În ultimii ani am primit mai multe cereri de prietenie pe facebook, nu știu de ce. Sunt oameni necunoscuți care nici măcar nu mă contactează pe messenger și cu care nu am deci nimic în comun. Le-am respins pe cele mai multe, și din cauză că am fost complet singură și nu aveam ce relație să am cu acei oameni.
Am descris mizeria sărăciei de multe ori. Unul din ajutoarele pe care le aveam erau casele de amanet – aveam 4 inele mici, le amanetam iarna și apoi plăteam câteva luni datoria și le scoteam din nou vara, câte unul, pentru a le amaneta din nou iarna următoare.
Câteva vorbe despre psihologii de pe facebook. Sunt lucruri dureroase pentru mine, e dificil să le scriu, dar voi termina azi, pe scurt.
Unul dintre psihologii de pe facebook sunt eu, dar nu sunt luată în discuție fiindcă am fost respinsă de comunitatea psihologilor, după ce mă respinseseră și mă loviseră ceilalți oameni vreo 6 ani. Probabil că ei au mințit despre absolut tot ce a fost sau ce sunt eu, la fel cum sunt clar minciuni spusele oficiale ale psihologului Călinescu din spitalul de psihiatrie – evident minciuni, repet – dar și minciunile și insinuările altor psihologi, profesori sau colegi. Sau au amestecat minciunile lor dăunătoare cu părți din adevăr, pentru a îi păcăli pe proști. Nu voi vorbi de Rodica Enache sau Carmen Maria Mecu, care există printre prietenii mei pe facebook și acum, despre care am vorbit.
Printre cei de pe facebook era și Ioana, numită și Daniela, fostă Șarba, căsătorită în SUA. Ea are acum o fată mare. A fost colegă bună și inimoasă, care nu m-a ajutat doar pe mine cu cursuri scrise la indigo sau împrumutate, ci și pe mulți alții. Am fost și la ziua ei de naștere de două ori, am povestit deja. Ea a comunicat puțin cu mine în scris pe facebook, dar la un moment dat mi-a promis că mă va căutat – eventual – când va veni în România în vizită, dar nu m-a căutat. Nici Patty Hardin, care și ea a vizitat România nu m-a căutat, m-am gândit că din cauză că nu aveam statut de om liber, deci respectat, și eram izolată din 1984. Dar e posibil ca Patty să nu fi căutat în România pe niciunul din autorii români de haiku, poate acest lucru nu o interesa defel, deși scria și ea ceva de genul acesta.
Ioana m-a invitat pe un grup al absolvenților de psihologie, promoția 1995 – atunci facultatea dura 5 ani. Eu nu mai țin minte mulți dintre acei colegi și oricum nu am avut prieteni apropiați, nici măcar pe Ioana, deși statutele noastre sociale păreau apropiate. Oricum, după cum se mai poate vedea și acum pe acel grup, unde m-au numit administrator în derâdere înainte să părăsească toți grupul, eu m-am plâns iar de foame și lipsă de chiloți sau detergent și de faptul că am fost judecată greșit ca inaptă și închisă la psihiatrie în mod abuziv, fără greșeală sau tulburare psihică, ceea ce mi-a luat drepturile la muncă și la studii. Dan Constantinescu a râs de exemplu de faptul că ”noi copii săraci, cum mai rădeam lumea” – ceea ce eu interpretez drept idioțenie a unuia care nu înțelege că de fapt sărăcia a fost principalul, poate chiar singurul motiv al închiderii mele la pshiatrie și al aproape tuturor necazurilor mele, dar probabil că mințeau din anii 90. Știți zicala că ”bogatul nu crede celui sărac” și Dan mi se părea un tip de om sărac – mult mai bogat poate ca mine – îndoctrinat de cei din clasa socială superioară. Nu știu sigur. Altul sau tot el îmi recomanda în batjocură să merg la un fost coleg al meu pentru psihoterapie. Un anumit individ pe care nu îl cunosc m-a contactat pe messenger spunând că psihologii vor să îmi oefere un mic ajutor financiar și m-a chemat la un punct de întâlnire aproape de hotelul Intercontinental, acolo unde fusese Asociația 22 Decembrie 1989, data la care fusesem eu la Revoluție, desființată apoi și înlocuită cu Asociația vicitimelor mineriadelor – care și ea poate a dispărut, nu am fost atentă, nu știu ce s-a întâmplat cu membrii celor două asociații.
Stând acolo pe stradă, în aglomerație, treceau pe lângă mine tineri mulți în cete,
Întrerup povestirea, fiindcă cineva a insinuat că eu nu sunt om decent, fiindcă am povestit totul despre cum sunt masacrată, omorâtă clar, după cum se putea și se poate încă dovedi.
Nu e adevărat, nici acum nu au dreptate.
Fiți atenți cuvânt cu cuvânt la ce scriu în cele următoare.
De ce am scris eu totul despre viața mea?
Am fost un om total nevinovat, dar și de valoare de caracter - morală - cu suflet foarte frumos și inteligență superioară și capacitate de creație chiar, ca intelectual-femeie. Oricum, răul nu era doar moartea mea, erau mai multe lucruri și omorârea mea nu era necesară în mod sigur, era ceva rău.
Era deci o datorie să scriu tot adevărul, findcă nimeni nu l-ar fi scris pentru mine.
Fiind monstruos torturată, mai ales cu otravă, m-am străduit să scriu adevărul exhaustiv, mereu părea că nu e destul și ei otrăveau din nou sau torturau mai tare.
Era foarte clar, după aproape 30 de ani de tortură, că ei oricum m-ar fi otrăvit în continuare, și m-ar fi torturat, chiar dacă nu aș fi scris nimic public despre mine, nici măcar poezii. Aveam de ales între a muri în adevăr sau în minciună și am ales prima variantă, care mai lăsa și speranța ca ei să înțeleagă și să îmi lase viața, mai ales să nu mă mai otrăvească. Dacă s-ar fi întâmplat așa, atunci aș fi mai avut nevoie de 2-3 lucruri, dar, chiar și fără ele, aș fi reușit să las ceva mai bun scris în urma mea, chiar dacă nepublicat, fiindcă alt gen de creație nu era posibil, dovedind foarte clar că eram un om perfect normal dintotdeauna și încărcată numai de frumusețe și bine. Dar toți vor să mor, deci tot ce e viața mea e această mărturie completă și adevărată despre mine...
