continuare despre acea iubire a mea 1

Continui să scriu ceea ce a mai rămas de scris despre viaţa mea. Voi povesti din nou, a suta mia oară despre povestea acelei iubiri a mea faţă de un om care a intenţionat doar să mă distrugă şi asta a şi făcut. Dar nu am fost nebună şi nu am avut nicio greşeală de gândire sau comportament. Leon Zăgrean, căci despre el e vorba, susţine că nu îşi mai aminteşte nimic despre ce s-a întâmplat în 1988 sau în anii care au urmat, aşa a susţinut şi mai demult. Eu nu ştiu în ce scop a vrut el să mă lovească, am mai întâlnit în spitalul de psihiatrie femei chinuite şi îndrăgostite fără vină de diverşi medici, de unde am tras concluzia probabilă dar nu certă că medicii au nevoie de sclavii lor închişi la psihiatrie pentru a putea ei să avanseze profesional. Dar nu am înţeles de ce m-a ales tocmai pe mine, fiindcă am foat un om foarte bun şi inteligent şi este oricum extrem de josnic din partea lui să distrugă o tânără ce îi putea fi fiică, o persoană săracă cum eram eu şi fără statut social spre deosebire de el încă din 1988, pe deasupra şi chinuită zilnic de părinţi. Este foarte murdar, dar vreau să subliniez că restul societăţii a fost şi mai agresivă şi mai vinovată decât au fost el sau părinţii mei. Nu au niciun fel de scuză ceilalţi oameni, chiar dacă primii care m-au torturat au fost familia şi Zăgrean.

Este foarte important de spus că eu de fapt încă îl iubesc şi nu am niciun fel de ambivalenţă afectivă şi nu sunt masochistă. Citind întreaga poveste a acestei iubiri veţi înţelege poate că am dreptate. Z a fost singura relaţie mai apropiată pe care am avut-o într-o viaţă întreagă. Încă din copilărie familia mă cam izolase şi în adolescenţă practic singura mea relaţie a fost Luiza, cu care mai discutam uneori în contradictoriu. Dar Z, într-un timp scurt a vorbit mult mai mult cu mine şi mi-a dat iluzia unui dialog real. A fost cea mai apropiată persoană din viaţa mea, mai mult decât Luiza sau anumite rude, respectiv naşii mei care mă crescuseră, fiindcă părinţii respingeau orice comunicare cu mine. A fost şi singurul bărbat aproape de mine, care m-a făcut să simt ceva fizic din apropiere, nu de la distanţă, fiindcă ceilalţi câţiva bărbaţi cu care am avut vreun contact tactil tranzitoriu nu mi-au produs nicio senzaţie fizică de natură sexuală sau senzuală chiar. Oricum în viaţa mea nu au existat din 1984 încoace alte relaţii cu sexul opus. Aşa au aranjat familia şi societatea. L-am iubit cu adevărat, dar veţi spune că nu e aşa, că eram adică doar nebună, fiindcă lui nu îi păsa de mine şi m-a păcălit doar. Repet, a fost iubire adevărată şi voi povesti, poate veţi înţelege ce vreau să spun. În urma a ceea ce s-a întâmplat atunci, în primii ani după ce l-am întâlnit, în urma cuvintelor lui şi a suferinţelor care au urmat, eu am devenit un fel de Penelopă aşteptându-şi soţul să se întoarcă vreme de peste 25 de ani, dar în zadar. I-am fost întrutotul fidelă şi am crezut în el. Nu am avut nicio dorinţă faţă de alt bărbat niciodată, ceea ce e de la sine înţeles dacă citiţi şi restul vieţii mele şi dacă înţelegeţi ce fel de persoană am fost. Dar, cu toate acestea, firesc acum nu mai pot spera. În călătoria lui el poate nici nu voia să se întoarcă la mine. Are soţie din nou şi poate pe acea persoană o alesese încă din 1989 cu gândul de a mă sacrifica pe mine. Nu ştiu. Poate ea nu este un fel de Circe sau Calipso. Ceea ce e cert e că el a luat o nevastă probabil bogată şi cu statut social superior, ceea ce eu nu aveam din copilărie. Dar, în ciuda iubirii mele, voi povesti absolut totul despre ce s-a petrecut între noi, plecând de la ceea ce am scris în urmă cu mai mulţi ani, cu clarificări dacă e nevoie sau excluderea detaliilor incerte.

