Relaţia mea cu Z, partea a II-a

Deşi eu mi-am mai făcut autoportretul în altă scrisoare, mai rescriu odată ceea ce unii au şters din ceea ce am scris despre mine, cu accent pe unele însuşiri care explică mai bine ceea ce a urmat în această poveste. Eram tânără şi îmi descoperisem cum spuneam de curând fericirea şi o mai mare încredere în mine - nu mai aveam aceeaşi timiditate care mă împovărase mulţi ani, simţeam că pot să mă exprim deschis şi că pot să privesc oamenii în ochi şi chiar începusem să umblu mai dreaptă, să privesc la înălţimea ochilor în jur. Dar nu aveam orgolii cum insinuau unii în anii trecuţi, e adevărat că eram o persoană modestă, dar încă inconştientă de faptul că eram foarte jos pe scara socială fiind dintr-o familie aşa săracă. Citisem foarte multe cărţi pentru vârsta mea, chiar citeam cu mare plăcere câte o carte pe zi şi aveam memorie bună, credeam sincer că voi avea dreptul să am o carieră profesională. Nu aveam cum să ghicesc ce mă aştepta la colţul următor al vieţii. Consideram că eram grasă şi lipsită de atractivitate, dar aveam planul să slăbesc după ce voi intra la facultate - ceea ce s-a întâmplat mai devreme, fiindcă Z oricum nu mi-a mai lăsat altceva de făcut la un moment dat, astfel încât în vara lui 89 ajunsesem să am 58 de kg şi să mă simt mai "în pielea mea". Eram o persoană calmă şi liniştită, preferam liniştea chiar deplină (s-o tai cu cuţitul, era expresia mea atunci despre liniştea din satul bunicilor). Încă mai scriam poezii şi Z m-a şocat puţin în toamna aceea când a folosit chiar una dintre ideile mele poetice şi mi-a explicat că de fapt o ştie de la o poetă prietenă şi că dacă vreau mi-o poate prezenta.(era vorba de fulgi - clipe de zăpadă sau ceva similar, dar este evident că oameni diferiţi pot gândi acelaşi lucru şi eu nu mai eram la vârsta la care să mă înfurie că găsesc în cărţi ceea ce singură descoperisem. Dar interesant era modul în care el spunea lucrurile, începând să se apropie de sufletul meu) . Eram ordonată şi îmi plăcea curăţenia şi aveam mereu grijă de camera mea mică (scuturam şi cearşafurile dimineaţa pe balcon sau le lăsam la împrospătare la aer). Totodată îmi vedeam de treburile de la şcoală, învăţam superficial dar cu uşurinţă şi mai am şi acum caiete care dovedesc aceasta şi plăcerea ordinii în scris. Învăţasem destul de bine mare parte din ce se cerea pentru examenul la medicină şi manualul de biologie îl ştiam cuvânt cu cuvânt, aşa cum se cerea, şi făcusem singură conexiunile între capitole. Dar aveam planul secret de a fugi în 89 să dau examen în alt oraş, unde să mă stabilesc definitiv (nu mai puteam cu astfel de părinţi) şi ulterior să abandonez medicina pentru a îmi urma visul filologic. Încă citeam literatură atât cât îmi permitea timpul - şi îmi amintesc că în toamna aceea am citit în franceză "Sonata Kreutzer" şi cum Lev era tradus cu numele lui Z adică Leon în franceză, Luiza m-a tachinat pe această temă de la început, ca şi cum era de aşteptat ca eu să fiu obsedată de Z. Îmi amintesc că atunci eram o persoană mai emotivă ca acum şi sângele îmi venea uneori în obraji - de pildă atunci când Luiza m-a tachinat, deşi raţiunea juca un rol important în viaţa mea. Am văzut tot în aceeaşi perioadă şi filmul cu acelaşi titlu la cinematograful Mioriţa în apropiere. Mă impresiona nebunia bărbatului care distrugea totul fără motiv raţional. Făceam şi gimnastică şi aveam ambiţia să îmi menţin tonusul şi mobilitatea până după 30 de ani - fusesem la sală de aerobică mult timp şi aveam rezistenţă destul de mare, uneori făceam gimnastică pe muzică, ceea ce m-a ajutat în primăvara lui 89 deşi poate fi interpretat greşit. Nu prea aveam haine şi eram obligată să mă îmbrac cu unele care nu îmi plăceau defel sau luam din hainele mamei, inclusiv la meditaţii. Aveam şi ciudăţenia de a fi atrasă de pălării - îmi cumpărasem una chiar în acel an se pare şi regretam că moda s-a schimbat în acest sens. Eram poate uşor mândră de faptul că mă interesa mai mult comfortul vestimentar decât faptul de a fi la fel cu cei de pe stradă şi că mă trezeam printre primii să mă îmbrac adecvat atunci când timpul se schimba toamna sau primăvara. Ceilalţi rămâneau într-o perioadă de inerţie şi toamna şi primăvara. Aveam grijă de papagalul meu micuţ (perrouche) din colivie şi îmi amintesc cum i-am dat odată drumul prin bucătărie fiindcă am vrut simbolic să îl fac pe Z să înţeleagă să mă lase liberă şi în pace. (mă tem că ulterior a murit acea pasăre chiar în 1989, fiindcă pe filmuleţul cu mine din 89 nu mai este). Când părinţii îmi dădeau bani (nu prea mulţi, doar în primăvara lui 89 am primit să îmi iau fustă şi rochie, le am şi acum în poze sau amintiri şi le-am păstrat mult timp) uneori îmi cumpăram cărţi, flori sau discuri pentru pickup. Îmi luasem şi vreo trei sau patru albume de artă mai ieftine de la librăria apropiată. Încă de atunci cumpăram cărţi de poveşti pentru viitorii mei copii, le am şi acum. Acultam muzică felurită - multe cântece româneşti pe disc sau la radio unde urmăream desigur şi momentul poetic seara. Îmi plăceau doinele populare şi am fost emoţionată în primăvara lui 89 când am descoperit pe o casetă a tatei că unul dintre cei doi cântăreţi ai unei melodii avea o voce similară cu a lui Z de atunci şi cântecul îl ştiam din copilărie, de la cuscrul din sat şi era vorba desigur de dragoste - "dar la vara care vine o să-mi duc mândra cu mine...". Şi mie îmi plăcea să recit sau să cânt deşi mi-au spus că nu am voce (din păcate Luiza mi-a spus în 90 că Z i-a spus la facultate că crede despre mine că aş fi o actriţă, dar încă nu s-a lămurit. Eu, care fusesem mereu sinceră, am rămas puţin şocată fiindcă nu îmi venea să cred că el mă bănuieşte de ipocrizie sau prefăcătorie. Credeam că mă cunoaşte). Ascultam şi muzică clasică, îmi plăcea în special Concertul nr 1 de Ceaikovski, care îmi dădea o stare de linişte şi senin, dar preferam sonata Patetica Sonatei lunii. Mama îmi aducea ciorapi lungi frumoşi, dar odată m-am îmbrăcat cu unii roz aduşi de ea şi la meditaţii Z s-a aplecat chiar atunci la picioarele mele şi m-am simţit prost. Adică era un fel de avasn sexual neaşteptat, cum a făcut el de mai multe ori, sub masca unor gesturi normale. Eram obligată să mă tund mereu la fel aşa cum vroia mama, ceea ce mă enerva teribil şi odată, după o astfel de procedură, Z mi-a făcut complimentul usturător "ce coafură" iar eu am replicat sec - doar m-am tuns. Nici nu cred că lui îi plăcea. În ce priveşte relaţiile cu alţii - desigur nu eram în gaşca colegilor care se distrau împreună şi în afară de Luiza o mai vizitam doar pe Oana, pe Irina de la Constanţa (pe care o preferam Luizei fiindcă era mai decentă şi amuzantă şi jucam împreună "whist" sau scrabble şi ne plimbam uneori), pe o fostă colegă Marina care era şi vecină cu mine şi cu care jucasem şi cu ea badminton şi pe Irina care a emigrat în Canada, care de asemenea s-a purtat frumos cu mine, de la ea am învăţat să ascult Beatles dar îmi punea şi muzică clasică şi îmi împrumuta cărţi. Împreună cu Luiza am fost odată la o colegă Cătălina tare amabilă şi drăguţă, care ne-a servit cu omletă cu tije de ceapă verde şi salată- ţin minte că mi s-a părut o idee interesantă. Ţineam mult la familia mea, adică la cei care se purtaseră frumos cu mine în trecut şi nu uitam niciodată să le transmit felicitări la aniversări sau sărbători. Mi-era tare milă de mamaia, cea care mă crescuse. Ea trăia singură şi în sărăcie şi pe mine mă durea sufletul să o vizitez, finidcă nu aveam cum să o ajut. Aveam ideea greşită că oamenii în general erau toţi mai buni sau mai normali decât părinţii mei ceea ce m-a făcut să alunec mai uşor în plasa seducţiei din partea lui Z.(care spunea la început - ce tu crezi că alţii sunt mai buni decât părinţii tăi?). Păstram cu grijă amintiri care însemnau ceva pentru mine, am şi acum înregistrări cu fete cu Irina, cu Luiza sau cu o verişoară îndepărtată de origine maghiară, cu acelaşi nume cu soţia lui Z, Ana Maria, care îmi vorbea chiar despre cartea "Omul de aur", de Jokai Mor, despre un bărbat bigam! Ulterior am păstrat amintiri, adică diverse obiecte, din alte motive - faptul că am fost chinuită nedrept şi că nu înţelegeam ce se întâmplă şi căutam să acumulez dovezi şi indicii. De curând mi-au fost înapoiate sau am regăsit într-un sertar obiectele adunate de mine la revoluţia din 89. Fotografii multe nu am din perioada liceului, decât câteva cu colegi, fiindcă tata nu mai făcea fotografii. În 1988 nu mai ţineam jurnal, chiar dacă Z m-a sfătuit să ţin unul, mărturisind că el are aşa ceva. Oricum pe cel ulterior mi l-au luat când m-au închis în spital. Mai aveam cele două caiete cu însemnări de viaţă din 84-86, unde era evident cât de mult mă chinuiau părinţii şi consider eu, era evident faptul că nu eram nebună şi că nu aveam nicio vină. Mai îmi plăcea mult în tinereţe să fac prăjituri şi consider că după reţetă îmi ieşeau delicioase. Până anterior momentului 89 părinţii mai mergeau în vizită la rude sau primeau invitaţi şi mie îmi făcea plăcere să aranjez masa cât mai frumos (îmi făceam de lucru şi citisem o carte despre bunele maniere şi reguli de politeţe sau ceremonie). Nu aveam nici un fel de idee despre cum ar urma să fie bărbatul ideal pentru mine, poate că visam să ajung şi eu să dansez odată într-o seară cu o persoană dragă (ceea ce nu s-a întâmplat nicicând) şi îmi doream desigur o familie şi o nuntă frumoasă dar în nici un caz nu mă aşteptam să mă îndrăgostesc atât de rapid. Presupun că eram în general un "om serios", lucru despre care Z a râs odată, iar eu nu am înţeles atunci că poate îşi bătea joc de mine - sau poate mă tachina doar glumeţ?
Acestea cred că sunt datele esenţiale despre viaţa mea de atunci, care explică poate mai bine cum l-am iubit ulterior pe Z.

