despre relaţia mea cu Z, partea I

Povestea iubirii sau amăgirii mele am scris-o cu mai mulţi ani în urmă, în condiţii dificile. Absolut totul e adevărat şi absolut totul este scris, nu am omis nimic, nici micile mele greşeli de conduită, fiindcă nicio femeie tânără nu ar fi putut să reziste la acel foc, chiar şi Luiza a avut greşelile ei. Voi posta mai jos totul exact cum am scris atunci, cu foarte mici corecturi. În prima parte totul e foarte condensat şi fac referire şi la fapte din anii următori, conturând portretul acelui bărbat fără retuşuri.


Poate faptul că şi acest mesaj a fost şters nu ştiu de cine mă determină să îl refac, cu povestea aceloraşi evenimente, dar fără să transcriu cuvânt cu cuvânt deoarece asta e destul de obositor pentru mine şi coloana mea vertebrală. Voi încerca să nu omit nimic, am ajuns un nimic care îşi povesteşte viaţa înainte de a muri, o viaţă de altfel caracterizată prin nimicnicie - aceste pagini care urmează, ca şi urmarea acestei poveşti de iubire au fost dintre cele pe care le-am lăsat ultimele de scris şi sper că Z dacă ştie va înţelege de ce am rupt în finalul vieţii mele chinuite discreţia şi legat de acele evenimente care m-au legat de el în mod intim - oricum mor, se pare că nu mi se vor da drepturi în societate, aşa cum a fost din 84! În plus se pare că lumea consideră că aşa zisa mea boală psihică se datorează (mai mulţi mi-au spus), acelei iubiri începute fără ştirea mea aproape în 1988, la vârsta de 17 ani şi jumătate, când l-am întâlnit pe el. În plus eu am specificat de multe ori - şi vă las şi pe dvs să apreciaţi că în timpul acelui an şcolar 88-89, mi-am urmat îndatoririle la şcoală şi nu am fost de fapt vinovată - aşa cum m-au acuzat unii - am fost inocentă şi bine intenţionată, am rezistat acelor avansuri din partea lui, chiar dacă în anumite momente am cedat presiunilor fără să îmi dau seama de fapt ce se întâmplă, acesta nu era un motiv bine întemeiat pentru închiderea mea psihiatrică - condamnare pe viaţă, aşa cum medicii şi alţii păreau să indice în mod direct sau indirect. Unii spun că inocenţa este greu de înţeles de ceilalţi -dar atunci era prima şi ultima oară când eram aproape de un bărbat mai mult timp, prima şi ultima relaţie cu un bărbat. Cărţile nu mă învăţaseră nimic despre ce urma să se întâmple şi eu nu eram genul de fată care să viseze la dragoste - jur că nimeni nu îmi spusese ce stranie putere are un bărbat asupra femeii şi tot ce este scris este scris doar sugestiv, poate şi pentru ca oamenii simpli şi singuri ca mine să fie sacrificaţi de societate. Oare e cineva care înţelege ce spun? Cei care au citit povestea vieţii mele din restul scrisorilor poate îşi amintesc poezia "Vitraliu" în care descriam începutul acelei iubiri - dar mai întâi vreau să descriu ce a fost mai înainte de acel moment. Deşi sunt 21 de ani îmi amintesc destul de multe lucruri fiindcă viaţa mea a fost oarecum oprită atunci şi supusă mereu reamintirii, datorită necazurilor ulterioare. Am avut şi un jurnal al acelei iubiri, scris după un an de la evenimente, care mi-a fost luat când am fost închisă psihiatric (ceea ce m-a durut enorm şi atunci am încercat să opresc mai mult în amintire ceea ce se apre că mi-a sfâşiat viaţa, ce părea "normală" anterior). Internările psihiatrice m-au obligat să povestesc şi să rememorez mereu această poveste, fiindcă viaţa liberă mi-a fost furată. Deşi aş vrea să pot exprima mai bine frumuseţea acelor momente tinere, fragede, inocente - în stocul memoriei au rămas cum e şi firesc mai degrabă momentele mai jenante sau micile greşeli pe care le-am făcut, fiind eu o fire scrupuloasă şi meticuloasă în autoanaliză. Oricum mi-e greu să rescriu mesajul şi fiindcă încă îl iubesc pe Z poate la fel ca la început, numai că acum ştiu că el nu m-a iubit ci a iubit altă femeie, deşi atunci aveam motive să cred că mă dorea pe mine - nu înţeleg ce s-a întâmplat şi mă doare fiindcă ştiu că eu nu am greşit şi nu am păcătuit, cum ar insinua unii - pe de altă parte este clar că medicii spuneau în mod ipocrit că boala mea - cauză după ei a decesului meu apropiat - era consecinţa faptului că el m-a făcut să cred în iubirea lui! Este înfiorător, dar nu pot nega realitatea şi anume că el m-a minţit. Dar nu ştiu de ce societatea mă condamnă din cauza asta şi de ce din cauza asta m-a chinuit atâta.
Ceea ce mi s-a adus ca acuzaţie din partea familiei care în final mi-a aflat taina dar şi din partea altora mai mult indirect sau direct dacă povesteam ce s-a întâmplat atunci, a fost faptul că eu m-aş fi îndrăgostit de un bărbat care prin reputaţia proastă care îl înconjura nu merita sentimente din partea unei fete cuminţi ca mine. El apărea atunci ca fiind vulgar, afemeiat, beţiv, nebun, bădăran, dar era o persoană care imprima vrajă conversaţiei şi ştia cum să trezească încrederea unei persoane uşor dezorientate ca mine, căci eu am ajuns la meditaţii cu el împotriva voinţei mele şi sperând în taină că voi reuşi să păcălesc cumva părinţii, voi fugi în alt oraş şi voi da examen la facultatea dorită - filologia. Eu nu puteam să îmi mai permit încă un an cu părinţii aceia groaznici. Cu alte cuvinte nu aveam nici un sprijin pe lume şi naşul meu zicea că eu intrasem în gura lupului. Eu nu mă puteam înţelege cu părinţii cum am povestit şi credeam în naivitatea mea că restul lumii este alcătuită din persoane integre, care nu vor să facă rău celorlalţi în relaţia cu ei - Z m-a avertizat odată, dar nu l-am înţeles "ce tu crezi că alţii sunt mai buni ca părinţii tăi?". Eu aşa credeam. Luiza m-a avertizat spre iarnă că Z vrea să se joace cu mine şi că eu risc să mă îndrăgostesc de cine nu trebuie şi trebuie să fiu atentă că el îmi va face rău - nu am crezut. Nici acum nu pot spune că iubirea aceea în sine, faptul că el m-a păcălit a fost răul primordial din viaţa mea, ci mai degrabă restul lumii care m-a acuzat nedrept şi povestea sacrificiului meu din 1984 începând. Faptul că l-am iubit, speranţele fireşti dar zadarnice au fost mai degrabă factori pozitivi în nenorocirile care au urmat pentru mine.

Povestea începe în toamna lui 88, când eu şi Luiza ne întâlneam tinere şi fără griji la meditaţii la chimie cu o doamnă recomandată de colega noastră Oana, undeva în apropiere, pe actualul bulevard Pache, fost Republicii. Pe doamnă o chema Tudoriu, era văduvă şi avea o fată pe nume Pompilia, studentă la medicină Avusesem până atunci doi meditatori la biologie care nu prea îmi folosiseră - eu speram ca la meditaţii să lucrăm ceva serios şi util, să găsesc răspunsuri la întrebări. Luiza vroia cu adevărat să dea la medicină şi nu vroia să se despartă de mine, ceea ce mă irita, recunosc că doream mai multă independenţă şi eu aveam alte planuri, cum ştiţi, să pot fugi de acasă. Fata profesoarei, care era o doamnă foarte amabilă şi serioasă, dar ştia să glumească din când în când, a terminat medicina după 89 dar s-a angajat nu ştiu de ce ca dealer la un casino şi după aceea a reuşit să emigreze în S.U. A. unde şi-a continuat cariera ca medic ; chiar şi mama ei a fost acolo în vizită şi a lucrat o vreme dar s-a întors, am mai vizitat-o eu odată, plângându-mă de soarta mea şi probabil de Z. Am întrebat-o în 88 (pentru mine parcă a fost ieri şi încă şi acum păstrez cu drag şi deschid cu emoţie manualul de biologie de atunci) dacă nu poate să ne recomande un profesor de biologie, cadru didactic la facultatea de medicină (aşa era idealul şi moda atunci) şi dumneaei a spus că ar putea, dar că acel domn are o reputaţie foarte proastă, fiind asistent la fiziologie nu la anatomie, considerat a fi cam afemeiat şi aiurit, şi nebun fiindcă se îmbracă ciudat şi are un comportament pe măsură. Eu şi Luiza am spus că nu ne deranjează reputaţia, atât timp cât ar fi un profesor bun şi am luat numărul d-lui de telefon, urmând ca eu să îl sun din partea unui coleg de facultate nu a doamnei respective. Încercând să îmi depăşesc timiditatea l-am sunat în septembrie 1988. 60.56.96. D-lui m-a întrebat atunci cu o voce uşor ascuţită dacă suntem fetele din Bragadiru, comună învecinată cu Bucureştiul, şi i-am spus că nu. Părea un domn destul de neglijent şi vioi în comunicare şi a acceptat să ne primească la meditaţii fără vreun test iniţial. A insistat că meditaţiile încep după 1 octombrie şi îmi amintesc că eu eram nerăbdătoare fiindcă voiam să reuşesc la facultate, nu îmi puteam permite încă un am cu părinţii aceia îngrozitori. Până atunci învăţasem şi ştiam cel mai bine anatomia şi fiziologia din manual, pe care îl ştiam pe dinafară, dar eram obligată de ochii lumii să fac meditaţii fiindcă aşa era obiceiul şi altfel aş fi avut scandal acasă. El a fixat o dată de întâlnire imediat după 1 octombrie la librăria M. Eminescu din centrul oraşului, loc ce mi-a rămas tandru în amintire până azi cu toate că între timp decorurile s-au modificat. Librăria a fost micşorată şi reamenajată. Mă doare şi acum când trec pe acolo şi îmi simt viaţa întreagă sfâşiată de acea iubire, aşa cum lumea a vrut să fie dar şi el. Locuiesc chiar într-o zonă cu aceeaşi denumire! Adică la intersecţia Moşilor-Eminescu. Exact acolo unde l-am văzut pe el în vara lui 89 pe stradă.