Scrierile mele, inclusiv memoriile, nu au fost indecente niciodată, trebuie să citiți cu atenție. Am dorit să fie un pic de fericire și omenie, un pic de bunătate, de lumină și umanitate și rațiune, de dragoste de adevăr și dreptate, un pic de poezie și puritate, ceva frumos și sincer, așa cum am fost și eu mereu. Cu drag de oameni și gândul bun, și, pentru numele lui Dumnezeu, e adevărul și ”ei” au dreptate că e o crimă monstruoasă, care poate fi oprită!
Iar au intrat nebunii cu ideea lor des repetată că ”acum încearcă să înțelegi cât sunt de porci”, idee prin care ei-au păcălit pe proști că ar fi niște oameni/porci în spatele meu care mă inspiră sau mă stimulează să scriu adevărul și pe alții îi deranjează că eu scriu adevărul și de aceea îi numesc pe ăia porci, când în realitate acei porci nu există, sunt doar eu ca individ și om singur.
Stând acolo pe stradă, în aglomerație, treceau pe lângă mine tineri mulți în cete, care mă priveau și mă agresau prin simpla lor trecere, amintind de tinerii care apăreau la fel, agresivi prin număr, uneori și verbal, pe vremea când lucram la ASE. Peste mintea mea a intrat unul cu ideea că aceia sunt tineri greșit îndrumați de adulți – nduși în eroare să mă lovească pe mine, direct sau indirect. Posibil, oricum la mine la bloc era clar aceasta. A venit o persoană necunoscută, un bărbat care mi-a adus vreo 170 de lei, sumă care mi s-a părut mică, atunci aveam mare nevoie de puțin mai mult. Nici măcar nu a sugerat cel mai mic indiciu de ceva ce aș putea mucni, fie și în regim de voluntariat. În afară de cea ce am notat de-a lungul acestei ultime povestiri, aceasta a fost ultima sumă primită ca ajutor, în afară de puținul pe care mi-l mai dădea mama, care nici ea nu dădea mai mult de 50 lei, uneori cu împrumut.
Printre psihologii de pe facebook mai era și Camelia Popa, fostă Zaizon, fostă colegă de facultate, care lucrase și în jurnalistică. Ea îmi povestise în timpul facultății că fusese închisă și ea la pshiatrie cu diagnosticul de psihoză postpartum. Nu știu dacă era adevărat, dar asta însemană că pe ea au acceptat-o cu drepturi depline. Camelia m-a dernajat prin minciunile postate pe facebook și prin gustul ei pentru lucruri cam întunecate, chiar și în postările fără legătură cu psihologia de pe pagina ei facebook, așa încât am renunțat la ”prietenia” ei. Oricum, nu a existat vreo relație între noi două.
Mai am de adăugat că am trimis o dată sau de două ori linkul spre acest blog al meu foștilor colegi sau profesori din facultatea de psihologie (Minulescu, Mitrofan, Rocco, Trifu, Vladislav, Cucu-Ciuhan ș.a.), dar nu au putut să mă ajute cu vreun răspuns sau sfat sau ajutor concret. Oricum, ei îmi negaseră direct și indirect drepturile la muncă și la studii.
Am retrimis doamnei Minulescu Mihalea un email, după ce am descoperit că lucrase sau lucra pe o stradă din apropierea locuinței mele – Ștefan Mihăileanu. Unii interpretează astfel de coincidențe în mod paranoic, ca și cum era ceva aranjat de unii din ”spatele” meu, când de fapt nu era așa. Mihaela Minulescu seamănă în mod ciudat cu Micaela Slăvescu, atât ca nume și chip, cât și ca mod de a vorbi ș.a. Iată aici corespondența scurtă cu dumneaei, unde bizar mă numea Monica și introducea particula NU, ca o formă de rejecție, dar eu sigur nu am greșit nimic. Întâi în 2017:
Doamna Minulscu,
Poate că vă mai amintiți de mine, mă numesc Cristina-Monica Moldoveanu și am fost studentă la psihologie în 1990-1995. Vă spun pe scurt - complet izolată de 12 ani și ceva (în afară de relația cu mama), fără loc de muncă sau bani, rezist din ce în ce mai greu, am aproape 47 de ani. De fapt nu e greu, e înfiorător. Am scris peste tot, am fost peste tot, am vorbit peste tot și toți m-au respins. Nu am cu cine schimba două vorbe. M-am oferit să muncesc orice, fără bani chiar, și toți m-au respins. V-am scris și dvs. mai demult să vă dăruiesc o carte de poezii (singura a mea), care de fapt nu a plăcut nimănui, dar nu ați putut să îmi răspundeți - poate că nu ați găsit mesajul. Eu am rămas aceeași, mereu cu inima deschisă și dragoste de oameni și de viață din 1984 cînd a început calvarul meu. Doar că m-am îngrășat foarte mult din cauza necazurilor, lipsei banilor. Avînd în vedere că locuiesc foarte aproape de centrul ARPA, vă întreb dacă nu ați avea să îmi dați ceva de făcut, orice muncă fizică sau intelectuală de care aș fi în stare și ați avea nevoie dvs., evident chiar și fără remunerare. Mi-aș dori așa de mult să muncesc și eu măcar cîțiva ani înainte să îmbătrînesc, toată viața am așteptat. Vă mulțumesc dacă ați citit și dacă nu veți putea răspunde voi înțelege.
Cu bine,
Cristina-Monica Moldoveanu
Buna ziua,
draga Monica ce s-a inatamplat in toti acesti ani in care nu ai putut sa lucrezi?
NU ai dat licenta in psihologie?
Unde ai incercat sa e amgajezi si nu te-au angajat?
Ce motive au gasit? NU te-ai acreditat la Copegiul Psihologilor?