Acum voi scrie totuşi şi despre Luiza, deşi mi se spune că nu este o idee bună fiindcă ar însemna că denigrez aparent singura prietenă pe care am avut-o de fapt. Am scris numai adevărul şi despre ea şi despre fostul ei coleg Cristi fiindcă noi trei eram într-un fel în aceeaşi barcă, făcusem meditaţii cu Z şi ei au fost confidenţii mei şi martori ai acelei etape din tinereţe. La un moment dat - să fi fost poate anul 90 - Luiza a avut bunăvoinţa să mă invite împreună cu Cristi la munte (bilet oferit de părinţii ei, care la rândul lor ne vizitaseră acasă pe mine şi părinţii mei, la un moment dat mamele noastre aveau o relaţie) şi atunci eu nu am mai rezistat tentaţiei şi am povestit celor doi despre o parte din necazurile mele cu Z şi altele - Cristi a negat categoric realitatea celor povestite de mine (spunea că este un fel de vis), iar Luiza înclina să spună că ar crede, dar numai dacă eu aş fi supusă unei hipnoze profunde - iar Cristi a explicat că şi în acel caz eu aş susţine tot visul meu absurd. Totuşi amândoi confirmau unele fapte din povestea cu Z şi tot un motiv pentru care am povestit despre este că şi Luiza a avut diagnostic de schizofrenie ca şi mine, în timp ce Cristi susţinea când l-am întâlnit acum câţiva ani că el este de fapt schizofren fără diagnostic legal. Luiza îmi povestise indignată că părinţii lui au încercat să îl interneze (mama lui fiind medic), dar apoi au ajuns la o înţelegere şi l-au lăsat de izbelişte - singur în casă şi hărţuit de vecini cum povestea el (am fost odată demult la el acasă şi el a fost la mine în vizită, ne-am uitat în albume de artă şi mi-a adus în dar o carte de filozofie cu dedicaţie frumoasă! Când am fost la munte cu ei doi am impresia că locaţia era aleasă chiar aproape de un azil de psihiatrie de pe vremuri. Cristi era şi el singur la părinţi şi a încercat să se agaţe de negarea realităţii, dar în 2007 mi-a oferit posibilitatea de a scrie aceste scrisori fără adresă mai apoi, susţinând şi că el nu le-a citit. Mi-a spus că el e homosexual şi de data aceasta nu mai nega existenţa reală a acelor violuri sexuale de la distanţă, spune aăc şi lui i se întâmplaseră şi devenise extrem de vulgar. Eu am vorbit totuşi cu el un itmp, fiindcă eram complet singură şi nenorocită. Mai apoi, trecând eu prin suferinţe şi mai mari anii trecuţi în 2007-2009, l-am văzut cu tristeţe pe stradă aproape de locul unde stau, plimbându-se cu o privire pierdută - nu ştiu ce s-a ales de el. Era el precis. Fusese, cum am mai povestit şi el coleg de bancă cu Luiza în clasele mici. După ce Luiza povestea că a fost torturată de vecinii de sus exact ca şi mine şi că aceia făceau pipi ostentativ în oliţă deasupra dormitorului ei, a spus ân primii ani de suferinţă ai noştri, că şi eu şi Luiza avem precis nu ştiu ce complexe incluse în teoria psihanalitică, cum învăţam la facultate pe vremea aceea, fiindcă i se pare evident că a face pipi este un simbol legat de sexualitate şi de probleme din copilărie. Mă doare să îmi amintesc, nu ştiu de ce lovea în sufletul meu şi al Luizei poate, fiindcă sunt convinsă că îşi dădea seama că totul e adevărat. Poate pe vremea aceea el încă mai credea că dacă se preface la fle cu ceilalţi că noi suntem nebune şi inventăm povestea vieţii, îi va fi mai uşor, poate chiar să ne ajute, nu ştiu. De fapt şi eu la început am încercat să o protejez pe Luiza şi nu i-am povestit de pildă cum mă torturau vecinii şi alţii, crezând că ea va scăpa poate de acel soi de mafie.

În cele ce urmează îi voi spune Luizei L din motive de economie. În general mie nu prea mi-a plăcut cu adevărat de ea de-a lungul vieţii, mi se părea că nu ne potrivim ca prietene şi în plus ea insista enorm pe un fel de intimitate acaparatoare, îmi cerea mai mult decât puteam oferi şi o percepeam uneori ca pe ceva parazit, adică prea insistentă şi mereu declarând prietenia noastră ca pe un fel de ideal absolut. Ea părea la început genul de persoană mult mai idealistă ca mine, dar pentru care lucrurile trebuiau să fie "ca la carte". Avea un gen de conformism care mă irita uneori, fiindcă eu consideram că omul trebuie să se ghideze mai mult după propria judecată, iar ea căuta mereu reţete prestabilite (nu mă acuzaţi că judecata mea nu a fost bună în viaţă - eu consider că de fapt numai în ce priveşte pe Z m-am înşelat). Z a înţeles de la început că nu o prea plăceam pe L (ca persoană) şi că ea se agăţa de mine ca un scai în viziunea mea şi a zis odată către L că ea se înşeală că eu îi sunt prietenă - L a reacţionat prompt cu indignare şi Z a spus că va vedea ea peste un timp - deci atunci părea că el avea planul să o facă pe ea să creadă, sau să facă lumea să creadă că eu voi trăda acea prietenie sau îi voi face rău lui L. Ceea ce de fapt nu s-a întâmplat niciodată - voi mai explica mai încolo -în primii ani după 88-89 am încercat mereu să o feresc pe L de adevărul celor petrecute cu mine (şi la munte spusesem numai puţin), fiindcă mi-era teamă să nu sufere şi ea la fel, fiindcă la început îi vedeam pe cei răi ca pe un fel de mafie sau organizaţie care urmăreşte şi anihilarea martorilor şi sprijinului meu. Ulterior am observat că L oricum păţea lucuri rele în ciuda precauţiilor mele şi atunci am încercat să mă comport astfel încât să o ajut pe cât posibil. Oricum vă daţi seama cât de greu mi-a fost singură cu toate nenorocirile şi fără confident real toată viaţa. Şi ea nu fusese nici anterior...conform concepţiilor ei eu nu trebuia să afirm nimic de rău despre părinţi fiindcă asta este păcat, aşa mi-a spus odată când am încercat să mă plâng înainte de 88 de ceea ce păţeam acasă.

