvs. nu credeți sau pur și simplu preferați să mor.
Ei spun iar, ca să se contrazică, următoarea idee: Oamenii cred că ești nebună fiindcă li s-a spus că ești nebună de către persoane în care ei au încredere. Da, posibil, proștii. Dar pare ciudat - ce concept sau idee despre nebunie au ei?? Fiindcă dacă ei cred tot ce li se spune despre un om necunoscut, atunci înseamnă că au în mintea lor o idee despre nebunie și probabil ei așa mă văd pe mine, dar eu nu știu cum. Probabil că această idee e foarte vagă și nu e aceeași pentru toți.
Azi voi continua concluziile cu cele despre politică și apoi despre sinucidere, dacă am timp și energie.
luni, 14 decembrie 2020
CONCLUZII, partea a 1 și 2 - profesorul Z, sexul
Așadar voi începe succintele mele concluzii personale, care, parțial, au fost poate deja scrise pe blog.
Voi începe cu Zăgrean Leon.
În ultimii ani gândurile peste mintea mea au spus că, din păcate, el e profesor universitar. Ca și cum eu trebuie să fiu omorâtă sau că nu trebuie să fie adevărul despre mine fiindcă el e profesor universitar. Adevărul despre mine e frumos și e păcat să fiu omorâtă fiindcă el are un anumit statut. Ce importanță are? De unde știu ei că eu nu am fost un om de valoare, bun și nevinovat, dar și inteligent? Ei mai spun că el a mințit despre mine, ceea ce pare bizar de tot. Nu cunosc nimic despre nu știu ce minciuni ale lui despre mine. Despre el ei mai spun că a fost păcălit despre mine ca la carte, dar eu nu am crezut așa ceva și niciodată nu mi-am imaginat că el ar gândi ceva fals despre mine, și nici ce anume credea el nu am presupus, deși avea reacții ciudate uneori. Ei nu mi-au spus nimic despre ceea ce el ar fi gândit despre mine.
Adevărul pe scurt despre LZ în viața mea e că m-am îndrăgostit de el la 18 ani, după avansuri din partea lui constante, timp de circa o jumătate de an, de la 17 ani și jumătate, până la 18 ani și ceva. Această iubire a fost ca o reacție de protecție în fața presiunilor cerebrale și sexuale, fără precedent, asupra mea în acea perioadă. Nu a fost o iubire păcătoasă – nu a existat niciun fel de adulter. Nu au existat nici măcar gânduri de așa ceva în mintea mea. Nu au existat pofte sexuale, fiindcă nici măcar nu bănuiam așa ceva din partea lui și oricum nu avusesem viață sexuală deloc, deci nu puteam pofti ceva ce nu cunoșteam. M-am gândit la LZ numai în timpul meditațiilor cu el în anul 1988-1989 și, mai rar, încă vreo 2-3 ani, după aceea nu îmi mai aminteam de el, nu meditam asupra iubirii mele sau a necazurilor care începuseră cu el. Deci nu am greșit nimic, nici măcar nu mă gândeam la el, nici când am devenit studentă la medicină. Nu am știut niciodată nimic despre viața lui, în afară de ceea ce spunea el despre sine - destul de mult de altfel – la meditații. Nu știam că a divorțat sau că s-a apropiat de o studentă a lui etc. În timpul necazului legat de postul de radio Europa în viața mea (voi reveni) mi-am amintit de el după mulți ani și acest lucru m-a ajutat, de aceea veți găsi pe blog una din scrisorile mele imaginare către el, după anul 2007. Eu am aflat că el s-a recăsătorit abia la sfârșitul lui 2006 și, ca reacție, am început să scriu poezii. Am fost amăgită de el intenționat, adică sedusă, la 17 ani, fără ca eu să bănuiesc intențiile lui sexuale deloc. Datorită modului lui de a vorbi aiurea despre fenomene paranormale, eu am crezut așa ceva inițial – caz tipic – și nici măcar nu mi-am putut imagina că el avea pofte sexuale legate de mine și că avea să îmi facă rău și că nu era omul care părea.Povestea acestei îndrăgostiri a mea a fost singura mea amăgire întreaga viață. Niciodată altcineva nu m-a mai păcălit întreaga viață. Amăgirea a încetat după mulți ani, fiindcă el nu a vrut să îmi răspundă la nicio întrebare, pentru ca eu să înțeleg ce s-a întâmplat.
De-a lungul meditațiilor, el m-a călcat pe picior de două ori (de la mami Șerban aveam o casetă cu cântece populare, printre care și versurile ”nu mă călca pe picior/că eu știu de ce ți-e dor”), transmițându-mi puternice senzații sexuale, pe care eu le-am interpretat drept ceva paranormal și nici măcar nu-mi trecea prin cap că era vorba de f_t, cum spun proștii. Sau de sex. Iubirea mea față de el nu a influențat cu nimic situația concretă. Nu eu l-am provocat, și, atunci când el m-a călcat, eu eram departe de a ghici că mă voi îndrăgosti de el. Când am început să mă îndrăgostesc de el, am făcut tot posibilul să îl resping, gândindu-mă cu voce tare chiar că el era căsătorit și ar fi fost un păcat și că soția lui și fetele lui au mult mai mare nevoie de el. Dar el insista cu multe presiuni sexuale și vorbe de tot felul. Iubirea mea a fost ceva extrem de pur și blând și luminos, mult mai diafană și mai curată decât poeziile mele de dragoste de pe blogul meu Muzele albe, unde am creat o iubire imaginară, care nu seamănă cu mine de fapt. Sexul aproape că nu avea loc deloc în sufletul meu când eram îndrăgostită, pur și simplu se întâmpla ceva sexual asupra mea de la distanță, fără ca eu să am vreo contribuție. Iubirea aceea a mea nu a dăunat nimănui și nici măcar mie. Fluturii albi abia atingeau florile. În realitate, eu nu am fost îndrăgostită de el, ci de universul iubirii din afara mea – lumini de chihlimbar înainte de asfințit, linia tremurătoare a norilor, parfumul ierbii și zborul păsărilor înalt și iute etc. - dar eram prea tânără ca să înțeleg totul. A fost vorba de un miracol de frumusețe și boare blândă și curată fericire, findcă în mod real era consumată o parte din creierul meu emoțional, parte extrem de frumoasă și miraculoasă, eu fiind singură de fapt. Totuși e de notat că el a fost singurul bărbat din viața mea – adică singurul care m-a atins creând senzații erotice și singurul care a existat mai mult în gândul meu și singurul care a vorbit mai mult și chiar a dialogat cu mine. Bărbatul acela întâlnit în nordul țării, zis Toni, nici nu a vorbit cu mine și nici nu mi-a dat vreo senzație sexuală. Alții nu au existat deloc și nici nu aveau de unde să existe. El a fost practic singurul om la care m-am gândit, fiindcă nici măcar la Luiza sau la părinți nu mă gândeam, adică ei nu ocupau spațiu în mintea mea decât dacă erau de față cu mine sau dacă aveam vreo treabă cu ei.
Al doilea punct la care mă voi referi este sexul.
A doua serii de concluzii se referă la sex. În vremea tinereții mele nu exista sensul legat de actul sexual în dicționar, sens pe care l-am găsit în dicționarele de ultimă generație pe internet și acum, în 2020, constat că acel sens a fost din nou scos din dicționare.
Viața mea sexuală a fost aproape inexistentă. Nu am avut nici fantezii erotice decât extrem de puțin în vremea când îl întâlneam pe Leon Zăgrean și aceste lucruri nu puteau influența deloc posesia sexuală asupra mea – nu o puteam opri sau modifica, nu puteam distruge răul. După cum am spus, nu am avut dorințe sexuale și nici pofte, fiind singură, fără bărbat, întreaga viață. Ei spun că oamenii proști cred că mereu femeia e de vină dacă e posedată sexual, inclusiv eu cum eram fecioară de 17-18 ani, fără amintiri din vreo viață anterioară, iar el fiind bărbat matur de 36 de ani – culmea, deși eram sedusă în mod evident și fără greșeală, ei spun că oamenii au aruncat vina asupra mea.
Personal, pentru mine sexul nu putea exista în afara căsătoriei sau a unei relații semnificative emoțional, de lungă durată. De fapt, nici acum nu știu aproape nimic despre sex. Totuși e necesar să scriu și acest capitol ultim de concluzii, veți vedea de ce. După cum am povestit, am avut o tulburare sexuală la 17-18 ani, dar nu era schizofrenie și nu existau simptome de schizofrenie.
Din câte am înțeles eu, actul sexual trezește plăcere, este ceva primitiv, sălbatic sau animalic care oamenilor le place, care trece dincolo de rațiunea rece și obiectivă. Ceva ce unora li se pare rușinos sau tabu, un lucru murdar pe care ei îl țin ascuns. Unii așa spuneau că mă văzuseră și pe mine, ca pe un fel de țiitoare săracă, neplătită, de sclavă fără drepturi care folosea poftelor sexuale ale celor cu bani. Un fel de femeie ”murdară”, fiindcă o murdăriseră alții. Poate că și de aceea au ei o imagine greșită despre mine. În realitate însă, eu eram lumina pură și absolut cert nu eram legată de ceva sexual, ci de cărți și lumea învățăturii și așa am fost mereu. Oamenii răi, în lipsă de motive reale de a mă acuza, inventau că era rău că mie mi-a plăcut să fieu f_tă de la distanță, ceea ce e o aberație – da, erau plăceri, dar am explicat totul în detaliu, plăcerea prin definiție place oricui, fiindcă asta înseamnă plăce-re, dar pentru mine nu putea să placă măcar, fiindcă eram singură și chinuită de familie și îndrăgostită și nevinovată complet. Bineînțeles că nu am vrut să fiu f-tă niciodată, aproape nimeni nu are cum să vrea așa ceva, fapt pentru care am notat acele lucruri drept ”violuri de la distanță” – erau uneori cutremurătoare și vizibile cu ochiul liber în mușchii abdominali. Unii spuneau că actul sexual e ceva mecanic, cum ar fi și masturbarea, numai că se produce în cuplu și nu implică amestecarea sufletelor celor doi. Nu știu. Eu nu m-am gândit la cum se produce actul sexual sau f_tul de la distnață, e desigur un mecanism neuropsihic. După cum am povestit, aceste violuri de la distanță au dus la modificarea ciclului meu menstrual, care a fost odată la 3 săptămâni în 1989.
Pe scurt despre evoluția vieții mele sexuale. Veți vedea abia la sfârșit adevărul, care a fost ceva luminos și puritate. Inițial însă au fost și momente întunecate, fiindcă eram încă copil și animalitatea nu era încă depășită de rațiune și autocunoaștere, așa cum se întâmplă abia la vârsta pubertății, în privința asta Freud are dreptate.
La un moment dat am crezut că unica mea mea greșeală toată viața a fost faptul că m-am frecat în copilărie. Acel act autoerotic îmi provoca multă plăcere și dura câteva minute, nu mai țin minte cât. Oricum eram prea mică pentru a înțelege că actul acela era posibil legat de sexualitatea adulților din preajma mea. Tot înainte de pubertate am trecut prin complexul lui Oedip sau mai bine zis complexul Electrei în teoria psihanalitică – atracție față de nașul meu, care îmi trezea prin atingerea gâtului anumite senzații cu aură sexuală – un fel de molestare ușoară. Niciodată nu m-am frecat cu gândul la el, pentru mine erau lucruri separate. Dar, dacă toți mă acuzați pentru acel lucru, singura mizerie practic din viața mea, atunci vă rog să luați în calcul și faptul că nu aș fi făcut așa ceva cu mâna și că vina era a adulților care nu vorbeau cu mine și nu îmi cereau clar să renunț la acel lucru ca fiind rău, fiindcă, dacă mi-ar fi spus verbal că fac un rău cuiva sau mie prin acel lucru, atunci aș fi renunțat, find un copil bun și cuminte. Oricum, în 1983 am ajuns la pubertate în primăvară și de atunci nu m-am mai frecat și emoțiile față de nașul meu s-au limpezit și nu a mai fost nimic murdar, în afară de niște vise urâte la pubertate în timpul somnului și apoi nimic. Abia peste 1 an și jumătate urma să plec din Voluntari la București.
În București părinții au început să mă masacreze efectiv. Dumnezeu știe de ce. Am rezistat destul de mult timp și nu m-am frecat din nou, dar la un moment dat era epuizant și tare rău, zi de zi ura lor, încât m-am frecat din nou singură în casă, din cauza nervilor lor. Acest lucru nu mai îmi plăcea, ca odinioară, ci era un mijloc de descărcare a tensiunii nervoase, se petrecea destul de rar și dura numai câteva secunde. La numai 17 ani am reușit să renunț definitiv și, oricât mă băteau sau urlau părinții, care erau chiar monstruoși, întotdeauna fără motiv, eu nu mai plângeam și nu mai era nevoie să mă frec. Se spunea că oamenilor nu li se arăta ce îmi făceau părinții, ci numai minciunile și ipocrizia lor, fiindcă, după ce mă băteau, săreau să mă pupe și erau tare zâmbitori când vorbeau cu mine, în mod brusc! Ei spun că toți oamenii au fost, treptat, îndobitociți prin minciună rea despre mine. A mai trecut deci încă o jumătate de an după ce nu mai m-am frecat din nou până când m-au trimis la Zăgrean, și, pe parcursul anului cu el la meditații, de asemenea nu m-am frecat. Însă au fost acele violuri de la distanță asupra mea. În toți anii care au urmat m-am mai frecat numai în cazul unor necazuri mari, foarte rar. Sau dacă eram torturată sexual prea oribil și nu mai puteam îndura. Tot rar, după ore de tortură. În ultmii ani, după 2015, am înțeles că acest lucru se poate întâmpla ca viol în timpul somnului, când scade sau dispare controlul conștient de sine și astfel am fost frecată – poate de mama – deci ceva foarte grețos, la Voluntari în ultimii doi ani 2018-2020, dar numai de 3-4 ori.
Mai am de adăugat despre actul sexual oral, adică povestea din nordul țării, de la Târgu Lăpuș, pe care am povestit-o în detaliu pe blog. Acum extrag doar esențialul. S-a întâmplat la Târgu Lăpuș, deci un nume legat de vodă Lăpușneanu, legat de mine prin amintirea zilei din 89 când tanti Piri spunea că eu sunt ca Lăpușneanu, care spunea ”dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!” – probabil acestea fiind legate de faptul că familia mă respingea și voia să mă închidă la balamuc. În ultimii ani, în mod obsedat, unii m-au scuipat mereu cu ideea că poporul nu mă vrea, dar de fapt poporul vrea să mă omoare, nu e o chestiune de rejecție și de fapt ei vor să omoare imaginea mea, despre care toți spun că e ceva rău, ceva ce nu există în relitate, fiindcă poporul a fost mințit. În afară de faptul că atunci a fost o înscenare, mai e de spus că se întâmpla după tratamentul psihiatric foarte puternic în 1992, care 2-3 ani m-a împiedicat chiar să scriu, plus multe alte inconveniente. În urma tratamentului psihiatric, dacă nu știați, funcționarea psihică e scufundată în inconștientul persoanei și durează un timp până când victima își poate reveni și poate controla totul din nou. De asemenea înainte de acel eveniment, am fost victima unor violuri – anal lângă poliție și aparent sexual lângă șoseaua de centură în 1992, și un al treilea bărbat, întâlnit pe bulevard, s-am cocoțat peste mine îmbrăcat. De asemenea e de spus că nașul meu și Zăgrean Leon și Irina Holdevici ulterior, mi-au spus că este bine să am activitate sexuală pentru a scăpa de acele violuri de la distanță. (Unii au spus că pe oameni îi deranjează că vorbesc așa obiectiv și deschis despre lucruri monstruoase sau scandaloase – și eu spun că nu e semn de nebunie, ci semn de inteligență, și, în mod absurd, pe alții îi acceptați, dar mieîmi refuzați dreptul de a fi inteligentă, deci capabilă cu ușurință de analiză clară și înțelegere a realității, așa cum unii au scris și scriu despre violuri sau crime sau masacre în lagăre sau în războaie, ba chiar fac și literatură – vezi de exemplu Houellebecq – crima descrisă în romanul ”HArta și teritoriul”.) Violurile din apropiere nu înseamnă o traumă profundă, fiindcă de fapt femeia adesea nu simte nimic, așa cum a fost și cu mine. Din păcate însă oamenii acuză sau scuză tocmai victimele violurilor din apropiere, fiindcă li se pare ceva palpabil și mai important. Eu nu am avut nicio vină. Oamenii învinovățesc femeia uneori chiar dacă nu are nicio vină, fiindcă actul sexual prin viol e ceva vizibil, care deranjeză spiritul de grup al unei comunități. Eu, în 1992, nici nu bănuiam că oamenii mă pot urmări sau bârfi, nici nu realizasem că în viața mea era vorba de un teatru imens al societății și că de fapt toate viețile sunt la fel, expuse privirii. Eu mă credeam singură de tot și invizibilă pentur alții. Erau unii care spuneau că singurul motiv pentru care am fost condamnată e că dansasem dezbrăcată câteva minute singură în casă, cu jaluzelele trase, din motive normale de fapt!
La Lăpuș am fost molestată, nu violată, dar eu însămi am vrut să încerc un act sexual, din toate motivele expuse, mai ales fiindcă trebuia să înțeleg de ce m-au închis la psihiatrie și cum să fac să obțin drepturile luate atunci – la muncă și la studii. Mă închiseseră aparent din cauză că fusesem f-tă de la distanță, și medicul spunea la fel. Atunci a fost singura dată în viață când m-am folosit de un alt om – chiar dacă un om rău de fapt, cum s-a dovedit ulterior – pentru a înțelege eu ceva, deci pentru interesul meu personal. I-am explicat clar totul, dar poate el nu a înțeles. Din cauza promiscuității și faptului că tot nu înțelegeam nimic, fiindcă nu simțeam absolut nimic fizic, am încercat acel act sexual oral. E dezgustător, știu. Și din aceleași motive și altel s-a petrecut actul sexual în trei, adică cu un țigan în plus pe lângă acel individ, țigan la care nu m-am gândit niciodată nici înainte și nici după acel act sexual. Până în ziua de azi, deși sunt aproape 30 de ani, oamenii tot îmi reproșează în gând – în ultimii 15 ani - ce s-a întâmplat acolo, deși eu fusesem de fapt și victimă, citiți totul cu atenție. Ceva extrem de scabros și dezgustător – acele lucruri de fapt – s-au petrecut doar ca atingere, ca și cum ai atinge un picior de masă, căci nu erau senzații sexuale, vă asigur. Unii și medicii chiar în 2018 au fost mult mai scârboși față de mine. Eram violată monstruos și scârbos de la distanță, și extrem de monstruos și scârbos e ceea ce fac ei în spitalul de psihiatrie. Trebuia să înțeleg. Mi se pune că opinia publică a fost șocată de urâciunea acelor fapte descrise de mine – deci am oripilat opinia publică – dar nimeni nu se gândește deloc la scârba simțită de mine, din cauza a ce făcuseră la București. Alții spuneau că oamenii au fost șocați de faptul că am înghițit spermă, și că era ca și cum înghițeam scârnă și de aceea mă condamnaseră, crezând că asta era semn clar că eram nebună de tot și că nu aveam sensibilitate și eram abrutizată de psihiatrie sau violurile asupra mea. Nu e adevărat. Și mama spune mereu că eu sunt ”scârboasă”, ceea ce e adevărat, adică am simțuri foarte delicate și sunt un om suav care nu s-a schimbat sau pipernicit în urma torturilor și închisorii. Am înghițit spermă din cauză că nu era casa mea și nu voiam să fac mizerie în pat. Mai era un motiv – citisem în București la BCU într-un compendiu american de psihologie că sperma e comestibilă și mai era și amintirea lui Zăgrean care spunea că sperma se folosește pentru produse cosmetice pentru femei. Toate aceste influențe acționează din subconștient după tratamentul psihiatric, până când, după 2-3 ani, omul dobândește control de sine definitiv. Poate vă amintiți și cartea Falk a lui Joseph Conrad, care descrie cum un biet om sincer e alungat din societate, fiindcă, având sufletul curat, simte nevoia să mărturisească înainte de nuntă cum a mâncat odată carne de om – societatea ipocrită și josnică îl condamnă definitiv. Oricum au fost multe și reale motive pentur care s-a petrecut acel act sexual și era cât se poate de clar că nu aveam cum să mai am în viitor ocazia să întâlnesc alt bărbat nicăieri, cum oricum nu avusesem până atunci, dar pe moment nu realizasem că era de fapt o înscenare și ceva anormal. Oricum, repet că nașul meu, Leon Zăgrean și Irina Holdevici ulterior mi-au spus că eu ar trebui să am activitate sexuală dacă vreau să scap de violruile acelea de la distanță. Acele evenimente din nordul țării le-am judecat a fi drept una dintre cele 3 greșeli aparente din viața mea, dar de fapt nici acelea.
