relaţia mea cu Z, partea a III-a

"Where do I begin...to tell the story..." era un cântec pe care unii poate îl ştiu pe care eu l-am ascultat interpretat de Shirley Bassey (love story). Muzica este o aripă lină către senin, o blândeţe subînţeleasă a universului, stratul de argint fin prin care sentimentele se pot oglindi în inimă cu puritate. În aceste zile citeam o carte din biblioteca tatei "Povestea vieţii mele" de George Sand, dar sunt încă la primul volum, publicată la Editura Cartea Românească în 1979. În primul volum la pagina 430 există nişte rânduri care sunt simple dar se potrivesc şi în această scrisoare despre viaţa mea, pe care îmi premit să le citez - "Timpul nu adoarme marile dureri, dar le potoleşte" - probabil că aşa s-a întâmplat şi cu durerile din viaţa mea legate de acea iubire şi ruptura ei din vara lui 89, din păcate au venit alte nenorociri peste mine.

Mi-este greu să scriu despre acea iubire acum după atâţia ani de durere ştiind târziu în viaţă cât de mult a iubit-o el pe cealaltă şi cât de mult l-am iubit eu pe el...Şi mai este şi situaţia mea actuală. Şi am mai scris despre acele lucruri, acum le voi aşeza într-o altă formă. Şi amintiri au mai rămas puţine, mai puţine decât din toamna lui 88. Fiindcă - înţelegeţi poate ce vreau să spun. Vreau să încerc o improvizaţie în care să combin unde poetice, dacă aş mai putea recreea puţin din atmosfera de atunci cu spirit raţional totodată - cam greu. Nu ştiu ce va ieşi, oricum toţi au înţeles că l-am iubit mult pe acel om - credeam că era un om cum se lăuda. Am să iau tot ce a fost atunci în palme ca pe un fulg, ca pe puful păpădiei, am să le zbor uşor către seninul din viaţa de atunci, am să le aprind văpaie, am să le cânt izvoarele reci, am să las cuvintele să zburde...am să încerc să regăsesc de mâine clipa de atunci. Azi vreau spre plictisul unora să notez câteva dintre versurile care au însemnat mai mult pentru mine legat de acea iubire - chiar mai mulţi ani la rând.
"Îţi aminteşti de anul de răscruce?/ De-atâtea ori a despărţire/ un ceas de cumpănă ne încerca./ Nu fiindcă-am fi voit, / ci fiindcă-aşa ni se cerea."/ (Lucian Blaga) - acestea fiindcă atunci în 89 mi s-a părut un an de răscruce pentru mine şi acea iubire şi el îmi lăsase gustul atât de amar acum al speranţei că va reveni, că vom fi împreună. (unii poate mai ştiu cântecul - "şi să-mi mai laşi ca pe-o lumină speranţa că vei reveni/ din cupa ei cu lacrimi plină voi face tril de ciocârlii").( Lucian Blaga era un poet studiat şi înainte de 89 la şcoală şi în 84 când am împlinit 13 ani, naşu mi-a făcut cadou un volum de versuri de Blaga. Din anii de şcoală de atunci mai ţin minte poezia "Negrule cireşule/gândul rău te-mprejmuie...-Las să vie să culeagă, / Vara mea rămâne-ntreagă. /Stelele deasupra mea/ nimeni nu mi le-a fura!", lucru care mi se pare puţin similar cu soarta mea tristă - dar mă îndepărtez prea mult de firul poveştii...)
În primăvara acelui an am descoperit întâmplător sonetele lui Petrarca şi atunci iubirea a legat fir de argint şi fluente cristale, sclipiri şi esenţe care păreau să spună - da, acum nu mai poţi schimba nimic, acum nu mai ai ce face, eşti obligată să îl iubeşti fiindcă acest lucru îţi cere viaţa şi el.
"De nu-i iubire tot ce simt, ce-i oare?/ Iar dacă e, din ce-a fost plămădită? / De-i rea, de ce durerea mi-e-nsorită? / De ce, de-i bună, roadele-s amare?" (Petrarca) Şi se părea că găseam răspuns la toate întrebările, că toate suspinele grele pentru trup şi inimă aveau explicaţie în focul iubirii şi dorul de el: "Nici pace n-am, nici lupta nu mă-mbie;/ mă tem şi sper, şi ard şi sînt de gheaţă,/ şi zac răpus şi zbor pînă-n tărie, / nimic nu prind şi-o lume strîng în braţă."/ (acelaşi)
Dar e o poveste lungă până la acele momente.

Spuneam că este o poveste luminoasă de fapt, cu multe vise frumoase şi gânduri bune şi inocenţă şi puritate. Cuprinde multă dragoste faţă de lume în general. Faţă de viaţă, chiar dacă totul a cotit în sens rău, vorba cântecului . .. "something happened on the way to heaven". Sau "de-ar fi să vii aş crede că visez..." etc. Voi împleti această poveste cu aspecte dn prezent uneori sau voi menţiona detalii poate prea multe, dar care sunt faptele certe rămase în amintire, fiind în acel timp atâta emoţie caldă pentru mine care imprima mai adânc totul în memorie. Rămăşiţe ale trecutului. Povestea cuprinde de asemenea o odiseee a cunoşterii, atât aspecte ale inimii (emoţii şi sentimente) cât şi latura intelectuală a vieţii, raţiunea care încerca să ordoneze fapte diverse, coincidenţe stranii care începuseră dinainte de a îl întâlni pe Z, ţesute într-o plasă care după cum aţi văzut s-a menţinut în jurul meu până astăzi.. Este vorba despre muzică, despre poezie, despre fluturi, porumbei şi flori. Despre gingăşie şi speranţă.

Aici este vorba şi de mediul din care proveneam, de climatul extrem de tensionnat, de stresant din familie - dar este adevărat că deşi sufeream brutalitatea părinţilor zilnică eu nu meritam să fiu sacrificată, osândită de Z şi ajunsesem la un fel de echilibru-perfecţiune în toamna lui 88. Tata justifica acele abuzuri asupra mea prin faptul că mă întărea pentru viitor. Mă ameninţa totuşi indirect cu închiderea psihiatrică deşi eu nu greşisem nimic şi mama dar şi el mă băteau şi făceau scandaluri uneori zi de zi, nu mă lăsau să am vreun colţişor intim şi chiar să citesc sau să învăţ liniştită. Comportamentul lor s-a schimbat pe parcursul anului 88-89 (au avut altă fază) şi apoi s-a modificat din nou din vara lui 89 - mă voi referi succint de-a lungul acestei poveşti la aceste ultime două etape ale lor. Repet - tata a început să mă chinuiască brutal din toamna lui 84 şi nu aveam decât 13 ani şi mama la fel. Am povestit detalii în alte scrisori. De la început tata zicea privindu-mă cu ură că naşul meu făcuse o mare greşeală cu mine şi îi adusese duşmanul în casă. Eu nu mă consideram deloc duşmanul tatei. Venisem la părinţi în caasă cu iubire faţă de ei şi credinţa că doar mama era nebună şi că tata mă va apăra dar că eu trebuie să am răbdare şi blândeţe şi speranţă. După timp scurt a trebuit să scriu un jurnal în care notam efuziunile mele de suferinţă şi lipsă de şanse în faţa chinului nemeritat şi încercările mele zadarnice de a aduce armonie şi pace în familie (tata mă numea mărul discordiei, etc.). Am povestit că a trebuit să fug de acasă de două ori, că părinţii îşi cereau iertare, după care o luau de la capăt, că m-au dus chiar la un psihiatru (scenă amuzantă oarecum), că odată când am fugit de acasă m-a agăţat un tânăr pe stradă (eram în uniformă de liceu) şi mi-a propus în staţia de autobuz să fiu soţia lui! (de fapt aceea a fost singura astfel de propunere din viaţa mea).

În jurul vârstei de 16 ani şi jumătate am început să ajung la un fel de echilibru, să sper că nu mai am mult de îndurat şi am renunţat la jurnal. În toţi anii 1984-1989 naşu nevizita din când în când şi făcea pe arbitrul de pace între mine şi părinţi, menţinânu-mi încrederea în el - odată mi-a spus că el nu este de acord defel cu ceea ce intenţionează să facă tatăl meu şi că ar fi dispus să mă adopte - iar eu am refuzat aşa cum am explicat în altă scrisoare. Citind scrisoarea pe care am adresat-o către U.N.H.C.R. am observat un amănunt mic pe care l-am notat acolo - faptul că printre alte ameninţări (cele psihiatrice sau de distrugere a intelectului meu erau mai dese) mă ameninţase odată că mă vă închide la mânăstire - dar eu eram oricum închisă. Din 2002 până azi au trecut 7 ani, amănuntul aclea îl uitasem - asta e normal, fiindcă tata îmi arunca enorm de multe vorbe de ură şi ar trebui sute de pagini să le descriu - desigur psihiatrii pot inventa că au fost invenţia mea dar cred că alte fapte exclud această ipoteză. Tata avea mereu grijă să îmi amintească că fiind femeie inteligenţa mea nu contează în societate, că numai bărbaţii au realizat ceva cu adevărat - dar eu nu aveam orgolii legat de mine însămi şi nici aceste insinuări ale tatei nu mi-au creat orgolii! Nu mai adaug alte lucruri - se înţelege oricum mediul din care am ajuns fără să îmi fi dorit la meditaţiile cu Z, total inocentă în ceea ce priveşte lumea sau iubirea, crezând în mod absurd că restul toţi sunt mai buni decât părinţii mei.