Am cunoscut-o pe L în 84 când a început calvarul meu. Am povestit problemele de adaptare pe care le-am avut la noua şcoală unde L era premiantă şi extrem de preocupată de învăţătură şi aproape numai de asta. Mersese şi la olimpiada de matematică şi la început avea anumite aptitudini superioare mie în acest sens. Eu eram colegă de bancă cu Marina, vecina, dar L a început să se agaţe de mine şi avea un stil extrem de lipicios. Eu eram genul de fată care nu ştie să spună nu - primeam atenţiile oricui cu bunăvoinţă şi îmi plăcea să ascult oamenii oricine ar fi fost ei, găseam un fel de plăcere de colecţionar uneori, îi priveam pe toţi cu bune şi rele şi îmi făceam în minte propriile portrete ca un fel de scriitor - colorate şi frumoase de fapt. Acceptam lumea aşa cum era. Poate că mai trebuie să repet odată că noua şcoală mă dezgusta la început - colegii mi-au sfâşiat carnetul de note şi mi-au furat planşele de desen favorite cu amintiri din sat. L era mai tipicară parcă decât mine, dar fără aceeaşi ordine în acţiune- aşa mi s-a părut. Gândirea ei era oarecum reverberantă, redundantă- vorbea enorm de mult şi repede şi insista pe detalii şi despica mereu firul în patru. În cameră la ea prefera dezordinea (camera ei era poziţionată ca şi a mea, cea mai rea şi izolată din apartament). Mai avea un frate şi o soră şi avea şi ea un cult al familiei- dar al celor prezenţi în casă. După ani s-a contrazis vorbindu-l uşor de rău pe tatăl ei. Părea în general o persoană bună, miloasă, dar într-un fel vulgar, adică conform uzanţelor. Convenţiile sociale contau foarte mult pentru ea. Îi plăcea să citească, dar nu atât de mult ca mie şi la ea părea un fel de datorie, din dorinţa de a deveni ceva superior. Odată mi-a cerut să îi împrumut eu o carte "bună" şi nu ştiu de ce i-am dat "Middlemarch", dar ea avea obiceiul să nu returneze mereu cărţile şi eu nu îndrăzneam mereu să i le cer sau insistam degeaba. Dar recunosc că spre deosebire de Irina era punctuală la întâlniri. (unii spun şi acum că ea a fost totuşi singura mea prietenă, dar tocmai de aceea voi continua portretul cum o vedeam eu şi sunt fapte reale). Obişnuia să îmi facă complimente - dar îmi amintesc numai cele din anii de după 89 - de pildă că aveam şolduri destul de înguste şi ea admira asta sau că sunt tipul creştinului generos, un fel de bunul samaritean care dăruieşte fără părere de rău. Părea că mă admiră din punct de vedere intelectual şi că are încredere în judecata mea. Păstrez şi acum într-un caiet o poezie a ei din liceu şi faptul că îmi cerea mie părerea...Era puţin mai înaltă decât mine, avea performanţe mai bune la sport, mai suplă şi mult mai preocupată de aspectul ei fizic şi al altora decât mine. În timpul orelor la şcoală făcea remarci despre picioarele sau alte caracteristici ale colegilor de la tablă. Câteodată mi se părea că era aproape opusul meu şi de aceea nu îmi plăcea. Ea a primit un diagnostic de hipertiroidie şi a fost operată şi am vizitat-o în spital cu colegul Lucian, care se învârtea şi în jurul ei şi care insinuase odată că eu şi cu ea vom avea probleme psihiatrice. Avea sprâncenele bine conturate şi uşor apropiate şi buzele proeminente - ea afirma că este mândră de gura ei, că este ceea ce îi place cel mai mult la ea.

Nu, mie nu prea îmi plăcea să primesc complimente. Dar uneori le făceam cu sinceritate. În afară de învăţătură din 84 a început să mi se confeseze la infinit asupra iubirii ei adolescentine pentru un coleg Adrian, care iniţial se purta frumos cu mine, dar care după ce am intrat la liceu şi Marina la o secţie "inferioară" de mecanică şi Luiza s-a aşezat cu mine în bancă, mi-a spus deschis că el va trebui de atunci încolo să întrerupă orice relaţie cu mine din moment ce L îmi era colegă de bancă. Eu o ascultam şi nu ştiam cum să scap de confesiunile ei interminabile şi am făcut greşeala la început să îi arăt ce mi se părea raţional, după care am încercat diverse tactici în zadar. Nu eram genul care să spună "nu mai vreau să te văd" - eu nu renunţam uşor la o relaţie. Ea chiar mi-a povestit că şi-a mărturisit deschis iubirea faţă de Adrian (nu fusese ideea mea) şi el a respins-o dar ea a continuat să viseze la el şi să îmi tot vorbească despre asta. În acelaşi timp avea obiceiul unor bârfe interminabile - ca un monolog - despre diverşi colegi sau profesori, lucru care nu îmi convenea deloc. Odată m-am amuzat să o înregistrez, dar nu cu gând rău pe casetofon. (fiindcă îmi plăceau în general oamenii) Într-un fel iubirea faţă de A o umaniza, o arăta mai gingaşă, mai delicată. Mi-a făcut odată cadou o vază de cristal roşu pe care o mai am şi acum. Şi mi-a oferit şi alte atenţii - vederi, felicitări etc. Dar era brutală uneori în modul în care îşi exprima aparent sincer şi extrem de deschis şi gândurile piezişe sau urâcioase. După ce am intrat la liceu a început să graviteze în jurul colegei Oana, care părea mai strălucitoare poate decât mine dar eu nu m-am apropiat de Irina decât mai târziu. Când am rămas singură în 89 era prea ocupată cu facultatea la început şi iar m-a părăsit. Nu prea aveam lucruri în comun, dar am fost împreună la câteva filme sau spectacole. Insista neplăcut pentru mine pe faptul că eu am mulţi bani spre deosebire de ea şi că înţelege de ce eu m-am îngrăşat fiindcă şi ea s-ar îngrăşa dacă ar avea bunătăţi ca mine (eu în general îi ofeream ce aveam "bun" când venea la mine). Dar bani nu aveam cine ştie ce cum am povestit. În sufletul meu o dispreţuiam puţin pentru extremul conformism care părea că îi alterează judecata asupra oamenilor şi pentru ambiţia ei de parvenire ca la carte. Care era compulsivă, uşor agresivă şi nu era tipul calm cum eram eu. Nu îmi amintesc în ce an - poate după 89 - mi-a mărturisit că ea este o fire pătimaşă, pasională şi că în viaţă ar vrea să încerce orice plăcere, inclusiv cu o femeie, ceea ce m-a dezgustat puţin. Tata mă sfătuise să nu o mai vizitez (zicea chiar că este ţigancă) fiindcă L de fapt vrea să "mă fure" şi este o intrigantă. Cred că viaţa mea ar fi fost puţin mai frumoasă fără ea, dar poate şi mai însingurată. După 89, împreună cu Irina şi Luiza jucam un joc de cărţi probabil şi m-a dezgustat că ea a adus vorba despre telepatie şi a întrebat-o pe I ce a gândit şi I a ezitat şi apoi au ajuns la concluzia acceptată de L că spusese "te f..." - nu mai ştiu care dintre ele sugerase asta, dar mi s-a părut oribil. Mie mi-a fost milă de suferinţele ei psihiatrice deşi se părea că nu fusese persecutată ca mine sau chinuită ca mine. Am fost odată la o petrecere a ei aniversară cu colegi de la medicină şi am observat că nu prea era agreată de ceilalţi (mi s-a părut oare?) dar recunosc că nu m-am comportat chiar perfect fiindcă aveam multe probleme personale atunci. Însă m-a şocat reacţia ei la sfârşit când a început să plângă şi m-a acuzat de răutate şi că i-am stricat eu petrecerea, ceea ce nu cred că era adevărat. Am încercat să o îmbunez, a fost una dintre rarele mele mici greşeli faţă de ea. Ea a plâns şi la nunta colegei Oana la care am fost împreună. Se pare totuşi că eu am trecut prin mai multe necazuri care m-au călit mai mult ca pe ea. Cu toate acestea, de curând, când m-am întors de la ţară, m-am lăsat şi eu în voia afectelor - de fapt mi-a fost chiar greu să mă stăpânesc şi am lăcrimat în public în autogara din Sibiu fiindcă pe o bancă şedea o fată tânără şi drăguţă şi m-am gândit că ar fi putut fi de vârsta copilului meu pe care îl dorisem atât de mult. L discuta cu mine şi despre diagnosticul psihiatric şi eu eram în general sinceră, spunând lucrurilor pe nume. A venit mai apoi odată la mine acasă brusc şi mi-a cerut imperativ să ne rugăm pentru sănătate împreună, ceea ce desigur am refuzat în ciuda unei stranii dureri de cap puternice care mă cuprinsese la venirea ei. Apoi am reuşit să rup relaţia cu ea gândindu-mă că este mai bine aşa pentru amândouă şi chiar i-am spus aşa, dar mai ales fiindcă ea insista să mă convingă că e mai normal să accept diagnosticul psihiatric dacă alţii au hotărât aşa şi că ea a reuşit să se detaşeze de suferinţă şi asta îmi doreşte şi mie - lucru cu care eu nu pot fi de acord fiindcă nu mă consider vinovată de nimic, nu cred că meritam aşa ceva, nu am nici un viitor etc, tot ce am povestit. Ca şi colega M petrecuse în copilărie un timp într-o ţară arabă, am mai povestit asta. Cu greu am scăpat de ea în 89 la meditaţiile de fizică cum voi povesti mai jos. La Z mă spiona dar, după tot ce s-a întâmplat şi după faptul că mă atenţiona că Z mi-a pus gând rău şi voi păţi ceva rău şi după faptul că Z devenise subiectul ei de discuţie preferat în 88 (îmi spusese chiar că îi place gura lui senzuală şi chiar că i-ar plăcea să îl sărute), în 90 mi-a povestit că la facultate l-a întâlnit pe Z şi el a sărutat-o uşor pe obraz, ceea ce i s-a părut drăguţ! Doamne! Şi după 89 mă numea cu reproş "prietenuţă" ca şi cum eu greşisem ceva faţă de ea...Avea visul să emigreze în S.U. A. unde avea rude dar se pare că nu a reuşit, m-am întâlnit anii trecuţi de două ori cu tatăl ei şi odată cu mama ei în apropiere. Tatăl spunea că ea trăieşte retrasă undeva la ţară, unde oamenii sunt drăguţi şi o ajută chiar să îşi facă focul - am încercat totuşi să reiau legătura cu ea dar nu au vrut părinţii ei sau ea. Ceea ce m-a deranjat totuşi e că am întâlnit-o de mai multe ori pe Moşilor şi nu aacceptat să îmi răspundă cel puţin la salut. Ea vorbea la mobil pe stradă, se pare că avea cu cine, spre deosebire de mine. Chiar mi-am cerut iertare dacă ea consideră că am greşit ceva, dar a refuzat să mă salute. Sora ei, devenită baptistă, avea trei copii parcă, iar fratele era necăsătorit. Ea nu a apărut la întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului din 2009 la care eu m-am dus totuşi în ciuda situaţiei mele de rejecţie din societate (pentru mine a fost destul de frumos, desigur nu am fost la restaurant); în anul 1999 nu am fost invitată, dar oricum nu aş fi putut merge fiindcă nu aveam nici proteză atunci pentru picior. Se pare că la un moment dat Luiza mi-ar fi spus că ea crede că eu sufăr de nimfomanie, astfel că am căutat în dicţionar termenul...în realitate, cum am mai povestit, Z mi-a arătat clar că el are influenţa sexuală asupra mea dacă vrea el, nu involuntar, şi eu nu am fost excitată sexual înainte de el şi nici după, cu excepţia anului petrecut la Cluj, unde astfel de probleme au apărut după câteva săptămâni de la sosirea mea acolo. Şi poate nu pot fi numite astfel, adică nimfomanie, nici atunci!