Iar au intrat peste mine cu gândurile lor murdare, exact aşa cum făceau acum câţiva ani când am mai scris tot adevărul despre viaţa mea, de fapt mai mult despre cum am fost lovită şi închisă de la 13 ani. E ca şi cum ei vor să îmi sugereze că mă vor turtura mai rău dacă spun din nou adevărul. Citez "Ţie nu îţi e de ajuns cât ai suferit?". Dar adevărul crud e că ei mă torturau încontinuu chiar dacă eram complet tăcută şi viaţa era oricum lipsită de drepturi fundamentale chiar dacă reuşeam să nu plâng şi să nu mă plâng. Mie nu mi-ar fi folosit defel minciuna şi niciodată în trecut nu am îngenunchat în faţa ameninţărilor lor fiindcă oricum nu aveam ce pierde şi de murit tot mor. Ceilalţi de fapt m-au obligat mereu să spun tot adevărul şi numai adevărul de mii şi mii de ori. Şi în spitalul de psihiatrie şi în rest. Am fost obligată să spun tot, dar oricum de felul meu nu aş fi minţit niciodată fiindcă aşa m-au crescut. Nu doar Z se preface că a uitat totul ci şi colegii mei din facultate sau profesorii care m-au cunoscut şi apoi ostracizat, nu ştiu nici eu de ce. Şi aceia şi-au bătut joc de mine, exact cum spunea tata când aveam doar 13 ani (precis atunci a spus, în 84 sau cel mult 85) ...spunea că toată viaţa mea toţi ceilalţi îşi vor bate joc de mine şi mă vor călca în picioare. Acum şi în trecut nu pot înţelege de ce toţi mă tratează drept proastă, de pildă legat de povestea cu Z. Ei spun că eu trebuie să stau cu capul în pământ de ruşine că Z m-a sedus şi că nu am voie să spun adevărul fiindcă el e profesor universitar şi eu doar o sclavă schizofrenă. Nu au dreptate defel, eu trebuie să spun adevărul şi numai adevărul, nu doar fiindcă nu am greşit nimic. Ştiu că el e profesor universitar şi că e vorba de o poveste clasică ca în cărţi în care persoana sus-pusă seduce şi distruge fecioara pură şi nevinovată şi săracă. S-a mai scris despre acest lucru de mii de ori. Dar şi în cazul meu e adevărat şi nu înţeleg defel de ce mă trataţi drept gunoi când fizic şi intelectual şi eu aş fi avut putere de muncă şi creaţie intelectuală, nu am visat cai verzi pe pereţi, nu am avut fantezii greşite...de ce să mint? Profesorii şi colegii de facultate m-au eliminat, m-au trimis direct către sinucidere spunând că eu nu am dreptul să profesez şi nici să studiez mai departe (masterul sau doctoratul). Mi-au spus că numai ei au dreptul să aibă carieră profesională fiindcă eu sunt nebună din moment ce Z m-a violat aşa de la distanţă, plus ce a făcut în mod direct sau ce a promis. Dar eu nu am avut nicio vină, am cerut mereu să fiu o excepţie şi să primesc libertatea şi drepturi depline fiindcă am fost un om perfect. Dacă mă acuzaţi în mod nedrept înseamnă că acceptaţi ideea că fetele sărace, cum eram eu din copilărie, trebuie omorâte chiar dacă nu au nicio vină, numai dacă un profesor cu statut superior şi mai bătrân cu 19 ani pofteşte sexual la trupul victimei. Oamenii tineri, chiar dacă sunt inteligenţi, şi eu eram dintre ei, nu au cum să se lupte cu cei care au deja avans în viaţă pe scena socială, deci în modul acesta aruncaţi la gunoi şi în torturi sordide oameni buni şi eventual capabili de performanţe profesionale. Nu vă daţi seama că nu există apărare pentru ei? Nu vă daţi seama că nu au unde fugi? Nu vă daţi seama că nu îi pot distruge pe cei care de fapt îi omoară? De aceea am spus mereu tot adevărul şi numai adevărul. Sunt unii care au intrat pe mintea mea spunând că eu am fost un om drept într-o lume strâmbă. Sunt de acord, au dreptate. Şi nici nu puteam să mă schimb.

A trebuit să fac din nou această introducere de principii, înainte să trec la povestire. Desigur cred că toţi bănuiţi că am dreptate şi vă daţi seama cum s-au derulat întâmplările şi suferinţa mea. Vă daţi seama înainte să scriu şi fiindcă ştiţi cum eram ca persoană în tinereţe. Eram săracă, mă îmbrăcam cu hainele mamei şi la meditaţii cu Z. El avea mai multe costumaţii, se schimba des. Eram încă timidă şi gingaşă, nu ştiam nimic despre viaţa sexuală şi fusesem un copil foarte cuminte. Eram genul de fată din mişcarea flower power care crede orbeşte în puterea iubirii adevărate, iubirea aceea calmă şi bună faţă de toţi oamenii, cea care credea că dacă dăruieşte candoare şi seninătate forţele răului dispar. Eram încântată de poezii şi cărţi şi muzică bună. Totodată eram bătută fără motiv de părinţi şi ţinută în casă în ţipetele lor, fără dreptul la intimitate sau pace. Speram din tot sufletul că la sfârşitul liceului voi putea fugi în alt oraş să scap de ura părinţilor şi să am o meserie şi o familie. Aşadar acest gen de fată îl întâlnea pe Z în toamna lui 1988.