Povesteam mai demult că o serie de evenimente aparent minore s-au ţesut ca o plasă de coincidenţe în jurul meu, cu ochiuri tot mai strânse din care nu mă puteam desface sau ca un fel de lanţuri în viaţă de ocnaş nevinovat. Toate acestea pot fi considerate medical construcţia unui delir (parte din schizofrenie, dar fără vina mea, fără prostie din partea mea). Eu am încercat să consider lucrurile drept dificultăţi ale vieţii şi să merg mai departe în mod normal, cred că am avut o atitudine sănătoasă. Spuneam că a început printre altele să se observe din viaţa mea că eram "urmărită" de societate, fără să fiu vinovată - primul moment mai aparte a fost acea bizară cerere în căsătorie exact când fugisem de acasă din cauza abuzurilor din partea părinţilor - dar am trecut peste asta ca şi cum nu ar fi fost nimic - apoi unele lucruri stranii din partea colegului L de care am povestit dar eu nu am considerat nici asta anormal. Apoi olimpiada de franceză din 1988 când am fost uşor urmărită fiindcă la premiere au difuzat desene animate cu "Barbă albastră" - exact o carte pe care tocmai o citisem, dar nu am considerat nici asta anormal şi am mers mai departe. Tot atunci am primit eu şi alte fete în dar o casetă cu muzică franceză din 1985, (L'air du temps )care printre altele avea o melodie intitulată "Le pot de terre et le pot de fer". Apoi, odată cu povestea din 1988 împreună cu Z acest tip de coincidenţe au continuat s-au amplificat mult până în ziua de azi fiindcă am fost la aluzia lui Z să vizionez filmul "Călăuza" la facultatea de medicină cum am povestit (film redifuzat când eram eu studentă acolo după 1998) şi când m-am întors acasă târziu după cum povesteam m-am întâlnit pe strada mea cu mama Luizei care era extrem de îngrijorată de întârzierea mea (fusesem singură fără să spun părinţilor şi nu ştiam că voi întârzia atât, am povestit ce s-a întâmplat acolo). Tot datorită lui Z am fost şi la piesa de teatru "Câinele grădinarului" (după o scriere de Lope de Vega), moment în care unii dintre actori (nu îmi amintesc care, dar am găsit printre hârtii vechi programul acelui spectacol din 1988, care costa atunci 6 lei de pe vremea aceea), spuneam unii dintre actori m-au făcut să mă simt prost fiindcă au repetat idei care se învârteau chiar atunci în viaţa mea, cum ar fi titlul cântecului franceză de care spuneam mai sus Le pot de terre et le pot de fer - chiar au povestit acea istorie din cântecel pe scenă, sau vorbeau despre Nana Mouskouri, exact ce ascultam printre altele eu în acele zile şi cred că a mai fost ceva şi simţeam că mă enervez atunci puţin dar nu aveam conştiinţa încărcată fiindcă nu greşisem de fapt când Z mă călcase pe picior aşa cum am povestit şi nu avusesem gânduri păcătoase aşa că nu puteam înţelege de ce să mă urmărească lumea şi nu am considerat nici acest lucru anormal. După toamna lui 88 aceste lucruri vor continua cum voi povesti mai departe. În al doilea rând trebuie să reamintesc care era situaţia mea în iarna lui 88, când m-am despărţit de Z înainte de vacanţă. Era o stare de emotivitate crescută, un amestec suav , dar pătrunzător dintre fiinţa mea şi a lui, care pe negândite mă îndepărtase de modul meu obişnuit de viaţă şi de ceea ce trebuia să învăţ pentru facultate - tot ce simţeam nu puteam înţelege şi crezusem cu totul altceva iniţial şi nici nu m-am gândit la iubire - Z stătea la sfârşit în uşa deschisă a apartamentului unde făceam meditaţii - şi simţeam că mi se strânge inima cum s-ar spune, mi-era greu să plec de acolo şi parcă şi el prelungea momentul despărţirii, vorbind despre ai lui din satul lui şi sărbătorile de iarnă şi colinde şi parcă şi acum îl văd cu tinereţea care încă îi sclipea în privire, cu aerul lui vioi, cu părul negru şi trupul suplu, mlădios, cu tot ce simţeam şi încă nu numeam dragoste. Cuvintele lui alunecaseră treptat unul câte unul pe spirala memoriei mele, impalpabile dar condensate, aprinzând un foc mocnit în adâncul meu. Uneori a vrut să mă facă să înţeleg că el îmi citeşte oarecum dorinţele sau gândurile dar eu nici asta nu consideram anormal, nu interpretasem în nici un fel. Am povestit cum se aplecase exact când eu vroiam să fac în glumă un gest de reverenţă şi mai pot adăuga şi cum rostea odată cuvântul rostit de mine acasă - "ştrulubatică" - ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, fiindcă îl repeta la meditaţii la scurt timp după ce eu îl gândisem parcă în jurnalul meu sau ceva similar şi era un cuvânt mai deosebit, mai rar folosit.

Tot parte din ţesătură era faptul că eu mergeam la meditaţii adesea pe jos (era mai simplu) luând-o pe strada Mântuleasa şi trecând apoi pe lângă biserica Sfinţi, aproape de locul unde făceam meditaţii, biserică unde se cunoscuseră mama şi tata în tinereţe, din câte povestesc ei, unde slujea unchiul mamei. Apoi treceam pe lângă un gard unde am văzut odată aruncate cărţi în Braille, ceea ce se lega sufleteşte de atingerile lui Z pe trupul meu din lunile care au urmat. În general eu eram o persoană suavă şi delicată, aşa am fost întreaga viaţă, faţă în faţă cu brutalitatea celorlalţi.

......................................................................................... În vacanţa de iarnă 1988-1989 - după toate cele petrecute din octombrie 1988, părinţii m-au trimis singură să îmi petrec revelionul şi o parte din vacanţă la bunicii de la ţară. Acolo era o lume magică încărcată de lumină ca de basm, casa era izolată de alţi vecini în dreapta sau în stânga, avea privelişte către Munţii Făgăraşului cu vârful Moldoveanu ce purta numele meu, iar din grădină se putea vedea Coasta, unul din dealurile care înconjurau satul. Toate vacanţele mele acolo au fost încărcate de frumuseţe şi diverse descoperiri pe drumul vieţii. În acea iarnă bunicii mi-au dat dreptul să locuiesc singură în casa "nouă", în camera care avea o sobă pe atunci proaspăt construită de teracotă (dar la fereastră erau atunci tei, nu salcie sau mesteceni ca astăzi). Aveam cu mine cărţile de pregătire a examenului de medicină, poate şi ceva literatură de citit şi desigur jurnalul meu intim cu poezii şi alte notiţe. Totuşi, în ciuda liniştii şi singurătăţii de acolo (şi vărul meu Cosmin a fost adus în sat să îşi petreacă revelionul acolo, la ceilalţi bunici ai lui), ceva continua să mă frământe de parcă numai în singurătate se derula mosorul amintirilor din toamna încheiată, cu atâtea noutăţi şi lucruri stranii. Adoram liniştea, adoram satul, scriam în jurnal şi în amintirea mea despre cum se auzea sunetul cizmelor de cauciuc ale trecătorilor, pocnind sau ca un uşor plescăit în pământul umed al uliţei şi mă emoţiona să descopăr (aveam mai puţin de 18 ani) că iarna cerul este mai fantastic decât vara - era o iarnă luminoasă şi caldă, dar zăpada persista şi cerul era schimbător, amestecând frumos nuanţe de alb, gri şi albastru de parcă era un cântec cu volute, cu rotunjimi mişcătoare, ca o trecere printre coline cu trenul. În camera mea pocnea blând soba încinsă şi mă învăluia în căldură molatecă, iar pe masă se odihneau mere aduse zilnic din pivniţă, păstrate acolo din toamnă - eu încercam să mănânc cât mai puţin. Îmi adusesem şi radioul în casă (mult timp acel aparat a mai existat acolo) şi ascultam emisiunile mele favorite şi muzică şi alte comentarii la posturile româneşti. Atunci a început să se petreacă acea schimbare în mine însămi, atunci am început să leg între ele faptele petrecute în timpul şedinţelor de meditaţii pe care atunci le ţineam minte pe dinafară pe toate fiindcă aveam într-adevăr o memorie bună, iar Z avusese o influenţă puternică. Atunci am conştientizat prima oară că el are ceva care mă atrage, că toată fiinţa lui îmi place şi mă vrăjeşte cu totul. Am notat în jurnal despre modul caraghios în care îşi ţinea pălărioara cu mâna sau despre jocurile lui de cuvinte sau desptre privirea lui şi ţin minte că am scris cu siguranţă ceva de genul "Ce îmi place la el? Restul. Adică totul" fiindcă mi se părea că intuiesc adevărata lui natură, dincolo de măştile superficiale pe care le purta, care mi se păreau doar artificii. Parcă îl simţeam că este altfel. Melodiile pe care le ascultam la radio le reţineam instantaneu cu cuvinte cu tot, chiar dacă le ascultam doar o dată - de aceea ţin minte şi acum melodiile care m-au încântat în ziua când am intrat prima oară în jocul lui Z, când am conştientizat prima oară mai puternic că eram atrasă de el - a fost o zi mai specială şi apoi atâţia ani am aşteptat să ascult din nou unul dintre cele două cântece memorate atunci pe moment, dar pe care apoi l-am uitat parţial - din cel de-al doilea ţin minte şi mai puţin şi pe acela l-am prins la radio după 1989 o dată (avea versurile "Elsa, je me souviens de ces yeux la, la, la, la, moitie bleus moitie lilas, la, la, la...etc." şi atunci ceva din gustul amintirilor cu Z s-a legat şi mai puternic de mine, mai frumos, mai emoţional. Ccelălalt cântec difuzat în aceeaşi zi va rămâne cântecul cu care voi intra în mormânt - a fost ziua în care m-am îndrăgostit efectiv de Z şi melodia cu care l-am aşteptat ani întregi fără să o mai aud de atunci şi din care între timp am uitat jumătate. « Les oiseaux de ma jeunesse n’ont changé jamais d’adresse... ». Era o zi călduţă şi sângele meu tânăr era cald şi simţeam cum cresc ramuri primăvăratice din inima mea poate prea sensibilă uneori, cum spuneau cei care mă cunoşteau. M-am îmbrăcat cu treningul meu simplu şi cu o bluză probabil găsită prin dulapurile vechi de pe vremea tinereţii mamei şi am plecat într-o escapadă pe Coastă. Cu toate că era zăpadă, era cald şi erau locuri de iarbă descoperită şi m-am hotărât să urc până în vârf la pomişorul meu (etapa a treia a urcuşului era mai dificilă). Pe parcurs m-am mai odihnit şi am privit în zare către munţi dar îmi păstram emoţiile pentru momentul când voi fi în vârf. Acolo m-am aşezat sau am rămas în picioare - nu îmi mai aduc aminte şi am privit cu nesaţ de jur împrejur - tabloul m-a fascinat pe loc fiindcă munţii se vedeau clar şi albaştri, cerul era senin şi calm uniform, zăpada strălucea alb şi pe alocuri puteam privi lanuri din iarba mare şi auriu închis rămasă din toamnă - totul era o simfonie de contraste şi eu îmi simţeam trupul elastic şi plin de energie şi sufletul atât de limpede şi fericit! Gândul mi-era atras de povestea cu Z în mod subconştient şi parcă totul începea să se lege de el. Îmi amintesc că m-am jucat puţin şi am făcut şi podul (aveam multă mobilitate ) în vărful dealului şi după ce m-am săturat de privelişte am hotărât să cobor pe partea cealaltă a dealului, către micuţul pârău, atunci cu gheaţă încă pe el, numit Valea, un afluent al Oltului ce trecea printre Coastă şi dealul numit Cetăţuia, prin mijlocul aşezărilor ţiganilor - oricum pe acolo coborâşul era mai uşor, era imposibil să mă întorc pe unde urcasem. Eram aşa plină de ceva puternic şi luminos, de ceva frumos înăuntrul meu - şi după ce am coborât în vale am fost puţin prea îndrăzneaţă, fiindcă m-am aventurat puţin şi pe Cetăţuie unde ceva roşu strălucitor îmi atrăgea atenţia în zăpadă. M-am căţărat până acolo şi am zărit crenguţe încărcate de măceşe şi atunci gândul meu s-a rotit către Z şi către misterele pe care le ţesea în jurul meu şi mi-am spus (aceasta a fost una dintre greşelile mele puţine din acel an) - "dar dacă e aşa ?". Nu aş putea oare să încerc să înţeleg dacă aşa e? - şi atunci am rupt măceşele şi m-am gândit puternic la Z cu ideea că dacă el simte gândul meu îl rog sau îmi doresc să îmi răspundă la prima şedinţă de meditaţii adică să aducă acolo el altă crenguţă cu măceşe ca să înţeleg mai bine ce s-a întâmplat. Sau ceva cules de el cu acelaşi gând. Apoi am venit acasă şi am aşezat măceşele în glastra de pe masă decorativ. Era prima oară când mă gândeam la el.