Acum pot continua să scriu despre cum a fost acea poveste de dragoste în continuare. Timpul petrecut împreună cu Z a fost destul de îndelungat în câteva săptămâni, fiindcă el prefera să rămânem acolo ore în şir până după ce se întuneca, fără să taxeze suplimentar, astfel încât la început mama s-a arătat încântată că am un meditator aşa de bun, care se ocupă mult de noi. Cum am povestit el a fost tot ce a fost mai mult ca discuţie sau contact cu altă persoană în viaţa mea, poate că şi interminabilele discuţii cu Luiza, lipsite de miez adesea, au fost atunci depăşite ca volum de informaţie de ceea ce trăiam împreună cu Z la meditaţii. El vorbea şi foarte mult şi extrem de concentrat, iar mintea mea tânără absorbea şi reţinea totul, influenţată şi de puterile lui fizice imense asupra mea. Da, treptat, pe parcursul anului a devenit singura persoană semnificativă din viaţa mea, singurul care mi-a dat atenţie şi mi-a trezit încrederea, singurul care a stat mai mult cu mine şi a părut să mă înţeleagă şi să pătrundă apoi în intimitatea sufletului meu şi toate acestea au rămas valabile până azi, fiindcă toată viaţa nu am mai întâlnit pe nimeni cu care să stau de vorbă. Îmi cer încă o dată scuze că am repetat lucruri scrise deja. Repet că l-am iubit cu extremă fidelitate, că de fapt nu am privit măcar vreodată cu interes la alt bărbat, în afară de acele secunde doar de rătăcire din 90 şi că atunci când am avut singura mea relaţie aparentă cu alt bărbat nu a fost propriuzis o relaţie, nu am simţit nici măcar durere fizică şi era un lucru determinat de necazuri şi indirect chiar de Z.

Este destul de greu să povestesc ceva ce s-a petrecut atunci ca un fel de torent al evenimentelor necunoscute mie, surprinzătoare sau misterioase, lăsându-mă fără apărare. Voi încerca să nu mai repet detalii povestite mai sus în portretul lui Z. Nu cred că meritam să fiu sacrificată aşa , fusesem o fată cuminte, ordonată, bună, inteligentă şi chinuită nedrept de părinţi şi ajunsesem la un punct frumos al vieţii. Este ca şi cum părinţii şi societatea mă trimiteau la călău (voi povesti şi despre filmul Călăuza, la care m-a trimis Z) la numai 17 ani, deşi nu greşisem nimic. Clarific : în ciuda bătăilor şi nervilor părinţilor, eu nu mă masturbam, adică nu mă « frecam » sexual de supărare, mă maturizasem demult şi rezistam la tot infernul la care eram supusă. Nu aveam niciun alt defect sau greşală. Ar fi fost imposibil pentru oricine probabil să reziste presiunii lui Z şi tehnicilor lui de seducţie sau apropiere senzuală. În cazul meu lucrurile s-au petrecut rapid până în decembrie şi fără ca eu să îmi dau seama de pericol. La început am trăit ceea ce numai o femeie cu experienţă ar fi înţeles că este o foarte puternică atracţie fizică, dar care strecura emoţii blânde luminoase, poetice, şi el se îngrijea şi de asta prin cuvinte bine potrivite. Oricum atracţia a crescut în timp, astfel încât el a fost singurul bărbat din viaţă faţă de care am simţit acel ceva chiar de la 1-2 metri distanţă. Când intra în încăpere aerul şi lumina se schimbau în mod magic pentru mine şi jur încă odată că nu înţelegeam nimic. Dar era foarte frumos. După a doua întâlnire m-am gândit fără să vreau la ochii lui - erau sau nu erau albaştri? Apoi imboldul m-a făcut să îl privesc în ochi şi să le descifrez culoarea căprui - prima oară când priveam un bărbat în ochi. Portretul lui fizic era la început învăluit într-o ceaţă de emoţie fluidă, caldă pentru mine, astfel încât imaginea lui s-a conturat treptat în ochii şi memoria mea, pe măsură ce creştea fluxul acela al intimităţii dintre noi şi el devenea ca o parte din mine, limpede şi foarte dragă. Anii au trecut şi acum mă doare enorm că i-am pierdut trăsăturile din minte parţial şi că nu l-am putut vedea cu drag cum îmbătrâneşte şi se schimbă. Stătea aşa de aproape de mine la masă şi îl priveam obligată oricum de situaţie...vedeam cum îşi trece ades mâna prin părul molatec cu tendinţă de rărire şi pe care avea să îl tundă apoi scurt. După mult timp am ajuns să visez justificat că îl voi mângâia şi să sufăr când nu mai avea coama aceea tinerească (nostalgic) sau când şi-a lăsat barbă şi nu îi mai puteam admira în 95 trăsăturile dragi...Devin puţin prea emoţională, dar aşa a fost - era ceva ca un fel de izvor de lumină călduţă, uşor fosforecentă, care mi-l apropia - cum să explic, era ca în lumea poveştilor din copilărie când încă mă mai jucam cu păpuşi ...sau ca o ploaie magică de petale de cireş în grădină, suflate uşor de vânt. A fost într-adevăr fantastic şi deşi pe măsură ce trăsăturile lui se revelau puteam recunoaşte că nu este chiar frumos, dar mă trezisem fascinată şi consideram lucid că este oricum un bărbat din jumătatea superioară ca aspect fizic. Îmi deveniseră dragi treptat buzele lui roşu puternic dar nu exagerat şi cu un contur mai deosebit, contrastul cu pielea foarte albă care îl feminiza puţin, dar plăcut pentru mine (de atunci s-a schimbat), gropiţa din bărbie, ridurile de pe frunte şi mai ales cele din colţul ochilor, ochişorii relativ micuţi şi rotunzi, foarte vii şi strălucitori uneori, gesturile, mimica, privirea ce cântau pentru mine şi mă obişnuisem să îi accept ca făcând parte din tabloul drag până şi nasul cu formă ciudată pe care nu prea ştiu să îl descriu - cocârjat, cocoşat sau doar creionat proeminent şi strâmb. Avea craniul relativ micuţ, urechi şi mâini delicate şi mici care îmi creau complexe comparativ cu ale mele. Avea un surâs fermecător şi îşi dezgolea dinţii de o albeaţă surprinzătoare (eu mi-am pierdut toate măselele devreme, până la 34 de ani şi dinţii mei sunt atât de galbeni de suferinţă şi fumatul adiacent datorat ei) - astfel încât odată m-a făcut să îl tachinez că "rânjeşte" şi s-a arătat glumeţ şi supărat pe această temă fiindcă odată ce m-a prins în plasa lui şi mă făcea să reacţionez, specula orice reacţie de a mea, mergând din aproape în aproape.