Era o zi frumoasă de toamnă, afară era călduţ şi lumina era aurie şi blândă. Mă simţeam vioaie şi elastică în ciuda celor 72 de kg pe care le aveam şi care mă făceau să mă simt la adăpost faţă de vreun fel de atracţie din partea unui bărbat - nu credeam că i-ar putea place cuiva de mine şi consideram că voi slăbi după ce voi intra la facultate. Mă îmbrăcasem cu o fustă lungă din material bluegins cu nasturi până jos, care stătea aspră şi strânsă în talie pe mine şi îmi asortasem bluza (de la mama) cu pantofii şi sacoşa în care ţineam manualul de anatomie. Pantofii aceia lila alunecau uşor pe asfalt. M-am întâlnit cu Luiza la colţul străzii şi am mers spre locul de întâlnire cu un aer glumeţ, am săltat chiar peste bordura următoare, de parcă nu ştiu ce se întâmplase cu mine şi eram pusă pe şotii - nu îmi aminteam să mai fi fost aşa, de obicei eram o persoană sobră şi foarte serioasă. În ziua aceea frumoasă totul cânta vesel pentru mine, apele vieţii spumegau năvalnic, priveam cu drag florile adunate pe tarabe şi jocurile luminii pe ziduri. Eram veselă, fără griji şi aproape obraznică în felul meu cuminte de fapt. De atâtea ori mi-am reamintit acea zi...acum mă doare enorm să mă gândesc la ea. Încercam mereu să glumesc cu gând bun şi optimism . Am ajuns la librărie şi ceilalţi nu erau încă acolo. Atunci am luat-o pe Luiza către cealaltă librărie de la colţul adiacent, unde am căutat cărţi pentru pregătirea examenului. Nu am găsit şi ne-am întors mergând cu greu în rând printre maşinile parcate cu botul spre clădiri. Priveam în jos şi apoi brusc am simţit că trebuie să ridic privirea (mă ardea ceva) şi l-am văzut ...era un bărbat brunet, mai mic de statură şi purta o pălărie de oraş cu boruri medii, nu mari cum spusese el la telefon ; niciodată de atunci nu l-am mai văzut cu acea pălărie. Mi-am dat seama brusc că era el şi l-am salutat abrupt- el mi-a răspuns la fel şi s-a prefăcut supărat pentru mica întârziere şi ne-a cerut să îl urmăm. Subliniez faptul că era ceva în aer atunci, că parcă niciodată nu trăisem o astfel de zi, că parcă cineva aranjase o schimbare în acea zi în întreg organismul meu. (Nu eram la ciclu, dacă asta vă întrebaţi, şi nici la pms cum se zice acum.)

El mergea cu mâinile împreunate la spate pe carosabil ceea ce mă amuza uşor - Z avea- şi are încă- un mers destul de rapid şi pe vremea aceea şi mie îmi plăcea să merg repede, îmi amintesc că ajungeam la liceu dimineaţa când lume multă nu era pe stradă (deci nimeni nu a avea de ce să râdă de mine) în circa 5 minute. Pe măsură ce ne întorceam către zona de unde venisem, simţeam, datorită stării mele uşor euforice din ziua aceea, că mă încântă tot mai mult coincidenţele, totul începea să mi se pară tot mai incitant, vesel. Şi îi spuneam Luizei că bineînţeles că ne întoarcem înapoi şi apoi eram foarte liniştită când îi spuneam că bineînţeles intrăm într-un bloc chiar aproape de cel în care stătea Oana şi că bineînţeles e normal că urcăm la etajul trei, etc. (eu locuiam la etajul trei). Blocul avea o uşă turnantă, gen care pe mine mă emoţiona oarecum (aveam să regăsesc aşa ceva la clădirea A.S.E. unde am lucrat în 2007 la bibliotecă ). Nu mai ştiu sigur dacă şi scara era cumva mai în spirală dar nu pare probabil, însă liftul era de tip vechi, cu vedere prin grilaj spre casa scărilor ceea ce îmi trezea de asemenea amintiri din copilărie. Prin toamna aceea Z avea uneori obiceiul să apară brusc şi strălucitor (cum îl vedeam eu) exact când eu ajungeam la uşă şi atunci l-am întrebat cum de m-a simţit şi el a răspuns că "are un aparat acolo jos". Pe moment m-am gândit că poate chiar avea vreo maşinărie în holul blocului şi numai după mulţi ani (chiar nu demult) m-am gândit că poate era o aluzie sexuală. Z avea în blocul acela vechi o cameră închiriată în apartamenul cuiva. Am întâlnit în altă zi acolo o doamnă poate între 50 şi 60 de ani şi un căţeluş micuţ şi amuzant care se tot agita şi lătra strident şi subţiratic. Z ne-a văzut că ezităm să ne apropiem şi atunci s-a încruntat la animal insistând pe cuvinte - "Jojo fii cuminte!" şi a refuzat ajutorul doamnei care vroia să îndepărteze căţelul, lăudându-se că el ştie să îl potolească şi într-adevăr a reuşit, lăsându-mi o impresie uşor magică. La meditaţii Z a lăudat odată cartea "Magicianul" de Fowles, care fusese la modă pe vremea aceea în oraş şi pe care eu nu o citisem fiindcă dintr-un fel de snobism nu citeam cărţile lăudate de zvonuri diverse. Datorită influenţei lui ciudate şi încrederii trezite mie, am citit-o şi am descoperit că în ea era un personaj Jojo a cărei soartă m-a întristat puţin. Desigur îmi amintesc că am avut un gust amar la finalul cărţii şi mi se părea că femeia greşeşte respingând iubirea sau tovărăşia celui care greşise, că ea era cea care nu vroia să rupă vraja rea deşi el îi întindea mâna şi poate şi de aceea am ajuns să cred mai mult într-un final fericit al poveştii mele cu Z, l-am aşteptat şi l-am iertat mereu. Tot la meditaţii el m-a mai incitat să citesc "Ulise" de Joyce (carte pe care nu am citit-o până la final) şi chiar şi acest lucru mi-a dat speranţa absurdă a întoarcerii lui într-un final (ca să nu mai vorbesc că atunci erau multe cântece, chiar româneşti pe tema aceasta - "citeşte numai la final...nunta noastră" şi multe altele care se mulau odinioară pe emoţiile prezentului de atunci ca un fel de borne pe şoseaua lungă a vieţii). După câţiva ani, strivită de durerea iubirii , alte probleme şi lipsa adevărului am îndrăznit să merg din nou acolo pentru a afla câte ceva eventual despre Z şi mi-a deschis un cuplu mai în vârstă dar nu am mai recunoscut-o pe doamna de la început şi au fost foarte amabili, m-au invitat să văd fosta lui cameră - unde totul era modificat, nu mai era nici una dintre mobilele vechi dar nu mi-au oferit nici o informaţie despre el, ci au vrut să afle ei de la mine şi eu le-am spus că el s-a purtat foarte urât cu mine şi atunci ei m-au întrebat candid "şi v-a făcut un copil?", lucru care mă doare enorm acum pentru că aşa ceva ar fi fost un lucru bun decât să rămân stearpă şi plângând ani după aceasta! Şi atunci le-am spus adevărul - "nu, mi-a făcut ceva mult mai rău". Nu îmi amintesc câte apartamente erau pe scară, dar ţin minte cum odată m-a fascinat în 1988 (fiindcă oricum în toamnă începuse o poveste fantastică pentru mine) o muzică blândă care picura prin pereţi de la un apartament vecin.
Camera în care făceam meditaţii era separată de restul apartamentului, pe stânga culoarului, cu fereastră spre curtea interioară destul de întunecată şi cu o toaletă mică proprie unde Z îşi ţinea lama de ras într-o cutie veche de "Nucrema", coincidenţă care de asemenea m-a mirat puţin fiindcă eu urma să îi duc într-o zi în dar o cremă de ciocolată Nutella...Şi la facultatea de medicină el avea lângă laborator o toaletă (cea pe unde am ajuns pe terasa goală odată). Camera de meditaţii era plină cu mobile vechi şi greoaie - un pat de o persoană, două bufete închise la culoare, o masă mare cu postament şi taburete simple şi draperii la fereastră, poate era şi un cuier la început, fiindcă totuşi mai apoi ne puneam hainele pe pat şi Z avea obiceiul să îşi arunce puţin ostentativ haina peste a mea şi mă privea astfel încât atunci doar am ajuns la un fel de bănuieli... Oricât de sumbru era interiorul, sufletul meu era primăvăratic şi după iarnă avea să fie catifelat şi aprins de focul iubirii, simfonie de culori şi parfum, iertaţi patetismul. În 89 el a schimbat puţin decorul şi în locul scaunului cu spetează pe care şedea el a adus două fotolii micuţe acoperite cu pânză înflorată sau în culori vii şi obişnuia să se aşeze în ele, să îşi ia posturi confortabile. Încă de la prima şedinţă de meditaţii mi-am ales scaunul din dreapta lui Z care şedea de obicei în capătul dinspre uşă al mesei, fiindcă de acolo vedeam şi uşa şi fereastra şi restul camerei şi mă simţeam mai protejată de peretele din spate.(încă aveam o anumită timiditate şi eu sunt genul care se adaptează puţin mai lent în situaţii noi - de fapt nu pot eu aprecia asta!). Luiza îmi lăsase mie sarcina să îl întreb pe Z de costul unei şedinţe şi pe tot parcursul anului eu trebuia să mă ocup de sarcini administrative (şi la celelalte meditaţii) şi Z suna în general la mine acasă, nu la ea, pentru eventuale modificări de program. El a discutat la început sobru despre manualul de biologie în general şi avea la început şi o costumaţie decentă, vorbea serios, aşezat, şi aveam să reţin acest portret al lui în lunile care au urmat şi în care el a apărut ca o gaiţă colorată uneori ca tip de comportament şi am continuat să cred că atunci la început era ceva adevărat, nu ulterior. Şi lucrul în care credeam a părut să reapară în 89. Totuşi am avut oarecum impresia că nu avea experienţă de lucru cu manualul, că era evaziv, în limitele celor bine cunoscute. Se lăuda că el nu primeşte pe oricine la meditaţii - dar nu ne-a testat defel - şi mai spunea (îmi amintesc zâmbetul uşor ironic) că era cineva care ţinea mult să facă meditaţii cu el fiindcă auzise că el este bun, că nu oricine ajungea la el - şi deci se lăuda cu succesele lui. Se pare că totuşi ceva mi-a trezit neîncrederea, dar acest lucru nu mă deranja fiindcă ştiam întreg manualul pe dinafară şi îmi făcusem singură conexiuni între capitole şi meditaţiile erau doar o formalitate (aşa credeam eu atunci) şi speram, cum am povestit, să ajung ulterior la filologie. La sfârşit mi-a răspuns că preţul este 200 de lei, ceea ce era tariful obişnuit şi la ceilalţi meditatori pe care îi aveam, sumă destul de mare pe vremea aceea pentru bugetul unei familii. La început nu am reuşit să îi reţin portretul fizic (consider că nu am memorie vizuală excelentă, fiind un tip mai mult auditiv, cuvintele şi timbrul vocii mi se imprimă mai puternic în minte şi mai repede), am observat doar că era un bărbat mic de statură, poate cam de înălţimea mea, dar de atunci am mai crescut puţin, brunet, cu părul moale şi puţin lung la ceafă - lucruri care urmau să devină intim legate de mine după mai mult timp.