În aceeaşi iarnă am petrecut revelionul acolo şi vărul Cosmin, care avea vreo 8 ani atunci a venit cu ideea unui obicei mai ciudat - adică să ardem anul care trecuse şi bunicul lui a adus paie în uliţă şi am aprins focul - apoi am fost la masă la bunica mea (mama Limpi) şi ea a aşezat pe masă blide întoarse cu dosul sub care a ascuns obiecte diverse - o oglindă, un ban, o aşchie, un cărbune şi încă poate ceva ce am uitat - ceva ce simboliza alcoolul. Şi eu a trebuit să ridic blidele ca să vedem ce fel de bărbat voi avea - frumos, bogat, colţat, negricios sau băutor, nu ştiu dacă mai era şi altceva - şi bineînţeles mi-a ieşit un bărbat colţos (ceea ce semăna puţin atunci în mintea mea cu Z, care avea dinţii şi vorbele ascuţite) şi am mai ridicat odată şi cred că mi-a ieşit beutor ceea ce iar mi-a amintit de Z. M-am întors la Bucureşti cu trenul puţin după Anul Nou din câte ţin minte şi cred că atunci pot spune că eram deja îndrăgostită de Z, fiindcă făcusem faţă de mine însămi primele declaraţii legate de faptul că mi-era simpatic. La scurt timp el a telefonat la noi acasă şi a vorbit cu mama (pe mine nu m-a cerut la telefon) şi i-a urat un An Nou bun, poate mai bun decât cel ce trecuse şi mama era încântată că am un meditator aşa politicos, aş zice galant, atent cu noi. La prima şedinţă de meditaţii el a adus pe masă nu măceşe, ci conuri de brad şi a declarat cu o privire uşor tulbure că el le-a cules (parcă de la el din sat), ceea ce desigur m-a emoţionat. Oricum zbuciumul meu interior era mare, el continua să îmi facă unele avansuri reînnodând firul dinainte de vacanţă şi eu nu doream defel, mai ales că acum înţelesesem că sunt atrasă de el. Nu doream să am o "aventură" cu un bărbat căsătorit şi în plus mă durea şi faptul că rămăsesem în urmă cu pregătirea examenului şi credeam că poate eu am greşit că nu m-am luptat destul (dar nu se putea mai mult ) pentru a da examen la facultatea de filologie cum îmi doream. Astfel încât am încercat din nou să bat la porţi închise şi i-am declarat tăios mamei că nu voi mai da examen la medicină, că mi-am dat seama că a fost o prostie şi că vreau să îmi urmez adevărata vocaţie - bineînţeles mama era furioasă dar nu se arăta chiar aşa cum fusese cu un an înainte la aceleaşi discuţii şi mi-a cerut să merg să discut cu Z această problemă, că ea avea încredere în capacitatea lui de judecată şi eu a trebuit să accept din nou compromisul de teama unor mari scandaluri şi m-am pregătit să mă duc la întâlnire cu Z (care a acceptat imediat), înarmată cu convingerea că îl voi convinge şi pe el de nevoile mele şi că voi avea un aliat faţă de părinţi.

Atunci în 1989 nu ştiam absolut nimic despre viaţa sexuală şi nici nu aveam niciodată vreun fel de fantezie, cum nu am avut de fapt toată viaţa, dar Z mă prinsese într-o poveste ce avea să fie minunată pentru mine - de fapt o tragedie - ca într-un fel de cleşte invizibil. Forţa lui era foarte puternică, aşa că m-am dus la acea întâlnire din iarnă cu gândul de a renunţa la meditaţii aşa cum am povestit. Jur şi poate că v-aţi dat seama că eram absolut numai puritate şi gingăşie cum poate v-aţi dat seama că am rămas chiar după 25 de ani de tortură.

Era o zi de iarnă în care el acceptase să vină la locul obişnuit de întâlnire numai pentru mine şi ningea cu fulgi mari şi groşi, care alunecau peste oraş şi peste visele mele proaspete de adolescentă, de viitor frumos, ca într-o poveste pentru copii. Ninsoarea era densă şi melodioasă totodată şi eu trăiam pentru prima şi ultima oară în viaţă primele încercări ale iubirii. Cu toate că plecam către el cu gând curat şi încredere în el că îmi va fi un sprijin în decizia pe care o luasem de a renunţa la meditaţii, un fel de frâmântare, de zbucium lăuntric - plecând de la tot ce fusese în toamnă - m-a determinat să îmi înfăşor cu uşoară cochetărie în oglindă şalul vechi şi alb de la mamaia în jurul capului în loc de căciulă - era un şal pe care apoi mi l-au luat după ce m-am mutat în apartamentul meu, la început sigur l-am avut în dulap şi îmi pare rău după el, dens ţesut şi cu marginea imitând dantela.