NUmai de bine, MM
Bună seara, mă bucur foarte mult că mi-ați răspuns. Vă doresc o seară plăcută în continuare. Numele meu e de fapt Cristina. Eu avusesem o internare forțată la psihiatrie la 21 de ani și apoi am fost respinsă de fapt pe temeiul acestei internări, adică respinsă de colegii și profesorii din facultate - poate mai puțin dvs. Eu nu am avut probleme de stres posttraumatic din cauza faptului că părinții mei erau monstruoși și niciun fel de delir sau altă tulburare psihică, cred că putței ghici că am dreptate. Știți că tot ce scriu psihiatrii în acte e minciună. Dar la master mi s-a spus că nu am dreptul să fac psihoterapie și probabil nici altceva. Și că dădusem examen degeaba. Mai înainte lucrasem un an ca suplinitoare la un liceu. Eu am dat la master fiindcă nu aveam niciun serviciu și pe nimeni cu care să comunic și din același motiv am dat ulterior la medicină examen și am intrat abia a treia oară, la 28 de ani. Între timp am fost închisă în 1996 a doua oară la psihiatrie din cauză că nu aveam serviciu și mi se spusese că nu am dreptul să muncesc fiindcă am diagnostic psihiatric. Nu mai povestesc cum. Apoi am avut o tentativă de sinucidere altruistă în 1998, din cauza unei migrene monstruoase, cînd mă temeam că voi deveni nebună la fel cu oamenii care mă chinuiau sau care se purtaseră anormla și ciudat cu mine (nu mai povestesc). Am pierdut o parte din gamba stîngă. Am continuat medicina cu note bune ca mereu, dar nu am putut termina și am abandonat în anul 5, din cauza unor migrene presionale foarte puternice și unor probleme digestive. Am fos torturată zilnic și abuzată și de vecini și de alții - nu mai povesesc, am fost otrăvită (încă pot dovedi) și mi s-au luat mereu lucrurile din casă, inclusiv acum în ultimii ani, lucruri pe care nicidecum nu le-aș fi aruncat și ale căror poze încă le am. Dar am rezistat. La spitalul de psihiatrie mi s-a spus că nu pot avea pensie, dar legal nu aveam nici dreptul să muncesc și dna doctor psihiatru mi-a spus să mint. Pe dvs nu vă mint, de fapt nu am mințit niciodată și în zadar nu am spus. Am lucrat din 2003 pînă în 2005 ilegal ca profesor de psihologie, dar mi-am pierdut serviciul. Tata a murit tot în 2005 la 63 de ani. M-am angajat ca bibliotecară la ASE, dar am fost victima unor abuzuri groaznice și înscenări din partea colegilor și așa numitului șef. Nici salariul nu mi s-a dat corect, de la început am lucrat ca femeie de serviciu și apoi nu mă mai lăsau nici să șterg praful. A trebuit să renunț fiindcă stăteam degeaba 8 ore pe zi în zgomotul colegilor și muzica impusă de șefi. Nu se putea nici citi acolo. Mă durea capul rău zi de zi, că altfel mai stăteam acolo deși nu mai erau perspective. M-am înscris la fundația Motivation pentru găsirea unui loc de muncă și o tînără prsiholog m-a întrebat dacă vreau să fiu femeie de serviciu și bineînțeles că i-am spus că da, era evident, fiindcă izolarea totală și săărcia sînt groaznice. Nu mi-au găsit vreo 4 ani de lucru, apoi programul s-a încheiat. Am mai căutat de lucru fără succes de pildă la o bibliotecă. La fundația Estuar pentru schizofreni, etc. am încercat să merg fără succes, adică am fost primită tot ilegal - respectiv dna psihiatru (de la policlinică, fiindcă în 2007 am fost dispensarizată definitiv) nu a vrut să îmi dea actele necesare legal. În același timp ea îmi propunea să lucrez la Kaufland casieră, dar nu puteam fiindcă mă îngrășasem prea mult, plus lipsa piciorului. Abia anul acesta mi s-a dat o pensie pentru boală psihică de 530 de lei, tot datorită asistentei dnei dr psihiatru, dar îmi doresc mai mult deîct puteți înțelege să renuț la ea și ăs muncesc ceva. Dar, din 2007, dna dr de familie a spus că, datorută Uniunii Europene, ea nu mai poate să îmi dea adeverință pentru angajare ca odinioară. Totuși, eu eram la fel ca înainte și eram aptă de muncă și nici nu eram obeză atunci. Acesta e tot CVul meu pe scurt. Am scris poezii numai din cauza singurătății, cu speranța că le va citi cineva, dar toți m-au respins, chiar dacă între ei se acceptă și au multe acitivități. Și în ce privește haikuul am pățit la fel, deși inițial păreau că mă acceptă și ulterior eu nu m-am schimbat și puteam facce diverse lucruri utile cu drag. Absolut sigur ei au greșit, nu eu, vă pot dovedi chiar, dar nu are rost. Iertarea și bunăvoința pe care le-am acordat oamenilor au fost în zadar, dar nu are importanță desigur.
Asta e tot. Îmi cer scuze dacă v-am deranjat. Poate că dna dr de familie mi-ar da adeverință dacă aș găsi de lucru, dar eu nu am avut niciodată pe nimeni și nici familie de fapt din 1984. Familia mea era foarte săracă și de fapt de aceea m-au respins ceilalți. Dna dr de familie mi-a refuzat ajutorul medical deși aveam probleme grave de sănătate fizică - umflarea picioarelor cu tromboză încă de la 37-38 de ani, probleme renale, gastrice, cardiace, etc. Acum e mai bine, m-am mai înzdrăvenit, dar iau pastile pentru multe ofuri.
Vă doresc cît mai multe lucruri bune, și dacă vreodată veți dori să citți poeziile mele, le găsiți pe blogul meu de mai jos în parte. Sînt extrem de singură, vorbesc numai cu casierii de la supermarket. Cîțiva ani (4-5) nu am avut haine și pantofi decît o pereche ruptă și iarna nu aveam haină, dar acum am, din fericire. Dacă vreodată aveți nevoie de mine, mă puteți contacta cu încredere. Nu vă mai deranjez acum.
Cristina M Moldoveanu
Doar atît - am spus că nu aveam familie - da, fiindcă părinții mă urau foarte rău și mă abuzau zilnic, inclusiv după 18 ani mă băteau la sînge și tata precis nu avea cum să fie tatăl meu, nefiind nicio asemănare fizică, așa știu din cîte am citit. Scuze că am revenit - sînt tipicară, dar nu vă voi mai deranja. Am intrat la mdicină la 27 de ani și piciorul l-am pierdut tot atunci.