După câteva zile mi-a telefonat şi a spus că ne vom întâlni (de la un moment dat a folosit acest termen care mi se părea puţin nepotrivit, poate fiindcă îl spunea pe un anumit ton) în altă parte - a stabilit ora şi ziua - la hotel Nord, renovat după ani, lângă gară şi aproape de serviciul tatei, nu îmi amintesc precis din ce cauză voia această schimbare.
Atunci, la această a doua şedinţă de meditaţii am ajuns la ora stabilită cu Luiza şi cred că atunci eram doar fete (nu apăruse încă individul cu care urma să fac meditaţii în general în trei cu Z, vinerea după masa mereu - după această a doua întâlnire, de parcă Z ştia că voi fi sacrificată şi mă izolase de ceilalţi candidaţi sau îşi pregătea terenul astfel pentru a mă cuceri sentimental mai uşor, sau şi una şi alta). Primul loc de meditaţii era chiar aproape de ceea ce unii numeau parcă Sf. Vineri. Locul unde îl întâlneam era aproape de Biserica Sf. Gheorghe, simbol care urma să se repete mult în viaţa mea. După ce m-am îndrăgostit de el m-am dus odată inopinat unde făceam meditaţii - din nou în primul loc, cum voi povesti - şi m-am strecurat mai întâi în curtea interioară a blocului pe o portiţă pe care au închis-o ulterior. Am observat că era lumină prin draperiile de care vorbeam la fereastra lui (desigur cu emoţie) şi atunci am urcat. El mi-a deschis larg şi aparent bucuros că mă vede, m-a invitat cu căldură înăuntru unde am observat uşor uimită că erau în încăpere 5-6 candidaţi şi stăteau parcă aşezaţi nu în jurul mesei ci doar pe pat şi pe scaune şi el discuta ei colocvial. M-a invitat să stau cât vreau cu ei acolo, dar nu am vrut să pară că exagerez şi după un timp am plecat, deşi el încerca să mă reţină - aşa era el la început, iar eu încercam să rup bariera dintre noi, să avem eventual o relaţie normală, să aflu ce se întâmplă de fapt.

În acea zi de octombrie de la început veniseră la hotel 5 fete, ceea ce m-a făcut pe mine să comentez ironic către Luiza că Z este cam lacom la bani, câştigând în două ore cât alţii în două săptămâni. Era o zi opusă ca atmosferă primeia - lumina era oricum mai albicioasă şi tăioasă şi aşteptam fără ca el să apară într-un loc destul de dezolant ca peisaj. Poate că a trecut o jumătate de oră, oricum obosisem de aşteptare, cu toate că în general în viaţă am dat dovadă că ştiu să aştept liniştită în diverse săli de aşteptare - am avut mult parte de aşa ceva- sau la întâlniri. La un moment dat una dintre fete - nu ştiu de unde ştia sau cum s-a descurcat - a intrat înăuntru şi l-a adus pe el afară. În loc să îşi ceară scuze ne-a certat pe noi că nu intrasem ca şi cum puteam ghici unde era. De data aceasta era diferit, mai puţin sobru, uşuratic în vorbă, mai vesel sau vioi, mai cald ca atitudine. Am urcat la un etaj inferior şi am intrat într-o cameră de pe stânga culoarului care era evident mai luminoasă decât cea în care fusesem prima oară şi avea puţin mobilier (el a spus atunci că aşa îi place lui camera - cu mai puţină mobilă, mai multă lumină, de parcă îmi ghicise mie gusturile şi ce gândeam). Pe pereţi erau răzimate tablouri (dincolo el nu a adus aşa ceva). După 89 când a început să îşi transforme laboratorul a aşezat la facultate două tablouri unul lângă altul şi mi-l amintesc doar pe cel cu un sat iarna, în stilul acela cu halou sau efect magic oarecum de culori (visasem eu despre satul lui de care povestea mult şi fusesem cu tata acolo, de asemenea ţineam la satul meu şi la viaţa la ţară în general). Era şi un fel de paravan rectangular în camera de hotel care probabil ascundea toaleta sau nu ştiu ce, că nu m-am uitat.Un bufet micuţ, închis la culoare lângă uşă. O masă subţiratică, micuţă lângă perete şi cinci taburete, astfel încât el s-a aşezat degajat pe nişte cutii de carton într-un cap al mesei şi ne-a lăsat pe noi pe scaune. Avea şi o glastră cu crizanteme mari colorate şi un telefon şi o sticlă de vin cu un pahar din care gusta din când în când. Am avut de la început o discuţie vagă despre manualul de biologie în general şi cred că aveam tendinţa să răspund şi să întreb des, poate că am monopolizat puţin discuţia cu el. Dar se pare că şi el mi se adresa mie mai mult. Am avut la un moment dat impresia că el îmi răspunde foarte prompt - şi vioiciunea îmi plăcea - şi că parcă exista un fir de legătură între noi, fără lacune în dialog. A trecut odată pe la spatele meu, eu eram îmbrăcată în aceeaşi fustă băţoasă de blugi care îmi strângea talia şi am simţit ca un fel de adiere, un fior blând care mă străbătea la spinare şi nu mai simţisem în viaţă aşa ceva la trecerea unui bărbat. Trăgea spre el paharul de vin şi glumea că este al lui în mod insistent. A telefonat unei femei cu care vorbea pe un ton copilăros, jucăuş, şi o alinta de asemenea drăgăstos. Mi s-a părut ciudat la vârsta lui. Timpul trecea peste ora cuvenită şi odată cu lăsarea serii mă încerca din ce în ce o moleşeală, obosisem puţin cu acele discuţii. A trebuit să dau telefon părinţilor să nu se îngrijoreze şi atunci am simţit impulsul de a mă juca puţin cu Z, de fapt să văd cum reacţionează, dat fiind modul puţin ciudat în care răspundea vorbelor mele. (El era foarte incitant, eu ajunsesem să mă simt mai altfel decât de obicei). Astfel încât am format ostentativ numărul meu de telefon dând impresia că sun la Luiza acasă şi el a reacţionat exact cum mă gândeam adică a remarcat că era un număr interesant, exact ce gândeam eu înn clipa aceea (198920 - anul care urma, secolul) după care am recunoscut că era numărul meu (el nu părea să îl fi reţinut). Poate că acela a fost primul moment în care eu am cedat influenţelor lui, adică am încercat să înţeleg, nu să rezist sobru unei aventuri pe care nu o înţelegeam. Apoi uşa s-a deschis brusc şi în cameră a intrat furios portarul care a început să vorbească răstit, în dialog abrupt cu Z, acuzându-l că ar face lucruri rele - Z se apăra destul de anemic, devenise brusc mai rece şi serios şi explica că facem meditaţii şi asta e vizibil, dar portarul susţinea că el ştie ce se întâmplă de fapt la aşa zise şedinţe de meditaţii iar Z îi arăta grăbit legitimaţia de la serviciu de pe bufet explicând unde lucrează şi statutul său. S-a reîntors la masă şi era bosumflat, întunecat şi gânditor, părea că nu se aştepta la aşa ceva. A certat-o pe o fată dintre noi că are o asemenea mamă care venise acolo îngrijorată şi aprinsese discuţia cu portarul. Eu, într-o reacţie impulsivă, i-am spus să ascundă sticla de vin şi el m-a privit cu dezinteres (aşa ceva nu avea rost). Ne-a cerut să plecăm de acolo dar câte una sau două pentru a nu atrage atenţia.(ce rost avea ?). Am luat troleibuzul spre casă cu Luiza şi pe drum ea a început desigur să discute despre el şi m-a întrebat ce cred eu - este sau nu căsătorit (el nu purta verighetă dar nu cred că observasem asta atunci). Eu m-am gândit că este fiindcă gândeam în probabilităţi statistice şi el era totuşi un bărbat de o anumită vârstă şi condiţie socială dar i-am spus Luizei că nu cred că are copii fiindcă adoptase tonul acela copilăros şi calin faţă de o femeie şi fiindcă avusese o conduită prea neserioasă. În acel troleibuz lumina se cernea difuz şi eu mă simţeam extenuată.
...........................................................................................
Z - ale cărui iniţiale erau L. Z. - până şi acest lucru îmi trezea emoţie plăcută - şi mult timp nu am îndrăznit să mă refer la el pe numele mic în ciuda faptului că viaţa mea şi iubirea mea îi aparţineau cu totul (numai în 1990 am îndrăznit acest lucru) nu îmi comunicase corect numele lui în toamna lui 88, astfel încât am continuat să îi spun puţin altfel până când am descoperit numele lui înscris pe o plăcuţă pe uşa laboratorului. Iniţial îi spuneam Zegreanu. Este adevărat că în iarna lui 88 - 89 am găsit pe bufetul de lângă uşă o scrisoare pe care el o primise de la cunoscuţi din ţară (eu nu am mai primit scrisori din păcate de foarte mult timp şi am suferit şi din cauza aceasta) chiar pe acea adresă unde închiriase camera, ceea ce mi s-a părut puţin straniu, numele era probabil corect scris, dar eu nu am dat importanţă faptului şi credeam că el îmi spusese corect numele (nici soţia lui nu mă corectase la telefon). Z avea şi cutie poştală undeva lângă facultatea de medicină, chiar la poşta la care m-a dus şi pe mine odată şi care ulterior s-a desfiinţat. Şi la cursul lui la care am asistat în spitalul de lângă facultate el comunica încă studenţilor numărul cutiei lui poştale! Acela l-am uitat. Numele lui m-a urmărit mult timp în viaţă - de pildă am prins la radio ştiri despre un fotbalist cu acest nume, despre un avocat şi am ascultat o cântăreaţă cu acest nume destul de rar (el spunea că soţia lui e artistă). Odată am căutat emoţionată în cartea de telefon şi erau doar câteva persoane cu acest nume şi parcă doar unul se potrivea - cred că era el, dar nu sunt sigură.