Tot în acest sens ar fi de adăugat singura mea încercare de masturbare din 2005 când ascultam radio Europa, am explicat în detaliu cum s-a întâmplat, bineînțeles fără nicio curiozitate sau poftă sexuală, ci din cauză că pe moment m-au păcălit că îmi voi obține libertatea și implicit dreptul la muncă în societate. Senzații sexuale nu au fost nici atunci. Nu mă deranjează în general faptul că întreaga viață nu am avut viață sexuală, acesta nu poate fi și nu a fost motiv de amărăciune pentru mine. Ceea ce mi-am dorit cel mai mult toată viața a fost a avea un copil.
Asta e absolut tot ce a fost simulacrul de viață sexuală în viața mea.
Azi, 15 decembrie 2020, au intrat unii cu ideea că problema pe care o am eu la anus și pentru care gastroenterologul nu mi-a dat niciun sfat, deși i-am spus, și medicul de familie mi-a recomandat doar proctoglivenol și igienă locală, ar fi chipurile din cauză că sunt pedepsită pentur contact sexual anal, deși acesta s-a petrecut exact de 2 ori, una dintre dăți fiind viol și absolut sigur niico senzație sexuală în ambele dăți.
Azi mi-am amintit două detalii pe care nu le-am notat aici, legat de viața sexuală. Unul este că eu nu m-am gândit aproape deloc – sau chiar deloc – la acele fapte neplăcute din viața mea, fiindcă am fost nevinovată și fiindcă nu era nimic neclar pentru mine și trecutul nu m-a deranjat niciodată și totuși unii oameni care intră peste mintea mea telepatic totuși îmi reproșează acele lucruri și după aproape 30 de ani de atunci de parcă sunt obsedați. Probabil că acei oameni care nu cred că există telepatie, cum nu credeam nici eu până nu de mult, au impresia că aceste gânduri care spun lucruri rele despre mine ar fi părți din psihicul meu – supraeu sau id, după cum spunea Freud – și că eu aș fi psihotică fiindcă aud voci. Nu sunt voci, sunt doar niște gânduri fără sunet ale unora, și acum sunt din ce în ce mai rare.
Un alt doilea detaliu care mi s-a părut nesemnificativ este cel legat de ceea ce mi s-a întâmplat la Cluj. La un moment dat am mers, cum am povestit, într-o drumeție pe timp de noapte în munții Bucegi, înapoi deci către București. A fost vorba de o drumeție de mai puțin de 24 de ore probabil fără cazare. Am ajuns la castelul Peleș și unii l-au vizitat, eu nu am putut fiindcă nu aveam bani. A fost o apropiere nefastă și lipsită de judecată, nu de control, de un tânăr student care venise din Republica Moldova. Nu s-a întâmplat nimic sexual, nu am simțit niciun fel de atracție sexuală față de el, dar l-am lăsat să mă sărute, undeva în gara Predeal. Acest sărut a fost, repet, tot ce s-a întâmplat și a fost un lucru lipsit de importanță, doar de fațadă, ca un teatru, cum a fost în Târgu Lăpuș acel lucru oribil și urât dar fără senzații sexuale, după spitalul de psihiatrie. Nici atunci nu m-am gândit că lumea poate bârfi și crede altceva decât realitatea și nu am realizat atunci că ei judecă aceste fleacuri fiindcă ei chiar credeau că eu simțeam ceva sexual – sau acel tânăr, cu un an sau doi mai tânăr, fiindcă la ei în Moldova liceul dura 11 clase. Oricum și Zăgrean Leon mă sărutase la fel în toamna aceluiași an, adică fără vreo senzație sexuală sau atracție, și eu deja uitasem aproape acel moment, dar mă determina totuși din subconștient, fiindcă acel sărut nevinovat de fapt cu acel tânăr – Livia Șchiopu de exemplu numește pupat aceste atingeri – se întâmpla de fapt din cauza amărăciunii mele legată de iubirea mea fără rost față de Leon Zăgrean. În orice caz, nenorocirea cea mai mare a vieții mele s-a petrecut ulterior, fiindcă am fost torturată sexual monstruos zi și noapte de la distanță, ceea ce nu poate fi justificat printr-un singur sărut nevinovat. De aceea a trebuit să mă întorc la București în anul doi de facultate. Și în plus a existat și un bărbat Doru cu care m-am întâlnit de două ori, care m-a sărutat forțat.
În afară de aceste două detalii, al doilea insignifiant, la fel ca și povestea din nordul țării de fapt, nu s-a mai petrecut nimic altceva demn de notat în viața mea și absolut totul e scris pe blog în cele mai mici detalii.
Voi începe cu Zăgrean Leon.
În ultimii ani gândurile peste mintea mea au spus că, din păcate, el e profesor universitar. Ca și cum eu trebuie să fiu omorâtă sau că nu trebuie să fie adevărul despre mine fiindcă el e profesor universitar. Adevărul despre mine e frumos și e păcat să fiu omorâtă fiindcă el are un anumit statut. Ce importanță are? De unde știu ei că eu nu am fost un om de valoare, bun și nevinovat, dar și inteligent? Ei mai spun că el a mințit despre mine, ceea ce pare bizar de tot. Nu cunosc nimic despre nu știu ce minciuni ale lui despre mine. Despre el ei mai spun că a fost păcălit despre mine ca la carte, dar eu nu am crezut așa ceva și niciodată nu mi-am imaginat că el ar gândi ceva fals despre mine, și nici ce anume credea el nu am presupus, deși avea reacții ciudate uneori. Ei nu mi-au spus nimic despre ceea ce el ar fi gândit despre mine.
Adevărul pe scurt despre LZ în viața mea e că m-am îndrăgostit de el la 18 ani, după avansuri din partea lui constante, timp de circa o jumătate de an, de la 17 ani și jumătate, până la 18 ani și ceva. Această iubire a fost ca o reacție de protecție în fața presiunilor cerebrale și sexuale, fără precedent, asupra mea în acea perioadă. Nu a fost o iubire păcătoasă – nu a existat niciun fel de adulter. Nu au existat nici măcar gânduri de așa ceva în mintea mea. Nu au existat pofte sexuale, fiindcă nici măcar nu bănuiam așa ceva din partea lui și oricum nu avusesem viață sexuală deloc, deci nu puteam pofti ceva ce nu cunoșteam. M-am gândit la LZ numai în timpul meditațiilor cu el în anul 1988-1989 și, mai rar, încă vreo 2-3 ani, după aceea nu îmi mai aminteam de el, nu meditam asupra iubirii mele sau a necazurilor care începuseră cu el. Deci nu am greșit nimic, nici măcar nu mă gândeam la el, nici când am devenit studentă la medicină. Nu am știut niciodată nimic despre viața lui, în afară de ceea ce spunea el despre sine - destul de mult de altfel – la meditații. Nu știam că a divorțat sau că s-a apropiat de o studentă a lui etc. În timpul necazului legat de postul de radio Europa în viața mea (voi reveni) mi-am amintit de el după mulți ani și acest lucru m-a ajutat, de aceea veți găsi pe blog una din scrisorile mele imaginare către el, după anul 2007. Eu am aflat că el s-a recăsătorit abia la sfârșitul lui 2006 și, ca reacție, am început să scriu poezii. Am fost amăgită de el intenționat, adică sedusă, la 17 ani, fără ca eu să bănuiesc intențiile lui sexuale deloc. Datorită modului lui de a vorbi aiurea despre fenomene paranormale, eu am crezut așa ceva inițial – caz tipic – și nici măcar nu mi-am putut imagina că el avea pofte sexuale legate de mine și că avea să îmi facă rău și că nu era omul care părea.Povestea acestei îndrăgostiri a mea a fost singura mea amăgire întreaga viață. Niciodată altcineva nu m-a mai păcălit întreaga viață. Amăgirea a încetat după mulți ani, fiindcă el nu a vrut să îmi răspundă la nicio întrebare, pentru ca eu să înțeleg ce s-a întâmplat.
De-a lungul meditațiilor, el m-a călcat pe picior de două ori (de la mami Șerban aveam o casetă cu cântece populare, printre care și versurile ”nu mă călca pe picior/că eu știu de ce ți-e dor”), transmițându-mi puternice senzații sexuale, pe care eu le-am interpretat drept ceva paranormal și nici măcar nu-mi trecea prin cap că era vorba de f_t, cum spun proștii. Sau de sex. Iubirea mea față de el nu a influențat cu nimic situația concretă. Nu eu l-am provocat, și, atunci când el m-a călcat, eu eram departe de a ghici că mă voi îndrăgosti de el. Când am început să mă îndrăgostesc de el, am făcut tot posibilul să îl resping, gândindu-mă cu voce tare chiar că el era căsătorit și ar fi fost un păcat și că soția lui și fetele lui au mult mai mare nevoie de el. Dar el insista cu multe presiuni sexuale și vorbe de tot felul. Iubirea mea a fost ceva extrem de pur și blând și luminos, mult mai diafană și mai curată decât poeziile mele de dragoste de pe blogul meu Muzele albe, unde am creat o iubire imaginară, care nu seamănă cu mine de fapt. Sexul aproape că nu avea loc deloc în sufletul meu când eram îndrăgostită, pur și simplu se întâmpla ceva sexual asupra mea de la distanță, fără ca eu să am vreo contribuție. Iubirea aceea a mea nu a dăunat nimănui și nici măcar mie. Fluturii albi abia atingeau florile. În realitate, eu nu am fost îndrăgostită de el, ci de universul iubirii din afara mea – lumini de chihlimbar înainte de asfințit, linia tremurătoare a norilor, parfumul ierbii și zborul păsărilor înalt și iute etc. - dar eram prea tânără ca să înțeleg totul. A fost vorba de un miracol de frumusețe și boare blândă și curată fericire, findcă în mod real era consumată o parte din creierul meu emoțional, parte extrem de frumoasă și miraculoasă, eu fiind singură de fapt. Totuși e de notat că el a fost singurul bărbat din viața mea – adică singurul care m-a atins creând senzații erotice și singurul care a existat mai mult în gândul meu și singurul care a vorbit mai mult și chiar a dialogat cu mine. Bărbatul acela întâlnit în nordul țării, zis Toni, nici nu a vorbit cu mine și nici nu mi-a dat vreo senzație sexuală. Alții nu au existat deloc și nici nu aveau de unde să existe. El a fost practic singurul om la care m-am gândit, fiindcă nici măcar la Luiza sau la părinți nu mă gândeam, adică ei nu ocupau spațiu în mintea mea decât dacă erau de față cu mine sau dacă aveam vreo treabă cu ei.
Al doilea punct la care mă voi referi este sexul.
A doua serii de concluzii se referă la sex. În vremea tinereții mele nu exista sensul legat de actul sexual în dicționar, sens pe care l-am găsit în dicționarele de ultimă generație pe internet și acum, în 2020, constat că acel sens a fost din nou scos din dicționare.
Viața mea sexuală a fost aproape inexistentă. Nu am avut nici fantezii erotice decât extrem de puțin în vremea când îl întâlneam pe Leon Zăgrean și aceste lucruri nu puteau influența deloc posesia sexuală asupra mea – nu o puteam opri sau modifica, nu puteam distruge răul. După cum am spus, nu am avut dorințe sexuale și nici pofte, fiind singură, fără bărbat, întreaga viață. Ei spun că oamenii proști cred că mereu femeia e de vină dacă e posedată sexual, inclusiv eu cum eram fecioară de 17-18 ani, fără amintiri din vreo viață anterioară, iar el fiind bărbat matur de 36 de ani – culmea, deși eram sedusă în mod evident și fără greșeală, ei spun că oamenii au aruncat vina asupra mea.
Personal, pentru mine sexul nu putea exista în afara căsătoriei sau a unei relații semnificative emoțional, de lungă durată. De fapt, nici acum nu știu aproape nimic despre sex. Totuși e necesar să scriu și acest capitol ultim de concluzii, veți vedea de ce. După cum am povestit, am avut o tulburare sexuală la 17-18 ani, dar nu era schizofrenie și nu existau simptome de schizofrenie.
Din câte am înțeles eu, actul sexual trezește plăcere, este ceva primitiv, sălbatic sau animalic care oamenilor le place, care trece dincolo de rațiunea rece și obiectivă. Ceva ce unora li se pare rușinos sau tabu, un lucru murdar pe care ei îl țin ascuns. Unii așa spuneau că mă văzuseră și pe mine, ca pe un fel de țiitoare săracă, neplătită, de sclavă fără drepturi care folosea poftelor sexuale ale celor cu bani. Un fel de femeie ”murdară”, fiindcă o murdăriseră alții. Poate că și de aceea au ei o imagine greșită despre mine. În realitate însă, eu eram lumina pură și absolut cert nu eram legată de ceva sexual, ci de cărți și lumea învățăturii și așa am fost mereu. Oamenii răi, în lipsă de motive reale de a mă acuza, inventau că era rău că mie mi-a plăcut să fieu f_tă de la distanță, ceea ce e o aberație – da, erau plăceri, dar am explicat totul în detaliu, plăcerea prin definiție place oricui, fiindcă asta înseamnă plăce-re, dar pentru mine nu putea să placă măcar, fiindcă eram singură și chinuită de familie și îndrăgostită și nevinovată complet. Bineînțeles că nu am vrut să fiu f-tă niciodată, aproape nimeni nu are cum să vrea așa ceva, fapt pentru care am notat acele lucruri drept ”violuri de la distanță” – erau uneori cutremurătoare și vizibile cu ochiul liber în mușchii abdominali. Unii spuneau că actul sexual e ceva mecanic, cum ar fi și masturbarea, numai că se produce în cuplu și nu implică amestecarea sufletelor celor doi. Nu știu. Eu nu m-am gândit la cum se produce actul sexual sau f_tul de la distnață, e desigur un mecanism neuropsihic. După cum am povestit, aceste violuri de la distanță au dus la modificarea ciclului meu menstrual, care a fost odată la 3 săptămâni în 1989.
Pe scurt despre evoluția vieții mele sexuale. Veți vedea abia la sfârșit adevărul, care a fost ceva luminos și puritate. Inițial însă au fost și momente întunecate, fiindcă eram încă copil și animalitatea nu era încă depășită de rațiune și autocunoaștere, așa cum se întâmplă abia la vârsta pubertății, în privința asta Freud are dreptate.
La un moment dat am crezut că unica mea mea greșeală toată viața a fost faptul că m-am frecat în copilărie. Acel act autoerotic îmi provoca multă plăcere și dura câteva minute, nu mai țin minte cât. Oricum eram prea mică pentru a înțelege că actul acela era posibil legat de sexualitatea adulților din preajma mea. Tot înainte de pubertate am trecut prin complexul lui Oedip sau mai bine zis complexul Electrei în teoria psihanalitică – atracție față de nașul meu, care îmi trezea prin atingerea gâtului anumite senzații cu aură sexuală – un fel de molestare ușoară. Niciodată nu m-am frecat cu gândul la el, pentru mine erau lucruri separate. Dar, dacă toți mă acuzați pentru acel lucru, singura mizerie practic din viața mea, atunci vă rog să luați în calcul și faptul că nu aș fi făcut așa ceva cu mâna și că vina era a adulților care nu vorbeau cu mine și nu îmi cereau clar să renunț la acel lucru ca fiind rău, fiindcă, dacă mi-ar fi spus verbal că fac un rău cuiva sau mie prin acel lucru, atunci aș fi renunțat, find un copil bun și cuminte. Oricum, în 1983 am ajuns la pubertate în primăvară și de atunci nu m-am mai frecat și emoțiile față de nașul meu s-au limpezit și nu a mai fost nimic murdar, în afară de niște vise urâte la pubertate în timpul somnului și apoi nimic. Abia peste 1 an și jumătate urma să plec din Voluntari la București.
În București părinții au început să mă masacreze efectiv. Dumnezeu știe de ce. Am rezistat destul de mult timp și nu m-am frecat din nou, dar la un moment dat era epuizant și tare rău, zi de zi ura lor, încât m-am frecat din nou singură în casă, din cauza nervilor lor. Acest lucru nu mai îmi plăcea, ca odinioară, ci era un mijloc de descărcare a tensiunii nervoase, se petrecea destul de rar și dura numai câteva secunde. La numai 17 ani am reușit să renunț definitiv și, oricât mă băteau sau urlau părinții, care erau chiar monstruoși, întotdeauna fără motiv, eu nu mai plângeam și nu mai era nevoie să mă frec. Se spunea că oamenilor nu li se arăta ce îmi făceau părinții, ci numai minciunile și ipocrizia lor, fiindcă, după ce mă băteau, săreau să mă pupe și erau tare zâmbitori când vorbeau cu mine, în mod brusc! Ei spun că toți oamenii au fost, treptat, îndobitociți prin minciună rea despre mine. A mai trecut deci încă o jumătate de an după ce nu mai m-am frecat din nou până când m-au trimis la Zăgrean, și, pe parcursul anului cu el la meditații, de asemenea nu m-am frecat. Însă au fost acele violuri de la distanță asupra mea. În toți anii care au urmat m-am mai frecat numai în cazul unor necazuri mari, foarte rar. Sau dacă eram torturată sexual prea oribil și nu mai puteam îndura. Tot rar, după ore de tortură. În ultmii ani, după 2015, am înțeles că acest lucru se poate întâmpla ca viol în timpul somnului, când scade sau dispare controlul conștient de sine și astfel am fost frecată – poate de mama – deci ceva foarte grețos, la Voluntari în ultimii doi ani 2018-2020, dar numai de 3-4 ori.
Mai am de adăugat despre actul sexual oral, adică povestea din nordul țării, de la Târgu Lăpuș, pe care am povestit-o în detaliu pe blog. Acum extrag doar esențialul. S-a întâmplat la Târgu Lăpuș, deci un nume legat de vodă Lăpușneanu, legat de mine prin amintirea zilei din 89 când tanti Piri spunea că eu sunt ca Lăpușneanu, care spunea ”dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!” – probabil acestea fiind legate de faptul că familia mă respingea și voia să mă închidă la balamuc. În ultimii ani, în mod obsedat, unii m-au scuipat mereu cu ideea că poporul nu mă vrea, dar de fapt poporul vrea să mă omoare, nu e o chestiune de rejecție și de fapt ei vor să omoare imaginea mea, despre care toți spun că e ceva rău, ceva ce nu există în relitate, fiindcă poporul a fost mințit. În afară de faptul că atunci a fost o înscenare, mai e de spus că se întâmpla după tratamentul psihiatric foarte puternic în 1992, care 2-3 ani m-a împiedicat chiar să scriu, plus multe alte inconveniente. În urma tratamentului psihiatric, dacă nu știați, funcționarea psihică e scufundată în inconștientul persoanei și durează un timp până când victima își poate reveni și poate controla totul din nou. De asemenea înainte de acel eveniment, am fost victima unor violuri – anal lângă poliție și aparent sexual lângă șoseaua de centură în 1992, și un al treilea bărbat, întâlnit pe bulevard, s-am cocoțat peste mine îmbrăcat. De asemenea e de spus că nașul meu și Zăgrean Leon și Irina Holdevici ulterior, mi-au spus că este bine să am activitate sexuală pentru a scăpa de acele violuri de la distanță. (Unii au spus că pe oameni îi deranjează că vorbesc așa obiectiv și deschis despre lucruri monstruoase sau scandaloase – și eu spun că nu e semn de nebunie, ci semn de inteligență, și, în mod absurd, pe alții îi acceptați, dar mieîmi refuzați dreptul de a fi inteligentă, deci capabilă cu ușurință de analiză clară și înțelegere a realității, așa cum unii au scris și scriu despre violuri sau crime sau masacre în lagăre sau în războaie, ba chiar fac și literatură – vezi de exemplu Houellebecq – crima descrisă în romanul ”HArta și teritoriul”.) Violurile din apropiere nu înseamnă o traumă profundă, fiindcă de fapt femeia adesea nu simte nimic, așa cum a fost și cu mine. Din păcate însă oamenii acuză sau scuză tocmai victimele violurilor din apropiere, fiindcă li se pare ceva palpabil și mai important. Eu nu am avut nicio vină. Oamenii învinovățesc femeia uneori chiar dacă nu are nicio vină, fiindcă actul sexual prin viol e ceva vizibil, care deranjeză spiritul de grup al unei comunități. Eu, în 1992, nici nu bănuiam că oamenii mă pot urmări sau bârfi, nici nu realizasem că în viața mea era vorba de un teatru imens al societății și că de fapt toate viețile sunt la fel, expuse privirii. Eu mă credeam singură de tot și invizibilă pentur alții. Erau unii care spuneau că singurul motiv pentru care am fost condamnată e că dansasem dezbrăcată câteva minute singură în casă, cu jaluzelele trase, din motive normale de fapt!