Dumneaei nu răspunde, eu scriu din nou după 6 luni:
Doamna Minulescu,
Iertare dacă vă deranjez, scriindu-vă din nou. În definitiv, am așteptat 34 de ani. Consider că am fost destul de inteligentă ca să înțeleg deplin, citind și multe cărți, că diagnosticul meu psihiatric a fost abuziv, că nu am avut niciun fel de delir și că orice e scris despre mine, în sens psihiatric sau psihologic, este fals. Dar din cauza aceasta nu am fost lăsată să muncesc, deși eram tânără și în stare să muncesc și să studiez mult. Provin dintr-o fmailie foarte săracă, dar mi-a trebuit poate cam mult timp ca să înțeleg că sărăcia a fost motivul pentru care m-a respins societatea, inclusiv colegii de la psihologie, și nu au fost alte motive psihologice - sau sărăcia a fost motivul principal, de care poate nici ei nu își dădeau seama întrutotul, la fel ca și mine. Am fost crescută în sărăcie și am suferit lipsă de hrană și haine de mică, dar mai ales vreo 7 ani după moartea tatei în 2005. Acum un an am fost forțată să mă pensinez - cu 530 lei pe lună - deocamdată actul nu e definitiv, din cauza așa-zisei boli psihice care nu fusese decât abuzul monstruos al părinților și familiei și o hărțuire sexuală asupra mea din partea unui profesor universitar. Bineînțeles că nu voi accepta pensia definitivă. Astfel, nu am avut dreptul să am copil sau să muncesc sau să studiez și am suferit multiple abuzuri. În ce privește situația mea în familie - am fost abandonată de mamă la bunica paternală din fragedă copilărie. Mama era foarte rea încă de atunci și, din fericire, nu venea să mă vadă nici când eram bolnavă mai grav. Abia după moartea tatei am înțeles deplin că, nefiind copilul biologic al tatei - acesta și cei ai lui nu m-au acceptat de fapt, iar mama mă ura probabil (în mod inconștient) fiindcă apărusem pe lume poate fără voia ei și cei din partea ei de asemenea m-au respins, inventând că aș fi nebună. Asta e tot despre mine, nu mai insist. Mama bineînțeles, ascunde adevărul și e singura mea relație și are 71 de ani.
Ceea ce vreau să subliniez e că doresc nespus de mult să continui pregătirea profesională sau academică într-un mediu instituționalizat și doresc nespus de mult să muncesc ceva, orice, fie și cu jumătate de normă. Vă cer informare și ajutor, dacă e posibil. E adevărat că sunt obeză, nu am un picior și sufăr de inimă și ficat din motive pe care nu le mai explic, dar vreau să trăiesc și, dacă aș fi acceptată (ipotetic măcar), mi-aș reveni și aș slăbi în mod cert. Am fost profesoară cu normă întreagă și activități suplimentare timp de 2 ani de zile, tot fără un picior! Aș dori să studiez la distanță sau cu frecvență redusă orice ar fi posibil - în română sau engleză - psihologie cognitivă sau filozofie sau orice tip de masterat sau program postuniversitar, aș munci mult și ordonat zi de zi, aș fi fericită etc. Știu că probabil aceste cursuri costă, dar, în condiții anume, poate că mama ar reuși să mă ajute - de exemplu anul acesta am renunțat a merge la nunta verișoarei mele primare, ce ar fi costat prea mult... Poate că aș convinge-o să vindem apartamentul în care nu stăm, unde eu am 3/8, dar sunt în indiviziune cu ea, sau am găsi altă soluție. Eu nu mai pot așa. Locuim acum separat, din fericire. Acum ne înțelegem destul de bine, ea s-a mai domolit, temporar cel puțin. Mulțumesc mult, numai bine vă doresc,
Cristina-Monica Moldoveanu
Apoi în octombrie 2018 :
V-am mai trimis o scrisoare asemănătoare în 13 iunie a.c. Nu știu nici eu cui să mai trimit, am hotărât să trimit din nou vreo 10 scrisori diferite dacă voi putea și să merg personal în diferite locuri, nici eu nu șitu unde. Șitu că de pe internet nu pot obține nimic.
Știu că problema e simplă: nu sînt acceptată nicăieri de nimeni și că aparent trebuie doar să mă ”lupt” pentru o pensie pentru boală psihică de vreo 600 lei pe lună. Adică să mă grăbesc să mor. Mama spune că trebuie să mă internez din nou la psihiatrie. Eu nu am mințit niciodată și nu înțeleg cum anumiți psihologi clinicieni și psihiatri pot minți așa evident, pecetluind cu boală și moarte soarta oamenilor săraci, cum am fost și eu. Dar pensia aceea se calculează pentru anii de muncă sau facultate absolvită. Și eu mai puteam munci și chiar studia ceva, măcar personal. Eu nici acum nu am înțeles de ce societatea m-a aruncat efectiv morții în mod indirect, dar și direct, nu mai explic cum. Abia anul acesta am înțeles un fapt foarte probabil - că mama și tata m-au chinuit monstruos și mi-au promis tot răul cu putință fiindcă eram un copil din flori, nedorit, al mamei. Modul în care am fost crescută de restul familiei și faptul că nu semănam fizic deloc cu tatăl vitreg și destul cu mama par să confirme aceasta. Abia zilele trecute m-am gîndit că poate tatăl meu biologic a fost o persoană nedorită - poate țigan - fiindcă trăsăturile mele au început să îmi arate ceva mai puțin plăcut, dar asta poate fi datorită vîrstei și suferințelor ce s-au acumulat. Efectiv nu știu și nu am nicio idee patologică, cum nu am avut niciodată. Nu am avut cunoștință de nicio rudă cu care să semăn și efectiv nu mă interesează cine a fost tata. Mama se opune să vînd aparatamentul meu personal, dar poate voi face asta dacă va trebui și se va putea, din moment ce sînt încă în viață - ea a fost un om prea monstruos cu mine și în aparență restul lumii și chiar și societatea m-au respins din cauza ei. Bineînțeles că am iertat pe toți, dar degeaba. Absolut sigur nu am greșit nimic toată viața.
Efectiv am cerșit din 1984, cînd a început calvarul meu.