Despre portretul lui fizic. Chipul lui s-a revelat treptat pentru mine, pe măsură ce îl priveam ore în şir de aproape şi devenise la un moment dat parte din mine însămi, puternic impregnat în memorie. Era de ajuns să închid ochii că l-aş fi putut picta. Era brunet şi cu pielea foarte albă atunci, cu buzele frumos conturate şi roşii, cu ochii rotunzi şi vioi, cu gropiţă în bărbie şi urechile mici (faţă de ale mele...) şi cu nasul puţin mai ciudat, mai coroiat sau nu ştiu cum să exprim, singura lui trăsătură care mă înţepa, mi se părea mai ciudat, nu neapărat urât. Oricum era încă în floarea vârstei, poate la vârsta la care bărbaţii sunt mai atrăgători decât în alt etape lae vieţii. Mi se părea în general frumos.

În ce priveşte trupul lui - am povestit că a fost singurul bărbat al cărui trup m-a atras şi pe care am îndrăznit să îl privesc, atrasă de acele forţe impresionante pe care el le crease în jurul meu - a fost involuntar şi mai puternic decât credeam ceea ce mă atrăgea să îl privesc, probabil de două sau de trei ori. Odată şedea în fotoliu cu picioarele suprapuse şi i-am privit coapsele (una dintre puţinele mele greşeli de atunci) şi altădată se postase în evidenţă în mijlocul încăperii, poate cu braţele pe şolduri şi l-am privit în întregime. Pe vremea aceea era suplu (ulterior am văzut că am devenit mai îndesat deşi el se lăuda că de la 16 ani nu a mai avut variaţii de greutate - zicea că avea 60-sau 65 de kg) şi avea mişcări elastice, armonioase, poate uşor ca un dans. Despre mine a spus odată că eu dansez pe ritmul muzicii mele interioare şi părea blând şi liniştit când a afirmat asta, părea un compliment sau un fel de elogiu. După ani l-am văzut că prinde mişcări mai rigide şi dure, ca ale unui bărbat matur. Spunea că avea numărul 40 sau 41 la încălţăminte (am uitat!), odată vorbea de galoşi şi straniu a fost că şi-a schimbat odată pantofii la meditaţii (nu mai ştiu dacă şi şosetele - cred că nu). A declarat că are 36 de ani şi că era născut pe 10 iunie (naşa mea era născută pe 9 iunie) şi se considera încă tânăr - asta trăda într-un fel ambiţiile lui de a evolua eventual la serviciu fiindcă simultan se referea la faptul că el cunoaşte destui colegi care au ieşit asistenţi de la facultate la pensie (acesta era statutul lui atunci)...el mai avea timp. Astfel el era exact de vârsta fratelui mamei care era exact cu 10 ani mai mic ca tata, care era cu 10 ani mai mic ca naşu (mă distrau coincidenţele). Luiza spunea că Z arată mai în vârstă decât un bărbat de 36 de ani - nu ştiu dacă să îi dau dreptate fiindcă pe atunci nu mă pricepeam decât la vârsta copiilor şi nici acum nu mă pricep la adulţi - nu prea există reguli precise. Oricum ziua lui de naştere a devenit de atunci cea mai importantă zi din calendarul meu şi mereu mă gândeam cu drag la el cu această ocazie. În toamna lui 89 când l-am căutat la serviciu mi s-a plâns că are multe probleme şi din cauza aceasta a albit mult dar eu nu am observat aşa ceva atunci decât în ultimul timp, când l-am văzut în 2006 după câţiva ani de separare (înainte de căsătoria lui ultimă nu îl văzusem albit). Acum eu am albit într-adevăr mult mai ales în ultimii doi ani (am şi fotografii mărturie), poate într-adevăr şi datorită suferinţelor mai mari. Îmi cer scuze că mă refer şi la alte evenimente nu doar cele de atunci dar aşa mi-e mai simplu să cuprind mai multe fapte. L-am văzut doar puţin în vara lui 89 cu mânecă scurtă - şi ştiu că m-au impresionat braţele lui - de fapt nu prea îmi plăcea faptul că avea venele foarte proeminente, dar oricum îl iubeam cu totul.

În ce priveşte îmbrăcămintea avea o recuzită impresionantă. Se schimba des, dar acum nu îmi mai amintesc decât câteva lucruri care m-au impresionat mai mult - pălărioara cadrilată cu bor mic pe care şi-o trăgea în glumă pe frunte, model pe care îl purtau şi unii elevi de liceu. Mai venea de mai multe ori cu blugi bleu deschis prespălaţi şi îmi mai amintesc şi nişte cizme de culoare aproape galbenă, destul de puţin decent. Odată când venise căldura lui mai ne-a lăsat să aşteptăm mult timp la un colţ de stradă şi a apărut într-un costum negru gros ca de schi cu cămaşă albă (ulterior în fantezia mea tristă mă gândeam că mă lăsase să îl aştept mult ca mireasă dar el nu a mai apărut). Se pare că nu îl deranjau prea mult nici căldura nici frigul (iarna la un alt colţ de stradă l-am aşteptat şi el a apărut descheiat la haină, cu cămaşă subţire). Povestea că era odată cu o persoană simpatică (insista pe acest cuvânt care îmi scăpase mie legat de el odată din greşeală şi legat de conţinutul manualului de anatomie cu sistem nervos simpatic şi parasimpatic - el zicea că eu sunt un tip de om parasimpatic şi rezulta că el era simpatic - apoi a mai repetat de multe ori cuvântul ca şi cum insinua că şi eu îi sunt simpatică lui. După mai mult timp a îndrăznit să îmi spună « dragă » de mai multe ori.). Şi atunci când era cu acea persoană era iarnă cu zăpadă şi el a vrut să arate că poate să stea dezbrăcat în chiloţi şi are şi fotografii dovadă de atunci - de parcă ar fi făcut reclamă la chiloţi tetra. Altădată spunea el că a vrut să arate altora că poate să umble desculţ peste jeratic. În general părea un individ căruia îi place să joace puţin teatru, să fie în centrul atenţiei - dar acest portret ce îl incriminează puţin este scris analitic şi retrospectiv, nu apar faptele în ordinea în care au apărut şi l-au transformat atunci în iubirea mea mare. Eu nu eram impresionată de defectele sau ciudăţeniile lui, pur şi simplu mă îndrăgosteam. Nu îi vedeam defecte sau calităţi, îl vedeam cu totul, la început orbită. Îmi mai amintesc şi costumul de pânză topită pe care l-a purtat aproape alb în ziua de vară când m-a privit ultima oară lung şi cu toată căldura acelei iubiri care mă purta pe deasupra ca pe un fulg. Cristi, colegul Luizei de care am vorbit, povestea că atunci când a făcut meditaţii cu el s-a dezbrăcat de faţă cu el în chiloţi pentru a încerca nişte blugi noi şi că i s-a părut lui că din ce vorbea Z atunci (veneau nişte fete la meditaţii) rezulta că are tendinţe misogine.

Nu ştiu dacă era un bărbat puternic ca forţă fizică. Într-o zi a vrut să îşi încerce puterile la o întrecere de pus braţul jos cu tânărul care asista şi el la meditaţii şi care era într-adevăr un individ solid. Eu am privit, deşi nu din curiozitate, ci fiindcă îl iubeam şi voiam doar să văd ce se întâmplă. Luiza a ieşit din cameră. Z spusese că în mod sigur nu va fi pus jos. Am observat, cu uşoară neplăcere, că, pe măsură ce timpul trecea venele lui jugulare se evidenţiau mai mult şi că se înroşise, nu ştiu acum din ce cauză - de efort? Atunci mi-era milă şi priveam atentă, poate chiar am spus să se termine - dar la un moment dat cei doi au convenit să fie remiză, mi s-a părut că Z a acceptat uşor acest lucru şi a accentuat apoi din nou că este cum zisese el la început - nu l-a pus. Luiza a mai făcut odată un comentariu mai ciudat - şi anume că ea nu crede povestea lui Z că ar fi reuşit să trântească jos o femeie de 100 de kg cu o palmă. El povestise că femeia era în capot de casă (Luiza a tras concluzia că era soţia lui) şi că îl lovise în partea inferioară abdomenului (Luiza se gândea la testicule, mie nu mi-a trecut prin minte aşa ceva) şi ulterior mă gândeam că poate el vroia atunci să mă atenţioneze într-un fel inconştient legat de mizeriile sexuale pe care o femeie le poate îndura din partea lui şi la actele disperate ce pot rezulta. Totodată spunea că a fost singura dată din viaţa lui când a lovit o femeie.