La Lăpuș am fost molestată, nu violată, dar eu însămi am vrut să încerc un act sexual, din toate motivele expuse, mai ales fiindcă trebuia să înțeleg de ce m-au închis la psihiatrie și cum să fac să obțin drepturile luate atunci – la muncă și la studii. Mă închiseseră aparent din cauză că fusesem f-tă de la distanță, și medicul spunea la fel. Atunci a fost singura dată în viață când m-am folosit de un alt om – chiar dacă un om rău de fapt, cum s-a dovedit ulterior – pentru a înțelege eu ceva, deci pentru interesul meu personal. I-am explicat clar totul, dar poate el nu a înțeles. Din cauza promiscuității și faptului că tot nu înțelegeam nimic, fiindcă nu simțeam absolut nimic fizic, am încercat acel act sexual oral. E dezgustător, știu. Și din aceleași motive și altel s-a petrecut actul sexual în trei, adică cu un țigan în plus pe lângă acel individ, țigan la care nu m-am gândit niciodată nici înainte și nici după acel act sexual. Până în ziua de azi, deși sunt aproape 30 de ani, oamenii tot îmi reproșează în gând – în ultimii 15 ani - ce s-a întâmplat acolo, deși eu fusesem de fapt și victimă, citiți totul cu atenție. Ceva extrem de scabros și dezgustător – acele lucruri de fapt – s-au petrecut doar ca atingere, ca și cum ai atinge un picior de masă, căci nu erau senzații sexuale, vă asigur. Unii și medicii chiar în 2018 au fost mult mai scârboși față de mine. Eram violată monstruos și scârbos de la distanță, și extrem de monstruos și scârbos e ceea ce fac ei în spitalul de psihiatrie. Trebuia să înțeleg. Mi se pune că opinia publică a fost șocată de urâciunea acelor fapte descrise de mine – deci am oripilat opinia publică – dar nimeni nu se gândește deloc la scârba simțită de mine, din cauza a ce făcuseră la București. Alții spuneau că oamenii au fost șocați de faptul că am înghițit spermă, și că era ca și cum înghițeam scârnă și de aceea mă condamnaseră, crezând că asta era semn clar că eram nebună de tot și că nu aveam sensibilitate și eram abrutizată de psihiatrie sau violurile asupra mea. Nu e adevărat. Și mama spune mereu că eu sunt ”scârboasă”, ceea ce e adevărat, adică am simțuri foarte delicate și sunt un om suav care nu s-a schimbat sau pipernicit în urma torturilor și închisorii. Am înghițit spermă din cauză că nu era casa mea și nu voiam să fac mizerie în pat. Mai era un motiv – citisem în București la BCU într-un compendiu american de psihologie că sperma e comestibilă și mai era și amintirea lui Zăgrean care spunea că sperma se folosește pentru produse cosmetice pentru femei. Toate aceste influențe acționează din subconștient după tratamentul psihiatric, până când, după 2-3 ani, omul dobândește control de sine definitiv. Poate vă amintiți și cartea Falk a lui Joseph Conrad, care descrie cum un biet om sincer e alungat din societate, fiindcă, având sufletul curat, simte nevoia să mărturisească înainte de nuntă cum a mâncat odată carne de om – societatea ipocrită și josnică îl condamnă definitiv. Oricum au fost multe și reale motive pentur care s-a petrecut acel act sexual și era cât se poate de clar că nu aveam cum să mai am în viitor ocazia să întâlnesc alt bărbat nicăieri, cum oricum nu avusesem până atunci, dar pe moment nu realizasem că era de fapt o înscenare și ceva anormal. Oricum, repet că nașul meu, Leon Zăgrean și Irina Holdevici ulterior mi-au spus că eu ar trebui să am activitate sexuală dacă vreau să scap de violruile acelea de la distanță. Acele evenimente din nordul țării le-am judecat a fi drept una dintre cele 3 greșeli aparente din viața mea, dar de fapt nici acelea.
Tot în acest sens ar fi de adăugat singura mea încercare de masturbare din 2005 când ascultam radio Europa, am explicat în detaliu cum s-a întâmplat, bineînțeles fără nicio curiozitate sau poftă sexuală, ci din cauză că pe moment m-au păcălit că îmi voi obține libertatea și implicit dreptul la muncă în societate. Senzații sexuale nu au fost nici atunci. Nu mă deranjează în general faptul că întreaga viață nu am avut viață sexuală, acesta nu poate fi și nu a fost motiv de amărăciune pentru mine. Ceea ce mi-am dorit cel mai mult toată viața a fost a avea un copil.
Asta e absolut tot ce a fost simulacrul de viață sexuală în viața mea.
Azi, 15 decembrie 2020, au intrat unii cu ideea că problema pe care o am eu la anus și pentru care gastroenterologul nu mi-a dat niciun sfat, deși i-am spus, și medicul de familie mi-a recomandat doar proctoglivenol și igienă locală, ar fi chipurile din cauză că sunt pedepsită pentur contact sexual anal, deși acesta s-a petrecut exact de 2 ori, una dintre dăți fiind viol și absolut sigur niico senzație sexuală în ambele dăți.
Azi mi-am amintit două detalii pe care nu le-am notat aici, legat de viața sexuală. Unul este că eu nu m-am gândit aproape deloc – sau chiar deloc – la acele fapte neplăcute din viața mea, fiindcă am fost nevinovată și fiindcă nu era nimic neclar pentru mine și trecutul nu m-a deranjat niciodată și totuși unii oameni care intră peste mintea mea telepatic totuși îmi reproșează acele lucruri și după aproape 30 de ani de atunci de parcă sunt obsedați. Probabil că acei oameni care nu cred că există telepatie, cum nu credeam nici eu până nu de mult, au impresia că aceste gânduri care spun lucruri rele despre mine ar fi părți din psihicul meu – supraeu sau id, după cum spunea Freud – și că eu aș fi psihotică fiindcă aud voci. Nu sunt voci, sunt doar niște gânduri fără sunet ale unora, și acum sunt din ce în ce mai rare.
Un alt doilea detaliu care mi s-a părut nesemnificativ este cel legat de ceea ce mi s-a întâmplat la Cluj. La un moment dat am mers, cum am povestit, într-o drumeție pe timp de noapte în munții Bucegi, înapoi deci către București. A fost vorba de o drumeție de mai puțin de 24 de ore probabil fără cazare. Am ajuns la castelul Peleș și unii l-au vizitat, eu nu am putut fiindcă nu aveam bani. A fost o apropiere nefastă și lipsită de judecată, nu de control, de un tânăr student care venise din Republica Moldova. Nu s-a întâmplat nimic sexual, nu am simțit niciun fel de atracție sexuală față de el, dar l-am lăsat să mă sărute, undeva în gara Predeal. Acest sărut a fost, repet, tot ce s-a întâmplat și a fost un lucru lipsit de importanță, doar de fațadă, ca un teatru, cum a fost în Târgu Lăpuș acel lucru oribil și urât dar fără senzații sexuale, după spitalul de psihiatrie. Nici atunci nu m-am gândit că lumea poate bârfi și crede altceva decât realitatea și nu am realizat atunci că ei judecă aceste fleacuri fiindcă ei chiar credeau că eu simțeam ceva sexual – sau acel tânăr, cu un an sau doi mai tânăr, fiindcă la ei în Moldova liceul dura 11 clase. Oricum și Zăgrean Leon mă sărutase la fel în toamna aceluiași an, adică fără vreo senzație sexuală sau atracție, și eu deja uitasem aproape acel moment, dar mă determina totuși din subconștient, fiindcă acel sărut nevinovat de fapt cu acel tânăr – Livia Șchiopu de exemplu numește pupat aceste atingeri – se întâmpla de fapt din cauza amărăciunii mele legată de iubirea mea fără rost față de Leon Zăgrean. În orice caz, nenorocirea cea mai mare a vieții mele s-a petrecut ulterior, fiindcă am fost torturată sexual monstruos zi și noapte de la distanță, ceea ce nu poate fi justificat printr-un singur sărut nevinovat. De aceea a trebuit să mă întorc la București în anul doi de facultate. Și în plus a existat și un bărbat Doru cu care m-am întâlnit de două ori, care m-a sărutat forțat.
În afară de aceste două detalii, al doilea insignifiant, la fel ca și povestea din nordul țării de fapt, nu s-a mai petrecut nimic altceva demn de notat în viața mea și absolut totul e scris pe blog în cele mai mici detalii.
14.12.2020
Amorțeli, sete, amețeală...
Faceți o foarte mare greșeală. Nu am avut nici cea mai mică greșeală și am fost în realitate un om perfect. Nu trebuia să fiu omorâtă.
Sunteți și dvs la fel de vinovați cu ceilalți, veți înțelege când voi termina concluziile (poate).
De mai mult de o săptămână nu am mai avut amorțeli și sete încontinuu. Aseară am mâncat ceva gătit de mama și iar au început setea și trezirea noaptea de multe ori...
Realitatea e că a fost de multe ori otravă și, atunci când nu a fost, medicii nu au vrut să mă trateze. Simptome grave au fost de la sub 40 de ani, după ce m-am mutat în blocul trei din viața mea și se părea că sunt otrăvită și mi se umflau brusc și mult picioarele și medicii megau realitatea, deși era clar tromboză uneori. Unii spuneau că am fost condamnată la moarte încă de atunci.
E o greșeală. A trebuit, după o viață întreagă de suferință, să fac față tot singură și stresului de a fi otrăvită. Chiar acum mi-e sete și beau degeaba.
Se pare că oamenii mai slabi de înger nici nu cred că e vorba de otravă, deși am avut des dovezi clare, iar alteori modul de apariție sau derulare a simptomelor.
Alții însă știu adevărul, și preferă să omoare victima, pentru ca nu cumva proștii să înțeleagă că otrava era un adevăr. Ei văd lucrurile rele drept tabuuri și, oricât de valoroasă ar fi victima, preferă s-o omoare, pentru a nu fi obligați ca implicit să recunoască adevărul despre otravă.
Ei spun din nou, cum au făcut de multe ori, că întreaga lume m-a judecat greșit. Nu știu, poate e adevărat. Am fost și încă mai sunt, un om foarte bun, un om de valoare în general - e greșit să fiu omorâtă. Nu am greșit nimic și am fost ceva bun, veți înțelege dacă citiți tot acest blog și concluziile generale pe care am început a le scrie. Socrate a fost otrăvit, dar era totuși legat de politică, în timp ce eu nu am avut nicio greșeală. Ei au spus că au încercat mult timp să mă înfunde, adică să greșesc eu ceva și nu au reușit și de aceea mă otrăvesc.
ei spuneau că oamenii au crezut mereu că eu sunt altfel, ceva rău, fiindcă erau mnițiți mereu, de pildă eu nu m-am frecat decât de câteva ori în zeci de ani și numai dacă eram monstruos torturată și avansează ipoteza că unii mințeau și le arătau oamenilor ceva în acele momente și oamenii proști înghițeau minciuna, deși evident nu aveam de ce să fac așa ceva pentru interese de plăcere sexuală, fiind evident un om inteligent și altfel ce interes puteam avea?!
ei spun și că absolut la fel i-au păcălit pe oameni și despre cum mă torturau părinții, arătându-le minciunile acestora și acoperind adevărul crud despre nevinovăția mea și ura lor, momentele lor de dezlănțuire, faptul că nu eu îi provocam
Faceți o foarte mare greșeală. Nu am avut nici cea mai mică greșeală și am fost în realitate un om perfect. Nu trebuia să fiu omorâtă.
Sunteți și dvs la fel de vinovați cu ceilalți, veți înțelege când voi termina concluziile (poate).
De mai mult de o săptămână nu am mai avut amorțeli și sete încontinuu. Aseară am mâncat ceva gătit de mama și iar au început setea și trezirea noaptea de multe ori...
Realitatea e că a fost de multe ori otravă și, atunci când nu a fost, medicii nu au vrut să mă trateze. Simptome grave au fost de la sub 40 de ani, după ce m-am mutat în blocul trei din viața mea și se părea că sunt otrăvită și mi se umflau brusc și mult picioarele și medicii megau realitatea, deși era clar tromboză uneori. Unii spuneau că am fost condamnată la moarte încă de atunci.
E o greșeală. A trebuit, după o viață întreagă de suferință, să fac față tot singură și stresului de a fi otrăvită. Chiar acum mi-e sete și beau degeaba.
Se pare că oamenii mai slabi de înger nici nu cred că e vorba de otravă, deși am avut des dovezi clare, iar alteori modul de apariție sau derulare a simptomelor.
Alții însă știu adevărul, și preferă să omoare victima, pentru ca nu cumva proștii să înțeleagă că otrava era un adevăr. Ei văd lucrurile rele drept tabuuri și, oricât de valoroasă ar fi victima, preferă s-o omoare, pentru a nu fi obligați ca implicit să recunoască adevărul despre otravă.
Ei spun din nou, cum au făcut de multe ori, că întreaga lume m-a judecat greșit. Nu știu, poate e adevărat. Am fost și încă mai sunt, un om foarte bun, un om de valoare în general - e greșit să fiu omorâtă. Nu am greșit nimic și am fost ceva bun, veți înțelege dacă citiți tot acest blog și concluziile generale pe care am început a le scrie. Socrate a fost otrăvit, dar era totuși legat de politică, în timp ce eu nu am avut nicio greșeală. Ei au spus că au încercat mult timp să mă înfunde, adică să greșesc eu ceva și nu au reușit și de aceea mă otrăvesc.
ei spuneau că oamenii au crezut mereu că eu sunt altfel, ceva rău, fiindcă erau mnițiți mereu, de pildă eu nu m-am frecat decât de câteva ori în zeci de ani și numai dacă eram monstruos torturată și avansează ipoteza că unii mințeau și le arătau oamenilor ceva în acele momente și oamenii proști înghițeau minciuna, deși evident nu aveam de ce să fac așa ceva pentru interese de plăcere sexuală, fiind evident un om inteligent și altfel ce interes puteam avea?!
ei spun și că absolut la fel i-au păcălit pe oameni și despre cum mă torturau părinții, arătându-le minciunile acestora și acoperind adevărul crud despre nevinovăția mea și ura lor, momentele lor de dezlănțuire, faptul că nu eu îi provocam
sâmbătă, 12 decembrie 2020
Ultima parte – CONCLUZII - enumerare
Concluzii, partea 1
Azi, 12.12.2020, încep să scriu ultima parte a acestui blog despre viața mea. Iar au intrat în mintea mea cineva în limba engleză cu ideea că el recomandă incinerarea mea. A mai fost această idee. Și totuși, viața mea a fost perfectă... Înainte de a începe să scriu, aș vrea să meditați și dvs. puțin asupra situației mele de mărturisitor al adevărului despre sine. Fără să fi fost narcisică sau egocentrică. În primul rând, e o situație anormală, tragică. Este evident că toți cei inteligenți au înțeles că tot ce am spus eu e adevărul și poate că au înțeles și că e adevărul exhaustiv, dar în același timp mint și joacă teatru că nu ar fi adevărat, sau că ar fi ceva patologic în viața mea sau legat de spunerea adevărului. Este vorba de un om evident omorât și ei nu vor decât să se perpetueze această situație, deci să fiu omorâtă cu totul, fiindcă încă mai respir. În timp ce ei adoptă toți această atitudine, cei proști sau inocenți sunt subordonați de către cei ”inteligenți” prin minciuni despre mine, și ei poate chiar cred cu adevărat că eu mint sau delirez și mai cred și că toți ceilalți așa cred și ei, deși ei au fost doar mințiți de către ceilalți. În mod de-a dreptul ridicol și hidos, unii jucau teatru pe facebook că normalitatea ar însemna, culmea, scrierea de poezii!, ceea ce eu am făcut uneori, dar spunerea adevărului despre sine nu. În cazul meu și al altora eu pledez pentru ideea că scrierea poemelor poate fi uneori un lucru normal, alteori anormal, așa cum unii cred legat de mine, pentru motivul că am primit un diagnostic psihiatric. Tragismul întregului circ e că omorârea unui om total nevinovat și normal este un lucru rău și că victima chiar suferă fizic și sufletește normal, așa cum ar suferi orice om normal omorât și supus multor torturi și toți ceilalți mint – fără a avea de fapt relație cu victima, adică cu mine. Aceste idei vor căpăta contur definitiv la finalul acestui ultim capitol.
În prima și cea mai mare partea acestui capitol voi relua pe scurt rezumatul succint sau 1-2-3 concluzii mai importante, scrise sau nu, despre fiecare dintre temele mai importante abordate în memoriile mele și anume: rejecția socială, familia, nevinovăția, incredulitatea lumii, otrava, psihiatria și psihologia, handicapul, eu și virtuțile mele, sărăcia, izolarea, sexul, Zăgrean Leon, satul, politica, fericirea, autoactualizarea, sinuciderea, tortura, abuzurile medicale, dreptul la muncă și la studii. Voi scrie esențialul, pe rând, într-o ordine oarecare, despre aceste 20 de teme descrise în blogul meu, astfel încât nu va mai rămâne vreo ambiguitate legat de înțelesul real al acestor probleme în cursul vieții mele. Dacă aveți vreo nelămurire, cum am spus de atâtea ori, mă puteți întreba.
Azi iar au intrat peste gândul meu cu ideea că d-l profesor Zăgrean Leon ar fi mințit despre mine și de aceea toți vor să mor. Idee recurentă, nu eu am inventat-o. Nu cunosc nimic despre așa ceva, nu știu pe cine și ce ar fi mințit acea persoană despre mine. Este complet absurd ca un om să fie omorât din cauza minciunilor altora, oricine ar fi aceia, psihiatri sau nu.
După terminarea acestor concluzii succinte și revelatoare, voi scrie două-trei concluzii generale și voi încheia pe un ton cât mai neutru și pozitiv totuși, în lumina binelui și umanismului ca atitudine regeneratoare.
Printre concluziile de gen judecată asupra situației pe care le voi nota voi strecura și câteva idei legate de ideile celor care au intrat cu gânduri peste gândurile mele, fiindcă unele par să fie adevărate - dar, deși sunt un om singur de atâta vreme, totuși pot spune cu certitudine că numai vreo 3-4 lucruri din ceea ce spun ei pot fi certe pentru mine. Poate că sunt mai multe, dar eu nu am dovezi, nu am de unde să știu. Una dintre ideile de acest gen, pe care eu nu le pot crede sau certifica este ceea ce spun ei adesea - că oamenii care abia au avut contact sumar cu mine - adică au fost doar tangenți la drumul vieții mele - ar fi inventat lucruri rele despre mine, lucruri care nici măcar nu s-au petrecut! Nu cred. Ei spun că și în alt mod - simplu, că au inventat ceva ce nu s-a petrecut defel, dar nu am de unde ști. Ideea e că din această cauză oamenii au o imagine greșită despre mine și îmi vor moartea. Nu mi-au relatat niciuna dintre eventualele minciuni despre mine.
Azi, 12.12.2020, încep să scriu ultima parte a acestui blog despre viața mea. Iar au intrat în mintea mea cineva în limba engleză cu ideea că el recomandă incinerarea mea. A mai fost această idee. Și totuși, viața mea a fost perfectă... Înainte de a începe să scriu, aș vrea să meditați și dvs. puțin asupra situației mele de mărturisitor al adevărului despre sine. Fără să fi fost narcisică sau egocentrică. În primul rând, e o situație anormală, tragică. Este evident că toți cei inteligenți au înțeles că tot ce am spus eu e adevărul și poate că au înțeles și că e adevărul exhaustiv, dar în același timp mint și joacă teatru că nu ar fi adevărat, sau că ar fi ceva patologic în viața mea sau legat de spunerea adevărului. Este vorba de un om evident omorât și ei nu vor decât să se perpetueze această situație, deci să fiu omorâtă cu totul, fiindcă încă mai respir. În timp ce ei adoptă toți această atitudine, cei proști sau inocenți sunt subordonați de către cei ”inteligenți” prin minciuni despre mine, și ei poate chiar cred cu adevărat că eu mint sau delirez și mai cred și că toți ceilalți așa cred și ei, deși ei au fost doar mințiți de către ceilalți. În mod de-a dreptul ridicol și hidos, unii jucau teatru pe facebook că normalitatea ar însemna, culmea, scrierea de poezii!, ceea ce eu am făcut uneori, dar spunerea adevărului despre sine nu. În cazul meu și al altora eu pledez pentru ideea că scrierea poemelor poate fi uneori un lucru normal, alteori anormal, așa cum unii cred legat de mine, pentru motivul că am primit un diagnostic psihiatric. Tragismul întregului circ e că omorârea unui om total nevinovat și normal este un lucru rău și că victima chiar suferă fizic și sufletește normal, așa cum ar suferi orice om normal omorât și supus multor torturi și toți ceilalți mint – fără a avea de fapt relație cu victima, adică cu mine. Aceste idei vor căpăta contur definitiv la finalul acestui ultim capitol.
În prima și cea mai mare partea acestui capitol voi relua pe scurt rezumatul succint sau 1-2-3 concluzii mai importante, scrise sau nu, despre fiecare dintre temele mai importante abordate în memoriile mele și anume: rejecția socială, familia, nevinovăția, incredulitatea lumii, otrava, psihiatria și psihologia, handicapul, eu și virtuțile mele, sărăcia, izolarea, sexul, Zăgrean Leon, satul, politica, fericirea, autoactualizarea, sinuciderea, tortura, abuzurile medicale, dreptul la muncă și la studii. Voi scrie esențialul, pe rând, într-o ordine oarecare, despre aceste 20 de teme descrise în blogul meu, astfel încât nu va mai rămâne vreo ambiguitate legat de înțelesul real al acestor probleme în cursul vieții mele. Dacă aveți vreo nelămurire, cum am spus de atâtea ori, mă puteți întreba.