Nu vă mai rețin cu amănunte. Repet, nu am avut niciodată tulburare delirantă și nici idei delirante și nicio altă psihopatie. Sper că nu vă simțiți jignită. Dvs., fiind un psiholog adevărat, cunoașteți bine adevărul despre astfel de cazuri. Poate veți găsi timpul să îmi dați un sfat, dacă nu oricum vă doresc cît mai multe zile senine și liniște. Ca întotdeauna, plîng și cerșesc orice ar fi posibil dintre următoarele:
* să văd măcar 2-4 persoane pe lună, cu care să am cîteva schimburi de cuvinte - direct/la telefon (toți m-au respins, chiar dacă nu vorbesc despre mine de fapt)/ prin scrisori la poștă sau mail sau videochat. Eu nu am avut din liceu pe nimeni. De 13 ani e numai mama, nici verii mei nu îmi trimit măcar sms de sărbători. Nu am avut din 84 nicio sărbătoare. Eu mereu am avut grijă și i-am respectat pe ceilalți cu dragoste adevărată degeaba. Am vrut să merg la Estuar - fundație pentru pacienți psihiatrici și psihiatra mea mi-a dat acte false, ca și cum avea ceva de ascuns, așa cum mint toți ceillați în sistemul psihiatric despre mine. Eu nu înțeleg de fapt de ce nu poate fi adevărul (e evident că tot ce spun ei e minciună, nu mai explic) și de ce toți fac cum spunea mama că ”părinții au voie să își omoare copiii dacă vor”. Etc. Singurătatea totală de 10 ani - nici măcart un mail - e groaznică după 34 de ani de izolare aproape totală în ansamblu.
* să am o activitate oarecare, chiar neremunerată. Sau cu răsplată mică. Eram încă în stare și acum 13 ani cînd încă eram tînără și chiar și acum mai pot iubi oamenii și viața și munci ceva în mod echilibrat. Pot fi fericită și pot dărui fericire oamenilor cu suflet bun.
Aș munci fericită - tehnoredactare, traduceri, corectură, organizare de texte sau obiecte etc. Orice activitate utilă cît de cît. Orice mi s-ar oferi.
Aș studia fericită în paralel orice pentru întreținerea funcției cerebrale. În public sau singură acasă. Am mai studiat cursuri gratuite pe internet - mai ales istoria civilizației sau alte studii sinoptice.
Între timp, datorită diverselor toxice alimentare, datorită sărăciei, lipsei de haine și pantofi și hrană (fapt pentru care am cerșit pe stradă) m-am îmbolnăvit, dar încă pot munci și pot fi fericită, chiar dacă am așteptat în zadar 34 de ani.
Ce importanță are că murim? ceea ce contează e să facem tot ce putem mai bun în clipele vieții, fără a uita de principiile economiei psihice armonioase și astfel vom fi fericiți mereu, fără a putea să ne reproșăm ceva.
Cu gînduri frumoase,
fosta dvs studentă,
Cristina-Monica Moldoveanu
În rest i-am mai trimis urări de sărbători fericite în decembrie 2017 și 2019. În 2019 mi-a răspuns, fiindcă i-am trimis câteva desene și poezii ale mele:
Sărbători fericite!
Gânduri de bine și frumos, cu singurul dar pe care îl pot face, câteva din poeziile mele din ultimii 3-4 ani și câteva poze ale mele. Eu nu mai știu sigur cât timp voi vedea sau cât de bine, fiindcă mi s-a spus că am cataractă incipientă. Desigur, fiind mult mai multe probleme de sănătate fizică, sunt încă în stare să muncesc câte ceva, singură cum sunt doar cu mama. Desenele mele mai vechi, mai jos, poate voi mai desena sau scrie sau citi mai ales pentru ochii pereților.
Cristina M Moldoveanu
Mulțumesc, sunt foarte frumoase desenele și poeziile. Felicitări.
Un Nou An plin de noroc și binecuvântare!<br/>
Desenele mele:
Mai adaug patru acum, pentru a fi cunoscută de dvs., cititorii blogului, ultimele două sunt din anul 2000
Ultima parte a povestirii se referă la probleme legate de studii și muncă. După cum probabil ați înțeles, de sute de ori am explicat aceste lucruri – am fost o persoană conștientă de apartenența sa la clasa socială de jos sau a săracilor. Mi s-au refuzat drepturile la muncă și la studii atât în mod direct, cât și indirect, de persoane precum psihiatrii, psihologii, profesorii și colegii din facultatea de psihologie, nefasta psihiatru Vișoiu, medicul de familie și, în final, medicul care m-a pensionat.
De sute de ori am explicat că eram încă tânără și capabilă de muncă și nu greșisem nimic toată viața. Cu toate că era o nedreptate și aveam mare nevoie și de dreptul la studii superioare, m-aș fi mulțumit desigur cu dreptul la muncă cel puțin, tot ar fi fost suficient pentru a dovedi absolut totul despre mine în câțiva ani, și oamenii s-ar fi obișnuit cu mine și eu cu ei și m-ar fi respectat și iubit, și la fel și eu.
Probabil că nu știți că omul singur nu poate pur și simplu să își găsească un loc de muncă. Dar pentru mine problema era interzicerea dreptului la muncă, fiindcă dacă l-aș fi avut, atunci aș fi căutat de lucru fiind sigură pe mine, fără teama că va trebui din nou să muncesc în ilegalitate. Dacă ar fi fost adevărul despre viața mea, atunci m-ar fi acceptat să am dreptul la muncă și la studii, deci ar fi fost dreptate. Reciproc, dacă după moartea tatei cel puțin mi s-ar fi dat dreptul la muncă și la studii, atunci totul ar fi fost foarte bine pentru totdeauna și pentru mine și pentru ceilalți care nu m-ar mai fi otrăvit și nici nu m-ar mai fi torturat, căci aș fi fost acceptată exact pentru ce eram ca om și nu ar mai fi fost nicio problemă, aș fi fost respectată ca proprietar etc. Eram încă tânără la 35-36 de ani, aveam banii necesari să plătesc cursuri de reconversie, de exemplu la filozofie, sau vreun program de master sau altceva, orice. Trebuiau să mă accepte ca om liber. Și puteam și munci simultan poate jumătate de normă. Sau, repet, măcar dreptul la muncă, nu am fost un om răsfățat sau pretențios, fiiind săracă.
Am făcut tot posibilul să fiu acceptată, oricunde, dar m-au refuzat mereu. Și acum, dacă nu ar fi fost epidemia de covid de un an, m-aș fi dus să o caut din nou pe Căpraru, despre care am povestit, să o rog în genunchi, fiindcă și ea m-a indus în eroare că mă va ajuta, mai demult și apoi m-a dispensarizat... adică nu mai puteam fi admisă ușor la spitalul de psihiatrie și deci nu o puteam găsi și nu aveam cum să am pe nimeni nu care să vorbesc două-trei vorbe toată viața.