Z avea atunci obiceiul să povestească mult despre sine însuşi cu destul farmec şi cu multă influenţă fizică. Nu ştiu dacă acest lucru îi plăcea în sine sau intenţiona doar să mă vrăjească, să mă facă să mă îndrăgostesc treptat de el - fiindcă vorbele lui creau o impresie de intimitate care creştea în timp şi niciodată altcineva nu mi-a mai vorbit atât de mult şi cald şi vesel sau aparent cu sinceritate. Astfel am aflat că are două fetiţe, dintre care una era în clasa întâi, iar cealaltă în clasa a treia sau a patra, de unde am tras concluzia că s-a căsătorit devreme (lucru pe care îl doream şi pentru mine din copilărie) - iată încă o dovadă a vieţii lui împlinite şi norocoase încă din tinereţe. Vorbea încântător despre fetele lui, eu am ajuns să le îndrăgesc cu totul şi, tâmpită de promisiunile lui, am crezut poate că voi ajunge să le cunosc. Povestea şi lucruri mai ciudate - nu eram cu totul de acord cu atitudinea lui - de pildă că s-a uitat noaptea la televiziunea bulgară cu fiică-sa (fiindcă doamna adormise, el îşi numea soţia doamnă) la un film interesant de Fellini, în care un om intrase într-o sticlă. Fiindcă el obişnuia să vină la meditaţii cu diverse alcooluri (de fapt vin românesc, dar se lăuda că primeşte în dar şi sticle străine şi le bea pe toate) eu l-am întrebat atunci dacă acel om din film a mai ieşit din sticlă, el a ezitat puţin şi apoi a zâmbit cum îi era obiceiul, fermecător pentru mine şi a spus că da. Ştiu de ce l-am întrebat, era fiindcă mi-era milă de el că bea mult şi, ca şi Luiza, aveam fantezia ca el să se lase de băut. Am rămas uşor şocată după un an când Luiza mi-a spus că Z s-a lăsat de băutură datorită ei. Altădată el povestea că a cunoscut pe unul dintre colegii fetei lui cu ocazia unei excursii şi l-a întrebat anumite lucruri - un fel de test - şi a trebuit să recunoască cu părere de rău că era mai inteligent ca fata lui. Mai povestea că el are o relaţie specială cu fata lui - că e ca un fel de contract în care ei se înţeleg fiindcă i-a explicat odată ce nu trebuie să facă fiindcă altfel o bate şi ea totuşi nu l-a ascultat şi el a bătut-o şi ea a acceptat cuminte fiindcă aşa fusese înţelegerea. Spunea că el poate să bată şi râzând - atunci Luiza a intervenit şi a zis că asta înseamnă el este un sadic şi el probabil iar a zâmbit (atunci fiind mai tânăr îi stătea mai bine, nici nu pot descrie cum îl vedeam eu atunci cu ochii mei proaspeţi de îndrăgostită, dar voi explica mai mult) şi a recunoscut că este sadic, dar un sadic constructiv. După ani aveam să plâng gândindu-mă că nu se poate să existe sadism constructiv! Mai vorbea şi de restul familiei - spunea că soacra este o femeie mărginită dar îi este recunoscător că i-a crescut copiii. Despre frate spunea că ar fi vrut şi el să urmeze medicina dar nu era destul de apt pentru aşa ceva. Despre tată povestea că ar fi avut cu el o dispută destul de severă - eu l-am întrebat pe ce temă şi el a ezitat puţin după care a spus "religie" şi eu l-am acuzat puţin în sinea mea că nu s-a înţeles cu tatăl din probleme religioase. Luiza l-a întrebat direct dacă crede în Dzeu şi el a răspuns fără ezitare că da fiindcă mai înainte spusese că ştie că Isus a existat, dar nu ştie dacă mai există încă. Luiza a insinuat mai apoi, după un an, că tatăl lui Z ar fi fost preot. Eu m-am mirat, nu înţelegeam de unde să fi ştiut Luiza aşa ceva. Z provenea dintr-un sat cu numele poetului Coşbuc, care m-a urmărit toată viaţa cum am mai povestit, (legenda tristă a Teotolindei pe care mi-o repetau mereu, liceul Coşbuc chiar vecin cu blocul meu şi altele) şi vorbea pentru mine cu un adorabil accent ardelenesc.Tot legat de tatăl lui avea o poveste romantică şi anume că atunci când a terminat liceul acesta i-a spus că de acum înainte trebuie să se descurce singur dacă vrea să meargă mai departe şi că el a plecat cu bocceluţa către Bucureşti unde a fost respins la medicină şi apoi s-a angajat pe un şantier (aici a umblat cineva pe internet şi mi-a distanţat cuvintele) a înţeles ce vor ăia de la medicină şi a doua oară a intrat la facultate. Tot din copilărie avea o poveste frumoasă despre cum a primit odată 15 lei sau aşa ceva şi a alergat mulţi kilometri pe drum din sat la oraş să îşi cumpere stilou - mie cu astfel de poveşti îmi creşteau emoţiile calde şi tandreţea faţă de el. Despre soţie (doamna lui, cum o numea) spunea că este artistă şi din cauza aceasta printre altele nu prea au bani, dar că are mulţi prieteni artişti - actori, poeţi, pictori. Se plângea că stă într-un cartier periferic în Militari într-un apartament de două camere cu igrasie şi că nu are maşină (Luiza zicea că din cauza alcoolului...). Şi că televizorul nu îl interesează dar după un timp s-a lăudat că şi-a cumpărat televizor nou color. Odată a venit cu un casetofon şi l-a aşezat pe pat şi m-a rugat pe mine să o întreb pe mama cât ar costa, fiindcă el l-a primit cadou. În primăvară, strivită de problemele pe care el mi le crease prin insistenţele lui, am lipsit odată de la meditaţii şi atunci Luiza mi-a povestit că el era tare trist, că a întrebat de mai multe ori poate de mine şi că i-ar fi spus Luizei că fata lui cea mare (Oriana - ştiu că mă impresionase numele din Marcel Proust, dar probabil că nu o chema aşa) e bine, dar că fata cea mică o să moară fiind internată la neuropsihiatrie dar că asta e viaţa, adică nu are ce face - el avea uneori vorba "asta e". Auzind acestea eu m-am întristat şi prin urmare, fiindcă nu consumam alcool ca el, m-am dus la chiuvetă la bucătărie şi mi-am umflat burta cu multă apă, ceea ce poate părea ceva ostentativ, dar eu chiar sufeream pentru copilul lui atunci. L-am întrebat apoi dacă fata este bine şi el s-a prefăcut mirat, ca şi cum nici nu ar fi existat vreo problemă (oare Luiza minţea?). Oricum nu înţeleg ce interes avea Luiza să îmi stimuleze mereu prin discuţii imaginaţia legat de Z încă din toamna lui 88 - din moment ce spunea că el îmi vrea răul. Sau era chiar inconştientă şi acţiona numai după impuls? După încă câţiva ani am aflat de la Z că tatăl lui este bolnav - atunci el m-a numit în glumă a treia lui nevastă - şi tatăl era internat aici în Bucureşti, iar după încă un timp mi-a spus la telefon destul de supărat că tatăl lui murise. Cum am povestit, şi după 89 el a mai continuat un timp să îmi întreţină speranţele şi încrederea şi să îmi dea veşti despre el sau să mă primească politicos la el - inclusiv în 95, şi-a schimbat comportamentul drastic în 96, nu ştiu de ce, deşi eu am fost lovită pe mai multe planuri atunci, poate cel mai grav lucru fiind faptul că nu eram acceptată în comunitatea psihologilor şi mi s-a spus clar că făcusem de fapt facultatea degeaba (mai aveam şi multe alte probleme şi murise şi mama Limpi în condiţiile dure povestite, cu răul aruncat asupra mea fiindcă o îngrijeam cu drag, etc.). Numai în ultimii ani am aflat că în acel an el şi-a publicat cartea împreună cu cea care urma să îi fie soţie şi cu care probabil a avut colaborare mai mult timp (cineva mi-a spus că i-a fost studentă). Tot în ultimii ani femeia de serviciu care mi-a dat informaţii despre el în ziua în care am plâns mult mi-a spus că el mai are o fată din prima căsătorie, deci rămâne un mister ce s-a întâmplat cu cealaltă sau dacă el a fost căsătorit de două sau de trei ori. Luiza mai îmi povestise odată după ce a intrat la medicină că Z stătea pe o bancă în curte cu cele două fete alături şi că una avea părul lung şi auriu - cea mică parcă, iar cealaltă îi ajungea până la umăr - dar de aici nu rezultă vreun adevăr cert.

În ce priveşte relaţiile lui cu alţii - spunea că era prieten cu actorul Florian Pittiş (pe care întâmplător îl ştiam mai demult de la radio, unde eu scrisesem scrisori la Clubul adolescenţilor şi fusesem premiată), pe care îl admira pentru vocea deosebită şi ochii lui mari cum nu a mai văzut decât la femei şi la copii. Răutăcioasă uneori (adică de fapt punea mereu gaz pe foc), Luiza a insinuat atunci că el vroia să îmi facă mie un compliment (fiindcă ea nu avea ochii mari ca mine) şi că ei i se pare că Z are tendinţe homosexuale după cum vorbea despre acel bărbat. Irina de la Constanţa mi-a spus că umblă zvonul că acel bărbat era homosexual (eu nu cred că am avut vreodată păcatul să cred în zvonuri aşa cum alţii spun că lumea m-a distrus din cauza unor zvonuri nefondate, deci nici din acest punct de vedere nu îmi merit soarta) iar tata mi-a povestit că el l-a cunoscut pe acel actor în tinereţe la o aniversare a unei cântăreţe, Anda Călugăreanu, prietenă cu acela. Z mi-a recomandat să merg la teatru la o piesă cu acel actor (el spunea că a fost să îl asculte cântând dar că nu îi place muzica prea zgomotoasă fiindcă îi întoarce stomacul pe dos). Am fost la piesă (« Câinele grădinarului ») ca o proastă şi atunci a început calvarul meu de a mă vedea urmărită de diferite fenomene sociale (mass-media, spectacole, etc.). În seara aceea într-adevăr unii actori (parcă nu chiar F.P.) au repetat lucruri intime care se petrecuseră acasă la mine, coincidenţe care nu puteau să fie întâmplătoare dar nu m-am speriat fiindcă efectiv nu eram vinovată defel în acea poveste cu Z! Pur şi simplu nu înţelegeam ce se întâmplă şi urma să continue mulţi ani. În general spunea că are mulţi prieteni - era genul comunicativ foarte - şi se părea că îi place să epateze cum spuneam. Chiar el a recunoscut că lumea zicea că ar fi nebun sau că unii îl cred securist fiindcă la şedinţele de partid vorbea neglijent, spunea lucruri aparent interzise lăsându-i pe toţi "bouche-bee". Şi la meditaţii a glumit legat de Ceauşescu şi ceva despre nebuni, dar mai spunea şi bancuri cu aluzii sexuale. Recunosc că incitată de el am făcut şi eu greşeala să fac odată o astfel de aluzie greţoasă, fiindcă pe vremea aceea circula bancul "iubeşte-mă dar nu mă dezbrăca" din cauza încălzirii centrale deficitare în locuinţe - dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă probabil că aş fi uitat acea prostie din momentul în care părinţii o spuneau! El a spus altele - îmi amintesc că avea ceva cu bancurile despre japonezi. Şi a mai vorbit despre prietenia lui cu dl Iacobaş, profesorul de fizică despre care voi vorbi mai încolo.