Azi iar au intrat peste gândul meu cu ideea că d-l profesor Zăgrean Leon ar fi mințit despre mine și de aceea toți vor să mor. Idee recurentă, nu eu am inventat-o. Nu cunosc nimic despre așa ceva, nu știu pe cine și ce ar fi mințit acea persoană despre mine. Este complet absurd ca un om să fie omorât din cauza minciunilor altora, oricine ar fi aceia, psihiatri sau nu.
După terminarea acestor concluzii succinte și revelatoare, voi scrie două-trei concluzii generale și voi încheia pe un ton cât mai neutru și pozitiv totuși, în lumina binelui și umanismului ca atitudine regeneratoare.
Printre concluziile de gen judecată asupra situației pe care le voi nota voi strecura și câteva idei legate de ideile celor care au intrat cu gânduri peste gândurile mele, fiindcă unele par să fie adevărate - dar, deși sunt un om singur de atâta vreme, totuși pot spune cu certitudine că numai vreo 3-4 lucruri din ceea ce spun ei pot fi certe pentru mine. Poate că sunt mai multe, dar eu nu am dovezi, nu am de unde să știu. Una dintre ideile de acest gen, pe care eu nu le pot crede sau certifica este ceea ce spun ei adesea - că oamenii care abia au avut contact sumar cu mine - adică au fost doar tangenți la drumul vieții mele - ar fi inventat lucruri rele despre mine, lucruri care nici măcar nu s-au petrecut! Nu cred. Ei spun că și în alt mod - simplu, că au inventat ceva ce nu s-a petrecut defel, dar nu am de unde ști. Ideea e că din această cauză oamenii au o imagine greșită despre mine și îmi vor moartea. Nu mi-au relatat niciuna dintre eventualele minciuni despre mine.
12.12.2020
12.12.2020, după masa
de ceva timp pisica mea neagră, săraca, a început să vomite boabele ei pe unde apucă prin casă
sunt două variante:
fie mi-au dat ultima dată boabe otrăvite, că până la noile boabe nu voma deloc
fie se otrăvește fiindcă îi dau apă din sticlele mele, în cazul în care eu sunt otrăvită prin apă
:(((
după ce voi termina zilele următoare și capitolul de concluzii, veți înțelege, în cazul în care veți citi corect, căci ei spun mereu că vi s-au spus minciuni mereu, ceea ce e în mod sigur adevărat, că de fapt nu am greșit absolut nimic și nu am avut nicio tulburare psihică și nu trebuia să fiu omorâtă.
Iar au intrat cu ideea că ”oamenii nu trebuie să înțeleagă că tu ești nevinovăția absolută”. ”Gândește-te ce s-ar întâmpla” ???
Ceea ce e să se întâmple, se întâmplă. De unde știu ei că oamenii nu trebuie să înțeleagă că eu sunt nevinovăția absolută? S-a mai întâmplat așa ceva? Pe ce se bazează? Fără un exemplu clar nu au dreptul să afirme ceva, doar fiindcă teoretic li se pare așa, doar în urma unei simulări a unor consecințe în mintea lor.
Vă spun adevărul - nu s-ar întâmpla nimic rău.
de ceva timp pisica mea neagră, săraca, a început să vomite boabele ei pe unde apucă prin casă
sunt două variante:
fie mi-au dat ultima dată boabe otrăvite, că până la noile boabe nu voma deloc
fie se otrăvește fiindcă îi dau apă din sticlele mele, în cazul în care eu sunt otrăvită prin apă
:(((
după ce voi termina zilele următoare și capitolul de concluzii, veți înțelege, în cazul în care veți citi corect, căci ei spun mereu că vi s-au spus minciuni mereu, ceea ce e în mod sigur adevărat, că de fapt nu am greșit absolut nimic și nu am avut nicio tulburare psihică și nu trebuia să fiu omorâtă.
Iar au intrat cu ideea că ”oamenii nu trebuie să înțeleagă că tu ești nevinovăția absolută”. ”Gândește-te ce s-ar întâmpla” ???
Ceea ce e să se întâmple, se întâmplă. De unde știu ei că oamenii nu trebuie să înțeleagă că eu sunt nevinovăția absolută? S-a mai întâmplat așa ceva? Pe ce se bazează? Fără un exemplu clar nu au dreptul să afirme ceva, doar fiindcă teoretic li se pare așa, doar în urma unei simulări a unor consecințe în mintea lor.
Vă spun adevărul - nu s-ar întâmpla nimic rău.
joi, 10 decembrie 2020
Internetul în viața mea, partea 13, în sfârșit ultima
Am omis să scriu în postările precedente despre Mrym Phrym, o fostă prietenă pe facebook. De data asta, vina o am eu – eu sunt cea care a renunțat la prietenia ei, fiindcă ea se purta cumva bizar cu mine, dând impresia cel puțin că mă consideră proastă sau nebună. Eu m-am purtat mereu cu respect și cu dragoste chiar cu ceilalți, dar unii, adeseori, se purtau cu mine în așa fel încât lăsau impresia că aș fi altceva, ceva rău. E adevărat că ea a spus poate și ceva adevărat, anume că mama mea poate fi sursa unei părți din răul asupra mea, dar în același timp mă tachina – de pildă, când m-am plâns odată că nu aveam nici bani de hrană, de mult timp, ea mi-a scris că, dacă vreau, pot crește fasole pe balcon. Aceasta a fost picătura care a umplut paharul, după ce ea adesea a râs de mine. Altfel, toată lumea știe că bieții oameni închiși la psihiatrie sunt tratați tot timpul drept proști și copii în același timp, fiind de fapt încorsetați într-o cămașă de forță formată din prejudecăți și reavoință, fără legătură cu modul în care victima se comportă.
În ultimii ani am primit mai multe cereri de prietenie pe facebook, nu știu de ce. Sunt oameni necunoscuți care nici măcar nu mă contactează pe messenger și cu care nu am deci nimic în comun. Le-am respins pe cele mai multe, și din cauză că am fost complet singură și nu aveam ce relație să am cu acei oameni.
Am descris mizeria sărăciei de multe ori. Unul din ajutoarele pe care le aveam erau casele de amanet – aveam 4 inele mici, le amanetam iarna și apoi plăteam câteva luni datoria și le scoteam din nou vara, câte unul, pentru a le amaneta din nou iarna următoare.
Câteva vorbe despre psihologii de pe facebook. Sunt lucruri dureroase pentru mine, e dificil să le scriu, dar voi termina azi, pe scurt.
Unul dintre psihologii de pe facebook sunt eu, dar nu sunt luată în discuție fiindcă am fost respinsă de comunitatea psihologilor, după ce mă respinseseră și mă loviseră ceilalți oameni vreo 6 ani. Probabil că ei au mințit despre absolut tot ce a fost sau ce sunt eu, la fel cum sunt clar minciuni spusele oficiale ale psihologului Călinescu din spitalul de psihiatrie – evident minciuni, repet – dar și minciunile și insinuările altor psihologi, profesori sau colegi. Sau au amestecat minciunile lor dăunătoare cu părți din adevăr, pentru a îi păcăli pe proști. Nu voi vorbi de Rodica Enache sau Carmen Maria Mecu, care există printre prietenii mei pe facebook și acum, despre care am vorbit.
Printre cei de pe facebook era și Ioana, numită și Daniela, fostă Șarba, căsătorită în SUA. Ea are acum o fată mare. A fost colegă bună și inimoasă, care nu m-a ajutat doar pe mine cu cursuri scrise la indigo sau împrumutate, ci și pe mulți alții. Am fost și la ziua ei de naștere de două ori, am povestit deja. Ea a comunicat puțin cu mine în scris pe facebook, dar la un moment dat mi-a promis că mă va căutat – eventual – când va veni în România în vizită, dar nu m-a căutat. Nici Patty Hardin, care și ea a vizitat România nu m-a căutat, m-am gândit că din cauză că nu aveam statut de om liber, deci respectat, și eram izolată din 1984. Dar e posibil ca Patty să nu fi căutat în România pe niciunul din autorii români de haiku, poate acest lucru nu o interesa defel, deși scria și ea ceva de genul acesta.
Ioana m-a invitat pe un grup al absolvenților de psihologie, promoția 1995 – atunci facultatea dura 5 ani. Eu nu mai țin minte mulți dintre acei colegi și oricum nu am avut prieteni apropiați, nici măcar pe Ioana, deși statutele noastre sociale păreau apropiate. Oricum, după cum se mai poate vedea și acum pe acel grup, unde m-au numit administrator în derâdere înainte să părăsească toți grupul, eu m-am plâns iar de foame și lipsă de chiloți sau detergent și de faptul că am fost judecată greșit ca inaptă și închisă la psihiatrie în mod abuziv, fără greșeală sau tulburare psihică, ceea ce mi-a luat drepturile la muncă și la studii. Dan Constantinescu a râs de exemplu de faptul că ”noi copii săraci, cum mai rădeam lumea” – ceea ce eu interpretez drept idioțenie a unuia care nu înțelege că de fapt sărăcia a fost principalul, poate chiar singurul motiv al închiderii mele la pshiatrie și al aproape tuturor necazurilor mele, dar probabil că mințeau din anii 90. Știți zicala că ”bogatul nu crede celui sărac” și Dan mi se părea un tip de om sărac – mult mai bogat poate ca mine – îndoctrinat de cei din clasa socială superioară. Nu știu sigur. Altul sau tot el îmi recomanda în batjocură să merg la un fost coleg al meu pentru psihoterapie. Un anumit individ pe care nu îl cunosc m-a contactat pe messenger spunând că psihologii vor să îmi oefere un mic ajutor financiar și m-a chemat la un punct de întâlnire aproape de hotelul Intercontinental, acolo unde fusese Asociația 22 Decembrie 1989, data la care fusesem eu la Revoluție, desființată apoi și înlocuită cu Asociația vicitimelor mineriadelor – care și ea poate a dispărut, nu am fost atentă, nu știu ce s-a întâmplat cu membrii celor două asociații.
Stând acolo pe stradă, în aglomerație, treceau pe lângă mine tineri mulți în cete,
Întrerup povestirea, fiindcă cineva a insinuat că eu nu sunt om decent, fiindcă am povestit totul despre cum sunt masacrată, omorâtă clar, după cum se putea și se poate încă dovedi.
Nu e adevărat, nici acum nu au dreptate.
Fiți atenți cuvânt cu cuvânt la ce scriu în cele următoare.
De ce am scris eu totul despre viața mea?
Am fost un om total nevinovat, dar și de valoare de caracter - morală - cu suflet foarte frumos și inteligență superioară și capacitate de creație chiar, ca intelectual-femeie. Oricum, răul nu era doar moartea mea, erau mai multe lucruri și omorârea mea nu era necesară în mod sigur, era ceva rău.
Era deci o datorie să scriu tot adevărul, findcă nimeni nu l-ar fi scris pentru mine.
Fiind monstruos torturată, mai ales cu otravă, m-am străduit să scriu adevărul exhaustiv, mereu părea că nu e destul și ei otrăveau din nou sau torturau mai tare.
Era foarte clar, după aproape 30 de ani de tortură, că ei oricum m-ar fi otrăvit în continuare, și m-ar fi torturat, chiar dacă nu aș fi scris nimic public despre mine, nici măcar poezii. Aveam de ales între a muri în adevăr sau în minciună și am ales prima variantă, care mai lăsa și speranța ca ei să înțeleagă și să îmi lase viața, mai ales să nu mă mai otrăvească. Dacă s-ar fi întâmplat așa, atunci aș fi mai avut nevoie de 2-3 lucruri, dar, chiar și fără ele, aș fi reușit să las ceva mai bun scris în urma mea, chiar dacă nepublicat, fiindcă alt gen de creație nu era posibil, dovedind foarte clar că eram un om perfect normal dintotdeauna și încărcată numai de frumusețe și bine. Dar toți vor să mor, deci tot ce e viața mea e această mărturie completă și adevărată despre mine...
Scrierile mele, inclusiv memoriile, nu au fost indecente niciodată, trebuie să citiți cu atenție. Am dorit să fie un pic de fericire și omenie, un pic de bunătate, de lumină și umanitate și rațiune, de dragoste de adevăr și dreptate, un pic de poezie și puritate, ceva frumos și sincer, așa cum am fost și eu mereu. Cu drag de oameni și gândul bun, și, pentru numele lui Dumnezeu, e adevărul și ”ei” au dreptate că e o crimă monstruoasă, care poate fi oprită!
Iar au intrat nebunii cu ideea lor des repetată că ”acum încearcă să înțelegi cât sunt de porci”, idee prin care ei-au păcălit pe proști că ar fi niște oameni/porci în spatele meu care mă inspiră sau mă stimulează să scriu adevărul și pe alții îi deranjează că eu scriu adevărul și de aceea îi numesc pe ăia porci, când în realitate acei porci nu există, sunt doar eu ca individ și om singur.
Stând acolo pe stradă, în aglomerație, treceau pe lângă mine tineri mulți în cete, care mă priveau și mă agresau prin simpla lor trecere, amintind de tinerii care apăreau la fel, agresivi prin număr, uneori și verbal, pe vremea când lucram la ASE. Peste mintea mea a intrat unul cu ideea că aceia sunt tineri greșit îndrumați de adulți – nduși în eroare să mă lovească pe mine, direct sau indirect. Posibil, oricum la mine la bloc era clar aceasta. A venit o persoană necunoscută, un bărbat care mi-a adus vreo 170 de lei, sumă care mi s-a părut mică, atunci aveam mare nevoie de puțin mai mult. Nici măcar nu a sugerat cel mai mic indiciu de ceva ce aș putea mucni, fie și în regim de voluntariat. În afară de cea ce am notat de-a lungul acestei ultime povestiri, aceasta a fost ultima sumă primită ca ajutor, în afară de puținul pe care mi-l mai dădea mama, care nici ea nu dădea mai mult de 50 lei, uneori cu împrumut.
Printre psihologii de pe facebook mai era și Camelia Popa, fostă Zaizon, fostă colegă de facultate, care lucrase și în jurnalistică. Ea îmi povestise în timpul facultății că fusese închisă și ea la pshiatrie cu diagnosticul de psihoză postpartum. Nu știu dacă era adevărat, dar asta însemană că pe ea au acceptat-o cu drepturi depline. Camelia m-a dernajat prin minciunile postate pe facebook și prin gustul ei pentru lucruri cam întunecate, chiar și în postările fără legătură cu psihologia de pe pagina ei facebook, așa încât am renunțat la ”prietenia” ei. Oricum, nu a existat vreo relație între noi două.
Mai am de adăugat că am trimis o dată sau de două ori linkul spre acest blog al meu foștilor colegi sau profesori din facultatea de psihologie (Minulescu, Mitrofan, Rocco, Trifu, Vladislav, Cucu-Ciuhan ș.a.), dar nu au putut să mă ajute cu vreun răspuns sau sfat sau ajutor concret. Oricum, ei îmi negaseră direct și indirect drepturile la muncă și la studii.
Am retrimis doamnei Minulescu Mihalea un email, după ce am descoperit că lucrase sau lucra pe o stradă din apropierea locuinței mele – Ștefan Mihăileanu. Unii interpretează astfel de coincidențe în mod paranoic, ca și cum era ceva aranjat de unii din ”spatele” meu, când de fapt nu era așa. Mihaela Minulescu seamănă în mod ciudat cu Micaela Slăvescu, atât ca nume și chip, cât și ca mod de a vorbi ș.a. Iată aici corespondența scurtă cu dumneaei, unde bizar mă numea Monica și introducea particula NU, ca o formă de rejecție, dar eu sigur nu am greșit nimic. Întâi în 2017:
Doamna Minulscu,
Poate că vă mai amintiți de mine, mă numesc Cristina-Monica Moldoveanu și am fost studentă la psihologie în 1990-1995. Vă spun pe scurt - complet izolată de 12 ani și ceva (în afară de relația cu mama), fără loc de muncă sau bani, rezist din ce în ce mai greu, am aproape 47 de ani. De fapt nu e greu, e înfiorător. Am scris peste tot, am fost peste tot, am vorbit peste tot și toți m-au respins. Nu am cu cine schimba două vorbe. M-am oferit să muncesc orice, fără bani chiar, și toți m-au respins. V-am scris și dvs. mai demult să vă dăruiesc o carte de poezii (singura a mea), care de fapt nu a plăcut nimănui, dar nu ați putut să îmi răspundeți - poate că nu ați găsit mesajul. Eu am rămas aceeași, mereu cu inima deschisă și dragoste de oameni și de viață din 1984 cînd a început calvarul meu. Doar că m-am îngrășat foarte mult din cauza necazurilor, lipsei banilor. Avînd în vedere că locuiesc foarte aproape de centrul ARPA, vă întreb dacă nu ați avea să îmi dați ceva de făcut, orice muncă fizică sau intelectuală de care aș fi în stare și ați avea nevoie dvs., evident chiar și fără remunerare. Mi-aș dori așa de mult să muncesc și eu măcar cîțiva ani înainte să îmbătrînesc, toată viața am așteptat. Vă mulțumesc dacă ați citit și dacă nu veți putea răspunde voi înțelege.
Cu bine,
Cristina-Monica Moldoveanu
Buna ziua,
draga Monica ce s-a inatamplat in toti acesti ani in care nu ai putut sa lucrezi?
NU ai dat licenta in psihologie?
Unde ai incercat sa e amgajezi si nu te-au angajat?
Ce motive au gasit? NU te-ai acreditat la Copegiul Psihologilor?
NUmai de bine, MM
Bună seara, mă bucur foarte mult că mi-ați răspuns. Vă doresc o seară plăcută în continuare. Numele meu e de fapt Cristina. Eu avusesem o internare forțată la psihiatrie la 21 de ani și apoi am fost respinsă de fapt pe temeiul acestei internări, adică respinsă de colegii și profesorii din facultate - poate mai puțin dvs. Eu nu am avut probleme de stres posttraumatic din cauza faptului că părinții mei erau monstruoși și niciun fel de delir sau altă tulburare psihică, cred că putței ghici că am dreptate. Știți că tot ce scriu psihiatrii în acte e minciună. Dar la master mi s-a spus că nu am dreptul să fac psihoterapie și probabil nici altceva. Și că dădusem examen degeaba. Mai înainte lucrasem un an ca suplinitoare la un liceu. Eu am dat la master fiindcă nu aveam niciun serviciu și pe nimeni cu care să comunic și din același motiv am dat ulterior la medicină examen și am intrat abia a treia oară, la 28 de ani. Între timp am fost închisă în 1996 a doua oară la psihiatrie din cauză că nu aveam serviciu și mi se spusese că nu am dreptul să muncesc fiindcă am diagnostic psihiatric. Nu mai povestesc cum. Apoi am avut o tentativă de sinucidere altruistă în 1998, din cauza unei migrene monstruoase, cînd mă temeam că voi deveni nebună la fel cu oamenii care mă chinuiau sau care se purtaseră anormla și ciudat cu mine (nu mai povestesc). Am pierdut o parte din gamba stîngă. Am continuat medicina cu note bune ca mereu, dar nu am putut termina și am abandonat în anul 5, din cauza unor migrene presionale foarte puternice și unor probleme digestive. Am fos torturată zilnic și abuzată și de vecini și de alții - nu mai povesesc, am fost otrăvită (încă pot dovedi) și mi s-au luat mereu lucrurile din casă, inclusiv acum în ultimii ani, lucruri pe care nicidecum nu le-aș fi aruncat și ale căror poze încă le am. Dar am rezistat. La spitalul de psihiatrie mi s-a spus că nu pot avea pensie, dar legal nu aveam nici dreptul să muncesc și dna doctor psihiatru mi-a spus să mint. Pe dvs nu vă mint, de fapt nu am mințit niciodată și în zadar nu am spus. Am lucrat din 2003 pînă în 2005 ilegal ca profesor de psihologie, dar mi-am pierdut serviciul. Tata a murit tot în 2005 la 63 de ani. M-am angajat ca bibliotecară la ASE, dar am fost victima unor abuzuri groaznice și înscenări din partea colegilor și așa numitului șef. Nici salariul nu mi s-a dat corect, de la început am lucrat ca femeie de serviciu și apoi nu mă mai lăsau nici să șterg praful. A trebuit să renunț fiindcă stăteam degeaba 8 ore pe zi în zgomotul colegilor și muzica impusă de șefi. Nu se putea nici citi acolo. Mă durea capul rău zi de zi, că altfel mai stăteam acolo deși nu mai erau perspective. M-am înscris la fundația Motivation pentru găsirea unui loc de muncă și o tînără prsiholog m-a întrebat dacă vreau să fiu femeie de serviciu și bineînțeles că i-am spus că da, era evident, fiindcă izolarea totală și săărcia sînt groaznice. Nu mi-au găsit vreo 4 ani de lucru, apoi programul s-a încheiat. Am mai căutat de lucru fără succes de pildă la o bibliotecă. La fundația Estuar pentru schizofreni, etc. am încercat să merg fără succes, adică am fost primită tot ilegal - respectiv dna psihiatru (de la policlinică, fiindcă în 2007 am fost dispensarizată definitiv) nu a vrut să îmi dea actele necesare legal. În același timp ea îmi propunea să lucrez la Kaufland casieră, dar nu puteam fiindcă mă îngrășasem prea mult, plus lipsa piciorului. Abia anul acesta mi s-a dat o pensie pentru boală psihică de 530 de lei, tot datorită asistentei dnei dr psihiatru, dar îmi doresc mai mult deîct puteți înțelege să renuț la ea și ăs muncesc ceva. Dar, din 2007, dna dr de familie a spus că, datorută Uniunii Europene, ea nu mai poate să îmi dea adeverință pentru angajare ca odinioară. Totuși, eu eram la fel ca înainte și eram aptă de muncă și nici nu eram obeză atunci. Acesta e tot CVul meu pe scurt. Am scris poezii numai din cauza singurătății, cu speranța că le va citi cineva, dar toți m-au respins, chiar dacă între ei se acceptă și au multe acitivități. Și în ce privește haikuul am pățit la fel, deși inițial păreau că mă acceptă și ulterior eu nu m-am schimbat și puteam facce diverse lucruri utile cu drag. Absolut sigur ei au greșit, nu eu, vă pot dovedi chiar, dar nu are rost. Iertarea și bunăvoința pe care le-am acordat oamenilor au fost în zadar, dar nu are importanță desigur.