Deși am fost izolată întreaga viață și nu aveam suport social, deci cadru de implemetare a teoriei în practică, deci nu puteam fi utilă poate, dar, deși nimeni nu a vorbit cu mine o viață și poate că par neadaptată, totuși mi-am păstrat capacitatea de a studia mult timp, mai ales lucrări teoretice, abstractizări filozofice. Eu încă pot vorbi normal cu oamenii și încă sunt un om normal, ca întotdeauna. Între anii 35 și 45 ai vieții mele am fost la maximul evoluției mele intelectuale, arfi fost cel mai bine să fac cursuri superioare sau postuniversitare, orice aș fi putut, dar nu m-au acceptat și m-au și otrăvit monstruos, căci altfel aș fi reușit măcar în singurătate să studiez și să scriu ceva mai inteligent și mai bun decât banale memorii triste și adevărate. Aș fi reușit să dau măsura a exact ceea ce eram și chiar eram în stare să muncesc intelectual cel puțin 10 ore pe zi în mod eficient. Chiar și fizic eram aptă de multe lucruri și de gimnastică. Aș fi apărut exact așa cum eram, cu tot ce e bun și luminos actualizat, dăruit altora.
Aș fi fost poate în stare să mă pregătesc de exemplu pentru a începe o muncă în învățământul special, măcar ceva mai simplu, sau orice altceva unde era nevoie de puțin suflet bun și căldură și ceva blândețe și răbdare.
Sunt trei lucruri mai importante de notat în acest sens. În anul 2017 aveam numai 46 de ani și am fost obligată, după lipsuri financiare distructive, să accept să fiu pensionată cu 450 de lei la început, care acum sunt 800 lei lunar, cum avea mamaia mea înainte de 1989. La început mi-au spus în gând că mi s-a dat o pensie de moarte. În 2017 a trebuit să suport umilința ca asistenta Carmen să meargă cu mine la medicul care aproba el singur dosarele de pensie anticipată, că așa se numește, și ea să spună acolo că este o rudă a mea și să împingă cadouri, fiindcă așa se procedează. Tot la policlinica Iancului. Medicul avea o gropiță în bărbie cum avea profesorul Zăgrean Leon. Din cauza suferinței sufletești că mă pensionează nici nu am verificat ce declarație a semnat acel om, care ”închidea ochii” asupra adevărului. El a spus că trebuie să revin peste 2 ani la el, pentru revizuirea actului și mi-a spus că nu am voie să muncesc nimic, că altfel pierd pensia. Bun, dar am căutat degeaba ulterior… nu aveam pe nimeni. Suferința sufletească a pensionării după o viață întreagă în care am dorit să obțin dreptul la muncă m-a doborât. Am citit ce a semnat el abia după revizuirea din 2019, când i-am spus din nou că îmi doresc enorm de mult să muncesc. Acel om ticălos, deși avea mai multe opțiuni, a mințit că eu am pierdut capacitatea de muncă în proporție de 100%, ceea ce era fals – putea să fi spus măcar 50%... Acest act mincinos, ca și actele de la psihiatrie din 2016, mă condamnau practic la moarte – fiindcă de fapt, ceea ce e scris sau declarat despre un om influențează inconștient personalitatea individului și chiar sănătatea fizică.
În același an al pensionării, 2017, am încercat fără succes să fiu acceptată pentru corectură texte, pentru traducere etc. apoi, în 2018, am făcut un gest care vă poate întări credința că eram nebună, dacă nu luați în considerare faptul că eram complet singură de atâția ani și era deci normal. Oricum eram un om normal, chiar dacă izolat cu forța. Am trimis un email ueni persoane care se ocupa de cursul de master Open Mind în limba engleză la Facultatea de Filozofie din București. Desigur îmi doream mai ales să citesc cursurile/textele scrise pentru acel curs, dacă existau, și poate că dacă aș fi cunoscut vreun cadu didactic la facultatea de filozofie aș fi fost mulțumită să îl rog să îmi împrumute astfel de materiale didactice. Mai demult, da, mi-ar fi plăcut să studiez eu însămi ceva, atunci era prea târziu la 46 de ani, cu statutul de pensionară și pacientă psihiatrică. Dar fusese vorba și de faptul că odinioară, în tinerețe, fusesem respinsă de la studii pentru acelai motiv, deși eram totuși în stare să studiez și să realizez ceva creativ în ruma studiilor. Acest lucru ar fi mai fost încă posibil după 35 de ani o vreme, eram cu adevărat încă aproape de spiritul universitar, nu știu dacă puteți înțelege. Adică eram încă tânără, aveam putere de efort, dar era și ceva în plus, adică un fel de adaptabilitate și aer sau aromă a cursurilor universitare – o culoare anume a cerului sau un ”gust” al gândirii. Oricum, era mai degrabă durerea faptului că fusesem mereu respinsă, dar eram și singură de mulți ani și aș fi fost fericită cu orice fel de activitate – acum sunt destule cursuri tipărite scanate și gratuite de descărcat pe internet și există și platforme de cursuri gratuite, cum ar fi Coursera și Edx. De curând Edx s-a restrucuturat și nu mai permite studii gratis ca odinioară. Dar mai sunt destule tipărituri gratuite și există deci posibilitați pentrui cei care doresc să studieze ceva singuri… însă, pentru a reuși ceva frumos, cei talentați trebuie totuși să fie conectați și la fluxul evenimentelor informaționale actual și să nu fie complet singuri, cum am fost eu. Aș fi fost fericită chiar dacă aș fi fost acceptată oricât de puțin, în orice fel de activitate educațională pentru adulți, de aceea am scris așa cum am scris și trascriu aici scrisoarea trimisă de mine în 2017. Chiar și simpla activitate manuală mi-ar fi utilă. În orice caz, fiind în mod inuman condamnată la moarte de fapt, fără nicio greșeală respinsă o viață, eu nu aveam cum să am cărți de vizită care să îmi permită accesul la vreun curs sau alt mediu social educativ, așa cum alte persoane se pot prezenta altora cu titlurile cărților scrise de exemplu. Iată scrisoarea aceea, un act de comunicare normal de fapt dacă ținem cont de izolarea totală a victimei și nedreptatea unei condamnări la moarte a sa, fără vreo greșeală. Chiar așa trebuia să fac, să las un semn adevărat despre mine altora:
Doamna Tigau,
Vă rog mult să citiți cele ce urmează, o scurtă prezentare a mea și a intențiilor mele. Mă interesează programul de master pe care îl coordonați - Open Mind - dar nu găsesc suficiente informații pe pagina de pe internet. Chiar dacă nu mă puteți ajuta în privința Open Mind, poate veți avea bunăvoința să îmi oferiți alte informații.