Învăluită mai degrabă în influenţa lui asupra mea care se ţesuse câte puţin din toamnă, sau a ceea ce eu credeam că este influenţa lui, am plecat către locul de întâlnire, cu trupul şi gândurile moi şi uşoare ca zăpada care se pogora peste străzi. Îmi amintesc puţin din ceea ce s-a petrecut atunci, poate că îmi bătea inima mai aspru, dar el m-a invitat să mă aşez pe pat alături de el şi eu am ascultat cuminte fără să îmi dau jos şalul din primul moment - sau poate el s-a aşezat după mine, nu mai ţin minte - apoi mi-am dat jos şalul şi am început să îmi pledez cauza. I-am explicat cum mă chinuie părinţii acasă, cum m-au obligat să dau examen la medicină, cum îmi doream cu toată finţa să dau examen la filologie, ba chiar ţin minte că am recurs la amănuntul că familia şi alţii spun că eu aş fi prea sensibilă şi deci nepotrivită pentru facultatea de medicină - fapt la care el a replicat că şi el era un hipersensibil dar alţii l-au ajutat să nu mai fie şi că ăsta nu era un argument. Stăteam alături de el pe pat şi treptat mă dezarma de tot ce gândisem, am simţit cu adevărat dezamăgire, fiindcă mi-am dat seama că nu pot câştiga un aliat în el. Am stat mai mult de vorbă şi el a început către sfârşit să îmi povestească cum pe vremea când era medic la ţară a descoperit acolo o învăţătoare şi a înţeles că ea era capabilă de mai mult şi datorită lui a devenit avocat! În concluzie a fost imposibil să îl conving, ba chiar într-un fel el este cel care a reuşit să mă convingă să rămân în continuare la meditaţii cu el şi eu nu prea vedeam scăpare după tot ce fusese. La sfârşit ţin minte că a făcut chiar o glumă uşor vulgară despre faptul că la examenul de admitere la medicină toţi s-au amuzat când în lucrarea unei fete era scris că testiculul are forma şi mărimea unui bob de fasole şi au concluzionat că era precis o lucrare de fată mare - atunci eu l-am întrebat naivă care este adevărul ştiinţific şi cam astfel s-a încheiat acea unică întâlnire prelungită în doi cu el - în care el a învins şi apoi am plecat fiecare spre casele noastre - el spre familia pe care intenţiona să o părăsească şi eu nu ştiam ( nu ştiu când a divorţat de fapt) - eu spre familia pe care intenţionam să o părăsesesc şi nu aveam cum, dar nu ştiam încă. Fiindcă nu reuşisem să câştig simpatia lui sau sprijinul lui, m-am gândit atunci că va trebui, că voi încerca din răsputeri să fac faţă singură greutăţilor vieţii care pot urma, oricare ar fi ele. În lunile care au urmat - ianuarie, februarie până la sfârşitul lui martie - au continuat acele influenţe puternice din partea lui sau avansuri de care vorbeam în povestea din 1988. Se ţesea astfel acel fir care avea să ne lege vieţile şi premizele pentru acele influenţe sexuale de la distanţă pe care le-am interpretat firesc ca fiind din partea lui şi despre care nu aveam cui mărturisi nimic.

A mai fost şi povestea aceea de care am scris cu fata cu care el stătuse chipurile singur în acea încăpere şi Luiza concluzionase că stăteau amândoi pe pat şi că Z era tare roşu la faţă, ceea ce era ciudat. Apoi am mai explicat şi menţionez din nou că el a vrut să îmi dea impresia că are microfoane implantate, cu care poate să asculte ceea ce vorbeam eu în absenţa lui (de trei ori a încercat să spună şi să dovedească acest lucru, păstrând totodată încrederea mea în el ca om bun - am încercat să explic cum, chiar dacă vi se pare absurd, era în perioada în care şi părinţii aveau cam aceeaşi idee, tema de microfoanele ssecurităţii statului). A continuat povestea discuţiilor cu el la telefon şi la un moment dat ţin minte că mama îi dădea bani cuiva (probabil naşa) pentru nu ştiu ce serviciu cu nişte cuvinte de genul "trebuie să îi numeri, să nu îţi fi dat cumva mai mult", adică naşa spunea că ea are încredere că mama i-a dat cât trebuia, dar mama, ca de obicei spunea că ea trebuie să îi numere ca nu cumva să primească mai mult decât trebuie - iar după aceea, la meditaţii, Z a repetat aproape întocmai cuvintele mamei. Acest joc s-a repetat de mai multe ori - adică faptul că el vroia să mă convingă că aude ceea ce se vorbeşte la mine în casă - în contextul în care eu eram tot mai mult împiedicată să învăţ cum trebuia pentru examenul de admitere şi acea influenţă ciudată mă înfăşura tot mai puternic.

Şi într-o zi (dar vă rog mult să înţelegeţi că se petreceau multe la acele şedinţe de meditaţii sau în afară cum am povestit deja) am vrut să intru ca de obicei în casă, probabil întorcându-mă de la liceu. Şi cheia nu s-a răsucit ca de obicei în broască şi eu m-am speriat, probabil fiind şi sub influenţa aceea de care povesteam, care îmi amplifica emoţiile - atunci pe moment m-am gândit că erau hoţi în casă şi nu am mai încercat să intru, dar după câteva minute m-am reîntors, înarmată cu un curaj nebunesc şi gândindu-mă că sunt o proastă care se sperie din fleacuri, că poate doar mi s-a părut, deşi ştiam din obişnuinţă cum se deschide uşa. Şi la a doua încercare uşa s-a deschis mai greu, dar s-a deschis şi eu am intrat cu inima cât un purice cum se spune în apartament. Cum să vă spun? Ceva, o prezenţă invizibilă plutea în aer şi atunci eu am fost uşor bosumflată şi am izbucnit - prima oară în viaţă rostind cuvinte faţă de mine însămi în singurătate - "Ei, d-şoara Cristina, aventură ai vrut, aventură ai!" şi eram într-o stare copilăroasă de spirit, ceva care îmi amintea de cărţile cu "Cireşarii" din copilărie şi aventurile de acolo, fără să pot anticipa că va urma ceva tragic. Fusesem uşor ironică şi veselă în remarca mea faţă de mine însămi dar imediat ce am pronunţat acele cuvinte am simţit că parcă cineva mă ascultase fiindcă a năvălit peste mine o imensă forţă care îmi cotropea trupul, care mă învăluia în întregime, fără vreun fel de atingere sexuală. Poate că mă acuzaţi pentru inocenţa mea, pentru aerul uşuratic de atunci când priveam lucrurile ca pe un fel de aventură cu mistere de cunoscut, dar era firesc dat fiind vârsta mea şi faptul că nu ştiam ce monştri se pot ascunde dedesubtul acelei poveşti. Mă vedeam singură şi fără vreun confident sau sprijin posibil. Nu mă gândeam la Z, mă gândeam la misterele ciudate şi diversele coincidenţe care mă înconjurau. După care desigur, cum poate vă puteţi da seama, Z a început să repete la meditaţii şi dintre cuvintele spuse de mine însămi ca şi cum vroia să stabilească un fel de dialog - în timp ce eu credeam că el are amplasate microfoane pentru a asculta ceea ce vorbeam - iar în părinţi nu puteam avea încredere să le povestesc aşa ceva. Aşa a început acea convorbire indirectă cu Z şi secretă în care el ţesea încredere a mea în el şi îmi răspundea cu tact repetând din vorbele rostite la mine acasă atunci când îl vedeam la meditaţii. Au mai existat unele aspecte să le zicem "paranoice" fiindcă naşu cu tata au avut în acea iarnă o discuţie care mă cam ameninţa în care tata îi spunea naşului că el ar fi auzit că eu aş fi un fel de geniu şi "îţi dai seama Liviule ce tragedie o să fie?", "îmi dau seama" răspundea naşu privindu-mă strâmb, dar nu avem ce face. Eu încercam să mă lupt în felul meu sincer şi curat şi normal de a fi cu aceste vorbe ciudate sau cu tot ce mi se întâmpla. În mod asemănător, la ziua mea de naştere, când am împlinit 18 ani în februarie, naşu a strecurat printre altele că eu aş avea "trei coroane: România, Albania şi Bulgaria" - a chiar aşa? răspunde mama, « Nu-i nimic să ne trăiască! ». Tot atunci naşu a privit insistent şi a strecurat o poveste despre adevăraţii stăpâni ai lumii care aleg un om oarecare, care este cel mai nenorocit dintre toţi şi despre care ei spun că este stăpânul lumii, în timp ce numai ei fac ceea ce vor, cam asta era concluzia tristă. În timp ce la mine în casă se desfăşurau aceste ameninţări indirecte asupra mea (cei doi mă priveau insistent în timp ce vorbeau) - pe de altă parte Z îşi continua avansurile şi eu eram prinsă între ciocan şi nicovală (sau între Scylla şi Charybda cum avea tata obiceiul să menţioneze uneori) cu tendinţa cred eu firească de a crede tot mai mult în Z în aceste condiţii, cu toate că părinţii pe moment nu mă mai băteau. Cu toate că făceam gimnastică, trupul mi-era tot mai greu încercat, dar mai ales aveam uneori nişte migrene puternice care nu cedau la analgezice, astfel încât odată îmi amintesc cum m-am aşezat în fotoliul de lângă televizor şi am început singură să îmi recit ca autoîncurajare ceva din nişte versuri despre Ştefan cel Mare pe care le ştiam de mică - nu-i nimic îmi spuneam " de va fi să mori îţi va fi tot mormântul acoperit de flori". Atât de rău îmi era - cum nu credeam că este posibil să fie. Apoi mi-a trecut, poate am încercat, dar nu chiar de la început, să mai ascult din muzica tatei de pe casetele lui, ca mijloc de relaxare. Z îmi oferea o realitate mai concretă, mai palpabilă şi multă încredere şi atracţia faţă de el creştea de la o zi la alta. Nu mai îmi amintesc când s-a produs mutaţia prin care eu am trecut de la gândul că eram greu încercată de mistere la gândul despre Z care mă scutea de probleme inutile, îmi oferea un fel de adăpost pentru sufletul meu. Ştiu sigur că el îmi tot răspundea la meditaţii cuvintelor mele care căutau răspunsuri la diverse probleme, dar nu mai pot preciza acum detalii concrete. A început să mă facă să cred - şi jur că aveam motive perfect raţionale - că el este tot aşa de atras invincibil de mine şi că este un lucru prin care trebuie să trecem împreună - că oricât mă împotriveam eu, şi într-adevăr mă împotriveam, el nu mă lasă. Astfel îmi amintesc cu precizie seara în care lumina de pe stradă aluneca peste perdeaua din camera mea ca o ceară argintie şi eu am început să plâng cu lacrimi reale şi să îl implor să să mă lase în pace şi să se întoarcă la familia lui care are mai multă nevoie de mine decât el. Dar, pe măsură ce eu îl respingeam (am povestit mai demult şi scena cu papagalul meu), el insista şi mai mult, ca şi cum era mai important decât credeam eu ca el să fie cu mine, să mă urmărească din nu ştiu ce motive, ca şi cum el nu putea să se sustragă acelei atracţii reciproce. A fost firesc că în condiţii de stres extrem şi singurătate şi mai ales dureri de cap am recurs uneori la muzică drept analgezic, atât de la radioul românesc, cât şi la pickup (inclusiv clasică), mai multe folk româneşti, casetele tatei sau că am deschis radioul pe unde scurte chiar şi am fost mirată să găsesc, într-o atmosferă magică ce mă înconjura, acel post străin radio Kuweit care transmitea muzică mai nouă ce părea să îmi crească şi mai mult emoţiile de dragoste faţă de Z, care erau atunci doar la început - îmi amintesc melodiile cu cuvinte "we can build this thing together...nothing’s gonna stop us now" sau "wouldn’t you agree baby you and me..." sau "nothing’s gonna change my love for you" etc. Nu îmi mai amintesc când tata îmi adusese şi o casetă cu muzică disco 1987 . O mai am şi acum. Nu mai ţin minte când mama mi-a dus o casetă cu muzică instrumentală din fosta Republică Democratică Germania, (poate mai târziu în primăvara lui 1989), care cuprindea melodii blânde şi liniştitoare din cele de dragoste mai vechi şi bine cunoscute printre care era şi o adaptare după o melodie interpretată când eram în eu în liceu de Chris Norman, gen de melodie pe care dansasem puţin la ţară, în satul bunicilor, odată cu acel student la medicină cu 9 ani mai mare de care spuneam că a murit săracul în 2009 dacă nu mă înşel şi pe care l-am întâlnit şi la Cluj. Dacă e vorba de muzică - ar mai fi de menţionat că atunci când am fugit la Sibiu la începutul lui aprilie 1989 din cauza acelei iubiri am găsit acolo la o librărie o casetă Electrecord - made in Romania - cu melodii diverse mai vechi, dar pe care nu era nici una românească şi pe care am cumpărat-o şi am ascultat-o apoi. de multe ori până azi, fiindcă era începutul acelei iubiri. Melodia mea favorită atunci era “Green green grass of home” interpretată de Tom Jones. Iar în ce priveşte caseta din Germania - la sfârşitul clasei a XII -a am avut un fel de reuniune la Hotelul Ambasador şi un coleg - cel care a făcut filmuleţul de atunci - a adus şi muzică de pe o casetă soră cu aceea. Tot atunci am fost serviţi cu un lichior verde de mentă, foarte dulce, exact cel cu care mă servise mama acasă în acel an al iubirii mele. Eu eram îmbrăcată atunci cu o rochie veche de când aveam 16 ani cu care sunt şi fotografiată cu mamaia, primită în dar de la verii mei din S.U.A.