El a înţeles că eu eram inocentă în aceste privinţe (legat de viaţa sexuală) şi a râs odată cu Luiza când ea i-a declarat că noi nu avem încă 18 ani - "fete mici" spunea el şi Luiza a zis "fete mari", poate cu aluzie la virginitate. Şi-a croit drumul spre mine prin învăluire - la început mă simţeam ca într-un fel de ceaţă, mai ales după mai multe ore petrecute împreună, dar era o ceaţă plăcută cu care totuşi mă luptam. Veneam la el cu liste de întrebări (de curând descoperisem una prin dulap rătăcită ca amintire dragă), dar el răspundea vag, schimba rapid subiectul şi făcea multe aluzii menţinând o stare de hiperexcitare corticală. Consuma alcool, era volubil şi treptat făcea aluzii tot mai stranii. Vorbea foarte des despre sine însuşi şi prin asta mă ameţea mai rău. A încercat şi a reuşit atunci să mă facă să cred în cu totul altceva decât intenţii erotice fiindcă destul de rapid s-a referit la aure ale organelor vii (pe vremea acea nu se auzise despre "paranormal") şi cu gesturi elocvente îmi explica că pentru persoanele care se atrag şi aurele se apropie şi se întrepătrund sau aşa ceva şi era vorba direct de braţele noastre alăturate. Mi-a sugerat să citesc cartea "Inteligenţa materiei" care spunea că îl fascinase şi eu am citit-o! Spusese direct către mine că noi doi am vrea de pildă să fim împreună (m-a şocat la început) dar că lumea asta nu ne lasă! Într-un fel asta însemna pentru mine atunci că nu se va lua de viaţa mea. Puterea aceea stranie a lui asupra mea era aşa mare încât eu am preluat sugestiile şi am crezut că este un fel de atribut mai special al lui, dar aveam încredere că nu îmi va face rău fiindcă strecura vorbe serioase şi priviri drepte, convingătoare şi afirmaţii grave sau seci, nu doar dulcegării sau tandreţe jucăuşă la care a trecut destul de repede. În etapa următoare credeam că trebuie şi pot să îi rezist şi îi dădeam semne în acest sens fiindu-mi teamă că el m-a înţeles greşit ca pe o fată ce caută aventura cu el - fugeam de el în alte locuri din jurul mesei ceea ce îl făcea ulterior mai insistent sau făceam eu anumite aluzii pe această temă - de a mă lăsa în pace. Am povestit cum se uita la flori şi avea şi alte arme de acest tip şi cum eu am încercat să îi explic să se oprească. Odată m-a deranjat faptul că el numea un anumit tip de crizanteme, albe, la modă pe vremea aceea, "boule de neige" exact cum le numea mama în mod afectat. Da, privea florile lung şi duios. Oricum cât eram la meditaţii ajungeam într-o stare de uşoară ameţeală, dar acasă nu rumegam de obicei ce se petrecuse (voi povesti după un timp cum el a pătruns şi în acel spaţiu). Încercam să continui treburile obişnuite până când m-am trezit că treptat învăţ tot mai greu şi pierd terenul examenului şi atunci, copilă încă, stăteam la birou cu cărţile în faţă şi fredonam cu îndârjire "just you wait Mr. Higgins" din "My fair lady", luptându-mă cu el şi crezând că îi voi putea rezista - îl vedeam ca pe un fel de încercare a vieţii şi nu credeam că va fi şi mai puternic. Odată, încă ameţită şi atrasă de acea forţă a lui, am ieşit de la meditaţii împreună cu el şi Luiza şi am declarat sub forţa impulsului momentan că este un apus deosebit, fiindcă el deja crease o atmosferă propice destăinuirilor mai intime şi mi se părea că pot avea încredere - dar el a răspuns rece, trezindu-mă din vraja iniţială. M-am îndepărtat de el şi am alunecat pe asfalt cu pantofii mei lila cu talpă groaznică şi el s-a repezit să mă prindă de braţ după ce mă redresasem deja, iar Luiza a remarcat ironic că nu era necesar să mă ajute, dar el a spus de rău augur "nu se ştie niciodată până unde alunecă omul"...lăsându-mi un gust amar în suferinţele de mai târziu. La un moment dat l-am rugat (şi fiindcă Luiza insista) să ne recomande un profesor de fizică şi el ne-a recomandat pe un prieten despre care spunea că seamănă puţin cu el fiindcă este mai nonconformist şi nu prea se înţelege cu superiorii şi povestea despre discuţiile lor şi chiar că l-ar fi ajutat pe acela. Dl. Iacobaş avea şi el o influenţă puternică (îmi amintesc ameţeala pe care o simţeam când ieşeam de la meditaţii în cartierul Cotroceni sau pe aproape) minus partea erotică ce urma să se reveleze din partea lui Z. Iacobaş ne-a invitat la început la el acasă (ţin minte şi acum colajele pe perete sau figurine de plastic care evidenţiau amuzant intrarea la baie) şi a început să vorbească despre naşterea fizicii din filosofia antică, lucruri plicticoase chiar dacă fascinante, pe care le cunoşteam bine. Apoi ne întâlneam cu dlui şi mai multe fete mereu în altă parte, în gazdă la fiecare pe rând.

Avea şi dl Iacobaş un stil uneori de aluzii dar mult mai puţin ca Z, insignifiant aş spune, însă am auzit se pare prima oară în viaţă de la dlui despre Yoga şi vorbea şi despre modul de a citi personalitatea cuiva după scris - Luiza i-a spus atunci că eu i-am explicat ei anumite lucruri şi dlui a remarcat că într-adevăr eu ştiu destul de multe (de fapt nu ştiam încă nimic, era un tip puţin ironic, poate chiar cinic uneori) şi mai vorbea şi despre faptul că numele meu îmi determină mare parte din personalitate, fiindcă dacă aş fi fost Cristiana (asta îmi aminteşte de soţia lui Z sau de faptul că eram fascinată atunci de chipul actriţei Anna Christie de demult) atunci aş fi fost probabil mai sportivă, mai degajată şi mai hotărâtă sau deschisă, nu îmi amintesc exact cuvintele. Apoi, destul de abrupt (eram la mine acasă), a declarat către mine că ar trebui să înţeleg că "maturitatea sexuală nu înseamnă şi maturitate intelectuală" după care l-am sunat că renunţ la meditaţii dar nu din cauza acestei insulte, ci fiindcă speram încă să intru la medicină şi eram cu el doar la începutul manualului şi obligată să repet încontinuu lucruri simple, pe care le ştiam pe dinafară de câţiva ani (scriam după dictare). Desigur Luiza a vrut să îmi urmeze exemplul, dar mi-a cerut să îi transmit desigur eu profesorului că renunţăm la meditaţii. La telefon dlui a avut o reacţie puţin exagerată, a părut iritat rău şi mi-a urat să nu mai intru la medicină, ceea ce s-a întâmplat. În anul următor a plecat împreună cu Irina la Constanţa, care nu intrase la examen în Bucureşti, unde au înfiinţat o nouă facultate, iar I a devenit şi ea după ani cadru universitar din câte ştiu.(Prietena mea I, cu care am avut aventurile povestite la revoluţie îmi povestea că atunci făcuse oarecum şi ea greva foamei împreună cu alţi candidaţi respinşi fiindcă aşa era după revoluţie, fiecare cerea diverse drepturi care păreau frustrate sau anumite compensaţii şi că fusese dezgustată de atitudinea flegmatică, impertinentă şi dispreţuitoare a studenţilor din Bucureşti care le fluturau pe la nas pachete cu mâncare - dar povestea s-a terminat cu bine, fiindcă facultatea a fost aprobată şi acreditată şi poate acum se înţeleg între ei. Irina, despre care am scris puţine lucruri, s-a adaptat iniţial mai greu acolo - aşa spunea ea şi se îngrăşase mult, atunci m-a invitat şi pe mine - singura dată când eram puţin frustrată că eram mai slabă ca ea şi mă aşezasem pe fusta mea din timpul iubirii cu Z la mare cu nişte colegi ai ei pe plajă, după care a slăbit mult şi s-a menţinut subţiratică toată viaţa. A avut mult noroc în viaţă căsătorindu-se rapid cu un tânăr destul de bogat, are casă cu curte şi doi copii). Voi povesti mai încolo cum a reacţionat Z la aflarea veştii că am renunţat la meditaţiile de fizică.

În capitolul următor al acestei poveşti mă voi referi la ce s-a întâmplat pe scurt până în momentul în care am început să conştientizez că mă îndrăgostesc de Z. Mă referisem mai întâi la atracţia fizică - spuneam că era ca un fel de ceaţă adiacentă care mă împresura, lucru ce se asocia cu vorbele lui care mă făceau să îmi imaginez altceva, în orice caz nu faptul că avea gânduri rele pentru mine sau că exista vreun pericol. Nu anticipam desigur că voi ajunge să iubesc acel bărbat enorm o viaţă întreagă şi să îl aştept atâta în zadar, nu aveam defel fantezii iluzorii sexuale sau de idilă romantică şi când s-a întâmplat să simt cu adevărat că îl iubeam (în 89) am fost surprinsă eu însămi de frumuseţea sentimentului (poate singurul orgoliu al vieţii mele) care s-a petrecut atunci în ciuda greutăţilor şi sacrificiului de sine şi distanţei dintre noi, în puritate, fără păcat adulterin de gând sau faptă. Farmecul acela este indescriptibil, eu nu am anticipat nimic în toamnă şi desigur nu puteam şti că voi trăi iubirea aceea mai frumos şi mai viu şi cu totul altfel decât tot ce aflasem despre aşa ceva din cărţi. Atunci eram departe de vraja serilor ce vor urma pentru mine în 89 datorită acelei iubiri, de vaporii aceia diafani de floare de cireş în emoţia faţă de el sau de flacăra puternică a momentelor mai pasionale, în care dorul de el mă durea şi mă chinuiam aşteptând momentul în care îl voi întâlni vinerea.