Veți găsi în cele ce urmează așa-zise traumatisme psihice ale mele, dar, în numele rațiunii, veți găsi și adevărul - că de fapt, așa politraumatizată cum sunt, nu am am și nu am avut tulburări psihice și am reușit să îmi mențin viața și tonusul psihic pînă azi.
Eu sunt o persoană singură de 47 de ani și lumea se poate întreba de ce nu am și nu am avut niciodată pe nimeni. Eu aș răspunde: cum aș fi putut acosta oamenii pe stradă doar pentru a avea prieteni sau relații de ”comunicare”? Nu am avut ocazia să cunosc lume. Veți întreba atunci: nu ai familie? Voi răspunde - nu o am decât pe mama, absolut nimeni altcineva nu vorbește cu mine și ea e singura mea relație, o mamă care m-a abuzat încă din fragedă copilărie. Eu am fost crescută de mama tatei, azi mort de 13 ani, care foarte probabil nu era tatăl meu, deoarece nu exista nici cea mai mică asemănare fizică între noi, ceea ce, conform datelor medicale de specialitate pe care le-am citit, duce la concluzia că nu era tatăl meu. Era un bărbat foarte sărac, pe jumătate ungur după mamă, conform datelor lui de naștere, inginer de drumuri și poduri, iar, după ce eu am împlinit 13 ani, fiindcă m-a luat să stau cu el și cu mama, a început să mă bată și să facă scandaluri monstruoase împreună cu ea. După 1989 - bețiv și jucător de jocuri de noroc. Desigur, la școală am fost premiantă cu 10, am iubit mult învățătura, am intrat cu 10 la un liceu prestigios în 1985 - la Colegiul Mihai Viteazul - și am absolvit cu medii destul de bune - nu foarte bune, fiindcă matematica nu era simplă pentru mine. Chiar dacă părinții erau monstruoși. Atunci nu știam că sărăcia și izolarea în care se zbăteau părinții mei vor fi sursa necazurilor mele ulterioare. Aveam câteva rude bogate în București, dinspre mama, dar nici nu se uitau la mine și chiar am fost molestată sexual (ușor) în timpul liceului de unul dintre aceștia, la una dintre rarele întrevederi. Tata a început să mă bată mai violent după 18 ani, la sânge chiar uneori și am reușit să fug și să dau admitere la Cluj la psihologie în 1990 (deși visul meu nerealizat era filologia - îmi plăceau gramatica, semiotica etc.) și am intrat a 12-a, fiindcă structura mea intelectuală făcea extrem de simple filosofia și biologia care s-au dat atunci la examen. (În anul acela s-a dat Kant - deci vă imaginați cât era de simplu pentru mine). Din cauza lipsei de bani și altor inconveniente (provenind tot din bani de fapt) a trebuit să mă întorc la București și am absolvit facultatea de psihologie în 1995, tot cu medii mari și burse de merit câțiva ani, din care mi-am luat doar cărți și haine. Dar părinții m-au închis cu forța la psihiatrie, așa cum îmi promiseseră încă de la 13 ani, cu o ură ciudată și fără vreo vină sau defect psihic din partea mea. Datorită tratamentului psihiatric extrem de violent și lung, mulți colegi și profesori m-au marginalizat și mi-au pus întrebări ciudate - deși sunt convinsă că psihologii cu experiență au înțeles că efectul medicamentelor va trece și că nu avusesem niciun fel de delir sau altă tulburare. Am citit și eu din fișa mea clinică și am înțeles că tot ce e scris acolo e minciună. Subliniez că nu am avut nicio greșeală și că nu aveam vreun viciu sexual sau de altă natură.
Medicul psihiatru mi-a recomandat sistarea medicației treptat, pentru totdeauna. A fost foarte bine vreo doi ani și speranțele mele au renăscut, dar colegii nu mă vedeau ca pe un om liber și profesorii, la master, mi-au spus că de fapt eu nu am dreptul să profesez ca psiholog clinician și nici nu pot termina masterul, datorită diagnosticului meu psihiatric. După aceea, fiindcă nu găseam de lucru, am încercat să dau la medicină și în anul I am avut singura mea tentativă de sinucidere, fără vreo depresie, doar din cauza unei migrene imense, relației proaste cu părinții, refuzului lor de a mă duce la un spital cînd aproape mă clătinam de durere și nu mai vedeam bine. Mi-am pierdut în schimb o parte din gamba stângă și m-au internat a 2-a oară la spital. Colegii m-au respins, fiind șchioapă și mai în vârstă și probabil considerată nebună de ei. Profesorii idem. Am făcut numai 5 ani din facultate - tot la stat - și apoi un fost profesor de la masterul neterminat de psihologie mi-a recomandat să dau concurs pentru un post în învățământ, dar cu condiția de a păstra diagnosticul psihiatric ascuns. Din nefericire mi-am pierdut postul după 2 ani, timp în care am organizat olimpiadă în liceu, am muncit mult, am fost apreciată pozitiv de unii elevi, cel puțin pe internet sau în dialog.
Ulterior nu mi-am mai găsit de lucru și am implorat în zadar milă. Am cerut adesea informații foștilor colegi și profesori, pentru orice fel de studiu postuniversitar sau pentru orice fel de loc de muncă. Nu am primit, dar poate nu sunt d-lor de vină. Am răbdat de foame și lipsă de haine aproape totală vreo 6 ani. Am fost obligată să accept anul trecut o pensie pentru boală psihică, de 530 lei, acum 600 și ceva, după ultima majorare. În total am muncit 5 ani doar, iar pensia îmi era refuzată pînă acum un an de spitalul de psihiatrie. Acum ea ar deveni definitivă doar la anul, dar eu încă mai sper să lucrez ceva - să mă bucur de muncă vreo 15 ani sau 20 din viață, măcar cu jumătate de normă. Mama a muncit pînă la 70 de ani. De asemenea, cum am mai spus, îmi doresc enorm de mult să continui studiile și sunt în stare, chiar și în limba engleză. Pot citi și scrie, mă pot dedica cu drag. Poate mai bine cursuri cu frecvență redusă sau de la distanță.