Cum mi se părea el din punct de vedere intelectual este mai greu de apreciat. Dădea impresia de lipsă de organizare, neglijenţă în limbaj şi formularea ideilor, era vivace, dar superficial. Evita să dea răspunsuri la întrebări legate de manual ori fiindcă masca faptul că nu avea răspunsuri ori fiindcă vroia să îmi stimuleze gândirea şi să mă prindă în plasa lui mai mult. Lăsa puncte de suspensie - idei formulate fragmentar - şi aluneca rapid de la una la alta. Vorbea uneori (şi eu îl admiram, vă rog să nu râdeţi) despre planurile lui de cercetare ştinţifică (dar nu s-a referit la neurofiziologie niciodată) sau despre ideile lui originale - de pildă insista pe faptul că fibra musculară (părea că îi place acel capitol mai mult) este prinsă într-un "câmp", mai mult nu îmi amintesc - adică vroia să contrazică conceptul de placă neuromotorie dacă îmi amintesc eu bine. Avea mereu un stil evaziv de a vorbi, dar în general părea interesat de diferite lucruri. Fiindcă îmi trezise încrederea am făcut odată greşeala (devenisem foarte deschisă şi uneori îndrăzneaţă) să îl întreb dacă a citit "Fructele pământului". El mi-a răspuns că nu şi că un om citeşte ceea ce corespunde intereselor lui mai clare. A venit la meditaţii cu cartea "Taras Bulba" din care citea şi uneori râdea singur şi astfel am ajuns şi eu să citesc Gogol şi ulterior am citit şi "Suflete moarte". Despre filosofie spunea că "este o chestie drăguţă". Spunea că îi plac şi filmele şi că există pentru el mai multe raţiuni pentru care un film îi poate plăcea - imagine, sonor, etc. Avea ideea că testele ar trebui să fie grilă la examene, pe vremea în care toate erau analogice şi încă nu se auzise de aşa ceva. Mai avea şi opinia că era mai bine înainte când existau locuri la facultate pentru medicină militară, ceea ce ar fi util pentru băieţi cu venituri modeste şi ulterior am observat că s-au reînfiinţat într-o perioadă. În general mă complimenta pentru modul în care îi puneam întrebări din capitolele manualului - fiindcă el chiar asta cerea, şi mie chiar asta îmi plăcea şi uneori mai găseam noi răspunsuri singură chiar dacă el nu mi le dădea. În toamna lui 89 m-a rănit spunându-mi (când eu aşteptam desigur altceva) că eu sunt un gânditor şi că sunt prea subtilă pentru cei care sunt lângă mine. Apoi mi-a dat veşti despre bursa lui în Franţa şi despre lucrarea de doctorat şi se lăuda că va scrie o carte - dar când o va scrie va fi ceva excepţional sau care va crea anumite reacţii...nu mai ţin minte cum, dar asta nu s-a întâmplat. Odată a declarat emfatic că el a ales în viaţă drumul cunoaşterii. A şi recitat declamatoriu o poezie pe care spunea că o compusese el despre o femeie cu păr lung şi negru care avea o atitudine hieratică şi îl fermecase într-o pădure de mesteceni - atunci eu l-am întrebat dacă încă a rămas fermecat fiindcă părea că visează şi el a râs şi a răspuns da. În general poatre că i-am subestimat inteligenţa mai târziu în viaţă fiindcă nu înţelegeam de ce mă loveşte, credeam că nu înţelege cum sunt cu adevărat. (Mai demult avusesem visul de a mă căsători cu un bărbat musai mai inteligent ca mine).

Legat de activitatea lui profesională, părea cum spuneam tipul arivistului, nu prea era mulţumit de poziţia lui. Spunea că îi place să stea de vorbă cu studenţii şi îmi promitea şi mie că va rămâne mereu un tip deschis dialogului, că vom menţine legătura. Îmi povestise că iniţial în tinereţe fusese obligat să meargă la ţară, "să se integreze în natură" de parcă asta ar fi fost neplăcut, dar că un prieten l-a anunţat că există un post la facultate şi astfel a ajuns aici. Chiar în toamna lui 88 îmi spunea că trebuie să facă o săptămână albă fiindcă are de pregătit un examen şi că speră că o să "îi păcălească şi de data asta" - eu desigur l-am întrebat dacă a reuşit ce spera şi mi-a spus că nu l-au lăsat să dea examenul (aveam să îmi amintesc cu durere aceste cuvinte prin necazurile mele de mai târziu). Povestea şi întâmplări din vremea când era medic la ţară - despre o ţigancă care a născut în câmp sau despre cum a vindecat o fată de anexită şi a fost recompensat cu un viţel sau aşa ceva. Spunea că el are principiul "fără medicamente" (?). Am povestit cum s-a modificat decorul la acel laborator unde odată un bărbat pe care îl iubeam mai mult ca viaţa mi-a oferit o cafea şi unde altădată m-a aruncat pe gresia de jos pentru a mă săruta apoi pe frunte. În dulcea şi naiva primăvară a lui 89 el mi-a telefonat odată să îmi spună că nu poate veni la meditaţii fiindcă are de făcut curăţenie acolo şi atunci eu m-am oferit să merg să îl ajut dar a refuzat spunând că numai el poate aşa ceva. După mai mulţi ani, la târgurile de carte de la TNB am descoperit întâmplător un stand în care erau etalate reviste de fiziologie parcă şi deschizând întâmplător (fantoma lui m-a urmărit toată viaţa) am dat chiar peste un articol de al lui! Se pare că el fusese promovat conferenţiar (cred că aşa era pe vremea aceea) prin anul 95 sau nu cu mult înainte, când şi eu predam la liceul pe care îl absolvisem şi l-am prins şi pe Z chiar atunci la câteva cursuri cum am povestit în cealaltă scrisoare. În 2006 am descoperit cu multă tristeţe (credeam la început că l-au făcut nebun de tot) că devenise profesor.

În ce priveşte atitudinile lui faţă de lume în general sau faţă de sine - aici poate am multe pete albe şi nu prea îl pot descrie. Scriu doar ce îmi amintesc. Din nefericire se pare că unii au hotărât într-adevăr de când m-am născut poate să fiu sacrificată şi poate că el ştia sau poate că nu. Oricum odată mi-a spus la meditaţii "cum ai ajuns aici Cristinel?" - mă enerva când îmi spunea Cristinel şi i-am răspuns gândindu-mă la facultatea de filologie la care visam "nu eu am ajuns aici": "alţii te-au adus ? Mai rău": Era deci un semn prevestitor rău, el ştia ceva atunci. Mai apoi a spus că societatea este ca un copac şi că este necesar să fie tăiate şi ramurile care cresc mai mult - ceea ce m-a durut mai apoi fiindcă mi-au luat tot şi ştiam că fusesem un om dotat cu calităţi superioare şi fericire atunci. Luiza mi-a spus că Z zicea că în societate nu este bine ca omul să fie inteligent bun şi frumos (eu cred că am avut din aceste calităţi, nu cred că este orgoliu greşit). În iarnă mi s-a părut mirat când i-am povestit că bunica care mă crescuse era un om foarte bun, fiindcă lui i se părea că eu nu am deloc răutate şi - a adăugat puţin răutăcios "mie îmi plac oamenii cu puţină răutate". Părea că apreciază şi îi plac oamenii cum şi mie îmi plăceau, că voia să îi ajute dacă era posibil. Povestea că odată la ţară a înţeles că o învăţătoare ar avea un potenţial intelectual potrivit pentru altceva şi a ajutat-o să devină avocat (dar asta a fost oare o faptă bună?). Când eram la meditaţii a respectat dorinţa unei fete venită de la Sibiu de a renunţa la medicină şi a făcut cu ea o plimbare în oraş de unde au venit cu un album de artă proaspăt. Când eu l-am chemat să discut în iarnă acelaşi lucru fiindcă aveam nevoie de ajutor a venit ce e drept special pentru mine dar m-a convins de contrariu cum voi povesti din nou. S-a oferit să mă ajute dacă vreau un consult endocrinologic (eu avusesem un diagnostic de hipotiroidie) fiindcă avea zicea el prieteni dar nu am trecut la acţiune şi în ziua aceea a scos din buzunar un micuţ clondiraş cu ţuică probabil din care m-a invitat să gust dar am refuzat. Despre fericire în general vorbea destul de trist, astfel încât m-a emoţionat şi i-am cerut să aprindă lumina în încăpere fiindcă era într-adevăr sumbru şi el părea chiar nefericit şi vedea fericirea ca pe un fel de clipă fugace ce se cere prinsă ca un fluture - poate accentuând în felul lui tandru "nu-i aşa domnişoară?". Odată a ţinut prelegere despre faptul că bărbatul trebuie să stea alături de femeie (Luiza era dezgustată de ceea ce i se părea prea stereotip, ca în ideea familia celula de bază a societăţii). El spunea că bărbatul are nevoie de femeie fiindcă el vede mai departe în general în timp ce femeia vede mai aproape (probabil vroia să spună viaţa în general) şi atunci eu am adăugat "că altfel se împiedică şi cade nu-i aşa?" şi el a confirmat râzând. Poate nu vă vine să credeţi, dar atunci când zâmbea sau râdea era absolut fermecător şi părea sincer şi nu ştiu cum putea juca teatru aşa bine dar părea că se simte bine cu mine, că mă admiră şi ulterior chiar mai mult. După ani îi văd chipul palid şi îngheţat, întunecat şi rău şi parcă nu îmi vine să cred ce s-a întâmplat! Era un bărbat care părea că întotdeauna a avut nevoia să se impună aşa cum şi-a dorit să fie - povestea de exemplu că în copilărie băieţii l-au prins la toaleta şcolii şi au vrut să îl oblige să fumeze că altfel l-ar fi bătut dar el a ştiut ce să le spună încât a scăpat şi nebătut şi nefumat. (pare incredibil). Avea spunea el şi plăcerea de a găti singur vreo ciorbă destul de bună deşi considera că femeii îi revine rolul principal la bucătărie. Se lăuda cu rezistenţa lui la alcool - de pildă povestea cum a mers cu bicicleta pe drum lung după o aventură bahică. Spunea odată că el va ajunge departe...(d-na de chimie glumea că în ţări străine). Altădată îmi spunea mie "totul sau nimic nu-i aşa domnişoară?". Spunea că el s-a gândit foarte bine la viitor şi că tot ce se întâmplă acolo nu sunt decât fulgi de zăpadă! Cât de dureroasă avea să devină această propoziţie pentru mine mai târziu şi mai ales în final când am înţeles că el vroia să mă sacrifice să fie fericit cu altcineva şi să îmi distrugă şi restul vieţii. Mai spunea că el îşi trăieşte viaţa pe mai multe planuri, ceea ce m-a durut mai târziu când părea evident că el vrea să mă distrugă în timp ce pe alte planuri părea un om respectat la serviciu şi ca soţ sau tată. Despre bani spunea exact ca tata (ceea ce mi s-a părut ciudat) că omul nu trebuie să îşi dorească mai mult decât are nevoie, nu prea mult voia să spună în aparenţă, adică o concepţie modestă, dar după cum se pare ulterior s-a îmbogăţit oarecum. Am constatat după mai mult timp că avea obiceiul să promită şi să nu se ţină de cuvânt, deşi insista pe ideea că el este un om care mereu îşi ţine promisiunile. Chiar şi profesoara cu care am făcut meditaţii la fizică în 98 (când am dat din nou la medicină) şi care îl cunoştea s-a plâns de acest lucru. Odată i-am spus un lucru banal - ideea că "omul inteligent poate să înveţe din greşelile proprii" fiindcă el spunea ceva legat de el însuşi poate că îşi recunoaşte mereu greşelile şi în mod sigur spusese odată că el mai are încă până să se cunoască pe sine complet (un rar moment de modestie) şi el a replicat că el crede că este un om inteligent dar că deşi se poate învăţa din greşeli este bine să nu se întâmple asta. Odată spunea ceva din care rezulta că pentru el în viaţă există un triptic de valori importante - frumosul, plăcutul şi utilul şi mi-a spus că eu voi îmbina în viaţă plăcutul cu utilul. Atunci Luiza l-a întrebat ce va combina ea în viaţă şi el a spus că frumosul cu utilul. Altădată ne-a întrebat pe amândouă ce credem noi că el consideră calitatea lui mai importantă - medic, profesor, etc. Şi Luiza a răspuns rapid sau a replicat că era sigură că el se consideră mai întâi un om. (Asta i se părea un refren banal, iar eu îmi aduceam aminte de piesa de teatru "Profesor, doctor Omul" pe care o văzusem la mare odată.). Când vorbea despre om în general Z folosea cuvintele lui Pascal despre trestia gânditoare, iar când a vorbit de fericire a spus că el este fericit în primul rând fiindcă este în viaţă şi în al doilea rând fiindcă este om. Când ne-a mărturisit odată motivele pentru care a vrut să devină medic a subliniat faptul că medicul ca şi preotul are o poziţie socială mai deosebită sau mai bună printre oameni - oricum şi tata când acceptasem compromisul de a da examen la facultatea de medicină (nu am avut de ales!) a spus că e de acord, că oricum este o poziţie socială superioară medic faţă de un prăpădit de profesor de limba română sau franceză -engleză.