Aşadar prin luna martie atmosfera începe să se încălzească şi viaţa mea să doară mai tare ca înainte. Cel mai fantastic lucru era povestea cu Z care îmi captiva întreaga atenţie. Desigur m-am luptat să învăţ în continuare pentru examen. Astfel am renunţat la profesorul acela de fizică recomandat de Z de care am povestit. Prin urmare Z m-a invitat la o discuţie cu el pe această temă! Şi s-a prefăcut mirat când eu am apărut împreună cu Luiza, chiar a spus că şe aştepta să fiu numai eu la acea întâlnire.
Cu toate acestea nu s-a arătat supărat, dimpotrivă a spus că recunoaşte dreptul nostru de a ne alege profesorii. La acea întâlnire a vorbit ca şi cum îşi deschidea sufletul despre fericire şi părea trist şi eu i-am sugerat atunci să aprindem lumina în încăpere şi el a zâmbit cald şi deschis şi frumos cum numai el era în stare să facă. Prin tata am cunoscut alt profesor de fizică care răspundea nevoii mele de a înţelege rezolvarea unor probleme de fizică mai dificile - acum poate mă veţi dispreţui puţin când povestesc că bietul om era tare păros (dar era un profesor inteligent) şi mirosea puternic a transpiraţie şi atunci la el am auzit răsunând de la vecini cântecul acela al lui Falko despre o sinucidere, Ginnie parcă se numea, cântec care m-a impresionat şi de care aveam să îmi amintesc mai târziu.

Cam în aceeaşi perioadă s-a petrecut evenimentul legat de vecinii de bloc - pe care de fapt nu prea îi vedeam şi nu îi cunoşteam. A fost o inundaţie pe casa scărilor şi vecina de deasupra m-a chemat să ajut şi eu la curăţenie împreună cu ceilalţi. Astfel m-a găsit tata împreună cu vecinul Arion de deasupra. De faţă cu mine, în faţa uşii, tata l-a întrebat direct dacă îl cunoaşte pe Z şi dacă Z este un om de încredere şi acela a confirmat cu un surâs uşor enigmatic, dar care îi stătea în obicei. (Nu demult zilele acestea l-am revăzut cred pe stradă dar era mult îmbătrânit, avea patru copii dintre care o fată cu numele meu). În aceeaşi perioadă a apărut în calea mea cu pălărie şi parfumat (suferea de astm) vecinul meu burlac şi avocat, care avea bucătăria lipită de dormitorul meu şi despre care mama mi-a spus că a murit - Dzeu să îl ierte - chiar după ce eu am sărit pe fereastră în 1998. (tot atunci a murit şi mătuşa mea în vârstă din S.U.A. din câte mi-a spus mama - ca şi cum cei pe care îi cunoşteam mureau sau se îmbolnăveau când mi-era mie mai rău, la început aşa era).

Cel mai mult ar fi de povestit despre cum am ajuns să îmi ofer întreaga viaţă lui Z şi cât de multă poezie frumoasă era în acele zile - nu paranoia sau psihoză cum se zice despre mine ci lucruri gingaşe, descoperirea primilor fiori ai iubirii şi tot ce se alătură acestor lucruri la început. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi - eu nu prea am avut de ales, acea iubire a fost şi un refugiu şi nu prea am putut să o evit nici din punct de vedere sentimental. Eram atât de singură...şi forţele asupra mea (cum spunea tata în vara lui 89) erau atât de puternice! Am fost obligată de situaţie să încerc să îmi menţin tonusul fuzic cât mai bun şi de aceea făceam gimnastică, uneori pe muzică. La un moment dat, spre sfârşitul lui martie mi-au scăpat nişte cuvinte absurde, ceva despre nişte gânduri "senzuale", a fost singura dată când am pronunţat aşa ceva, dar se explică poate prin starea pe care Z o crease în mine şi alte amănunte. Era din câte ţin minte sâmbătă, în jurul sărăbătorii "Buna Vestire". Atunci am găsit o aşchie înfiptă în oglinda din lift şi în seara aceea am simţit prima oară în viaţă un timp scurt plăcerea sexuală de la distanţă, cu toate că nu aveam habar de aşa ceva şi nici nu îmi doream şi nici nu aveam fantasme. E adevărat. Puteam eu să înţeleg că asta înseamnă boală psihică? Jur că viaţa mea sexuală era curată, nu aveam contacte sexuale cu nimeni şi nu mă masturbam niciodată şi ciclul meu menstrual era regulat şi normal. Este firesc că m-am gândit că poate era Z, fiindcă era singurul bărbat pe care îl cunoşteam şi singurul care îmi dăduse fiori sexuali la acele atingeri şi m-am împotrivit acestei idei - iubirea mea era pură şi nu înţelegeam de ce el ar urmări aşa ceva, chiar dacă ar fi vrut să fie cu mine - era totul un mister. Totuşi în noaptea aceea am adormit. A doua zi a fost o duminică simplă şi cuminte în care eu am încercat să uit ce se întâmplase cu o noapte înainte şi seara nu a mai fost vreun astfel de incident. Dar, începând cu luni seara până cu o săptămână - două înainte de examenul de admitere, cum am mai povestit trupul mi-a fost mereu furat de nu ştiu cine noapte de noapte şi eu am crezut că era Z. Fiindcă el îmi dovedise putere de influenţare sexuală şi era ca şi cum voia acest lucru fiindcă venea cum voia, fiindcă duminică de exemplu nu venise. Fiindcă el ţesuse acea plasă în jurul meu la meditaţii şi răspundea cuvintelor mele de acasă (jur că în acea perioadă - până în 2005 nu au existat gânduri străine de mine în interiorul meu - deci unicul simptom erau acele posesii sexuale de care nu eram vinovată). Totuşi s-a mai întâmplat ceva ce am mai povestit şi anume că din acea lună martie ciclul meu menstrual (erau singurele zile când Z mă respecta şi nu venea peste mine de la distanţă) s-a reglat la fix trei săptămâni, dar eu nu m-am dus la ginecolog fiindcă nu ştiam cum aş putea povesti ce păţisem cu Z la meditaţii - lucruri atât de complexe psihologic. Şi aveam încredere în Z şi vedeam viaţa ca pe o luptă cu greutăţile fiind singură şi fără apărare sau ajutor. O viaţă cu lucruri ce nu puteau fi povestite. Unii mă pot acuza că vorbeam singură şi că asta însemna că eram nebună. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, eram singură şi fără apărare, al chiar repeta cuvintele pronunţate cu voce tare în la mine acasă de către rude sau de mine însămi, îmi prinsese întreaga viaţă între gheare şi era firesc să am încredere în el, nu aveam pe nimeni în suferinţă grea pe care nu o înţelegeam, nu mă puteam omorî, credeam în viitor, eram tânără şi nevinovată şi fără niciun gând ascuns. Ce aţi fi vrut să fac ? Să mă închid eu însămi la psihiatrie era absurd. Nu eram nebună. Alţii ar putea spune că gândurile se transmit telepatic şi că nu ar fi fost nevoie să îi vorbesc lui cu voce tare sau şoptită, dar eu nu aveam nicio dovadă că gândul meu s-ar transmite ! Am avut gândul curat, normal că nu vorbeam cu el sau cu altcineva în gândul meu, gândeam numai când aveam de scris ceva, dar nu în cuvinte desigur ! Când aveam o sarcină, o problemă de rezolvat, aşa e normal şi gândirea este interioară, prin altfel de semne, nu prin cuvinte, exact cum e scris şi în cărţi de psihologie. Ce dracu, aţi vrut vrut să înnebunesc ?