Asta e tot. Îmi cer scuze dacă v-am deranjat. Poate că dna dr de familie mi-ar da adeverință dacă aș găsi de lucru, dar eu nu am avut niciodată pe nimeni și nici familie de fapt din 1984. Familia mea era foarte săracă și de fapt de aceea m-au respins ceilalți. Dna dr de familie mi-a refuzat ajutorul medical deși aveam probleme grave de sănătate fizică - umflarea picioarelor cu tromboză încă de la 37-38 de ani, probleme renale, gastrice, cardiace, etc. Acum e mai bine, m-am mai înzdrăvenit, dar iau pastile pentru multe ofuri.
Vă doresc cît mai multe lucruri bune, și dacă vreodată veți dori să citți poeziile mele, le găsiți pe blogul meu de mai jos în parte. Sînt extrem de singură, vorbesc numai cu casierii de la supermarket. Cîțiva ani (4-5) nu am avut haine și pantofi decît o pereche ruptă și iarna nu aveam haină, dar acum am, din fericire. Dacă vreodată aveți nevoie de mine, mă puteți contacta cu încredere. Nu vă mai deranjez acum.
Cristina M Moldoveanu
Doar atît - am spus că nu aveam familie - da, fiindcă părinții mă urau foarte rău și mă abuzau zilnic, inclusiv după 18 ani mă băteau la sînge și tata precis nu avea cum să fie tatăl meu, nefiind nicio asemănare fizică, așa știu din cîte am citit. Scuze că am revenit - sînt tipicară, dar nu vă voi mai deranja. Am intrat la mdicină la 27 de ani și piciorul l-am pierdut tot atunci.
Dumneaei nu răspunde, eu scriu din nou după 6 luni:
Doamna Minulescu,
Iertare dacă vă deranjez, scriindu-vă din nou. În definitiv, am așteptat 34 de ani. Consider că am fost destul de inteligentă ca să înțeleg deplin, citind și multe cărți, că diagnosticul meu psihiatric a fost abuziv, că nu am avut niciun fel de delir și că orice e scris despre mine, în sens psihiatric sau psihologic, este fals. Dar din cauza aceasta nu am fost lăsată să muncesc, deși eram tânără și în stare să muncesc și să studiez mult. Provin dintr-o fmailie foarte săracă, dar mi-a trebuit poate cam mult timp ca să înțeleg că sărăcia a fost motivul pentru care m-a respins societatea, inclusiv colegii de la psihologie, și nu au fost alte motive psihologice - sau sărăcia a fost motivul principal, de care poate nici ei nu își dădeau seama întrutotul, la fel ca și mine. Am fost crescută în sărăcie și am suferit lipsă de hrană și haine de mică, dar mai ales vreo 7 ani după moartea tatei în 2005. Acum un an am fost forțată să mă pensinez - cu 530 lei pe lună - deocamdată actul nu e definitiv, din cauza așa-zisei boli psihice care nu fusese decât abuzul monstruos al părinților și familiei și o hărțuire sexuală asupra mea din partea unui profesor universitar. Bineînțeles că nu voi accepta pensia definitivă. Astfel, nu am avut dreptul să am copil sau să muncesc sau să studiez și am suferit multiple abuzuri. În ce privește situația mea în familie - am fost abandonată de mamă la bunica paternală din fragedă copilărie. Mama era foarte rea încă de atunci și, din fericire, nu venea să mă vadă nici când eram bolnavă mai grav. Abia după moartea tatei am înțeles deplin că, nefiind copilul biologic al tatei - acesta și cei ai lui nu m-au acceptat de fapt, iar mama mă ura probabil (în mod inconștient) fiindcă apărusem pe lume poate fără voia ei și cei din partea ei de asemenea m-au respins, inventând că aș fi nebună. Asta e tot despre mine, nu mai insist. Mama bineînțeles, ascunde adevărul și e singura mea relație și are 71 de ani.
Ceea ce vreau să subliniez e că doresc nespus de mult să continui pregătirea profesională sau academică într-un mediu instituționalizat și doresc nespus de mult să muncesc ceva, orice, fie și cu jumătate de normă. Vă cer informare și ajutor, dacă e posibil. E adevărat că sunt obeză, nu am un picior și sufăr de inimă și ficat din motive pe care nu le mai explic, dar vreau să trăiesc și, dacă aș fi acceptată (ipotetic măcar), mi-aș reveni și aș slăbi în mod cert. Am fost profesoară cu normă întreagă și activități suplimentare timp de 2 ani de zile, tot fără un picior! Aș dori să studiez la distanță sau cu frecvență redusă orice ar fi posibil - în română sau engleză - psihologie cognitivă sau filozofie sau orice tip de masterat sau program postuniversitar, aș munci mult și ordonat zi de zi, aș fi fericită etc. Știu că probabil aceste cursuri costă, dar, în condiții anume, poate că mama ar reuși să mă ajute - de exemplu anul acesta am renunțat a merge la nunta verișoarei mele primare, ce ar fi costat prea mult... Poate că aș convinge-o să vindem apartamentul în care nu stăm, unde eu am 3/8, dar sunt în indiviziune cu ea, sau am găsi altă soluție. Eu nu mai pot așa. Locuim acum separat, din fericire. Acum ne înțelegem destul de bine, ea s-a mai domolit, temporar cel puțin. Mulțumesc mult, numai bine vă doresc,
Cristina-Monica Moldoveanu
Apoi în octombrie 2018 :
V-am mai trimis o scrisoare asemănătoare în 13 iunie a.c. Nu știu nici eu cui să mai trimit, am hotărât să trimit din nou vreo 10 scrisori diferite dacă voi putea și să merg personal în diferite locuri, nici eu nu șitu unde. Șitu că de pe internet nu pot obține nimic.
Știu că problema e simplă: nu sînt acceptată nicăieri de nimeni și că aparent trebuie doar să mă ”lupt” pentru o pensie pentru boală psihică de vreo 600 lei pe lună. Adică să mă grăbesc să mor. Mama spune că trebuie să mă internez din nou la psihiatrie. Eu nu am mințit niciodată și nu înțeleg cum anumiți psihologi clinicieni și psihiatri pot minți așa evident, pecetluind cu boală și moarte soarta oamenilor săraci, cum am fost și eu. Dar pensia aceea se calculează pentru anii de muncă sau facultate absolvită. Și eu mai puteam munci și chiar studia ceva, măcar personal. Eu nici acum nu am înțeles de ce societatea m-a aruncat efectiv morții în mod indirect, dar și direct, nu mai explic cum. Abia anul acesta am înțeles un fapt foarte probabil - că mama și tata m-au chinuit monstruos și mi-au promis tot răul cu putință fiindcă eram un copil din flori, nedorit, al mamei. Modul în care am fost crescută de restul familiei și faptul că nu semănam fizic deloc cu tatăl vitreg și destul cu mama par să confirme aceasta. Abia zilele trecute m-am gîndit că poate tatăl meu biologic a fost o persoană nedorită - poate țigan - fiindcă trăsăturile mele au început să îmi arate ceva mai puțin plăcut, dar asta poate fi datorită vîrstei și suferințelor ce s-au acumulat. Efectiv nu știu și nu am nicio idee patologică, cum nu am avut niciodată. Nu am avut cunoștință de nicio rudă cu care să semăn și efectiv nu mă interesează cine a fost tata. Mama se opune să vînd aparatamentul meu personal, dar poate voi face asta dacă va trebui și se va putea, din moment ce sînt încă în viață - ea a fost un om prea monstruos cu mine și în aparență restul lumii și chiar și societatea m-au respins din cauza ei. Bineînțeles că am iertat pe toți, dar degeaba. Absolut sigur nu am greșit nimic toată viața.
Efectiv am cerșit din 1984, cînd a început calvarul meu.
Nu vă mai rețin cu amănunte. Repet, nu am avut niciodată tulburare delirantă și nici idei delirante și nicio altă psihopatie. Sper că nu vă simțiți jignită. Dvs., fiind un psiholog adevărat, cunoașteți bine adevărul despre astfel de cazuri. Poate veți găsi timpul să îmi dați un sfat, dacă nu oricum vă doresc cît mai multe zile senine și liniște. Ca întotdeauna, plîng și cerșesc orice ar fi posibil dintre următoarele:
* să văd măcar 2-4 persoane pe lună, cu care să am cîteva schimburi de cuvinte - direct/la telefon (toți m-au respins, chiar dacă nu vorbesc despre mine de fapt)/ prin scrisori la poștă sau mail sau videochat. Eu nu am avut din liceu pe nimeni. De 13 ani e numai mama, nici verii mei nu îmi trimit măcar sms de sărbători. Nu am avut din 84 nicio sărbătoare. Eu mereu am avut grijă și i-am respectat pe ceilalți cu dragoste adevărată degeaba. Am vrut să merg la Estuar - fundație pentru pacienți psihiatrici și psihiatra mea mi-a dat acte false, ca și cum avea ceva de ascuns, așa cum mint toți ceillați în sistemul psihiatric despre mine. Eu nu înțeleg de fapt de ce nu poate fi adevărul (e evident că tot ce spun ei e minciună, nu mai explic) și de ce toți fac cum spunea mama că ”părinții au voie să își omoare copiii dacă vor”. Etc. Singurătatea totală de 10 ani - nici măcart un mail - e groaznică după 34 de ani de izolare aproape totală în ansamblu.
* să am o activitate oarecare, chiar neremunerată. Sau cu răsplată mică. Eram încă în stare și acum 13 ani cînd încă eram tînără și chiar și acum mai pot iubi oamenii și viața și munci ceva în mod echilibrat. Pot fi fericită și pot dărui fericire oamenilor cu suflet bun.
Aș munci fericită - tehnoredactare, traduceri, corectură, organizare de texte sau obiecte etc. Orice activitate utilă cît de cît. Orice mi s-ar oferi.
Aș studia fericită în paralel orice pentru întreținerea funcției cerebrale. În public sau singură acasă. Am mai studiat cursuri gratuite pe internet - mai ales istoria civilizației sau alte studii sinoptice.
Între timp, datorită diverselor toxice alimentare, datorită sărăciei, lipsei de haine și pantofi și hrană (fapt pentru care am cerșit pe stradă) m-am îmbolnăvit, dar încă pot munci și pot fi fericită, chiar dacă am așteptat în zadar 34 de ani.
Ce importanță are că murim? ceea ce contează e să facem tot ce putem mai bun în clipele vieții, fără a uita de principiile economiei psihice armonioase și astfel vom fi fericiți mereu, fără a putea să ne reproșăm ceva.
Cu gînduri frumoase,
fosta dvs studentă,
Cristina-Monica Moldoveanu
În rest i-am mai trimis urări de sărbători fericite în decembrie 2017 și 2019. În 2019 mi-a răspuns, fiindcă i-am trimis câteva desene și poezii ale mele:
Sărbători fericite!
Gânduri de bine și frumos, cu singurul dar pe care îl pot face, câteva din poeziile mele din ultimii 3-4 ani și câteva poze ale mele. Eu nu mai știu sigur cât timp voi vedea sau cât de bine, fiindcă mi s-a spus că am cataractă incipientă. Desigur, fiind mult mai multe probleme de sănătate fizică, sunt încă în stare să muncesc câte ceva, singură cum sunt doar cu mama. Desenele mele mai vechi, mai jos, poate voi mai desena sau scrie sau citi mai ales pentru ochii pereților.
Cristina M Moldoveanu
Mulțumesc, sunt foarte frumoase desenele și poeziile. Felicitări.
Un Nou An plin de noroc și binecuvântare!<br/>
Desenele mele:
Mai adaug patru acum, pentru a fi cunoscută de dvs., cititorii blogului, ultimele două sunt din anul 2000
Ultima parte a povestirii se referă la probleme legate de studii și muncă. După cum probabil ați înțeles, de sute de ori am explicat aceste lucruri – am fost o persoană conștientă de apartenența sa la clasa socială de jos sau a săracilor. Mi s-au refuzat drepturile la muncă și la studii atât în mod direct, cât și indirect, de persoane precum psihiatrii, psihologii, profesorii și colegii din facultatea de psihologie, nefasta psihiatru Vișoiu, medicul de familie și, în final, medicul care m-a pensionat.
De sute de ori am explicat că eram încă tânără și capabilă de muncă și nu greșisem nimic toată viața. Cu toate că era o nedreptate și aveam mare nevoie și de dreptul la studii superioare, m-aș fi mulțumit desigur cu dreptul la muncă cel puțin, tot ar fi fost suficient pentru a dovedi absolut totul despre mine în câțiva ani, și oamenii s-ar fi obișnuit cu mine și eu cu ei și m-ar fi respectat și iubit, și la fel și eu.
Probabil că nu știți că omul singur nu poate pur și simplu să își găsească un loc de muncă. Dar pentru mine problema era interzicerea dreptului la muncă, fiindcă dacă l-aș fi avut, atunci aș fi căutat de lucru fiind sigură pe mine, fără teama că va trebui din nou să muncesc în ilegalitate. Dacă ar fi fost adevărul despre viața mea, atunci m-ar fi acceptat să am dreptul la muncă și la studii, deci ar fi fost dreptate. Reciproc, dacă după moartea tatei cel puțin mi s-ar fi dat dreptul la muncă și la studii, atunci totul ar fi fost foarte bine pentru totdeauna și pentru mine și pentru ceilalți care nu m-ar mai fi otrăvit și nici nu m-ar mai fi torturat, căci aș fi fost acceptată exact pentru ce eram ca om și nu ar mai fi fost nicio problemă, aș fi fost respectată ca proprietar etc. Eram încă tânără la 35-36 de ani, aveam banii necesari să plătesc cursuri de reconversie, de exemplu la filozofie, sau vreun program de master sau altceva, orice. Trebuiau să mă accepte ca om liber. Și puteam și munci simultan poate jumătate de normă. Sau, repet, măcar dreptul la muncă, nu am fost un om răsfățat sau pretențios, fiiind săracă.
Am făcut tot posibilul să fiu acceptată, oricunde, dar m-au refuzat mereu. Și acum, dacă nu ar fi fost epidemia de covid de un an, m-aș fi dus să o caut din nou pe Căpraru, despre care am povestit, să o rog în genunchi, fiindcă și ea m-a indus în eroare că mă va ajuta, mai demult și apoi m-a dispensarizat... adică nu mai puteam fi admisă ușor la spitalul de psihiatrie și deci nu o puteam găsi și nu aveam cum să am pe nimeni nu care să vorbesc două-trei vorbe toată viața.
Deși am fost izolată întreaga viață și nu aveam suport social, deci cadru de implemetare a teoriei în practică, deci nu puteam fi utilă poate, dar, deși nimeni nu a vorbit cu mine o viață și poate că par neadaptată, totuși mi-am păstrat capacitatea de a studia mult timp, mai ales lucrări teoretice, abstractizări filozofice. Eu încă pot vorbi normal cu oamenii și încă sunt un om normal, ca întotdeauna. Între anii 35 și 45 ai vieții mele am fost la maximul evoluției mele intelectuale, arfi fost cel mai bine să fac cursuri superioare sau postuniversitare, orice aș fi putut, dar nu m-au acceptat și m-au și otrăvit monstruos, căci altfel aș fi reușit măcar în singurătate să studiez și să scriu ceva mai inteligent și mai bun decât banale memorii triste și adevărate. Aș fi reușit să dau măsura a exact ceea ce eram și chiar eram în stare să muncesc intelectual cel puțin 10 ore pe zi în mod eficient. Chiar și fizic eram aptă de multe lucruri și de gimnastică. Aș fi apărut exact așa cum eram, cu tot ce e bun și luminos actualizat, dăruit altora.
Aș fi fost poate în stare să mă pregătesc de exemplu pentru a începe o muncă în învățământul special, măcar ceva mai simplu, sau orice altceva unde era nevoie de puțin suflet bun și căldură și ceva blândețe și răbdare.
Sunt trei lucruri mai importante de notat în acest sens. În anul 2017 aveam numai 46 de ani și am fost obligată, după lipsuri financiare distructive, să accept să fiu pensionată cu 450 de lei la început, care acum sunt 800 lei lunar, cum avea mamaia mea înainte de 1989. La început mi-au spus în gând că mi s-a dat o pensie de moarte. În 2017 a trebuit să suport umilința ca asistenta Carmen să meargă cu mine la medicul care aproba el singur dosarele de pensie anticipată, că așa se numește, și ea să spună acolo că este o rudă a mea și să împingă cadouri, fiindcă așa se procedează. Tot la policlinica Iancului. Medicul avea o gropiță în bărbie cum avea profesorul Zăgrean Leon. Din cauza suferinței sufletești că mă pensionează nici nu am verificat ce declarație a semnat acel om, care ”închidea ochii” asupra adevărului. El a spus că trebuie să revin peste 2 ani la el, pentru revizuirea actului și mi-a spus că nu am voie să muncesc nimic, că altfel pierd pensia. Bun, dar am căutat degeaba ulterior… nu aveam pe nimeni. Suferința sufletească a pensionării după o viață întreagă în care am dorit să obțin dreptul la muncă m-a doborât. Am citit ce a semnat el abia după revizuirea din 2019, când i-am spus din nou că îmi doresc enorm de mult să muncesc. Acel om ticălos, deși avea mai multe opțiuni, a mințit că eu am pierdut capacitatea de muncă în proporție de 100%, ceea ce era fals – putea să fi spus măcar 50%... Acest act mincinos, ca și actele de la psihiatrie din 2016, mă condamnau practic la moarte – fiindcă de fapt, ceea ce e scris sau declarat despre un om influențează inconștient personalitatea individului și chiar sănătatea fizică.
În același an al pensionării, 2017, am încercat fără succes să fiu acceptată pentru corectură texte, pentru traducere etc. apoi, în 2018, am făcut un gest care vă poate întări credința că eram nebună, dacă nu luați în considerare faptul că eram complet singură de atâția ani și era deci normal. Oricum eram un om normal, chiar dacă izolat cu forța. Am trimis un email ueni persoane care se ocupa de cursul de master Open Mind în limba engleză la Facultatea de Filozofie din București. Desigur îmi doream mai ales să citesc cursurile/textele scrise pentru acel curs, dacă existau, și poate că dacă aș fi cunoscut vreun cadu didactic la facultatea de filozofie aș fi fost mulțumită să îl rog să îmi împrumute astfel de materiale didactice. Mai demult, da, mi-ar fi plăcut să studiez eu însămi ceva, atunci era prea târziu la 46 de ani, cu statutul de pensionară și pacientă psihiatrică. Dar fusese vorba și de faptul că odinioară, în tinerețe, fusesem respinsă de la studii pentru acelai motiv, deși eram totuși în stare să studiez și să realizez ceva creativ în ruma studiilor. Acest lucru ar fi mai fost încă posibil după 35 de ani o vreme, eram cu adevărat încă aproape de spiritul universitar, nu știu dacă puteți înțelege. Adică eram încă tânără, aveam putere de efort, dar era și ceva în plus, adică un fel de adaptabilitate și aer sau aromă a cursurilor universitare – o culoare anume a cerului sau un ”gust” al gândirii. Oricum, era mai degrabă durerea faptului că fusesem mereu respinsă, dar eram și singură de mulți ani și aș fi fost fericită cu orice fel de activitate – acum sunt destule cursuri tipărite scanate și gratuite de descărcat pe internet și există și platforme de cursuri gratuite, cum ar fi Coursera și Edx. De curând Edx s-a restrucuturat și nu mai permite studii gratis ca odinioară. Dar mai sunt destule tipărituri gratuite și există deci posibilitați pentrui cei care doresc să studieze ceva singuri… însă, pentru a reuși ceva frumos, cei talentați trebuie totuși să fie conectați și la fluxul evenimentelor informaționale actual și să nu fie complet singuri, cum am fost eu. Aș fi fost fericită chiar dacă aș fi fost acceptată oricât de puțin, în orice fel de activitate educațională pentru adulți, de aceea am scris așa cum am scris și trascriu aici scrisoarea trimisă de mine în 2017. Chiar și simpla activitate manuală mi-ar fi utilă. În orice caz, fiind în mod inuman condamnată la moarte de fapt, fără nicio greșeală respinsă o viață, eu nu aveam cum să am cărți de vizită care să îmi permită accesul la vreun curs sau alt mediu social educativ, așa cum alte persoane se pot prezenta altora cu titlurile cărților scrise de exemplu. Iată scrisoarea aceea, un act de comunicare normal de fapt dacă ținem cont de izolarea totală a victimei și nedreptatea unei condamnări la moarte a sa, fără vreo greșeală. Chiar așa trebuia să fac, să las un semn adevărat despre mine altora:
Doamna Tigau,
Vă rog mult să citiți cele ce urmează, o scurtă prezentare a mea și a intențiilor mele. Mă interesează programul de master pe care îl coordonați - Open Mind - dar nu găsesc suficiente informații pe pagina de pe internet. Chiar dacă nu mă puteți ajuta în privința Open Mind, poate veți avea bunăvoința să îmi oferiți alte informații.