Legat de relaţiile lui cu sexul opus aflasem la început că este afemeiat şi că asta era ceva de care trebuia să mă feresc. Poate din alte motive chiar el a spus într-o zi "aveţi grijă că eu sunt periculos", dar nu l-am luat în serios.(odată Luiza l-a întrebat dacă el este cumva ventriloc fiindcă spusese ceva probabil incitant despre sine şi el a răspuns - "o să vedeţi voi ce sunt eu"). Recitase acea poezie despre care am vorbit, povestise despre o persoană simpatică în zăpadă şi mai avea poveşti cu fete sau femei – de exemplu una pe care el o considera amuzantă despre cum şedea pe pat cu un preot şi o preoteasă şi apoi patul s-a răsturnat cu toţi trei. Altădată spunea (în primăvară, când eu începusem să îi trimit poezii şi declaraţii de iubire aşa cum voi povesti) că el are o studentă extra-ordinară (acesta era chiar modul în care eu accentuasem pe acest cuvânt fiindcă el era deosebit , fermecător şi incitant) la facultate (părea foarte încântat) şi că nici nu pot eu să îmi imaginez ce poezii îi trimite acea fată. Oricum atunci ceea ce îi transmiteam eu erau descoperiri umede de lacrimi, blânde şi candide - el a recunoscut odată că eu sunt o persoană candidă dar o spunea ca pe un compliment - era de fapt descoperirea inocentă a iubirii dintâi şi ultima, erau în mod cert lucruri mai valoroase poetic decât ce am scris în ultimii ani. Mai povestea amuzat că o studentă venise la el cu blugi cu fermoar şi el s-a prefăcut mirat şi atunci ea l-a întrebat dacă nu vrea să îi arate cum se desfac. În general îşi crease o imagine de bărbat interesat şi fascinat sau oarecum amuzat de femei. Zicea că odată întâlnise o fată care clănţănea ciudat şi asta i-a atras curiozitatea. Eu l-am întrebat dacă a aflat de ce şi el a răspuns vesel că da şi că i-a plăcut mult ce a aflat. La meditaţii a venit odată o fată care nu intrase la facultate din primul an şi a vrut să îi aducă o bucată din prima ei pâine. El s-a aşezat în stânga mea cu ea pe acelaşi scaun şi părea foarte degajat, eu am crezut atunci că era fiindcă vroia să mă facă geloasă. Am aflat apoi, după vara lui 89, că o studentă s-a aşezat la facultate pe genunchii lui şi l-a sărutat de faţă cu ceilalţi studenţi din grupă şi atunci el le-a cerut celorlalţi să părăsească încăperea - ulterior chiar el se pare că a confirmat acest lucru fiindcă atunci când l-am vizitat odată mi-a spus că poate am auzit că el are relaţii apropiate, laxe (cred că asta era ce vroia să spună) cu fetele de acolo. Dar eu nu m-am aşezat pe genunchii lui cum mi-a cerut. Într-o zi de iarnă ne-a lăsat să aşteptăm mult la un colţ în frig după care el a apărut mirat, descheiat la haină (atunci nu ştiu de ce ne spusese să nu venim direct înăuntru) şi am descoperit că fusese singur cu o fată acolo. Luiza spunea că în încăpere nu era nici un scaun tras de unde ea a tras concluzia indecentă că amândoi stăteau pe pat şi i s-a părut scandalos. Eu am refuzat să mă aşez pe pat cu el în vara lui 90, când el stătea întins şi părea că visează şi mi-a cerut acest lucru. Una dintre acele fete de la meditaţii purta ochelari şi îmi amintesc că am fost puţin contrariată (fiindcă eu credeam deja în iubirea lui) când am văzut că frământa distrat în mână ochelarii acelei fete. Părea că este atras destul de mult de plăcerile sexuale - declara că el nu îşi refuză niciodată o plăcere, dar că plăcerile se plătesc. Vorbea neglijent şi direct, destul de des despre actul sexual, făcea des aluzii cu iz erotic sau glume. Spunea odată (şi părea destul de excitat) că actul sexual trebuie să se petreacă..."de trei ori pe zi...nu, este prea mult...de trei ori la două zile". După cele petrecute ulterior eu am ajuns la concluzia că el era poate un tip hipersexual, că îmi cerea prea mult din acest punct de vedere. La meditaţii a dus odată o fată mai matură Mona, care fuma acolo, dar era într-adevăr destul de frumuşică şi care îi adusese flori de primăvară şi apoi el le-a împărţit cu noi celelalte. Era generos în aparenţă cu mine atunci, mă servea cu diverse alte mici atenţii (apă, vin dacă aş fi vrut, mere, sticksuri – le spunea « usăcturi », şi alte fleacuri). După vara lui 89 am aflat cu oareacare gelozie (dar nu gelozie propriuzisă, eram doar perplexă şi puţin tristă) că la meditaţii (povestea Cristi Galeriu) venea o studentă care îi aducea mâncare şi eu mă gândeam că mi-ar fi plăcut să fiu eu aceea. Aş mai menţiona încă odată faptul că doi colegi din facultatea de psihilogie mi-au confirmat că el era afemeiat (erau studenţi şi la medicină) şi că una a spus că i s-a părut că el îi făcea deschis aluzii sexuale când lucra ceva la laborator. Mai era şi povestea lui că în urmă cu ani o femeie i-a spus că " a venit la el cu totul" şi el a înţeles şi apoi "s-au iubit". Cristi povestea că la meditaţiile cu el Z declara că "atunci când face dragoste îşi aşează conştiinţa în cui" - cuvinte care urmau să mă doară peste ani, dar poate nu erau ale lui, deşi recunosc că era stilul lui de a vorbi uneori. Când am fost la unul dintre cursurile lui în 95 am descoperit că una dintre studente era deosebit de încântată (în aparenţă) de persoana lui, în aşa măsură încât a venit la mine (de ce oare, oare fiindcă eram străină printre ele?) şi mi-a spus că el este aşa simpatic încât, înţeleg eu - ajungi "să te îndrăgosteşti de şeful tău direct". Oricum în ansamblu personalitatea lui era vivace şi strălucitoare, controversată şi poate fascinantă, în timp ce eu eram o persoană din umbră, ştearsă şi fără noroc.

Despre viaţa lui afectivă este de asemenea greu să precizez multe lucruri. Părea un tip cu emoţii superficiale, mobile, dar în general tonice, pozitive, un om care în tinereţe cel puţin se lăsa dus uneori de valul lor, sau le gusta amuzat. Fusese pentru mine ca o pădure de brazi puternic înmiresmată, ca un foc care se aprinde fantastic şi fosforescent în seară. Cu toate acestea am aflat de la o colegă de facultate că el se lăuda cu puterea lui de autocontrol. În ziua în care am fost împreună cu el în Piaţa Universităţii, în mai 90 la acele evenimente (pe care am găsit-o ieri pe hartă ca fiind piaţa 21 decembrie 89 - zi istorică în care eu nu am fost acolo, dar el a devenit erou în revista "Pentru patrie") mi-a mărturisit că el poate dacă vrea să trăiască anumite afecte şi dacă nu, poate să le oprească. Doamne cât îl iubeam şi cât de absurd îl aşteptam şi credeam că vom fi împreună! La începutul poveştii noastre, în toamna 88, el părea că este plăcut impresionat de flori, de tablouri, de poezii, că aceste lucruri îi atrăgeau privirea sau meditaţia. Odată spuena că a fost în vizită la un prieten să îi arate nişte flori, ceea ce m-a nedumerit puţin.(L-am întrebat odată dacă îi plac spectacolele de teatru şi a răspuns din câte ţin minte că nu prea). Se uita uneori fix la florile din glastră şi pe unele le-a lăsat mai mult timp fără să le arunce - atunci eu am fost puţin cochetă fiindcă am încercat să îi sugerez să le arunce, ca o aluzie la faptul că trebuia să mă lase pe mine în pace, după tot ce începuse ca avansuri pe lângă mine...dar el s-a arătat puţin încăpăţânat şi supărat şi a zis că nu. Avea un stil amuzant de a refuza unele lucruri în glumă, dar tăios. Câteodată rămânea cu ochii în vise şi spunea amuzat, când Luiza îl întreba ce face, că meditează. Se lăuda că el este în stare să şi plângă dacă vrea şi că a dovedit aceste lucru unor sceptici odată - a vrut să ne arate şi nouă dar Luiza a spus că nu a văzut nici o lacrimă atunci - parcă nici eu nu îmi amintesc. Cum am mai povestit am descoperit o altă faţă a lui când l-am pândit de la fereastră de pe terasa de la facultate şi atunci vorbea rece şi autoritar unui student probabil, destul de îndelungat. Atunci a fost singura dată din viaţă când am spionat pe cineva. În iarnă când ne-am despărţit, în 1988 înainte să mă îndrăgostesc, să conştientizez acest lucru, s-a oprit în uşă, m-a privit lung şi insistent şi spunea că se va duce la ai lui să îi colinde (veneau sărbătorile). A fost un sentiment pe care nu îl voi uita niciodată fiindcă el era atunci blând şi trist şi părea un om bun mai mult ca în alte dăţi şi era ceva indescriptibil între noi. Era în general sigur pe el (când m-a dus pe bancă în parcul facultăţii zicea că el mereu găseşte ceea ce caută!) şi părea că îi place să impresioneze - odată a venit la meditaţii cu o legătură impresionantă de chei (poate vreo 20 cel puţin) dintre care a extras rapid pe cea potrivită.