La meditaţii Z era mai vioi ca de obcei şi atunci după ce s-au petrecut acele prime momente sexuale telepatice în viaţa mea a adus o şampanie şi ne-a servit pe toţi trei spunând că trebuie să sărbătorim şi pe mine m- a enervat gestul venind în acel moment. Neştiind ce să mai fac am fugit la începutul lui aprilie la Sibiu la fratele mamei, lipsind de la şcoală şi de la meditaţii totodată. (la început mama a încercat să mă îmbuneze şi m-a dus la o plimbare în oraş la "Fondul Plastic", cum era pe vremea aceea pe Lipscani, de unde mi-a cumpărat o brăţară - dar ce nevoie aveam eu de zorzoane? Am păstrat-o mult timp până când mi-a fost luată. Dar mai am şi acum deodorantul vechi pe care îl foloseam atunci la meditaţii.

Specific că poate Z avea atunci altceva de sărbătorit cu acea şampanie, dar momentul s-a suprapus cu începutul acelor posesii sexuale de la distanţă asupra mea.
Astfel, descumpănită şi fără vreun sprijin (cel mai mult credeam în Z dată fiind viaţa mea, dar nu îmi doream ca el să vină de la distanţă aspura mea) am ajuns la începutul lui aprilie la Sibiu, lipsind de la şcoală. Eu nu aveam cum să anticipez ce va urma rău în viaţa mea - nu aveţi de ce să mă acuzaţi din cauza aceasta - gândurile mele erau frumoase şi calme, senine ca şi zilele primăverii. Nu îmi amintesc dacă acolo la Sibiu am fost urmărită pe plan sexual atunci, dar oricum acolo nu puteam rămâne. Nu are importanţă chiar atât de mare ce fel de muzică ascultam atunci fiindcă am ascultat de foarte multe feluri...mai ales după primăvara lui 89. Acolo am găsit una dintre casetele cu muzică ale tatei, pe care acesta i-o dăduse poate unchiului meu mai demult. Am mai ascultat muzică la casetofonul vechi al unchiului, apoi m-am plimbat prin oraş şi am cumpărat caseta cu muzică Evergreen produsă de Electrecord de care spuneam şi am mai cumpărat două cărţi de poezie - fiindcă librăriile din centrul oraşului păreau mai bine aprovizionate decât cele din Bucureşti în acest sens, respectiv E. Montale - mai am încă data şi semnătura pe ea şi o antologie de Poeţi italieni din secolul XX. Altceva nu îmi ami amintesc- dar este foarte probabil că m-am plimbat mai mult, poate am vizitat ca de obicei Muzeul Bruckenthal şi am ajuns cu gândurile mele şi grijile mele pentru viitor lângă un teren un pic mai sălbatic unde creşteau brânduşe de primăvară şi oamenii culegeau şi este posibil ca şi eu să fi păstrat, până când a dispărut de undeva dintre filele mele un fir de atunci. Exista în mod sigur o influenţă asupra mea şi acolo. Cred că am mers pe jos şi până la Muzeul de tehnici şi tradiţii populare - nu îmi amintesc acum numele exact - un fel de Muzeu al Satului. Oricum acea emoţie tandră a mea faţă de Z se împletea şi în acele zile cu primele elanuri ale primăverii şi cu faptul că eu nu găseam soluţie pentru problemele mele. Începutul a fost angelic şi luminos - chiar dacă citisem puţin Marin Sorescu, care este mai ironic, chiar dacă tocmai citisem puţin din cugetările lui Pascal din care acum nu mai ţin minte, la începutul acelei iubiri pluteam odată cu parfumurile şi firele delicate ale luminii ca printr-un vitraliu, ca în poezia aceea scrisă de mine. În caietul meu de citate din liceu am unul cules de mine înainte de a îl întâlni pe Z - " Aimer - ce n est point nous regarder l’un l’autre, mais regarder ensemble dans la même direction" (Antoine de Saint Exupery - traducere a mea - "a iubi - nu înseamnă defel a privi unul către celălalt, ci a privi împreună în aceeaşi direcţie" . Cu toate că sunt de acord cu ideea exprimată, la începutul lui aprilie 1989 erau acele fire puternic ţesute între mine şi Z şi începusem să cred cu anumite temeiuri în iubire - pentru ca din câte ţin eu minte să îi declar iubirea mea lui Z (adică faptul că ajunsesem să îl iubesc) în acel aprilie 1989 prima oară.

Nu înseamnă că nu m-am maturizat, dar timpul a rămas în loc fiindcă Z a rupt practic acea iubire ca pe un ram cu flori fără să fi fost împreună, iar lumea m-a închis fără drepturi de a îmi împlini viaţa, aparent din cauza acelei iubiri. Am povestit despre cum mă plimbam prin Sibiu singură, gândind la soarta mea şi ce aş putea face într-o astfel de situaţie. În fapt am rezistat aproximativ 6 luni, începând cu octombrie, unor avansuri puternice din partea lui Z până când am dat numele iubire acelor emoţii care au început să graviteze în jurul lui. Vina mea nu a fost decât că am interpretat drept iubire ceva ce părea sigur aşa pentru lipsa mea de experienţă, sau că am iubit un bărbat care nu merita acest lucru, dar nici acest lucru nu aveam cum să înţeleg - nu aveam posibilităţi de acţiune cum nu am nici acum, eram totuşi o persoană cu bun simţ şi mă interesau în primul rând soluţiile la o problemă, nu sentimentele asociate .- dar atunci sentimentul acela frumos de dragoste a fost singura soluţie în situaţia în care posibilităţile mele de cunoaştere sau acţiune erau limitate. Am povestit în trecut că şi Z făcuse aluzii directe sau indirecte la poezie şi eu eram la vârsta delicată la care acest cântec al inimii se dizolvă în emoţii de tip poetic - sexualitatea pentru mine era acea îmbinare gingaşă cu umbra zborului unei petale delicate şi oarecum aşa a rămas întreaga viaţă. Voi mai explica pe parcurs acest lucru. Era primăvară ! Pieptul îmi suspina şi ofta fără să pot da un sens acestui lucru decât în dorul imens de Z - citind şi poeme de dragoste cu aceeaşi temă a suspinelor şi arderii fizice a trupului, cum erau cele ale lui Petrarca. Z nu era chiar aşa neisimţit sau lipsit de eleganţă la meditaţii cum aţi putea crede, dimpotrivă, după iarna lui 1988 - 1989 începuse să nu mai bea acolo, ca şi cum şi cu el se petrecea o schimbare frumoasă şi mă privea şi vorbea destul de luminos. Vişinii şi cireşii înfloriţi mângâiau cu plutirea apelor lor de culoare paşii sau trupul meu care şi el parcă plutea atunci... Câteva vorbe despre cum streşinile mele cu ţurţuri s-au topit în deschiderea poetică a acelor întrebări...poezia era ca o trecere, ca o apă suavă, ca plutiri gemene de iluzii, ca aripi rotitoare, ca ciorchini de floare ce se disipă în clipe de graţie, în forma inimii dintre cer şi marginea petalei ninse, ca promisiunea verii şi rodului abia înmugurit... astfel viaţa mea a dat printr-un cântec al inimii, cu volute cum spuneam şi inflorescenţe bogate (căci eram tânără şi plutirea poetică bogată) un singur răspuns întrebărilor care mă chinuiau sau dificultăţilor vieţii la care nu exista soluţie practică: ÎL IUBEAM. Şi prin aceste răspuns parcă toate celelalte se explicau şi credeam cu tărie în el.