Veți găsi în cele ce urmează așa-zise traumatisme psihice ale mele, dar, în numele rațiunii, veți găsi și adevărul - că de fapt, așa politraumatizată cum sunt, nu am am și nu am avut tulburări psihice și am reușit să îmi mențin viața și tonusul psihic pînă azi.
Eu sunt o persoană singură de 47 de ani și lumea se poate întreba de ce nu am și nu am avut niciodată pe nimeni. Eu aș răspunde: cum aș fi putut acosta oamenii pe stradă doar pentru a avea prieteni sau relații de ”comunicare”? Nu am avut ocazia să cunosc lume. Veți întreba atunci: nu ai familie? Voi răspunde - nu o am decât pe mama, absolut nimeni altcineva nu vorbește cu mine și ea e singura mea relație, o mamă care m-a abuzat încă din fragedă copilărie. Eu am fost crescută de mama tatei, azi mort de 13 ani, care foarte probabil nu era tatăl meu, deoarece nu exista nici cea mai mică asemănare fizică între noi, ceea ce, conform datelor medicale de specialitate pe care le-am citit, duce la concluzia că nu era tatăl meu. Era un bărbat foarte sărac, pe jumătate ungur după mamă, conform datelor lui de naștere, inginer de drumuri și poduri, iar, după ce eu am împlinit 13 ani, fiindcă m-a luat să stau cu el și cu mama, a început să mă bată și să facă scandaluri monstruoase împreună cu ea. După 1989 - bețiv și jucător de jocuri de noroc. Desigur, la școală am fost premiantă cu 10, am iubit mult învățătura, am intrat cu 10 la un liceu prestigios în 1985 - la Colegiul Mihai Viteazul - și am absolvit cu medii destul de bune - nu foarte bune, fiindcă matematica nu era simplă pentru mine. Chiar dacă părinții erau monstruoși. Atunci nu știam că sărăcia și izolarea în care se zbăteau părinții mei vor fi sursa necazurilor mele ulterioare. Aveam câteva rude bogate în București, dinspre mama, dar nici nu se uitau la mine și chiar am fost molestată sexual (ușor) în timpul liceului de unul dintre aceștia, la una dintre rarele întrevederi. Tata a început să mă bată mai violent după 18 ani, la sânge chiar uneori și am reușit să fug și să dau admitere la Cluj la psihologie în 1990 (deși visul meu nerealizat era filologia - îmi plăceau gramatica, semiotica etc.) și am intrat a 12-a, fiindcă structura mea intelectuală făcea extrem de simple filosofia și biologia care s-au dat atunci la examen. (În anul acela s-a dat Kant - deci vă imaginați cât era de simplu pentru mine). Din cauza lipsei de bani și altor inconveniente (provenind tot din bani de fapt) a trebuit să mă întorc la București și am absolvit facultatea de psihologie în 1995, tot cu medii mari și burse de merit câțiva ani, din care mi-am luat doar cărți și haine. Dar părinții m-au închis cu forța la psihiatrie, așa cum îmi promiseseră încă de la 13 ani, cu o ură ciudată și fără vreo vină sau defect psihic din partea mea. Datorită tratamentului psihiatric extrem de violent și lung, mulți colegi și profesori m-au marginalizat și mi-au pus întrebări ciudate - deși sunt convinsă că psihologii cu experiență au înțeles că efectul medicamentelor va trece și că nu avusesem niciun fel de delir sau altă tulburare. Am citit și eu din fișa mea clinică și am înțeles că tot ce e scris acolo e minciună. Subliniez că nu am avut nicio greșeală și că nu aveam vreun viciu sexual sau de altă natură.
Medicul psihiatru mi-a recomandat sistarea medicației treptat, pentru totdeauna. A fost foarte bine vreo doi ani și speranțele mele au renăscut, dar colegii nu mă vedeau ca pe un om liber și profesorii, la master, mi-au spus că de fapt eu nu am dreptul să profesez ca psiholog clinician și nici nu pot termina masterul, datorită diagnosticului meu psihiatric. După aceea, fiindcă nu găseam de lucru, am încercat să dau la medicină și în anul I am avut singura mea tentativă de sinucidere, fără vreo depresie, doar din cauza unei migrene imense, relației proaste cu părinții, refuzului lor de a mă duce la un spital cînd aproape mă clătinam de durere și nu mai vedeam bine. Mi-am pierdut în schimb o parte din gamba stângă și m-au internat a 2-a oară la spital. Colegii m-au respins, fiind șchioapă și mai în vârstă și probabil considerată nebună de ei. Profesorii idem. Am făcut numai 5 ani din facultate - tot la stat - și apoi un fost profesor de la masterul neterminat de psihologie mi-a recomandat să dau concurs pentru un post în învățământ, dar cu condiția de a păstra diagnosticul psihiatric ascuns. Din nefericire mi-am pierdut postul după 2 ani, timp în care am organizat olimpiadă în liceu, am muncit mult, am fost apreciată pozitiv de unii elevi, cel puțin pe internet sau în dialog.
Ulterior nu mi-am mai găsit de lucru și am implorat în zadar milă. Am cerut adesea informații foștilor colegi și profesori, pentru orice fel de studiu postuniversitar sau pentru orice fel de loc de muncă. Nu am primit, dar poate nu sunt d-lor de vină. Am răbdat de foame și lipsă de haine aproape totală vreo 6 ani. Am fost obligată să accept anul trecut o pensie pentru boală psihică, de 530 lei, acum 600 și ceva, după ultima majorare. În total am muncit 5 ani doar, iar pensia îmi era refuzată pînă acum un an de spitalul de psihiatrie. Acum ea ar deveni definitivă doar la anul, dar eu încă mai sper să lucrez ceva - să mă bucur de muncă vreo 15 ani sau 20 din viață, măcar cu jumătate de normă. Mama a muncit pînă la 70 de ani. De asemenea, cum am mai spus, îmi doresc enorm de mult să continui studiile și sunt în stare, chiar și în limba engleză. Pot citi și scrie, mă pot dedica cu drag. Poate mai bine cursuri cu frecvență redusă sau de la distanță.
Nu știu exact care e costul cursului coordonat de dvs. În urma morții tatei am moștenit un apartament de 2 camere. Desigur că l-aș vinde dacă aș fi admisă, să pot plăti taxele de școlarizare. Dar e posibil ca dvs. să mă respingeți din cauza CV-ului meu, care de fapt înseamnă ”logofete brânză-n cui...”. În cazul în care mă puteți ajuta cu un răspuns favorabil, ori dacă cunoașteți orice alt program în care aș putea intra, vă rog mult să îmi răspundeți. Oricum, singurătatea în care am stat, izolare totală de fapt, nu m-a ramolit. Am fost respinsă la fundații pentru pacienți psihiatrici, deși eram mai tânără - de pildă la Trepte sau la Estuar și dna doctor psihiatru a refuzat să îmi dea copie după foaia clinică sau adeverință - oricum erau minciuni. Mă pot deplasa ușor, deoarece am proteză de gambă și nu se observă handicapul aproape deloc. Dna psihiatru oricum voia să mă îndrume către un loc de muncă la Kaufland, casieră - deci e ceva ciudat, parcă își bătea joc de mine, poate nici nu credeți. Scuze pentru detalierea poate prea exactă a vieții mele. Eu de fapt niciodată nu am avut dreptul la un început, pentru a avea un CV consistent, dar am fost mereu o persoană serioasă, dincolo de orice aberații ale altora. Nu am avut nicio legătură cu politica, dacă vă întrebați cumva aceasta.
Vă mulțumesc din suflet că ați citit și aștept răspunsul dvs. în limita timpului de care dispuneți.
Cristina-Monica Moldoveanu
Este adevărat că pare a fi oribil să ceri să fii admis la studii la o asemenea vârstă și cu afișarea diagnosticului psihiatric, dar tocmai asta e – pe de o parte acel diagnostic era greșit și abuziv deci, și pe de altă parte eu trebuia să explic adevăratul meu statut dacă era să fiu acceptată undeva, oricât de puțin și cu orice rol, fiindcă, dacă ascundeam, se putea ulterior întâmpla ceea ce s-a întâmplat de pildă la Liceul ILCaragiale, unde eram profesor titular, dar treptat eram dată afară și una dintre diriginte mi-a adus un psihiatru în timpul orei mele de psihologie la o clasă, fără să îmi spună măcar dinainte și ulterior acea clasă a devenit iresponsivă la eforturile mele, după ce tot restul anului fusese cooperantă. De asemenea, să nu uitați să luați în considerare faptul că eram otrăvită, deci aveam tulburări de gândire – oboseală și ușoară inadecvare - datorită acestor otrăvuri.
Un ultim aspect pe care îl mai am de notat e că abia în anul 2020 am reușit să găsesc un loc de muncă temporar, prin site-ul freelancer. Persoana de contact se numea Ovidiu B. El îmi dădea să fac muncă de ghostwriting – adică să editez niște articole medicale în limba română, pentru 25 de lei articolul, plecând de la articole similar din limba engleză și română de pe internet, în așa fel încât să nu fie aceleași formulări, frazele să nu fie similar, ceea ce eu puteam poate mai ușor ca alții, fiindcă studiasem medicina 5 ani. Însă mama nu a suportat niic măcar această unică bucurie a mea și s-a luat de mine că eu am pensie ”pe caz de boală” (cum spun proștii) și ea crede că numai cei care au altfel de pensie, cum a fost ea, care a lucrat și cumulase pensia cu salariul – numai ei au dreptul să muncească și cei cu pensie de bola nu. Cred că mama voia să spună că eu nu pot fi de încredere și trebuie să mi se ia și acest drept, fiindcă am o boală psihică. Nu e adevărat ceea ce spunea ea de pensie, gândiți-vă logic! E doar o formă de pensie anticipată și celelalte pensii, care nu sunt anticipate, se datorează tot scăderii capacității de muncă, dar mai târziu ca vârstă. Nu mai spun că mama lucrase ilegal de fapt, cu pensie de urmaș și abia ulterior, când a fost citată în instanță, a schimbat-o în pensie normală! Și ce importanță avea că aveam boală psihică, din moment ce pentru activitatea pe freelencer conta numai produsul finit al muncii mele și angajatorul putea oricând să renunțe dacă nu îi plăcea! Sau să plătească mai mult sau mai puțin. Am descoperit pe un site avocatnet.ro că e voie să cumulezi pensia anticipată sau nu cu alte venituri provenite din salarii – impozitat sau activități freelancer, cum ar fi și meditațiile (și mama făcea și meditații) și nu e vorba de impozite de plătit dacă suma câștigată lunar e mică,cum era a mea. Nu știam sigur dacă e absolut necesar să fiu PFI, adică persoană fizică independentă, nu autorizată, dar era aproape sigur că nu; am pus întrebarea pe siteul acela și nu am primit răspuns, poate tot fiindcă am explicat despre ce pensie anticipată era vorba. Mi-am făcut datoria să scriu articole din acelea, dar la un moment dat, după izbucnirea epidemiei de covid, nu am putut la un moment dat să mai scriu și i-am cerut un concediu acelui angajator, cu posibilitatea ulterioară de a reveni – dar ulterior nu a mai acceptat el să îmi mai de aarticolașe – poate iar cineva rău a intervenit, nu știu.
În vara și toamna lui 2018 am fost monstruos otrăvită și tratată oribil de medici, exact cum am povestit. Astfel am fost obligată să mă mut la Voluntari cu mama în toamna lui 2018, unde mi-am revenit la început destul de bine. Dar și aici complet singură, zi de zi niciun telefon, nicio vizită, la fel ca în București. Și aici se pare că am fost otrăvită, dar mai puțin și mai rar.
Acum am terminat de scris toate faptele, întreaga poveste despre viața mea pe acest blog Papalașcă de lumină. Mai am de scris un singur capitol de concluzii generale în zilele următoare și apoi va fi totul gata definitiv, fiindcă altfel de fapte noi nu au cum apărea, în afară de moartea mea efectivă eventual. Ei spun din nou că nu am avut nici cea mai mică greșeală toată viața, darmite ceva ca să fiu omorâtă.
În ultimii ani am primit mai multe cereri de prietenie pe facebook, nu știu de ce. Sunt oameni necunoscuți care nici măcar nu mă contactează pe messenger și cu care nu am deci nimic în comun. Le-am respins pe cele mai multe, și din cauză că am fost complet singură și nu aveam ce relație să am cu acei oameni.
Am descris mizeria sărăciei de multe ori. Unul din ajutoarele pe care le aveam erau casele de amanet – aveam 4 inele mici, le amanetam iarna și apoi plăteam câteva luni datoria și le scoteam din nou vara, câte unul, pentru a le amaneta din nou iarna următoare.
Câteva vorbe despre psihologii de pe facebook. Sunt lucruri dureroase pentru mine, e dificil să le scriu, dar voi termina azi, pe scurt.
Unul dintre psihologii de pe facebook sunt eu, dar nu sunt luată în discuție fiindcă am fost respinsă de comunitatea psihologilor, după ce mă respinseseră și mă loviseră ceilalți oameni vreo 6 ani. Probabil că ei au mințit despre absolut tot ce a fost sau ce sunt eu, la fel cum sunt clar minciuni spusele oficiale ale psihologului Călinescu din spitalul de psihiatrie – evident minciuni, repet – dar și minciunile și insinuările altor psihologi, profesori sau colegi. Sau au amestecat minciunile lor dăunătoare cu părți din adevăr, pentru a îi păcăli pe proști. Nu voi vorbi de Rodica Enache sau Carmen Maria Mecu, care există printre prietenii mei pe facebook și acum, despre care am vorbit.
Printre cei de pe facebook era și Ioana, numită și Daniela, fostă Șarba, căsătorită în SUA. Ea are acum o fată mare. A fost colegă bună și inimoasă, care nu m-a ajutat doar pe mine cu cursuri scrise la indigo sau împrumutate, ci și pe mulți alții. Am fost și la ziua ei de naștere de două ori, am povestit deja. Ea a comunicat puțin cu mine în scris pe facebook, dar la un moment dat mi-a promis că mă va căutat – eventual – când va veni în România în vizită, dar nu m-a căutat. Nici Patty Hardin, care și ea a vizitat România nu m-a căutat, m-am gândit că din cauză că nu aveam statut de om liber, deci respectat, și eram izolată din 1984. Dar e posibil ca Patty să nu fi căutat în România pe niciunul din autorii români de haiku, poate acest lucru nu o interesa defel, deși scria și ea ceva de genul acesta.
Ioana m-a invitat pe un grup al absolvenților de psihologie, promoția 1995 – atunci facultatea dura 5 ani. Eu nu mai țin minte mulți dintre acei colegi și oricum nu am avut prieteni apropiați, nici măcar pe Ioana, deși statutele noastre sociale păreau apropiate. Oricum, după cum se mai poate vedea și acum pe acel grup, unde m-au numit administrator în derâdere înainte să părăsească toți grupul, eu m-am plâns iar de foame și lipsă de chiloți sau detergent și de faptul că am fost judecată greșit ca inaptă și închisă la psihiatrie în mod abuziv, fără greșeală sau tulburare psihică, ceea ce mi-a luat drepturile la muncă și la studii. Dan Constantinescu a râs de exemplu de faptul că ”noi copii săraci, cum mai rădeam lumea” – ceea ce eu interpretez drept idioțenie a unuia care nu înțelege că de fapt sărăcia a fost principalul, poate chiar singurul motiv al închiderii mele la pshiatrie și al aproape tuturor necazurilor mele, dar probabil că mințeau din anii 90. Știți zicala că ”bogatul nu crede celui sărac” și Dan mi se părea un tip de om sărac – mult mai bogat poate ca mine – îndoctrinat de cei din clasa socială superioară. Nu știu sigur. Altul sau tot el îmi recomanda în batjocură să merg la un fost coleg al meu pentru psihoterapie. Un anumit individ pe care nu îl cunosc m-a contactat pe messenger spunând că psihologii vor să îmi oefere un mic ajutor financiar și m-a chemat la un punct de întâlnire aproape de hotelul Intercontinental, acolo unde fusese Asociația 22 Decembrie 1989, data la care fusesem eu la Revoluție, desființată apoi și înlocuită cu Asociația vicitimelor mineriadelor – care și ea poate a dispărut, nu am fost atentă, nu știu ce s-a întâmplat cu membrii celor două asociații.
Stând acolo pe stradă, în aglomerație, treceau pe lângă mine tineri mulți în cete,
Întrerup povestirea, fiindcă cineva a insinuat că eu nu sunt om decent, fiindcă am povestit totul despre cum sunt masacrată, omorâtă clar, după cum se putea și se poate încă dovedi.
Nu e adevărat, nici acum nu au dreptate.
Fiți atenți cuvânt cu cuvânt la ce scriu în cele următoare.
De ce am scris eu totul despre viața mea?
Am fost un om total nevinovat, dar și de valoare de caracter - morală - cu suflet foarte frumos și inteligență superioară și capacitate de creație chiar, ca intelectual-femeie. Oricum, răul nu era doar moartea mea, erau mai multe lucruri și omorârea mea nu era necesară în mod sigur, era ceva rău.
Era deci o datorie să scriu tot adevărul, findcă nimeni nu l-ar fi scris pentru mine.
Fiind monstruos torturată, mai ales cu otravă, m-am străduit să scriu adevărul exhaustiv, mereu părea că nu e destul și ei otrăveau din nou sau torturau mai tare.
Era foarte clar, după aproape 30 de ani de tortură, că ei oricum m-ar fi otrăvit în continuare, și m-ar fi torturat, chiar dacă nu aș fi scris nimic public despre mine, nici măcar poezii. Aveam de ales între a muri în adevăr sau în minciună și am ales prima variantă, care mai lăsa și speranța ca ei să înțeleagă și să îmi lase viața, mai ales să nu mă mai otrăvească. Dacă s-ar fi întâmplat așa, atunci aș fi mai avut nevoie de 2-3 lucruri, dar, chiar și fără ele, aș fi reușit să las ceva mai bun scris în urma mea, chiar dacă nepublicat, fiindcă alt gen de creație nu era posibil, dovedind foarte clar că eram un om perfect normal dintotdeauna și încărcată numai de frumusețe și bine. Dar toți vor să mor, deci tot ce e viața mea e această mărturie completă și adevărată despre mine...
Scrierile mele, inclusiv memoriile, nu au fost indecente niciodată, trebuie să citiți cu atenție. Am dorit să fie un pic de fericire și omenie, un pic de bunătate, de lumină și umanitate și rațiune, de dragoste de adevăr și dreptate, un pic de poezie și puritate, ceva frumos și sincer, așa cum am fost și eu mereu. Cu drag de oameni și gândul bun, și, pentru numele lui Dumnezeu, e adevărul și ”ei” au dreptate că e o crimă monstruoasă, care poate fi oprită!
Iar au intrat nebunii cu ideea lor des repetată că ”acum încearcă să înțelegi cât sunt de porci”, idee prin care ei-au păcălit pe proști că ar fi niște oameni/porci în spatele meu care mă inspiră sau mă stimulează să scriu adevărul și pe alții îi deranjează că eu scriu adevărul și de aceea îi numesc pe ăia porci, când în realitate acei porci nu există, sunt doar eu ca individ și om singur.