În general, când se petreceau lucruri mai puţin obişnuite aveam tendinţa să le uit mai apoi, ca şi cum credeam că se datorează alcoolului consumat de el, dar alte explicaţii mai importante sunt firea mea de a lua lucrurile ca atare, fără a mă complica inutil (ceea ce oricum ar fi fost mai degrabă rău în acele zile, iar el spunea că lui îi plac lucrurile complicate). Influenţa lui puternică lăsa loc unei anumite amnezii de moment în timp ce amintirile se sedimentau în fundal, dar şi faptul că el făcea aluzii la diverse fenomene biologic mai stranii mă făcuse să cred la un moment dat că el este altfel poate decât alţi bărbaţi, că are aceste puteri fiziologice deosebite care îmi înmuiau trupul şi aprindeau emoţii. Atunci la început am avut şi încredere în el, chiar dacă avea aceste "puteri", fiindcă el ştia să câştige încrederea, părinţii mei erau groaznici şi credeam mult în ceilalţi oameni şi poate că m-am gândit cumva la început că este şi un fel de luptă a mea cu viaţa, un fel de test, dacă tot trebuia să dau examen la facultate. (prin noiembrie am început să mă lupt cu dificultăţi fizice mai mari, migrene, greutate în corp ş-a.). Astfel, treptat, pe lângă influenţa fizică şi gesturile ciudate - de pildă a îşi arunca ostentativ haina peste a mea şi a mă privi insistent şi adânc în unele momente - el a trecut şi la unele avansuri verbale, din ce în ce şi pe nesimţite incitante, era ca un fel de stimulent pentru o gândire mai rapidă şi a început să facă aluzii cu iz erotic sau sexual. Am dat mai înainte exemplul cu sistemul nervos simpatic sau parasimpatic când m-a făcut să greşesc oarecum, adică să mă prind în jocul lui şi fără voie să îi declar (jur că m-am trezit aşa deodată ruşinată puţin de reacţia mea) că el este simpatic şi apoi aducea mereu vorba despre asta. Că adică el îmi era simpatic. Odată m-am mutat în capul celălalt al mesei, opus lui, şi atunci el a început să se întindă mult peste masă către mine şi a spus într-un context legat de manual atunci când eu l-am privit, că mă îndrept către "stimulul cel mai important din punct de vedere fiziologic" şi eu m-am simţit înţepată ...avea printre altele şi obiceiul să mă tachineze. Dar tot atât de mult m-au apropiat de el vorbele lui calde, amuzante şi confesiunile lungi despre sine. Mi-a făcut acele promisiuni de care vorbeam că mă va duce odată în satul lui şi mie mi s-a părut ceva îndrăzneţ foarte, un fel de glumă pe care nu am luat-o în serios la început. Sau că într-o zi îmi va cere zece minute din viaţa mea, creînd pentru mai târziu o idee de mister şi aşteptare zadarnică. Apoi a început să îmi prindă părţi din ceea ce gândeam, se purta de parcă simţea exact ce mişcare urmează să fac, de parcă înţelesese modul în care gândeam. Uneori spunea lucruri care erau exact pe gustul meu, sau exact ideile mele - eu reacţionam uneori, iar alteori el se prefăcea mirat de asemănarea dintre noi, astfel încât la un moment dat a început o demonstraţie care m-a emoţionat puţin, că dacă doi oameni au gusturi comune însemană că au şi aspiraţii comune, idei comune, interese comune (nu îmi amintesc exact ce cuvinte folosea, dar era o ierarhie stabilită de el) şi asta înseamnă că au un destin comun...apoi şi-a ridicat brusc privirea şi m-a întrebat prozaic "Nu ai vrea să fii asistentă la facultatea de medicină d-şoară?" Nu mai ştiu ce i-am răspuns, dar şi atunci mi s-a părut o glumă exagerată, în timp ce Luiza se amuza spunând că este ca şi cum el m-ar fi cerut de nevastă! Este evident cum am povestit în alte scrisori că el vroia să îşi împartă destinul cu altă femeie nu cu mine, chiar colegă cu el şi iniţial studentă, în timp ce mie îmi sacrifica atunci şi destinul intelectual şi bucuria de a avea un soţ şi copii pentru că o proteja pe cealaltă pentru a mă tortura chiar sexual pe mine pentru interesele lui. Iar eu nu aveam cum să bănuiesc aşa ceva. Eu nu ştiam atunci că din cauza aceasta eu voi fi respinsă la altă facultate, nu doar din viaţa universitară, ci din orice fel de alt destin intelectual superior în 1996! Dintre atingerile lui de atunci îmi amintesc cea aparent involuntară a călcâiului meu când coboram împreună din lift şi el voia să pară inocent dar mie mi s-a părut atunci ceva intenţionat, dar nu eram sigură. Cumva prezenţa lui a început să se facă simţită în spaţiul intim al casei în care locuiam fiindcă îmi dădea telefoane şi atunci eu mă simţeam brusc cuprinsă de aceeaşi vrajă de la meditaţii. Cum spuneam, eram încă la o vârstă la care nu ştiam să îmi controlez emoţiile. Sau să rezist suferinţei fizice. Şi totul era atât de nou... Astfel că atunci când el a avut de dat un examen, mi-a cerut să îi telefonez (întotdeauna după ora 9 seara spunea) şi atunci mi-a răspuns soţia lui şi am fost impresionată de vocea ei extrem de delicată, melodioasă aş spune, suavă, cum nu am mai auzit niciodată în viaţă. Totuşi mi-a cerut numele şi a insistat pe faptul că "soţul meu doarme" şi eu m-am simţit puţin ciudat când am auzit cum spunea "meu", poate că mă îndrăgostisem puţin de el şi încă nu îmi dădeam seama. După vreo 20 de minute, deci seara târziu, a sunat telefonul şi mi-am dat seama că e el şi am simţit emoţia aceea stranie, uşor neplăcută la început, dacă e să fiu complet sinceră. Părinţii nu au răspuns ei şi eu am fugit să răspund eu - el şi-a cerut scuze că nu a putut răspunde, m-a întrebat "ce, te-a speriat doamna mea?" şi mi-a spus că nu dormea, doar se odihnea puţin sau aşa ceva fiindcă toată săptămâna avea de pregătit un examen. Probabil că i-am urat succes. Nu cred că avea ceva important, urgent, să îmi comunice atunci, de aceea am fost mirată de grija lui de a mă suna atât de trâziu în noapte. Eu continuam să mă lupt atunci cu ceva destul de puternic care se infiltra în viaţa mea şi mă îndepărtase de munca pentru examen - pierdeam în special la fizică şi la chimie, fiindcă biologia oricum o ştiam şi el avea darul de a o imprima prin emoţii încă şi mai puternic în minte. Apoi, nu mai ştiu exact când, era deja mai frig afară, am avut încă una dintre greşelile mele, adică moment în care m-am lăsat prinsă în plasa intenţiilor lui - m-am gândit acasă să îi fac o reverenţă în glumă fiidcă el era foarte spumos uneori în conversaţie şi mă incitase la şotii, da, fără să vreau aveam simptomul de a mă transforma dintr-o fată foarte sobră într-o tânără uşor glumeaţă, vioaie datorită lui şi felului în care mă stimula nervos - emoţional. La sfârşitul şedinţei de meditaţii am încercat să îi fac acea reverenţă şi atunci el s-a înclinat brusc înaintea mea, furându-mi intenţia şi arătându-mi astfel că simte ce mişcare urma să fac. În locul meu nu aţi fi fost puţin surprinşi? Uşor iritată cred că i-am răspuns totuşi cu reverenţa pe care o planificasem.

Şi la un moment dat a fost acea neaşteptată apariţie a lui (deşi poate mai târziu în firul evenimentelor) chiar pe strada unde locuiam, adică străduţa pe care mergeam către şcoală dimineaţa devreme. Este adevărat că la meditaţii el mă întrebase sau Luiza spusese unde locuiesc eu şi a glumit legat de asemănarea cu numele unei străzi aproape de locul unde făceam meditaţii. Adică strada Zece Mese se potrivea cu strada Scaune. Deşi el locuia într-un cartier îndepărtat, a spus că el vine acolo unde stau eu să îşi spele rufele la Nufărul, ceea ce mi s-a părut incredibil, dar aşa era el de multe ori în afirmaţii. Într-o dimineaţă îl văd venind singur pe mijlocul străzii, în timp ce eu mă îndreptam spre liceu - eu cu servieta mea, el cu geanta lui de umăr, probabil îmbrăcat în culoarea albastru intens care îi venea aşa bine sau aşa mi se părea mie. Atunci m-am gândit că nu ar fi normal în astfel de circumstanţe să îl salut eu pe el şi am aşteptat eventual să mă salute el - ceea ce nu a făcut, deşi evident m-a observat. Era el, era mersul lui uşor legănat, expansiv oarecum. Am mers mai departe şi din nou nu m-am mai gândit la eveniment dar la meditaţii el s-a comportat foarte ciudat (cred că în ziua următoare chiar dacă nu în aceeaşi zi) - în primul rând era extrem de beat - mi-era chiar milă de el, niciodată nu mai fusese aşa şi a spus la un moment dat către Luiza - "Cristina e parşivă" şi apoi eu am căutat în dicţionar şi am descoperit că sensul se leagă de un fel de depravare, nici acum nu mai ţin bine minte.(am căutat acum din nou - e vorba de desfrânat, impudic, senzual, vulgar). Ceea ce s-a întâmplat atunci cu el a fost parşiv findcă eu a trebuit să merg la toaletă şi când m-am întors i-am surprins brusc privirea lipită de şoldul meu cu o senzualitate într-adevăr caldă, aprinsă, privire pe care nu am mai întâlnit-o niciodată la un bărbat. Nici ulterior. În momentul următor şi-a schimbat expresia brusc şi eu am dat din nou uitării şi iertării momentul fiindcă el era beat, dar acel moment mi-a dat totuşi de gândit puţin fiindcă se întâmpla după ce el apăruse pe strada mea ca într-o poveste cu mistere ciudate (eu ştiam că o vecină de la ţară fusese urmărită de un bărbat în oraş insistent până când ea şi el s-au căsătorit). Vă daţi seama că mă presa faptul că apăruse chiar pe strada mea, şi chiar când eu mergeam la şcoală. Astfel de evenimente sunt chiar considerate simptom psihiatric, ca şi cum omul delirează, dar eu nu ştiam pe vremea aceea şi nu bănuiam ce mă aşteaptă.