Nu știu exact care e costul cursului coordonat de dvs. În urma morții tatei am moștenit un apartament de 2 camere. Desigur că l-aș vinde dacă aș fi admisă, să pot plăti taxele de școlarizare. Dar e posibil ca dvs. să mă respingeți din cauza CV-ului meu, care de fapt înseamnă ”logofete brânză-n cui...”. În cazul în care mă puteți ajuta cu un răspuns favorabil, ori dacă cunoașteți orice alt program în care aș putea intra, vă rog mult să îmi răspundeți. Oricum, singurătatea în care am stat, izolare totală de fapt, nu m-a ramolit. Am fost respinsă la fundații pentru pacienți psihiatrici, deși eram mai tânără - de pildă la Trepte sau la Estuar și dna doctor psihiatru a refuzat să îmi dea copie după foaia clinică sau adeverință - oricum erau minciuni. Mă pot deplasa ușor, deoarece am proteză de gambă și nu se observă handicapul aproape deloc. Dna psihiatru oricum voia să mă îndrume către un loc de muncă la Kaufland, casieră - deci e ceva ciudat, parcă își bătea joc de mine, poate nici nu credeți. Scuze pentru detalierea poate prea exactă a vieții mele. Eu de fapt niciodată nu am avut dreptul la un început, pentru a avea un CV consistent, dar am fost mereu o persoană serioasă, dincolo de orice aberații ale altora. Nu am avut nicio legătură cu politica, dacă vă întrebați cumva aceasta.
Vă mulțumesc din suflet că ați citit și aștept răspunsul dvs. în limita timpului de care dispuneți.
Cristina-Monica Moldoveanu
Este adevărat că pare a fi oribil să ceri să fii admis la studii la o asemenea vârstă și cu afișarea diagnosticului psihiatric, dar tocmai asta e – pe de o parte acel diagnostic era greșit și abuziv deci, și pe de altă parte eu trebuia să explic adevăratul meu statut dacă era să fiu acceptată undeva, oricât de puțin și cu orice rol, fiindcă, dacă ascundeam, se putea ulterior întâmpla ceea ce s-a întâmplat de pildă la Liceul ILCaragiale, unde eram profesor titular, dar treptat eram dată afară și una dintre diriginte mi-a adus un psihiatru în timpul orei mele de psihologie la o clasă, fără să îmi spună măcar dinainte și ulterior acea clasă a devenit iresponsivă la eforturile mele, după ce tot restul anului fusese cooperantă. De asemenea, să nu uitați să luați în considerare faptul că eram otrăvită, deci aveam tulburări de gândire – oboseală și ușoară inadecvare - datorită acestor otrăvuri.
Un ultim aspect pe care îl mai am de notat e că abia în anul 2020 am reușit să găsesc un loc de muncă temporar, prin site-ul freelancer. Persoana de contact se numea Ovidiu B. El îmi dădea să fac muncă de ghostwriting – adică să editez niște articole medicale în limba română, pentru 25 de lei articolul, plecând de la articole similar din limba engleză și română de pe internet, în așa fel încât să nu fie aceleași formulări, frazele să nu fie similar, ceea ce eu puteam poate mai ușor ca alții, fiindcă studiasem medicina 5 ani. Însă mama nu a suportat niic măcar această unică bucurie a mea și s-a luat de mine că eu am pensie ”pe caz de boală” (cum spun proștii) și ea crede că numai cei care au altfel de pensie, cum a fost ea, care a lucrat și cumulase pensia cu salariul – numai ei au dreptul să muncească și cei cu pensie de bola nu. Cred că mama voia să spună că eu nu pot fi de încredere și trebuie să mi se ia și acest drept, fiindcă am o boală psihică. Nu e adevărat ceea ce spunea ea de pensie, gândiți-vă logic! E doar o formă de pensie anticipată și celelalte pensii, care nu sunt anticipate, se datorează tot scăderii capacității de muncă, dar mai târziu ca vârstă. Nu mai spun că mama lucrase ilegal de fapt, cu pensie de urmaș și abia ulterior, când a fost citată în instanță, a schimbat-o în pensie normală! Și ce importanță avea că aveam boală psihică, din moment ce pentru activitatea pe freelencer conta numai produsul finit al muncii mele și angajatorul putea oricând să renunțe dacă nu îi plăcea! Sau să plătească mai mult sau mai puțin. Am descoperit pe un site avocatnet.ro că e voie să cumulezi pensia anticipată sau nu cu alte venituri provenite din salarii – impozitat sau activități freelancer, cum ar fi și meditațiile (și mama făcea și meditații) și nu e vorba de impozite de plătit dacă suma câștigată lunar e mică,cum era a mea. Nu știam sigur dacă e absolut necesar să fiu PFI, adică persoană fizică independentă, nu autorizată, dar era aproape sigur că nu; am pus întrebarea pe siteul acela și nu am primit răspuns, poate tot fiindcă am explicat despre ce pensie anticipată era vorba. Mi-am făcut datoria să scriu articole din acelea, dar la un moment dat, după izbucnirea epidemiei de covid, nu am putut la un moment dat să mai scriu și i-am cerut un concediu acelui angajator, cu posibilitatea ulterioară de a reveni – dar ulterior nu a mai acceptat el să îmi mai de aarticolașe – poate iar cineva rău a intervenit, nu știu.
În vara și toamna lui 2018 am fost monstruos otrăvită și tratată oribil de medici, exact cum am povestit. Astfel am fost obligată să mă mut la Voluntari cu mama în toamna lui 2018, unde mi-am revenit la început destul de bine. Dar și aici complet singură, zi de zi niciun telefon, nicio vizită, la fel ca în București. Și aici se pare că am fost otrăvită, dar mai puțin și mai rar.
Acum am terminat de scris toate faptele, întreaga poveste despre viața mea pe acest blog Papalașcă de lumină. Mai am de scris un singur capitol de concluzii generale în zilele următoare și apoi va fi totul gata definitiv, fiindcă altfel de fapte noi nu au cum apărea, în afară de moartea mea efectivă eventual. Ei spun din nou că nu am avut nici cea mai mică greșeală toată viața, darmite ceva ca să fiu omorâtă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...