Stând acolo pe stradă, în aglomerație, treceau pe lângă mine tineri mulți în cete, care mă priveau și mă agresau prin simpla lor trecere, amintind de tinerii care apăreau la fel, agresivi prin număr, uneori și verbal, pe vremea când lucram la ASE. Peste mintea mea a intrat unul cu ideea că aceia sunt tineri greșit îndrumați de adulți – nduși în eroare să mă lovească pe mine, direct sau indirect. Posibil, oricum la mine la bloc era clar aceasta. A venit o persoană necunoscută, un bărbat care mi-a adus vreo 170 de lei, sumă care mi s-a părut mică, atunci aveam mare nevoie de puțin mai mult. Nici măcar nu a sugerat cel mai mic indiciu de ceva ce aș putea mucni, fie și în regim de voluntariat. În afară de cea ce am notat de-a lungul acestei ultime povestiri, aceasta a fost ultima sumă primită ca ajutor, în afară de puținul pe care mi-l mai dădea mama, care nici ea nu dădea mai mult de 50 lei, uneori cu împrumut.
Printre psihologii de pe facebook mai era și Camelia Popa, fostă Zaizon, fostă colegă de facultate, care lucrase și în jurnalistică. Ea îmi povestise în timpul facultății că fusese închisă și ea la pshiatrie cu diagnosticul de psihoză postpartum. Nu știu dacă era adevărat, dar asta însemană că pe ea au acceptat-o cu drepturi depline. Camelia m-a dernajat prin minciunile postate pe facebook și prin gustul ei pentru lucruri cam întunecate, chiar și în postările fără legătură cu psihologia de pe pagina ei facebook, așa încât am renunțat la ”prietenia” ei. Oricum, nu a existat vreo relație între noi două.
Mai am de adăugat că am trimis o dată sau de două ori linkul spre acest blog al meu foștilor colegi sau profesori din facultatea de psihologie (Minulescu, Mitrofan, Rocco, Trifu, Vladislav, Cucu-Ciuhan ș.a.), dar nu au putut să mă ajute cu vreun răspuns sau sfat sau ajutor concret. Oricum, ei îmi negaseră direct și indirect drepturile la muncă și la studii.
Am retrimis doamnei Minulescu Mihalea un email, după ce am descoperit că lucrase sau lucra pe o stradă din apropierea locuinței mele – Ștefan Mihăileanu. Unii interpretează astfel de coincidențe în mod paranoic, ca și cum era ceva aranjat de unii din ”spatele” meu, când de fapt nu era așa. Mihaela Minulescu seamănă în mod ciudat cu Micaela Slăvescu, atât ca nume și chip, cât și ca mod de a vorbi ș.a. Iată aici corespondența scurtă cu dumneaei, unde bizar mă numea Monica și introducea particula NU, ca o formă de rejecție, dar eu sigur nu am greșit nimic. Întâi în 2017:
Doamna Minulscu,
Poate că vă mai amintiți de mine, mă numesc Cristina-Monica Moldoveanu și am fost studentă la psihologie în 1990-1995. Vă spun pe scurt - complet izolată de 12 ani și ceva (în afară de relația cu mama), fără loc de muncă sau bani, rezist din ce în ce mai greu, am aproape 47 de ani. De fapt nu e greu, e înfiorător. Am scris peste tot, am fost peste tot, am vorbit peste tot și toți m-au respins. Nu am cu cine schimba două vorbe. M-am oferit să muncesc orice, fără bani chiar, și toți m-au respins. V-am scris și dvs. mai demult să vă dăruiesc o carte de poezii (singura a mea), care de fapt nu a plăcut nimănui, dar nu ați putut să îmi răspundeți - poate că nu ați găsit mesajul. Eu am rămas aceeași, mereu cu inima deschisă și dragoste de oameni și de viață din 1984 cînd a început calvarul meu. Doar că m-am îngrășat foarte mult din cauza necazurilor, lipsei banilor. Avînd în vedere că locuiesc foarte aproape de centrul ARPA, vă întreb dacă nu ați avea să îmi dați ceva de făcut, orice muncă fizică sau intelectuală de care aș fi în stare și ați avea nevoie dvs., evident chiar și fără remunerare. Mi-aș dori așa de mult să muncesc și eu măcar cîțiva ani înainte să îmbătrînesc, toată viața am așteptat. Vă mulțumesc dacă ați citit și dacă nu veți putea răspunde voi înțelege.
Cu bine,
Cristina-Monica Moldoveanu
Buna ziua,
draga Monica ce s-a inatamplat in toti acesti ani in care nu ai putut sa lucrezi?
NU ai dat licenta in psihologie?
Unde ai incercat sa e amgajezi si nu te-au angajat?
Ce motive au gasit? NU te-ai acreditat la Copegiul Psihologilor?
NUmai de bine, MM
Bună seara, mă bucur foarte mult că mi-ați răspuns. Vă doresc o seară plăcută în continuare. Numele meu e de fapt Cristina. Eu avusesem o internare forțată la psihiatrie la 21 de ani și apoi am fost respinsă de fapt pe temeiul acestei internări, adică respinsă de colegii și profesorii din facultate - poate mai puțin dvs. Eu nu am avut probleme de stres posttraumatic din cauza faptului că părinții mei erau monstruoși și niciun fel de delir sau altă tulburare psihică, cred că putței ghici că am dreptate. Știți că tot ce scriu psihiatrii în acte e minciună. Dar la master mi s-a spus că nu am dreptul să fac psihoterapie și probabil nici altceva. Și că dădusem examen degeaba. Mai înainte lucrasem un an ca suplinitoare la un liceu. Eu am dat la master fiindcă nu aveam niciun serviciu și pe nimeni cu care să comunic și din același motiv am dat ulterior la medicină examen și am intrat abia a treia oară, la 28 de ani. Între timp am fost închisă în 1996 a doua oară la psihiatrie din cauză că nu aveam serviciu și mi se spusese că nu am dreptul să muncesc fiindcă am diagnostic psihiatric. Nu mai povestesc cum. Apoi am avut o tentativă de sinucidere altruistă în 1998, din cauza unei migrene monstruoase, cînd mă temeam că voi deveni nebună la fel cu oamenii care mă chinuiau sau care se purtaseră anormla și ciudat cu mine (nu mai povestesc). Am pierdut o parte din gamba stîngă. Am continuat medicina cu note bune ca mereu, dar nu am putut termina și am abandonat în anul 5, din cauza unor migrene presionale foarte puternice și unor probleme digestive. Am fos torturată zilnic și abuzată și de vecini și de alții - nu mai povesesc, am fost otrăvită (încă pot dovedi) și mi s-au luat mereu lucrurile din casă, inclusiv acum în ultimii ani, lucruri pe care nicidecum nu le-aș fi aruncat și ale căror poze încă le am. Dar am rezistat. La spitalul de psihiatrie mi s-a spus că nu pot avea pensie, dar legal nu aveam nici dreptul să muncesc și dna doctor psihiatru mi-a spus să mint. Pe dvs nu vă mint, de fapt nu am mințit niciodată și în zadar nu am spus. Am lucrat din 2003 pînă în 2005 ilegal ca profesor de psihologie, dar mi-am pierdut serviciul. Tata a murit tot în 2005 la 63 de ani. M-am angajat ca bibliotecară la ASE, dar am fost victima unor abuzuri groaznice și înscenări din partea colegilor și așa numitului șef. Nici salariul nu mi s-a dat corect, de la început am lucrat ca femeie de serviciu și apoi nu mă mai lăsau nici să șterg praful. A trebuit să renunț fiindcă stăteam degeaba 8 ore pe zi în zgomotul colegilor și muzica impusă de șefi. Nu se putea nici citi acolo. Mă durea capul rău zi de zi, că altfel mai stăteam acolo deși nu mai erau perspective. M-am înscris la fundația Motivation pentru găsirea unui loc de muncă și o tînără prsiholog m-a întrebat dacă vreau să fiu femeie de serviciu și bineînțeles că i-am spus că da, era evident, fiindcă izolarea totală și săărcia sînt groaznice. Nu mi-au găsit vreo 4 ani de lucru, apoi programul s-a încheiat. Am mai căutat de lucru fără succes de pildă la o bibliotecă. La fundația Estuar pentru schizofreni, etc. am încercat să merg fără succes, adică am fost primită tot ilegal - respectiv dna psihiatru (de la policlinică, fiindcă în 2007 am fost dispensarizată definitiv) nu a vrut să îmi dea actele necesare legal. În același timp ea îmi propunea să lucrez la Kaufland casieră, dar nu puteam fiindcă mă îngrășasem prea mult, plus lipsa piciorului. Abia anul acesta mi s-a dat o pensie pentru boală psihică de 530 de lei, tot datorită asistentei dnei dr psihiatru, dar îmi doresc mai mult deîct puteți înțelege să renuț la ea și ăs muncesc ceva. Dar, din 2007, dna dr de familie a spus că, datorută Uniunii Europene, ea nu mai poate să îmi dea adeverință pentru angajare ca odinioară. Totuși, eu eram la fel ca înainte și eram aptă de muncă și nici nu eram obeză atunci. Acesta e tot CVul meu pe scurt. Am scris poezii numai din cauza singurătății, cu speranța că le va citi cineva, dar toți m-au respins, chiar dacă între ei se acceptă și au multe acitivități. Și în ce privește haikuul am pățit la fel, deși inițial păreau că mă acceptă și ulterior eu nu m-am schimbat și puteam facce diverse lucruri utile cu drag. Absolut sigur ei au greșit, nu eu, vă pot dovedi chiar, dar nu are rost. Iertarea și bunăvoința pe care le-am acordat oamenilor au fost în zadar, dar nu are importanță desigur.
Asta e tot. Îmi cer scuze dacă v-am deranjat. Poate că dna dr de familie mi-ar da adeverință dacă aș găsi de lucru, dar eu nu am avut niciodată pe nimeni și nici familie de fapt din 1984. Familia mea era foarte săracă și de fapt de aceea m-au respins ceilalți. Dna dr de familie mi-a refuzat ajutorul medical deși aveam probleme grave de sănătate fizică - umflarea picioarelor cu tromboză încă de la 37-38 de ani, probleme renale, gastrice, cardiace, etc. Acum e mai bine, m-am mai înzdrăvenit, dar iau pastile pentru multe ofuri.
Vă doresc cît mai multe lucruri bune, și dacă vreodată veți dori să citți poeziile mele, le găsiți pe blogul meu de mai jos în parte. Sînt extrem de singură, vorbesc numai cu casierii de la supermarket. Cîțiva ani (4-5) nu am avut haine și pantofi decît o pereche ruptă și iarna nu aveam haină, dar acum am, din fericire. Dacă vreodată aveți nevoie de mine, mă puteți contacta cu încredere. Nu vă mai deranjez acum.
Cristina M Moldoveanu
Doar atît - am spus că nu aveam familie - da, fiindcă părinții mă urau foarte rău și mă abuzau zilnic, inclusiv după 18 ani mă băteau la sînge și tata precis nu avea cum să fie tatăl meu, nefiind nicio asemănare fizică, așa știu din cîte am citit. Scuze că am revenit - sînt tipicară, dar nu vă voi mai deranja. Am intrat la mdicină la 27 de ani și piciorul l-am pierdut tot atunci.
Dumneaei nu răspunde, eu scriu din nou după 6 luni:
Doamna Minulescu,
Iertare dacă vă deranjez, scriindu-vă din nou. În definitiv, am așteptat 34 de ani. Consider că am fost destul de inteligentă ca să înțeleg deplin, citind și multe cărți, că diagnosticul meu psihiatric a fost abuziv, că nu am avut niciun fel de delir și că orice e scris despre mine, în sens psihiatric sau psihologic, este fals. Dar din cauza aceasta nu am fost lăsată să muncesc, deși eram tânără și în stare să muncesc și să studiez mult. Provin dintr-o fmailie foarte săracă, dar mi-a trebuit poate cam mult timp ca să înțeleg că sărăcia a fost motivul pentru care m-a respins societatea, inclusiv colegii de la psihologie, și nu au fost alte motive psihologice - sau sărăcia a fost motivul principal, de care poate nici ei nu își dădeau seama întrutotul, la fel ca și mine. Am fost crescută în sărăcie și am suferit lipsă de hrană și haine de mică, dar mai ales vreo 7 ani după moartea tatei în 2005. Acum un an am fost forțată să mă pensinez - cu 530 lei pe lună - deocamdată actul nu e definitiv, din cauza așa-zisei boli psihice care nu fusese decât abuzul monstruos al părinților și familiei și o hărțuire sexuală asupra mea din partea unui profesor universitar. Bineînțeles că nu voi accepta pensia definitivă. Astfel, nu am avut dreptul să am copil sau să muncesc sau să studiez și am suferit multiple abuzuri. În ce privește situația mea în familie - am fost abandonată de mamă la bunica paternală din fragedă copilărie. Mama era foarte rea încă de atunci și, din fericire, nu venea să mă vadă nici când eram bolnavă mai grav. Abia după moartea tatei am înțeles deplin că, nefiind copilul biologic al tatei - acesta și cei ai lui nu m-au acceptat de fapt, iar mama mă ura probabil (în mod inconștient) fiindcă apărusem pe lume poate fără voia ei și cei din partea ei de asemenea m-au respins, inventând că aș fi nebună. Asta e tot despre mine, nu mai insist. Mama bineînțeles, ascunde adevărul și e singura mea relație și are 71 de ani.
Ceea ce vreau să subliniez e că doresc nespus de mult să continui pregătirea profesională sau academică într-un mediu instituționalizat și doresc nespus de mult să muncesc ceva, orice, fie și cu jumătate de normă. Vă cer informare și ajutor, dacă e posibil. E adevărat că sunt obeză, nu am un picior și sufăr de inimă și ficat din motive pe care nu le mai explic, dar vreau să trăiesc și, dacă aș fi acceptată (ipotetic măcar), mi-aș reveni și aș slăbi în mod cert. Am fost profesoară cu normă întreagă și activități suplimentare timp de 2 ani de zile, tot fără un picior! Aș dori să studiez la distanță sau cu frecvență redusă orice ar fi posibil - în română sau engleză - psihologie cognitivă sau filozofie sau orice tip de masterat sau program postuniversitar, aș munci mult și ordonat zi de zi, aș fi fericită etc. Știu că probabil aceste cursuri costă, dar, în condiții anume, poate că mama ar reuși să mă ajute - de exemplu anul acesta am renunțat a merge la nunta verișoarei mele primare, ce ar fi costat prea mult... Poate că aș convinge-o să vindem apartamentul în care nu stăm, unde eu am 3/8, dar sunt în indiviziune cu ea, sau am găsi altă soluție. Eu nu mai pot așa. Locuim acum separat, din fericire. Acum ne înțelegem destul de bine, ea s-a mai domolit, temporar cel puțin. Mulțumesc mult, numai bine vă doresc,
Cristina-Monica Moldoveanu
Apoi în octombrie 2018 :
V-am mai trimis o scrisoare asemănătoare în 13 iunie a.c. Nu știu nici eu cui să mai trimit, am hotărât să trimit din nou vreo 10 scrisori diferite dacă voi putea și să merg personal în diferite locuri, nici eu nu șitu unde. Șitu că de pe internet nu pot obține nimic.
Știu că problema e simplă: nu sînt acceptată nicăieri de nimeni și că aparent trebuie doar să mă ”lupt” pentru o pensie pentru boală psihică de vreo 600 lei pe lună. Adică să mă grăbesc să mor. Mama spune că trebuie să mă internez din nou la psihiatrie. Eu nu am mințit niciodată și nu înțeleg cum anumiți psihologi clinicieni și psihiatri pot minți așa evident, pecetluind cu boală și moarte soarta oamenilor săraci, cum am fost și eu. Dar pensia aceea se calculează pentru anii de muncă sau facultate absolvită. Și eu mai puteam munci și chiar studia ceva, măcar personal. Eu nici acum nu am înțeles de ce societatea m-a aruncat efectiv morții în mod indirect, dar și direct, nu mai explic cum. Abia anul acesta am înțeles un fapt foarte probabil - că mama și tata m-au chinuit monstruos și mi-au promis tot răul cu putință fiindcă eram un copil din flori, nedorit, al mamei. Modul în care am fost crescută de restul familiei și faptul că nu semănam fizic deloc cu tatăl vitreg și destul cu mama par să confirme aceasta. Abia zilele trecute m-am gîndit că poate tatăl meu biologic a fost o persoană nedorită - poate țigan - fiindcă trăsăturile mele au început să îmi arate ceva mai puțin plăcut, dar asta poate fi datorită vîrstei și suferințelor ce s-au acumulat. Efectiv nu știu și nu am nicio idee patologică, cum nu am avut niciodată. Nu am avut cunoștință de nicio rudă cu care să semăn și efectiv nu mă interesează cine a fost tata. Mama se opune să vînd aparatamentul meu personal, dar poate voi face asta dacă va trebui și se va putea, din moment ce sînt încă în viață - ea a fost un om prea monstruos cu mine și în aparență restul lumii și chiar și societatea m-au respins din cauza ei. Bineînțeles că am iertat pe toți, dar degeaba. Absolut sigur nu am greșit nimic toată viața.
Efectiv am cerșit din 1984, cînd a început calvarul meu.
Nu vă mai rețin cu amănunte. Repet, nu am avut niciodată tulburare delirantă și nici idei delirante și nicio altă psihopatie. Sper că nu vă simțiți jignită. Dvs., fiind un psiholog adevărat, cunoașteți bine adevărul despre astfel de cazuri. Poate veți găsi timpul să îmi dați un sfat, dacă nu oricum vă doresc cît mai multe zile senine și liniște. Ca întotdeauna, plîng și cerșesc orice ar fi posibil dintre următoarele:
* să văd măcar 2-4 persoane pe lună, cu care să am cîteva schimburi de cuvinte - direct/la telefon (toți m-au respins, chiar dacă nu vorbesc despre mine de fapt)/ prin scrisori la poștă sau mail sau videochat. Eu nu am avut din liceu pe nimeni. De 13 ani e numai mama, nici verii mei nu îmi trimit măcar sms de sărbători. Nu am avut din 84 nicio sărbătoare. Eu mereu am avut grijă și i-am respectat pe ceilalți cu dragoste adevărată degeaba. Am vrut să merg la Estuar - fundație pentru pacienți psihiatrici și psihiatra mea mi-a dat acte false, ca și cum avea ceva de ascuns, așa cum mint toți ceillați în sistemul psihiatric despre mine. Eu nu înțeleg de fapt de ce nu poate fi adevărul (e evident că tot ce spun ei e minciună, nu mai explic) și de ce toți fac cum spunea mama că ”părinții au voie să își omoare copiii dacă vor”. Etc. Singurătatea totală de 10 ani - nici măcart un mail - e groaznică după 34 de ani de izolare aproape totală în ansamblu.
* să am o activitate oarecare, chiar neremunerată. Sau cu răsplată mică. Eram încă în stare și acum 13 ani cînd încă eram tînără și chiar și acum mai pot iubi oamenii și viața și munci ceva în mod echilibrat. Pot fi fericită și pot dărui fericire oamenilor cu suflet bun.
Aș munci fericită - tehnoredactare, traduceri, corectură, organizare de texte sau obiecte etc. Orice activitate utilă cît de cît. Orice mi s-ar oferi.
Aș studia fericită în paralel orice pentru întreținerea funcției cerebrale. În public sau singură acasă. Am mai studiat cursuri gratuite pe internet - mai ales istoria civilizației sau alte studii sinoptice.
Între timp, datorită diverselor toxice alimentare, datorită sărăciei, lipsei de haine și pantofi și hrană (fapt pentru care am cerșit pe stradă) m-am îmbolnăvit, dar încă pot munci și pot fi fericită, chiar dacă am așteptat în zadar 34 de ani.
Ce importanță are că murim? ceea ce contează e să facem tot ce putem mai bun în clipele vieții, fără a uita de principiile economiei psihice armonioase și astfel vom fi fericiți mereu, fără a putea să ne reproșăm ceva.
Cu gînduri frumoase,
fosta dvs studentă,
Cristina-Monica Moldoveanu
În rest i-am mai trimis urări de sărbători fericite în decembrie 2017 și 2019. În 2019 mi-a răspuns, fiindcă i-am trimis câteva desene și poezii ale mele:
Sărbători fericite!
Gânduri de bine și frumos, cu singurul dar pe care îl pot face, câteva din poeziile mele din ultimii 3-4 ani și câteva poze ale mele. Eu nu mai știu sigur cât timp voi vedea sau cât de bine, fiindcă mi s-a spus că am cataractă incipientă. Desigur, fiind mult mai multe probleme de sănătate fizică, sunt încă în stare să muncesc câte ceva, singură cum sunt doar cu mama. Desenele mele mai vechi, mai jos, poate voi mai desena sau scrie sau citi mai ales pentru ochii pereților.
Cristina M Moldoveanu
Mulțumesc, sunt foarte frumoase desenele și poeziile. Felicitări.
Un Nou An plin de noroc și binecuvântare!<br/>
Desenele mele:
Mai adaug patru acum, pentru a fi cunoscută de dvs., cititorii blogului, ultimele două sunt din anul 2000
Ultima parte a povestirii se referă la probleme legate de studii și muncă. După cum probabil ați înțeles, de sute de ori am explicat aceste lucruri – am fost o persoană conștientă de apartenența sa la clasa socială de jos sau a săracilor. Mi s-au refuzat drepturile la muncă și la studii atât în mod direct, cât și indirect, de persoane precum psihiatrii, psihologii, profesorii și colegii din facultatea de psihologie, nefasta psihiatru Vișoiu, medicul de familie și, în final, medicul care m-a pensionat.