El îmi câştigase mult încrederea şi începuse să aibă o anumită influenţă asupra mea astfel încât m-am dus la facultatea de medicină odată, la sfatul lui, pentru a viziona filmul "Călăuza" pe care le se lăuda că l-a văzut poate de două sau trei ori, dar că încă ar mai vrea să îl vadă, că este foarte interesant, etc. Şi spunea că va veni şi el acolo. Cu inima strânsă de emoţie m-am dus (acum îmi amintesc exact când s-a întâmplat - după povestea ce o voi spune niţel mai încolo despre picioare fiindcă atunci era o zi geroasă cu gheaţă pe asfalt şi eu mă îmbrăcasem cu paltonul lung al mamei fiindcă detestam paltonul meu personal fără formă, ca un sac, puţin peste genunchi). Am intrat şi m-am apropiat de Amfiteatrul Mare unde se proiecta filmul şi am observat cu neplăcere că un student cerea numele şi seria sau grupa celor ce intrau...m-am hotărât să mint (unul dintre rarele momente de acest fel ale mele) şi am dat numele real probabil dar o serie fictivă, totuşi m-a lăsat să intru. M-am aşezat într-un colţ retras în dreapta sus şi am aşteptat împreună cu ceilalţi enorm (peste o oră) fiindcă filmul nu venea, dar studenţii totuşi nu plecau. M-am uitat după Z dar nu era sau nu l-am văzut. Apoi am vizionat filmul din care şi azi mai ţin minte unele scene sau idei- replici (de pildă că nu trebuie să mergi pe acelaşi drum de două ori sau ceva legat parcă de descoperirea de sine dar nu mai ţin bine minte) oricum în finalul filmului era o scenă despre care o colegă spunea că se referă la puteri speciale (cum s-ar zice paranormale) ale unui copil - tocmai ideea asta îmi trebuia mie atunci, vă daţi seama! Trist a fost şi faptul că după mulţi ani, când Z se pregătea să aibă copil cu alta şi eu nu ştiam şi eram studentă la medicină, au proiectat din nou acelaşi film tot acolo. (Şi cum spuneam la biologie celulară ne-au pus filmul despre ovulaţie, exact ce povestea el în 88, când mai spusese spre tristeţea mea de acum că o femeie poate să ajungă la menopauză şi la 37 de ani!) Important de precizat est eşi faptul că, întorcându-mă de la facultatea de medicină spre casă, drumul afost extrem de dificil fiindcă era un polei înfiorător. Întâi am căzut chiar în fund, chiar la poarta facultăţii. Apoi am mers cu chiu cu vai, troleibuzul a venit cu chiu cu vai şi a mers înfiorător de încet. La colţul cu MOşilor unde am coborât mă aştepta, spre marea mea surpriză, mama Luizei, care nu ştiu de unde aflase de aventura mea. Totuşi, din câte ţin minte, când am ajuns acasă părinţii nu mi-au făcut scandal.

Un fapt similar mi s-a întâmplat când după o şedinţă de meditaţii am rămas singură cu Z şi m-am plâns că am hipotiroidie şi că am întrerupt tratamentul. Am mai povestit în partea I, atunci el a scos la vedere clondiraşul din buzunar. Când am ieşit, Luiza mă aştepta la uşă ca un câine păzitor dar totuşi m-am mirat şi chiar m-am supărat puţin. Atunci mi-a spus că ea crede că eram în stare să îl sărut pe Z! Nici nu îmi trecuse aşa ceva prin minte, nu eram nebună.

Z părea tipul darnic căruia îi făcea plăcere să ofere mici daruri sau complimente (cred că şi eu eram aşa atunci). Ne-a oferit vin (am refuzat), apă minerală (spunea că la chiuvetă nu este bună), sticksuri (pe care le-a numit glumeţ uscături). Odată a venit cu o lămâie pe care a stors-o în pahar - eu aveam obiceiul prost atunci să mai gust suc simplu de lămâie fiindcă îmi plăceau acriturile şi aveam ideea vagă că m-ar ajuta la slăbit. Atunci l-am rugat să îmi dea şi mie sau el s-a oferit, nu mai ţin minte asta...am gustat sucul şi apoi am aşezat paharul pe masă - el l-a luat ostentativ şi s-a prefăcut că înghite ultimele picături după ce eu golisem tot - era şi acesta o formă de avans cu tentă erotică. Mai încolo, poate în 89, a venit cu mere cumpărate de el (spunea că pentru fetele lui) şi a vrut să ne ofere - şi eu şi Luiza am refuzat, dar el a insistat atât de mult şi în felul lui irezistibil încât până la urmă am acceptat după ce l-am întrebat dacă sunt acre (nu îmi plăceau merele dulci în mod exagerat). Niciodată nu mai întâlnisem acel soi (şi parcă nici de atunci), mi s-au părut extraordinare - cu pieliţa fină şi transparentă roz-gălbui, cu miezul o combinaţie exact pe gustul meu între dulce şi acru, umed şi uscat - undeva la centrul acestor senzaţii - aşa mi se părea mie atunci, poate şi fiindcă datorită faptului că el se apropiase fizic de mine simţurile mele erau stimulate altfel ca de obicei. Adică totul era mai proaspăt. Îmi amintesc şi acum parfumul deodorantului pe care l-am primit atunci cadou şi l-am folosit la meditaţii (îl păstrez şi acum într-un sertar), parfum care îmi colora existenţa de atunci (FA-wild ocean).

Desigur ar fi fost logic să înţeleg că între bărbat şi femeie poate să existe atracţie fizică cu efecte puternice, dar eu parcă mergeam înainte legată la ochi, find total inocentă. Desigur începând cu cele mai simple specii la care există bipolaritate sexuală (femelă şi mascul) pentru perpetuarea speciei există şi fenomenul interesant al atracţiei între organisme diferite - darmite în cazul speciei umane unde fenomenul este mai complex dar implică şi forţe puternice. Chiar Z a vorbit odată despre felul în care la om instinctul sexual este modelat de educaţie şi de alţi factori şi dădea exemplul unui bărbat care vede pe stradă o fată frumoasă după care este posibil să îi crească frecvenţa cardiacă, să se înroşească etc, sub efectul sistemului nervos vegetativ simpatic (adrenalina, noradrenalina, era în manualul de liceu). Dar el a mai spus şi că el nu a roşit de la 16 ani - ceea ce mi s-a părut ciudat fiindcă eu l-am văzut o dată sau chiar de două ori roşind faţă de mine.