Noaptea trecută, deci între 24 şi 25 iulie iar a venit peste mine sexual, nu ştiu de ce, să mă chinuiască. Am luat pastila în zadar. De atâtea mii de ori a venit împotriva voinţei mele, eu nu am cum să îl opresc. Zilele din urmă am luat multe pastile în speranţa că îl voi împiedica, dar a fost în zadar. Nu îmi pot permite să iau mai multe că se termină, medicii nu îmi dau mai multe, sunt scumpe şi afectează restul oraganismului în cantitate mare...Sunt extrem de amărâtă, trebuie să mă omor.

Nu am înţeles o viaţă întreagă de ce lumea m-a torturat şi respins, de ce mă omoară efectiv. De aceea m-am întors uneori în trecut, povestind mereu ce s-a întâmplat, fiindcă nevinovăţia mea este evidentă. Singurul lucru efectiv din partea mea a fost faptul că l-am iubit pe acel bărbat. Dar pentru numele lui Dumnezeu acesta e doar un sentiment nevinovat şi voi povesti cum a apărut. Desigur aţi putea spune că este anormal că încă mai spun că încă îl iubesc şi cei răi ar putea să mă acuze, mai ales fiindcă intenţiile şi faptele lui rele au apărut evidente după câţiva ani, chiar dacă la început nu aveam cum să îmi dau seama. Dar cei care m-ar acuza de faptul că am spus că încă îl iubesc nu au dreptate. Eu am fost doar o victimă nevinovată, chiar dacă nu l-aş fi iubit lumea tot m-ar fi distrus, aşa cum începuseră cu patru ani înainte să îl întâlnesc. Acest sentiment faţă de el este datorat faptului că am fost doar un om singur, o femeie singură complet întreaga viaţă, fără nicio vină şi pe deasupra nenorocită de multe suferinţe şi abuzuri. La numai 17 ani el mi-a luat viaţa şi tot ce aveam. La numai 18 ani m-a obligat să îi sacrific totul şi m-a făcut să cred că sunt cu totul femeia lui şi el bărbatul meu şi să sper şi să cred că vom avea un copil. Poate nu înţelegeţi, dar eu nu am exagerat, încercaţi să vă puneţi în locul meu. Chiar nu am avut pe nimeni, nu înţelegeţi? El e tot ce am cunoscut, în condiţiile în care familia, colegii şi vecinii îşi băteau joc de mine (şi azi îşi bat joc) şi eu nu înţelegeam de ce (nici azi nu înţeleg) şi eram fără apărare în faţa violenţei lumii asupra mea (verbală, sexuală, bătăi, psihiatrie, rejecţie, zgomote continue ale vecinilor). Acea iubire a fost doar un sentiment frumos şi curat şi blând din adâncul inimiii mele bune şi cuminţi. Exact acesta e adevărul. Acea iubire am fost eu însămi, fiindcă, cum spune şi psihanaliza, orice iubire este o stare narcisică. Explic încă o dată în amănunt: o tânără fecioară bună şi blândă cum eram eu este în ghearele unei fiare - că el era cam aşa ceva- ea nu este vinovată de nimic şi nu este nici proastă că nu înţelege ce vrea sau ce este el. Vina unei femei sau a unui bărbat nu este sentimentul de iubire. Vina sunt doar faptele, vorbele sau gândurile. Doar acestea pot fi judecate. Şi eu nu am avut greşeală, nu eu l-am stimulat să vină în trupul meu, nu eu l-am provocat. Oare nu puteţi judeca drept? Vina sunt faptele, vorbele sau gândul, dar nu sentimentul de dragoste, care este o reacţie de apărare a femeii faţă de necazuri şi presiuni fizice mari pe care nu le înţelege. Nu înseamnă nebunie. Chiar dacă nu l-aş fi iubit, el sau restul lumii tot m-ar fi distrus. Pot afirma cu certitudine acest lucru fiindcă după mai mulţi ani, când nu mă gândeam deloc la el, când nu îl mai iubeam sau când chiar am crezut că îl urăsc, eram de asemenea torturată, respinsă de societate şi chinuită în diverse moduri. Totul începuse în 84. Acea iubire a fost singurul lucru bun şi frumos pe care l-am avut întreaga viaţă de peste 25 de ani încoace. Efectiv acesta e adevărul, nu am avut parte de nimic altceva, chiar dacă iubirea aceea era o iluzie. Încă o dată explic, niciodată nu am minţit. Eu, la 18 ani abia începusem să înţeleg cuvinte din cărţi de genul: femeile sunt proaste că asociază iubirea cu sexul, în timp ce bărbaţii sunt mai detaşaţi şi pentru ei sexul este independent de iubire, este ca o masă gustoasă sau aşa ceva. Femeile simt nevoia să asocieze iubirea unei relaţii sexuale, aşa e scris în cărţi. Pe mine, la 18 ani astfel de idei mă impresionau puternic, eram cum am explicat, gingaşă şi complet lipsită de experienţă sexuală sau de viaţă. Acum voi pune punct şi voi începe să povestesc cum a fost în postarea următoare.