De sute de ori am explicat că eram încă tânără și capabilă de muncă și nu greșisem nimic toată viața. Cu toate că era o nedreptate și aveam mare nevoie și de dreptul la studii superioare, m-aș fi mulțumit desigur cu dreptul la muncă cel puțin, tot ar fi fost suficient pentru a dovedi absolut totul despre mine în câțiva ani, și oamenii s-ar fi obișnuit cu mine și eu cu ei și m-ar fi respectat și iubit, și la fel și eu.
Probabil că nu știți că omul singur nu poate pur și simplu să își găsească un loc de muncă. Dar pentru mine problema era interzicerea dreptului la muncă, fiindcă dacă l-aș fi avut, atunci aș fi căutat de lucru fiind sigură pe mine, fără teama că va trebui din nou să muncesc în ilegalitate. Dacă ar fi fost adevărul despre viața mea, atunci m-ar fi acceptat să am dreptul la muncă și la studii, deci ar fi fost dreptate. Reciproc, dacă după moartea tatei cel puțin mi s-ar fi dat dreptul la muncă și la studii, atunci totul ar fi fost foarte bine pentru totdeauna și pentru mine și pentru ceilalți care nu m-ar mai fi otrăvit și nici nu m-ar mai fi torturat, căci aș fi fost acceptată exact pentru ce eram ca om și nu ar mai fi fost nicio problemă, aș fi fost respectată ca proprietar etc. Eram încă tânără la 35-36 de ani, aveam banii necesari să plătesc cursuri de reconversie, de exemplu la filozofie, sau vreun program de master sau altceva, orice. Trebuiau să mă accepte ca om liber. Și puteam și munci simultan poate jumătate de normă. Sau, repet, măcar dreptul la muncă, nu am fost un om răsfățat sau pretențios, fiiind săracă.
Am făcut tot posibilul să fiu acceptată, oricunde, dar m-au refuzat mereu. Și acum, dacă nu ar fi fost epidemia de covid de un an, m-aș fi dus să o caut din nou pe Căpraru, despre care am povestit, să o rog în genunchi, fiindcă și ea m-a indus în eroare că mă va ajuta, mai demult și apoi m-a dispensarizat... adică nu mai puteam fi admisă ușor la spitalul de psihiatrie și deci nu o puteam găsi și nu aveam cum să am pe nimeni nu care să vorbesc două-trei vorbe toată viața.
Deși am fost izolată întreaga viață și nu aveam suport social, deci cadru de implemetare a teoriei în practică, deci nu puteam fi utilă poate, dar, deși nimeni nu a vorbit cu mine o viață și poate că par neadaptată, totuși mi-am păstrat capacitatea de a studia mult timp, mai ales lucrări teoretice, abstractizări filozofice. Eu încă pot vorbi normal cu oamenii și încă sunt un om normal, ca întotdeauna. Între anii 35 și 45 ai vieții mele am fost la maximul evoluției mele intelectuale, arfi fost cel mai bine să fac cursuri superioare sau postuniversitare, orice aș fi putut, dar nu m-au acceptat și m-au și otrăvit monstruos, căci altfel aș fi reușit măcar în singurătate să studiez și să scriu ceva mai inteligent și mai bun decât banale memorii triste și adevărate. Aș fi reușit să dau măsura a exact ceea ce eram și chiar eram în stare să muncesc intelectual cel puțin 10 ore pe zi în mod eficient. Chiar și fizic eram aptă de multe lucruri și de gimnastică. Aș fi apărut exact așa cum eram, cu tot ce e bun și luminos actualizat, dăruit altora.
Aș fi fost poate în stare să mă pregătesc de exemplu pentru a începe o muncă în învățământul special, măcar ceva mai simplu, sau orice altceva unde era nevoie de puțin suflet bun și căldură și ceva blândețe și răbdare.
Sunt trei lucruri mai importante de notat în acest sens. În anul 2017 aveam numai 46 de ani și am fost obligată, după lipsuri financiare distructive, să accept să fiu pensionată cu 450 de lei la început, care acum sunt 800 lei lunar, cum avea mamaia mea înainte de 1989. La început mi-au spus în gând că mi s-a dat o pensie de moarte. În 2017 a trebuit să suport umilința ca asistenta Carmen să meargă cu mine la medicul care aproba el singur dosarele de pensie anticipată, că așa se numește, și ea să spună acolo că este o rudă a mea și să împingă cadouri, fiindcă așa se procedează. Tot la policlinica Iancului. Medicul avea o gropiță în bărbie cum avea profesorul Zăgrean Leon. Din cauza suferinței sufletești că mă pensionează nici nu am verificat ce declarație a semnat acel om, care ”închidea ochii” asupra adevărului. El a spus că trebuie să revin peste 2 ani la el, pentru revizuirea actului și mi-a spus că nu am voie să muncesc nimic, că altfel pierd pensia. Bun, dar am căutat degeaba ulterior… nu aveam pe nimeni. Suferința sufletească a pensionării după o viață întreagă în care am dorit să obțin dreptul la muncă m-a doborât. Am citit ce a semnat el abia după revizuirea din 2019, când i-am spus din nou că îmi doresc enorm de mult să muncesc. Acel om ticălos, deși avea mai multe opțiuni, a mințit că eu am pierdut capacitatea de muncă în proporție de 100%, ceea ce era fals – putea să fi spus măcar 50%... Acest act mincinos, ca și actele de la psihiatrie din 2016, mă condamnau practic la moarte – fiindcă de fapt, ceea ce e scris sau declarat despre un om influențează inconștient personalitatea individului și chiar sănătatea fizică.
În același an al pensionării, 2017, am încercat fără succes să fiu acceptată pentru corectură texte, pentru traducere etc. apoi, în 2018, am făcut un gest care vă poate întări credința că eram nebună, dacă nu luați în considerare faptul că eram complet singură de atâția ani și era deci normal. Oricum eram un om normal, chiar dacă izolat cu forța. Am trimis un email ueni persoane care se ocupa de cursul de master Open Mind în limba engleză la Facultatea de Filozofie din București. Desigur îmi doream mai ales să citesc cursurile/textele scrise pentru acel curs, dacă existau, și poate că dacă aș fi cunoscut vreun cadu didactic la facultatea de filozofie aș fi fost mulțumită să îl rog să îmi împrumute astfel de materiale didactice. Mai demult, da, mi-ar fi plăcut să studiez eu însămi ceva, atunci era prea târziu la 46 de ani, cu statutul de pensionară și pacientă psihiatrică. Dar fusese vorba și de faptul că odinioară, în tinerețe, fusesem respinsă de la studii pentru acelai motiv, deși eram totuși în stare să studiez și să realizez ceva creativ în ruma studiilor. Acest lucru ar fi mai fost încă posibil după 35 de ani o vreme, eram cu adevărat încă aproape de spiritul universitar, nu știu dacă puteți înțelege. Adică eram încă tânără, aveam putere de efort, dar era și ceva în plus, adică un fel de adaptabilitate și aer sau aromă a cursurilor universitare – o culoare anume a cerului sau un ”gust” al gândirii. Oricum, era mai degrabă durerea faptului că fusesem mereu respinsă, dar eram și singură de mulți ani și aș fi fost fericită cu orice fel de activitate – acum sunt destule cursuri tipărite scanate și gratuite de descărcat pe internet și există și platforme de cursuri gratuite, cum ar fi Coursera și Edx. De curând Edx s-a restrucuturat și nu mai permite studii gratis ca odinioară. Dar mai sunt destule tipărituri gratuite și există deci posibilitați pentrui cei care doresc să studieze ceva singuri… însă, pentru a reuși ceva frumos, cei talentați trebuie totuși să fie conectați și la fluxul evenimentelor informaționale actual și să nu fie complet singuri, cum am fost eu. Aș fi fost fericită chiar dacă aș fi fost acceptată oricât de puțin, în orice fel de activitate educațională pentru adulți, de aceea am scris așa cum am scris și trascriu aici scrisoarea trimisă de mine în 2017. Chiar și simpla activitate manuală mi-ar fi utilă. În orice caz, fiind în mod inuman condamnată la moarte de fapt, fără nicio greșeală respinsă o viață, eu nu aveam cum să am cărți de vizită care să îmi permită accesul la vreun curs sau alt mediu social educativ, așa cum alte persoane se pot prezenta altora cu titlurile cărților scrise de exemplu. Iată scrisoarea aceea, un act de comunicare normal de fapt dacă ținem cont de izolarea totală a victimei și nedreptatea unei condamnări la moarte a sa, fără vreo greșeală. Chiar așa trebuia să fac, să las un semn adevărat despre mine altora:
Doamna Tigau,
Vă rog mult să citiți cele ce urmează, o scurtă prezentare a mea și a intențiilor mele. Mă interesează programul de master pe care îl coordonați - Open Mind - dar nu găsesc suficiente informații pe pagina de pe internet. Chiar dacă nu mă puteți ajuta în privința Open Mind, poate veți avea bunăvoința să îmi oferiți alte informații.
Veți găsi în cele ce urmează așa-zise traumatisme psihice ale mele, dar, în numele rațiunii, veți găsi și adevărul - că de fapt, așa politraumatizată cum sunt, nu am am și nu am avut tulburări psihice și am reușit să îmi mențin viața și tonusul psihic pînă azi.
Eu sunt o persoană singură de 47 de ani și lumea se poate întreba de ce nu am și nu am avut niciodată pe nimeni. Eu aș răspunde: cum aș fi putut acosta oamenii pe stradă doar pentru a avea prieteni sau relații de ”comunicare”? Nu am avut ocazia să cunosc lume. Veți întreba atunci: nu ai familie? Voi răspunde - nu o am decât pe mama, absolut nimeni altcineva nu vorbește cu mine și ea e singura mea relație, o mamă care m-a abuzat încă din fragedă copilărie. Eu am fost crescută de mama tatei, azi mort de 13 ani, care foarte probabil nu era tatăl meu, deoarece nu exista nici cea mai mică asemănare fizică între noi, ceea ce, conform datelor medicale de specialitate pe care le-am citit, duce la concluzia că nu era tatăl meu. Era un bărbat foarte sărac, pe jumătate ungur după mamă, conform datelor lui de naștere, inginer de drumuri și poduri, iar, după ce eu am împlinit 13 ani, fiindcă m-a luat să stau cu el și cu mama, a început să mă bată și să facă scandaluri monstruoase împreună cu ea. După 1989 - bețiv și jucător de jocuri de noroc. Desigur, la școală am fost premiantă cu 10, am iubit mult învățătura, am intrat cu 10 la un liceu prestigios în 1985 - la Colegiul Mihai Viteazul - și am absolvit cu medii destul de bune - nu foarte bune, fiindcă matematica nu era simplă pentru mine. Chiar dacă părinții erau monstruoși. Atunci nu știam că sărăcia și izolarea în care se zbăteau părinții mei vor fi sursa necazurilor mele ulterioare. Aveam câteva rude bogate în București, dinspre mama, dar nici nu se uitau la mine și chiar am fost molestată sexual (ușor) în timpul liceului de unul dintre aceștia, la una dintre rarele întrevederi. Tata a început să mă bată mai violent după 18 ani, la sânge chiar uneori și am reușit să fug și să dau admitere la Cluj la psihologie în 1990 (deși visul meu nerealizat era filologia - îmi plăceau gramatica, semiotica etc.) și am intrat a 12-a, fiindcă structura mea intelectuală făcea extrem de simple filosofia și biologia care s-au dat atunci la examen. (În anul acela s-a dat Kant - deci vă imaginați cât era de simplu pentru mine). Din cauza lipsei de bani și altor inconveniente (provenind tot din bani de fapt) a trebuit să mă întorc la București și am absolvit facultatea de psihologie în 1995, tot cu medii mari și burse de merit câțiva ani, din care mi-am luat doar cărți și haine. Dar părinții m-au închis cu forța la psihiatrie, așa cum îmi promiseseră încă de la 13 ani, cu o ură ciudată și fără vreo vină sau defect psihic din partea mea. Datorită tratamentului psihiatric extrem de violent și lung, mulți colegi și profesori m-au marginalizat și mi-au pus întrebări ciudate - deși sunt convinsă că psihologii cu experiență au înțeles că efectul medicamentelor va trece și că nu avusesem niciun fel de delir sau altă tulburare. Am citit și eu din fișa mea clinică și am înțeles că tot ce e scris acolo e minciună. Subliniez că nu am avut nicio greșeală și că nu aveam vreun viciu sexual sau de altă natură.
Medicul psihiatru mi-a recomandat sistarea medicației treptat, pentru totdeauna. A fost foarte bine vreo doi ani și speranțele mele au renăscut, dar colegii nu mă vedeau ca pe un om liber și profesorii, la master, mi-au spus că de fapt eu nu am dreptul să profesez ca psiholog clinician și nici nu pot termina masterul, datorită diagnosticului meu psihiatric. După aceea, fiindcă nu găseam de lucru, am încercat să dau la medicină și în anul I am avut singura mea tentativă de sinucidere, fără vreo depresie, doar din cauza unei migrene imense, relației proaste cu părinții, refuzului lor de a mă duce la un spital cînd aproape mă clătinam de durere și nu mai vedeam bine. Mi-am pierdut în schimb o parte din gamba stângă și m-au internat a 2-a oară la spital. Colegii m-au respins, fiind șchioapă și mai în vârstă și probabil considerată nebună de ei. Profesorii idem. Am făcut numai 5 ani din facultate - tot la stat - și apoi un fost profesor de la masterul neterminat de psihologie mi-a recomandat să dau concurs pentru un post în învățământ, dar cu condiția de a păstra diagnosticul psihiatric ascuns. Din nefericire mi-am pierdut postul după 2 ani, timp în care am organizat olimpiadă în liceu, am muncit mult, am fost apreciată pozitiv de unii elevi, cel puțin pe internet sau în dialog.
Ulterior nu mi-am mai găsit de lucru și am implorat în zadar milă. Am cerut adesea informații foștilor colegi și profesori, pentru orice fel de studiu postuniversitar sau pentru orice fel de loc de muncă. Nu am primit, dar poate nu sunt d-lor de vină. Am răbdat de foame și lipsă de haine aproape totală vreo 6 ani. Am fost obligată să accept anul trecut o pensie pentru boală psihică, de 530 lei, acum 600 și ceva, după ultima majorare. În total am muncit 5 ani doar, iar pensia îmi era refuzată pînă acum un an de spitalul de psihiatrie. Acum ea ar deveni definitivă doar la anul, dar eu încă mai sper să lucrez ceva - să mă bucur de muncă vreo 15 ani sau 20 din viață, măcar cu jumătate de normă. Mama a muncit pînă la 70 de ani. De asemenea, cum am mai spus, îmi doresc enorm de mult să continui studiile și sunt în stare, chiar și în limba engleză. Pot citi și scrie, mă pot dedica cu drag. Poate mai bine cursuri cu frecvență redusă sau de la distanță.
Nu știu exact care e costul cursului coordonat de dvs. În urma morții tatei am moștenit un apartament de 2 camere. Desigur că l-aș vinde dacă aș fi admisă, să pot plăti taxele de școlarizare. Dar e posibil ca dvs. să mă respingeți din cauza CV-ului meu, care de fapt înseamnă ”logofete brânză-n cui...”. În cazul în care mă puteți ajuta cu un răspuns favorabil, ori dacă cunoașteți orice alt program în care aș putea intra, vă rog mult să îmi răspundeți. Oricum, singurătatea în care am stat, izolare totală de fapt, nu m-a ramolit. Am fost respinsă la fundații pentru pacienți psihiatrici, deși eram mai tânără - de pildă la Trepte sau la Estuar și dna doctor psihiatru a refuzat să îmi dea copie după foaia clinică sau adeverință - oricum erau minciuni. Mă pot deplasa ușor, deoarece am proteză de gambă și nu se observă handicapul aproape deloc. Dna psihiatru oricum voia să mă îndrume către un loc de muncă la Kaufland, casieră - deci e ceva ciudat, parcă își bătea joc de mine, poate nici nu credeți. Scuze pentru detalierea poate prea exactă a vieții mele. Eu de fapt niciodată nu am avut dreptul la un început, pentru a avea un CV consistent, dar am fost mereu o persoană serioasă, dincolo de orice aberații ale altora. Nu am avut nicio legătură cu politica, dacă vă întrebați cumva aceasta.
Vă mulțumesc din suflet că ați citit și aștept răspunsul dvs. în limita timpului de care dispuneți.
Cristina-Monica Moldoveanu
Este adevărat că pare a fi oribil să ceri să fii admis la studii la o asemenea vârstă și cu afișarea diagnosticului psihiatric, dar tocmai asta e – pe de o parte acel diagnostic era greșit și abuziv deci, și pe de altă parte eu trebuia să explic adevăratul meu statut dacă era să fiu acceptată undeva, oricât de puțin și cu orice rol, fiindcă, dacă ascundeam, se putea ulterior întâmpla ceea ce s-a întâmplat de pildă la Liceul ILCaragiale, unde eram profesor titular, dar treptat eram dată afară și una dintre diriginte mi-a adus un psihiatru în timpul orei mele de psihologie la o clasă, fără să îmi spună măcar dinainte și ulterior acea clasă a devenit iresponsivă la eforturile mele, după ce tot restul anului fusese cooperantă. De asemenea, să nu uitați să luați în considerare faptul că eram otrăvită, deci aveam tulburări de gândire – oboseală și ușoară inadecvare - datorită acestor otrăvuri.
Un ultim aspect pe care îl mai am de notat e că abia în anul 2020 am reușit să găsesc un loc de muncă temporar, prin site-ul freelancer. Persoana de contact se numea Ovidiu B. El îmi dădea să fac muncă de ghostwriting – adică să editez niște articole medicale în limba română, pentru 25 de lei articolul, plecând de la articole similar din limba engleză și română de pe internet, în așa fel încât să nu fie aceleași formulări, frazele să nu fie similar, ceea ce eu puteam poate mai ușor ca alții, fiindcă studiasem medicina 5 ani. Însă mama nu a suportat niic măcar această unică bucurie a mea și s-a luat de mine că eu am pensie ”pe caz de boală” (cum spun proștii) și ea crede că numai cei care au altfel de pensie, cum a fost ea, care a lucrat și cumulase pensia cu salariul – numai ei au dreptul să muncească și cei cu pensie de bola nu. Cred că mama voia să spună că eu nu pot fi de încredere și trebuie să mi se ia și acest drept, fiindcă am o boală psihică. Nu e adevărat ceea ce spunea ea de pensie, gândiți-vă logic! E doar o formă de pensie anticipată și celelalte pensii, care nu sunt anticipate, se datorează tot scăderii capacității de muncă, dar mai târziu ca vârstă. Nu mai spun că mama lucrase ilegal de fapt, cu pensie de urmaș și abia ulterior, când a fost citată în instanță, a schimbat-o în pensie normală! Și ce importanță avea că aveam boală psihică, din moment ce pentru activitatea pe freelencer conta numai produsul finit al muncii mele și angajatorul putea oricând să renunțe dacă nu îi plăcea! Sau să plătească mai mult sau mai puțin. Am descoperit pe un site avocatnet.ro că e voie să cumulezi pensia anticipată sau nu cu alte venituri provenite din salarii – impozitat sau activități freelancer, cum ar fi și meditațiile (și mama făcea și meditații) și nu e vorba de impozite de plătit dacă suma câștigată lunar e mică,cum era a mea. Nu știam sigur dacă e absolut necesar să fiu PFI, adică persoană fizică independentă, nu autorizată, dar era aproape sigur că nu; am pus întrebarea pe siteul acela și nu am primit răspuns, poate tot fiindcă am explicat despre ce pensie anticipată era vorba. Mi-am făcut datoria să scriu articole din acelea, dar la un moment dat, după izbucnirea epidemiei de covid, nu am putut la un moment dat să mai scriu și i-am cerut un concediu acelui angajator, cu posibilitatea ulterioară de a reveni – dar ulterior nu a mai acceptat el să îmi mai de aarticolașe – poate iar cineva rău a intervenit, nu știu.
În vara și toamna lui 2018 am fost monstruos otrăvită și tratată oribil de medici, exact cum am povestit. Astfel am fost obligată să mă mut la Voluntari cu mama în toamna lui 2018, unde mi-am revenit la început destul de bine. Dar și aici complet singură, zi de zi niciun telefon, nicio vizită, la fel ca în București. Și aici se pare că am fost otrăvită, dar mai puțin și mai rar.
Acum am terminat de scris toate faptele, întreaga poveste despre viața mea pe acest blog Papalașcă de lumină. Mai am de scris un singur capitol de concluzii generale în zilele următoare și apoi va fi totul gata definitiv, fiindcă altfel de fapte noi nu au cum apărea, în afară de moartea mea efectivă eventual. Ei spun din nou că nu am avut nici cea mai mică greșeală toată viața, darmite ceva ca să fiu omorâtă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)