Aşa făcuse şi Petrarca în iubirea faţă de madona Laura, o femeie căsătorită. Dar era iubirea lui, arderea lui şi el avut carieră diplomatică şi legată de religie din câte ştiu, deşi scria acele versuri şi a mai avut şi copil ilegitim. Credeam că trebuie să trec prin acea încercare a iubirii dacă viaţa mi-o adusese în cale, oricât va fi de greu. Credeam că va trebui să îl aştept, să aştept să fim împreună din moment ce el insista cu atâta forţă de atâta timp în ciuda opoziţiei mele - şi în fiecare zi era ca şi cum descopeream noi teritorii sentimentale, lucruri care nu bănuiam că există şi învăţam să mă cunosc mai bine - poate mă înţeleg cei care îşi amintesc prima lor iubire. Spuneţi oare că nu aveam motive din partea lui? dar erau atâtea detalii ... şi era firesc să cred că el era cel care îmi luase trupul din nu ştiu ce motive. Când m-am întors de la Sibiu, Luiza mi-a povestit despre întâlnirea de la meditaţii cu el şi faptul că părea trist şi îngrijorat de soarta fetiţei lui mici la spitalul de neuropsihiatrie şi că putea să moară şi eu m-am îngrijorat de asemenea. Eu nu m-am mai luptat pur şi simplu - adică după începutul lui aprilie 1989 - şi oricum nu puteam face nimic - am considerat că mă dăruiesc cu totul acelui bărbat, trup şi suflet şi facă-se voia lui! Trebuia să am încredere în el şi să mă sacrific lui cu totul - nu aveam pe nimeni altcineva de fapt. A fost doar o chestiune de sentiment risipit, dar pe moment avea un rol adaptativ - aproape oricine ar fi crezut în rostul bun al iubirii în locul meu, nu credeţi? Bineînţeles că nu doream să iubesc un bărbat căsătorit şi mă opusesem din răsputeri ideii, dar trecuseră 6 luni de chinuri şi nu mai vedeam ce altceva puteam face. Şi în plus nu au existat, cum am mai povestit, dorinţe sexuale care să anticipeze acele posesii sexuale de la distanţă, gingaşe şi blânde la început în 1989 - ca un fel de trecere în afara gravitaţiei. Eu mă gândeam la descoperiri de poezie şi sentiment al iubirii şi despre asta vorbeam la început în primăvara lui 89 în acele scrisori absurde rostite de la distanţă ale mele la care el mai răspundea la meditaţii parţial cu cuvinte preluate din ce spuneam (ca şi cum mă asculta încă) ... apoi mă culcam fără gând legat de sexualitate (acest lucru mi se părea a fi ceva ce urma să se întâmple - am ajuns să cred şi asta târziu, prin luna mai- iunie între mine şi el în intimitate) dar deşi nu gândeam cu păcat, trupul meu era luat în plutire uşoară şi delicată a unor plăceri faţă de care nu aveam vină. Simţeam doar pur şi simplu că eram din ce în ce femeia lui. Şi nu ştiam de ce el îmi face aşa ceva, mă aşteptam să fim împreună cum promisese, sufeream la fiecare colţ de stradă. Din punct de vedere fizic mă simţeam perfect, aveam energie chiar dacă uneori nu dormeam datorită acelor atingeri şi am prezentat probe prin care am arătat (şi mai am şi altele ) că mergeam la liceu şi aveam caiete ordonate şi luam şi note destul de bune, adică îmi îndeplineam datoriile faţă de şcoală. Începusem să slăbesc fiindcă acum mă puteam ocupa de acest lucru şi făceam gimnastică şi duşuri (uneori reci, asta era o prostie) şi plimbări lungi tot ca o formă de apărare, ca şi ascultatul muzicii - am împrumutat casete şi de la o vecină şi am povestit cum am deschis radioul dar nu mi-a plăcut un cântec despre un bărbat care are două fete cu versuri mai puţin reuşite, ca o improvizaţie în care pe fata mică o chema Ana, aşa cum mi s-a spus după ani că ar chema-o atât pe fiica cât şi pe soţia lui Z. (adică mă simţeam urmărită). Desigur aveam grijă de camera mea şi trebuise să renunţ la învăţatul pentru facultate - dar atunci mă gândeam că voi sacrifica astfel lui Z doar un an din cariera mea profesională - şi după încă vreo lună am ajuns să cred că vom fi cu adevărat împreună - că trebuia să fie aşa (puteam eu să mă consider nebună, aşa pur şi simplu fiindcă îl iubeam sau fiindcă el mă făcuse justificat să cred că el venea de la distanţă?) şi nu îndrăzneam cu adevărat să cred că voi fi mireasa lui, fiindcă el era căsătorit dar credeam că vom fi măcar un timp scurt împreună. Nu, nu îmi doream nici un fel de adulter, dar mă lăsasem cum am povestit cu totul în voia lui - dorinţele sau aspiraţiile mele nu mai contau şi îi spuneam că el trebuie să decidă în ce ne priveşte pe amândoi. Ce puteam face? Mă împotrivisem atât de mult şi apoi sentimentul acela creştea de la o zi la alta şi datorită absenţei lui, faptului că mi-era un dor înfiorător de el şi nu eram încă împreună şi îl vedeam doar vinerea. Încă de atunci, în 1989, el devenise zgârcit cu prezenţa sau comentariile din partea lui, stătea mai puţin cu noi la meditaţii şi ne lăsa adesea să rezolvăm teste şi el pleca sau pur şi simplu se aşeza cu spatele către noi în timp ce corecta lucrările noastre - vă imaginaţi că astfel durerea făcea să crească acea iubire mai mult. Am mai descris evoluţia acelui sentiment care în unele momente recunosc că a îmbrăcat o formă pasională, vie şi caldă ca o flacără dar firesc dat fiind circumstanţele şi fără ca eu să îmi pierd bunele intenţii sau blândeţea delicată a viselor care erau mai mult decât orice ardere mai intensă emoţional. Ajunsesem să cred că aş fi capabilă de sacrificiul suprem pentru el, să îmi dau viaţa chiar. Ştiu că asta era exagerat, dar atunci era totuşi firesc.

Povesteam că îmi lăsasem destinul în mâinile lui Z fiinndcă nu prea mai aveam altceva de făcut şi speram cu gingăşie că vom fi împreună în mod firesc. Totul devenise blând şi luminos, nu existau motive pentru care să nu am încredere în Z. Au fost doar câteva mici detalii care m-au făcut să îmi pierd uşor încrederea în el pe care le-am mai menţionat dar care erau mult depăşite de foarte multe alte detalii care mă făceau să cred în el. Astfel, am venit odată mai devreme singură la meditaţii şi am descoperit că nu mai erau sticle goale de alcool în bufeturi dar era rătăcită acolo (poate nu a lui) o cutie de chibrituri cu un nud de femeie desenat nervos cu pixul, din care apăreau fire albastre din vârful sfârcurilor, ca în pictura nu mai ştiu cui (un pictor celebru) despre Calea Lactee. Un alt detaliu a fost că o dată m-a întrebat şi eu am roşit dacă nu sunt "disponibilă", era în vremea când îl simţeam sexual de la distanţă , dar cred că tot atunci eu ajunsesem mai târziu la meditaţii, am plecat mai devreme fiindcă era toată acea poveste peste trupul meu şi el a remarcat că eu vin târziu şi plec devreme - remarcă de care urma să îmi amintesc mai târziu, sperând că totuşi într-un târziu vom fi împreună. A mai fost scena aceea cu fotoliul pe care am mai povestit-o sau scena cu WC- ul pe care le voi repovesti mai jos dar care nu înseamnă că el avea vreo vină! Altădată am simţit nişte mâncărimi într-o zonă ruşinoasă (în fund) când eram acasă înainte de a pleca la meditaţii şi nu m-am scărpinat, iar la meditaţii el m-a întrebat dacă sunt nervoasă, zâmbind uşor şi eu am negat şi am făcut o asociaţie greşită cu scena de acasă - el altfel nu mi-a dat vreun indiciu că ar fi fost un om rău sau vinovat!

Scena cu WC- ul de alături nu m-a dus cu gândul la lucruri ruşinoase. Dimpotrivă ea s-a pierdut în noaptea memoriei pentru a reapărea mai apoi datorită dificultăţilor vieţii. Pentru o femeie tânără de 18 ani şi îndrăgostită aşa ceva este puţin ciudat. Am încercat de aceea să nu îmi fac probleme inutile fiindcă nu puteam lămuri aşa. ceva - cui îi puteam cere ajutorul? El adusese la meditaţii mai multe fete pentru teste pentru examenul de admitere, aşa cum afăcut de mai multe ori după ianuarie 1989. S-a dus la toaletă şi după un timp a început să se audă un zgomot de hârtie aspru, care se repeta (ca şi cum se ştergea la fund, iertaţi expresia). Pereţii erau foarte subţiri şi se auzea totul din toaletă, de aceea mie îmi fusese jenă să urinez acolo după care el spusese că nu este ruşinos să faci pipi. Dar, după un timp de zgomot de hârtie, fetele au început să pufnească în râs şi eu am fost poate singura care nu a râs atunci - însă din păcate am început să simt uşoare senzaţii genitale, foarte slabe şi am auzit un glas de dedesubtul mesei (ceea ce îmi amintea că Luiza spunea de Z că ar fi ventriloc) care murmura "vezi cum e?", ceea ce nu prea mi-a plăcut. Apoi el a ieşit de la toaletă şi lucurile au decurs ca de obicei în continuare - vă daţi seama că logic acest lucru nu îl acuză pe el şi nici pe mine.