În primăvara aceea fantastică a lui 1989 îmi vorbea delicat despre copii, răspundea chiar gândurilor mele intime şi părea că şi lui îi plac copiii ca şi mie (zâmbea către mine) şi că era justificat, având în vedere ce se petrecuse între noi (eu nu înţelegeam atunci că eram doar un sacrificiu psihiatric), părea justificat ceva normal, adică să avem un copil împreună. Vorbea despre emoţia pe care i-o trezeşte briza mării şi despre bucuria lui de a fi descoperit un izvor în "munţii lui". Povestea că este plăcut la el în sat (unde promitea că mă va duce într-o zi), că este linişte şi bine mai ales când oamenii se duc la muncă în câmp (eu l-am criticat puţin în gândul meu că era leneş şi nu ajuta şi el).
Eu îi mărturisisem atunci că datorită acelei iubiri, prin nu ştiu ce alchimie cerească, culoarea mea favorită care îmi trezea emoţie mai specială (şi chiar aşa era atunci) devenise bleu ciel. Luiza mi-a povestit că atunci când eu nu eram de faţă el ar fi spus că va zugrăvi încăperea în care făceam meditaţii în acea culoare, ceea ce nu s-a întâmplat. Dar oricum ochii i se opreau cu un fel de atenţie fascinată pe acea culoare, de exemplu când a venit fata aceea de la Sibiu, cea care nu voia să dea la medicină, şi ea avea o haină astfel iar el a admirat culoarea.
Findcă nu m-a lăsat niciodată să ghicesc că nu mă voia şi continuu mi-a arătat atenţie caldă şi blândă chiar dacă nu credeţi poate aceasta, eu am crezut deplin în el! Dar după 95 a ţipat oribil la mine de vreo două sau trei ori când am fost la el, cerşindu-i măcar adevărul, ca într-o poezie de Prevert ( Rue de Seine - "Pierre dis- moi la verite...") În general râdea mult şi odată a fost răutăcios fiindcă Luiza a râs la una dintre glumele lui prima, eu după un timp din alte motive, iar el la sfârşit de parcă se prefăcea şi atunci a spus că "cine râde la urmă râde mai bine". Odată a încercat să mă atragă să glumim împreună despre Luiza, dar eu nu am acceptat aşa ceva - spunea despre ea către mine "ce complexă este fiinţa asta umană". De mai multe ori o privea pe Luiza şi mă chema pe mine pe nume, ca şi cum vroia să se arate emoţionat, obsedat de persoana mea. Cert este că a fost singurul om din viaţa mea care m-a făcut să râd din toată inima (râdeam fără să vreau uneori cristalin, în cascade) şi acesta a fost unul dintre lucrurile care m-au cucerit emoţional. Cineva spunea că dacă vrei să cucereşti o femeie o faci să râdă. Casanova spunea că e mai simplu să cucereşti o fată tânără dacă sunt două fete prietene, cum eram eu cu Luiza. Avea într-adevăr o influenţă puternică şi eu numai 17 ani, încă nu ştiam să mă controlez sau să mă cunosc mai bine. Mai povestea că atunci când vrea să enerveze o persoană cu care are o discuţie mai aprinsă, adoptă un ton calm, ceea ce îl face pe celălalt să ridice vocea.
Într-una din dăţile când l-am căutat la facultatea de medicină (el nu a apărut) pe biroul lui era o carte de umor negru despre medici.

Mă încânta la început modul în care el îşi exterioriza emoţiile uneori. Avea o mimică expresivă, mobilă, zâmbea frumos, mă fermeca este cuvântul potrivit, şi privirea îi era strălucitoare, adecvată zâmbetului. Astfel, datorită căldurii lui afective, am ajuns să îl întreb într-un anumit context dacă îi plac icoanele - a rămas o clipă surprins şi apoi chipul i s-a destins în zâmbet ce părea sincer, m-a privit adânc şi a spus că da (nu ştiu ce mi se pare acum oarecum ciudată în acea scenă, poate prin faptul că eu pusesem o întrebare cam ciudată). Altădată a declarat lui îi place şi ceramica de Hurezu şi a zâmbit – « ce nu am eu mutră de om căruia să îi placă ceramica de Hurezu? » Mi se părea atunci că voia să spună că nu este superficial şi monocord, sau lipsit de interese mai variate.
Din păcate am uitat o dicuţie interesantă pe care am avut-o cu el în iarnă - ştiu doar că m-a impresionat ceva - odată când stăteam lângă ceasul de la Rosetti, desfiinţat ulterior, unde urma să îl aştept ore în şir când mi-a promis absurd că vine în 1990. Era probabil despre viaţă în general, el uneori vorbea despre aşa ceva, de pildă spunea că atunci când vom ajunge de vârsta lui ne vom putea permite să scriem şi poezii chiar, dar că la început e necesar să fim mai rele!

Avea unele obiceiuri rele la meditaţii, mai ales la început, dar eu insistam să cred că el nu este în realitate aşa cum pare. Prin detalii subtile mi-a câştigat încrederea şi mi se părea că trec doar printr-o galerie de măşti din care la sfârşit va rezulta chipul lui adevărat. Fuma aparent cu poftă şi se juca cu rotocoale de fum şi spunea că ne permite şi nouă aşa ceva fiindcă el nu este un tip rigid. În 95 când l-am întâlnit fuma pipă ( a luat chibrituri de la mine) şi am observat că lângă facultatea de medicină era un chioşc unde se vindea tutun de pipă. Ulterior l-au desfiinţat. Totodată venea mereu la început cu sticle cu vin din care sorbea (am refuzat când ne-a oferit). Din 89 a renunţat la acest obicei - eu am crezut prosteşte că poate fiindcă era mai absorbit de iubirea noastră, iar Luiza a zis că ea l-a făcut pe Z să se lase de băut! Acesta a fost cel mai straniu lucru pe care l-am auzit de la Luiza şi nu ştiu să îl explic - ori juca un fel de joc de a mă distruge împreună cu el cum unii ar putea concluziona, ori avea şi ea un fel de relaţie tainică cu Z. După 89 şi Luiza s-a apucat în aparenţă să fumeze, dar nu ştiu dacă se prefăcea - avea un stil ciudat de a arunca fumul. Încă una dintre greşelile mele de atunci (cum spuneam poate 1% din tot ce am fost atunci, oricum puţin) este că fiind înfierbântată de influenţa şi vorbele lui am mai făcut o aluzie legată de dragoste şi sticla de vin. Pur şi simplu emoţia a fost mai puternică decât raţiunea şi vă imaginaţi cum era el! În primăvară m-a servit cu şampanie exact după ce l-am simţit prima oară sexual de la distanţă, ceea ce m-a durut când rememoram după ani evenimentele de atunci. Iar la facultate m-a servit odată cu ceea ce el numea palincă din nordul ţării. Luiza şi celălalt indidvid de la meditaţii îl criticau pentru băutură, dar individul acela i-a găsit scuza că poate asta este fiindcă aşa este obiceiul, tipul de viaţă în zona de unde provine el. Când l-am mai căutat la facultate erau în curte muncitori care l-au interpelat "ceva răcoritoare dl. doctor?" iar el a răspuns "nu, asta s-a terminat". M-a mirat puţin faptul că lumea de rând ştia despre obiceiul lui şi îl batjocorea. Oricum odată venise de-a dreptul foarte beat la meditaţii - părea într-adevăr molatic şi puţin agresiv şi mirosea, dar mie îmi era desigur milă de el, ajunsesem să cred că poate are anumite necazuri care justifică acest lucru.

În ansamblu se poate înţelege că eram tipul de femeie tânără şi naivă care este gata să creadă ca în poveşti că poate salva un păcătos de la înec prin forţa iubirii, calmului şi încrederii raţionale. Dar astfel de poveşti se sfârşesc prost şi în cărţi.

Fac o paranteză pentru a explica o parte din sentimentul de perplexitate sau surpriză din această povestire despre tinereţe. Este vorba de un fel de "încercare a labirintului" aşa cum ea apare în diverse scrieri care adesea se inspiră din date autobiografice sau biografice. Este o încercare sau greutate care apasă pe umerii intelectualilor în oraşele mari cred eu în general. Nu e vorba de niciun fel de paranoia, dar e vorba de ceea ce uneori creează dificultate de adaptare sau de trăire firească, naturală a vieţii, cu un sentiment de pierdere a libertăţii sau gradelor de libertate în societate. Şi în cazul meu a fost la fel. Mă refer la acea ţesătură de coincidenţe în care omul este prins în infrastructura psihică a lumii citadine, în osatura oraşului. Am amintit de pildă de multiple coincidenţe legate de Coşbuc în viaţa mea, ca şi cum Z îmi era destinat şi suferinţa adiacentă de asememea. Mai dau un exemplu, din care au fost multe şi toate reale, fără exagerare sau reacţie dezadaptativă din partea mea. (mă laud puţin, a fost totuşi greu la început). Spuneam de liftul acela din blocul unde îl întâlneam pe Z, lift cu grilaj şi vedere spre scară. Întâlnisem un astfel de lift în clădirea de pe bulevardul Ana Ipătescu (nu ştiu cum se numeşte acum) unde locuia Cătălina, o fată cu 7 ani mai mare ca mine, adoptată de familia Popescu şi fină de botez a mătuşii mele tanti Piri, sora mamaiei. Aşa ţin minte, dacă nu mă înşeală memoria. Dacă nu, era precis la spitalul de oftalmologie unde mergeam oricum cu tanti Piri să fac exerciţii oculomotorii la aparate. Interesant e că ea, Cătălina, s-a căsătorit cu anumită tevatură din câte ştiu cu un bărbat mai mare cu peste 25 de ani ca ea, profesor universitar, fost meditator al ei, deja divorţat de două ori. Tanti Piri spunea de el că e ca Barbă Albastră. El a fost în vizită la Andronache odată. Apoi, înainte de nunta lor l-am întâlnit întâmplător pe Moşilor, unde am intrat împreună cu el în magazinul de pantofi în care Cătălina era vânzătoare. Eu nu ştiam că ea vindea acolo, a fost o coincidenţă, o întâlnire de gradul trei (între trei persoane, cum spunea Z când ne întâlnea pe mine şi Luiza la colţuri de stradă). După ce Cătălina s-a căsătorit cu acel bărbat, am aflat că ea şi-a găsit de lucru în funcţie de facultatea pe care o absolvise. După ce eu am fost eliminată din facultatea de psihologie, am dat din nou la medicină în 96 şi 97 şi am intrat în 98. Cătălina locuia cu soţul şi fetiţa lor undeva aproape de Calea Moşilor şi mă mai întâlneam cu ea pe stradă. A fost şi în vizită la noi acasă odată. Altă dată m-am întâlnit cu ea exact când mă întorceam de la examenul la medicină din câte ţin minte, sau în apropierea acelei zile. Eu nu ştiam atunci că Z era divorţat sau că avea o legătură cu o studentă, aşa cum am aflat ulterior. Coincidenţe şi astfel de ţesături au fost destule. Omul trebuie să ştie să se adapteze, să trăiască firesc indiferent de ele.