Apoi s-a întâmplat lucrul acela imoral pentru care consider că am fost acuzată nedrept - nu am avut cum să anticipez ce va urma şi nu cunoşteam astfel de lucruri şi am explicat de ce nu am încercat la început să renunţ la meditaţii - situaţia din familie şi faptul că meditaţiile erau pentru mine ceva inutil în aparenţă şi faptul că aveam încredere în el chiar dacă avea acele puteri mai deosebite asupra mea. Mama îmi adusese cadou un borcan cu cremă de ciocolată Nutella, şi eu m-am gândit desigur să îl duc cadou lui Z pentru copiii lui (mama mă rugase să-l întreb dacă nu ar vrea să îl ajute cu carne, fiindcă atunci se găsea mai greu, dar el a refuzat spunând că se descurcă). În ziua aceea la meditaţii Z nu mai ţin minte ce vorbea dar oricum era cald, vivace, emoţional - la un moment dat a început să râcâie cu picioarele tabla de sub masă, zgomotul se auzea şi el se lăsa tot mai mult pe spate pe scaun. Cu adevărat nu mă aşteptam la ce urma. Brusc m-am trezit că el îşi aşează piciorul (drept probabil) peste piciorul meu stâng şi mă apasă insistent, ca şi cum mă fura cu totul, nu ştiu cum să explic. În acelaşi timp părea impasibil dar faţa i se înroşise şi cred că venele erau mai accentuate. Pe mine mă inunda fără voie o intensă plăcere sexuală cum nu mai simţisem niciodată cu un bărbat şi cum nu aveam să mai simt niciodată întreaga viaţă (în afară de momentul în care el m-a călcat după vreo două săptămâni pe piciorul celălalt). Eu eram puţin şocată, nu ştiam că există aşa ceva în realitate numai la atingerea dintre trupurile unor persoane de sex opus. Credeam că este datorită puterilor lui mai speciale şi în ce priveşte intenţiile sau scopul lui nu mi-am făcut multe probleme atunci, fiindcă aveam încredere în el - cât de absurd pare acum totul! - şi fiindcă oricum nu puteam avea încredere în nimeni altcineva....părinţii doar m-ar fi bătut sau chiar mai rău dacă aş fi povestit, mi se părea o încercare a vieţii pentru mine însămi şi era absurd să ţip atunci la el ceva urât findcă oricum el ar fi negat ce s-a întâmplat pe sub masă, după figura pe care o avea. Eu aş fi apărut doar ca nebună cum m-au tratat toţi toată viaţa - cu batjocură. Cât mi se pare de trist acum când ştiu că el vroia să mă păcălească să îl iubesc, să cred în el şi o voia de fapt pe alta căreia să îi dăruiască fericirea de a avea un copil şi viaţă sexuală în timp ce mie îmi lua ambele lucruri - eu doar atunci am simţit plăcere fizică cu un bărbat! În rest doar l-am aşteptat pe el şi am fost în general violată de la distanţă fără să îmi doresc desigur asta - plăcerea pentru mine putea fi doar cea asociată cu tandreţe şi adevăr, ceva şi pentru mine adică! Cum să fi ghicit atunci la ce sacrificiu urma să mă supună pentru cea pe care o va iubi cu adevărat? Şi la ce mi-ar fi folosit? La sfârşit, când trebuia să părăsim încăperea, s-a aşezat cu picioarele întinse şi nu mă lăsa să trec, ca şi cum aştepta să trec peste el şi să îi ating coapsele - eu am ocolit atunci masa pe la capătul celălalt. I-am cerut să iasă cu mine afară pe culoar şi el a răspuns că aşa ceva nu face fiindcă nu are secrete faţă ce ceilalţi, dar eu am insistat şi atunci a acceptat - eu am scos din plasă borcanul de Nutella şi i l-am oferit şi ca să îi arăt că sentimentele mele nu se schimbaseră, că nu însemna nimic de fapt că mă călcase pe picior - ar fi trebuit să înţeleagă că eram un om cu caracter frumos şi să nu mă sacrifice, nu-i aşa? A luat borcanul şi l-a strecurat rapid în buzunar spunând că el nu refuză niciodată un cadou, ceea ce s-a dovedit ulterior că era o minciună. Afară Luiza m-a atacat spunând că ea a simţit că Z probabil mă călcase pe picior pe sub masă! Atunci eu am minţit - da, unul dintre rarele momente de minciună a vieţii mele - şi am negat, dar Luiza nu părea convinsă - mă gândeam că nu puteam să mărturisesc nimănui aşa ceva şi Luiza ar fi discutat la nesfârşit. Acasă iar nu m-am mai gândit la ce se întâmplase, am încercat să fac abstracţie, dar după un timp el s-a aşezat în faţa mea la masă şi când a deschis vorba despre o gaură prin centrul pământului (ceea ce era oarecum sugestiv) m-a călcat pe celălalt picior (dreptul) dar senzaţia a fost mai redusă ca prima oară (oare tot el era sau băiatul care făcea meditaţii cu noi şi stătea în dreapta mesei?). După mai mulţi ani, în 92, după internarea mea psihiatrică, Z urma să nege că mi-a făcut aşa ceva pe sub masă, cu ideea că nu ar fi fost posibil, aşa cum era masa aceea grea, cu postament. M-a făcut să plâng. După mulţi ani, în 2006-2007, am povestit acel lucru unei foste vecine şi ea a zis că el atunci m-a chiar cotropit sau furat fără ca eu să am cum să mă opun, ca şi cum vecina înţelesese nevinovăţia mea şi vina lui. Pusese piciorul pe mine. Îmi luase viaţa în stăpânire. Acest lucru se numeşte rapt din câte ştiu.

Ceea ce ar mai fi important de menţionat este că atunci (când exista o obsesie a unora legat de amplasarea unor microfoane miniaturale pentru a spiona oamenii în casă sau la telefon - nu cunosc, poate era adevărat, părinţii mei erau obsedaţi de ideile legate de securitate fiindcă mama lucra cu străini şi tata avea rude în străinătate), el a făcut de vreo trei ori aluzie la acest lucru, fiindcă voia să mă facă să cred că mă urmăreşte, că mă ascultă ce vorbesc, şi de aceea poate să repete uneori cuvinte ale mele. Au fost martori la aceste idei şi Luiza şi încă vreo două persoane la meditaţii. Îmi amintesc când spunea că pot fi amplasate şi într-un pix şi cum mi-a oferit odată galant un pix micuţ şi argintiu ca pentru o femeie sau un copil, atunci când nu aveam cu ce scrie. Ne-a lăsat odată să scriem pentru un test (printre primele teste) şi la întoarcere se comporta ca şi cum ştia ce vorbisem între noi şi spunea că ne înregistrase, că ne urmărea.

În ansamblu acele zile din toamna lui 88 au fost fierbinţi şi ameţitoare, ca un torent al unor ceţuri calde. Eu mă luptam cu forţe neînţelese de mine şi treptat el mă cucerise fără să îmi dau seama, probabil cel mai mult datorită modului în care vorbea - vioi şi incitant, modului în care deschisese în mine cărări pe care nu le bănuiam (în gânduri şi în emoţie). Mai menţionez că atunci făcuse odată referire la ideea de haos, poate că acest lucru se întâmpla cu mine atunci...era un cântec trist al cântăreţei A. Similea, care se potriveşte cu ce se întâmpla atunci - "mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile/ îmi adună de pe carte toate rândurile..." Practic nu mai aveam eficienţă şi organizare intelectuală, era tot mai greu, ceva mă apăsa.

Z povestise odată că şi el scrisese poezie şi am constatat cu mirare că odată era pe masă un exemplar din revista "Ramuri" pe care m-am bucurat să o descopăr şi să o răsfoiesc dar nu mai ţin minte conţinutul. Cred că într-o vreme M. Sorescu a fost responsabil de acea revistă (nu mai ţin minte precis când), dar recunosc că a fost unul dintre poeţii mei preferaţi - da, am mai menţionat asta în alt loc parcă - am şi acum versuri copiate cu mâna de mine într-un jurnal din liceu.

Eu am fost mereu un om sobru, presupun că nu am râs mult în viaţă fiindcă nu am avut motive din 89 încoace, dar atunci am fost prinsă şi filmată mai mult zâmbind - aveam tendinţa de a zâmbi spre aparatul video (şi eram încă fericită - de fapt nu erau chiar întrutotul zâmbete prefăcute, doar superficial, nu ştiu dacă înţelegeţi, mai ales după toamna lui 89) dar la fel şi ceilalţi din jurul meu şi în plus aveam atâtea necazuri pe cap încât trebuia să încerc să zâmbesc faţă de alţii pentru a nu îmi pierde speranţa. Nu eram ipocrită, ascundeam partea de rău cu o parte de bine care exista, era reală! Aveam numai 18 ani şi poate unele gesturi mai puţin controlate sau adecvate din cauza suferinţei şi tinereţii, dar nu înseamnă boală psihică! Z a spus odată că şi el s-a "născut dintr-o întrebare", moment în care eu am replicat, poate prea îndrăzneţ - "şi de atunci tot continuaţi să vă naşteţi", lucru care a părut să îl amuze şi a confirmat. Mie mi se părea atunci interesantă remarca lui, sugestivă deşi puţin confuză - ce poate să însemne să te naşti dintr-o întrebare? Nu cred că eu îl consideram neapărat mai inteligent decât era - asta era opinia Luizei care după 89 îmi spunea că noi două am trăit atunci într-un fel de vis la meditaţii şi că Z nu este un om aşa inteligent cum ni se părea nouă atunci - eu m-am enervat puţin că Luiza avea ideea că eu gândisem atunci la fel cu ea. Îi vorbisem de fapt puţin despre ideile mele legate de Z, de unde ştia ea ce gândeam?

În partea a III-a voi descrie cu slabe mijloace, cu amintirea palidă a emoţiilor de atunci, ce s-a întâmplat după toamna lui 88, adică din decembrie 88, cum am ajuns să cred că îl iubesc pe Z şi că el mă iubeşte - deşi după cum vedeţi erau unele lucruri clare încă din toamnă, grupate în personalitatea lui cu puternică influenţă. Ştiu că lucrurile care urmează cel puţin din primăvara lui 89 sunt considerate "boală psihică" dar eram un om normal totuşi şi acele lucruri s-au întâmplat fiindcă au existat cele dinainte. Şi consider că nu am avut de ales, că nu am greşit nimic. O parte din cele dinainte s-au cristalizat în sentimentul iubirii. Am ţinut mult la oameni dar şi la locuri înainte să ştiu ce mă aşteaptă în viaţă (dar şi acum de fapt) - am ţinut la oraşul acesta şi eram plină sufleteşte de amintirea unor cântece la modă pe vremea aceea - în acest context aş preciza amintirea imprecisă a unui cântec - "Tu Bucureşti, oraş al poeziei...ademeneşti poeţii tăi să scrie balada neuitatelor iubiri". Nu vreau să credeţi că am pretenţia de a fi o poetă adevărată, dar îmi voi da silinţa să descriu cât mai bine ce a urmat. Aş mai cânta sau asculta uneori cântecul acela de speranţă şi aşteptare - "dar am să mă întorc cândva să alung din preajma ta tot ce-i trist şi tot ce-i rău" sau acela - " de va fi când va fi iar duminică-ntr-o zi tu să te gândeşti la mine". Este adevărat, l-am aşteptat şi am sperat foarte mult - a fost tot ce am avut în viaţă, tot ce am fost.