La o şedinţă similară de meditaţii (poate chiar aceeaşi, acum nu îmi amintesc) eu fugisem de el în celălalt capăt al mesei, dar el a ajuns mai târziu şi de faţă cu mai multe fete a insistat să se aşeze pe un taburet în dreapta mea, destul de ostentativ. Şi şi-a lăsat geanta de umăr deschisă pe scaun lângă mine şi apoi s-a dus la toaletă- atunci, din diverse motive, am făcut una dintre greşelile mele în acel an plin de mistere şi încercări pentru mine - respectiv am scos din geanta lui documentele care erau la vedere şi le-am privit în grabă spre dezaprobarea fetelor de acolo - îmi amintesc acum vag că erau nişte poezii dactilografiate şi că una era dedicată "păianjenului care se află la pragul dintre două lumi", era vorba în poezie de un păianjen cu picioare lungi şi mie mi s-a părut pe moment că el ar fi vrut să mă facă puţin geloasă pe fete sau femei care îi dedicau poezii. Când a ieşit din baie părea că ştie că priviem în lucrurile lui dar între noi era ţesut un fir de încredere - aşa mi se părea atunci - şi de intimitate, nu îi sacrificasem eu totul? Tot similară a fost scena cu fata aceea care nu intrase cu un an înainte la medicină şi care venise să ne aducă din prima ei pâine, din care am gustat cu toţii. El s-a aşezat alături de ea pe acelaşi scaun şi aveau trupurile complet lipite într-o postură uşor exagerată, ceea ce iar m-a dus cu gândul la faptul că poate vroia să mă facă geloasă - dar nu a fost aşa, fiindcă credeam enorm în el şi în iubirea lui. Fata aceea a mai apărut la meditaţii. Sau scena cu d-şoara Mona, o fată grasă dar frumuşică, pe care el a lăsat-o să fumeze la meditaţii, iar ea îi adusese flori de primăvară, iar ea scria poezii în timpul orelor de meditaţii şi eu l-am determinat pe Z să ne împartă florile nouă tuturor fetelor care erau acolo. (a fost o prostie copilărească din partea mea). În ce priveşte povestea cu fotoliul din casa părinţilor, care de asemenea mi-a ridicat semne de întrebare - s-a întâmplat tot primăvara şi aveam o durere sau o presiune grea pe frunte în acel moment şi mi-am lăsat capul pe braţul drept al fotoliului (singura dată jur că mi s-a întâmplat aşa ceva) şi am ascultat fără să vreau o discuţie în contradictoriu între un bărbat calm, persuasiv (dar nu am recunoscut vocea lui Z) şi o femeie dezlănţuită care striga diverse lucruri, inclusiv "Dar cine e fata asta?". Speriată de situaţie şi de faptul că poate Z vroia să mă facă să cred că el se ceartă cu soţia lui din cauza mea, am ridicat capul - nu se auzea în cameră nimic, pe fotoliu se auzea din nou - şi atunci m-am dus în dormitor şi m-am aruncat în pat şi am stat liniştită - nu se mai auzea nimic. Poate a fost o iluzie a mea fiindcă stătusem cu capul sprijinit pe urechea dreaptă. Alte motive să nu cred în el nu prea au mai fost şi el a avut grijă să strecoare destule amănunte prin care să cred în el şi în intenţiile lui bune.

Mă învăluia cu multe atenţii din care am povestit la alte scrisori - iar eu nu vedeam scăpare din povestea în care mă aflam decât să merg înainte şi să cred în el şi dragostea lui. Atingerile acelea noaptea erau mătăsoase şi blânde şi nu era nimic vulgar în ele, cum nu era nici în gândurile mele. Odată mamaia a venit în vizită la mine şi a dormit cu mine în pat, povestindu-mi istorioare de demult de când era tânără sau despre cum l-a cunoscut pe acel ardeleam încăpăţânat care urma să fie soţul ei (fără să vreau mă gândeam atunci la insistenţele lui Z şi încăpăţânarea lui în ciuda rezistenţei mele şi ceva din influenţa lui Z mă învăluia şi atunci, dar a fost o noapte castă, fără atingeri sexuale, ceea ce îmi sporea încrederea în Z). Şi acum păstrez o poză care îi era dragă mamaiei (deşi multe mi-au dispărut) în care ea purta o o rochie din trandafiri artificiali la un bal de demult.

Altădată povesteam eu acasă despre faptul că mi-ar fi plăcut chiar să pictez dacă aş fi avut talent ceva care să exprime mai bine momentul prin care treceam şi acea iubire, iar la meditaţii el a apărut cu o acuarelă mâzgălită simplu cu un copac cu frunzele răvăşite în multe culori şi se uita insistent spre ea şi cu drag către mine - chiar avea uneori cuvinte tandre "dragă" sau altele. Şi atunci au fost acele momente de neuitat - legat de care am scris anii trecuţi poezii - în care el mă privea cu ceea ce mi se părea dragoste sau chiar un fel de adoraţie în ochi care mă făceau să tremur sau să mă aprind de emoţie. Acele lucruri m-au convins cel mai mult - a fost singura dată în viaţă când cineva m-a privit aşa - dar mi se părea că mai mult mă adoră decât mă iubeşte! Mă privea insistent şi eu găseam în el atunci iubirea mea întreagă tot ce crezusem că era adevărat şi parcă acel om era cel adevărat din el şi nu măştile mai urâcioase sau mai vulgare pe care le purtase uneori. Tot ce fusese urât dispăruse ca într-o ceaţă şi acum acel bărbat parcă îmi aşeza la picioare iubirea lui mare pentru mine şi mie mi se părea prea mult poate dar aşteptam cu nerăbdare să fiu cu el, gândindu-mă că poate era un motiv pentru care păstra secretul între noi atunci - şi atunci i-am jurat credinţă veşnică în sinea mea şi m-am gândit că indiferent de orice îl voi aştepta până când copiii lui vor fi mari şi el va fi liber să fie cu mine şi chiar am povestit acest lucru într-o mărturisire unie fete de la ţară pe drumul spre sat şi parcă şi atunci el era încă cu mine...l-am aşteptat dar el a vrut altă femeie. Privirea lui era limpede şi dreaptă şi arăta un om bun, ştiu că nu puteţi crede, că spuneţi că era doar amăgirea iubirii dar acele priviri mi-au întreţinut speranţa o viaţă întreagă şi se legau de tot ce se petrecea atunci, de cămaşa lui albă şi chipul lui senin şi zâmbetul care îmi lumina atunci viaţa.

Totuşi eu am încercat să mă desprind mai devreme din vraja acelei iubiri, nu mai puteam de dorul de a fi cu el şi am încercat să îl implor să se deschidă către mine cu adevărat nu în acel mod secret sau de la distanţă şi îmi amintesc cum în ziua când plănuiam să îi vorbesc deschis pe faţă el s-a întors către mine şi m-a privit cu reproş, ca şi cum îmi citea gândul şi a spus - "Am visat atât de frumos..." ca şi cum trebuia să cred în continuare în promisiunile lui de la început şi visele despre mare (vorbea frumos de briza mării şi altele) şi satul lui dar totuşi l-am pândit în aceeaşi seară la lift pentru a îi vorbi deschis după ce m-am separat de Luiza, dar el s-a strecurat sau nu a apărut mult timp şi eu m-am întors acasă continuând încă să cred în el. Tot la fel a fost şi scena în care eu am urmărit din curtea interioară a blocului unde făceam meditaţii dacă el era înăuntru şi apoi am urcat şi el m-a primit surâzător şi am constatat puţin mirată că făcea meditaţii cu mai mulţi, dar nu am stat acolo prea mult deşi el mă invita să mai rămân destul de insistent.

Când s-au copt cireşele din grădina bunicii m-am dus acolo pentru a îi culege lui Z şi copiilor lui şi m-am suit până în vârful unui cireş mai tânăr - bătea vântul puternic şi era parcă un semn rău, dar mie nu mi-era frică atunci şi aveam doar speranţe luminoase şi am rămas legănându-mă pe creangă şi culegând cireşe pentru dragul meu - dar el a telefonat şi a spus că nu poate veni la meditaţii atunci fiindcă are de făcut curăţenie în laborator şi eu m-am oferit în zadar să îl ajut. Într-una din acele zile el s-a apropiat de mine pe la spate şi am simţit fiori în trup şi mi-a arătat o fotografie cu el în costum şi cu pălărie, în timp ce deschidea o uşă mare şi albă, cu clanţa parcă la nivelul umărului lui - îmi arăta fotografia pe dreapta şi şoptea vorbe indescifrabile în urechea mea, care alunecau pe lângă mine ca un susur uşor, înfiorându-mă. Luiza a cerut să îi arate şi ei poza, dar el a refuzat, spunând că ea nu merită. Am descoperit apoi că astfel de uşi existau se pare la facultatea de medicină (acum nu îmi amintesc precis), dar într-una dintre plimbările mele prin împrejurimile facultăţii am intrat singură acolo - poate şi cu gândul că poate îl voi întâlni, oricum pe vremea aceea era liber pe străzi în plimbările mele şi am găsit uşi deschise în partea din faţă a clădirii şi m-am plimbat singură şi fermecată de acea iubire prin sălile în care nu se ţin de obicei cursuri - şi nu era nimeni, nu ştiu de ce erau deschise.

În acea perioadă genul de "urmărire" nu era evident în viaţa mea, la fel cum atunci când el a apărut pe strada mea dimineaţa eram doar noi doi, cum am povestit. Totuşi s-au petrecut câteva lucruri mai ciudate. Unii sugerează acum că oamenii m-au condamnat fiindcă eu făceam gimnastică sau dansam singură în casă atunci pe muzică felurită (inclusiv clasică) şi că asta ar fi fost un semn de nebunie sau de lascivitate din partea mea - este adevărat că odată am menţionat acest lucru chiar colegului meu Lucian de liceu. Acesta era un obicei pe care îl aveam dinainte de Z pentru a îmi menţine tonusul fizic şi pentru a face faţă presiunilor din partea părinţilor şi altor neajunsuri ale vieţii. Eu de fapt interpretam melodiile în mod teatral uneori şi în camera unde era loc pentru aşa ceva era suspendată o oglindă - eu mă credeam singură, nu vroiam să mă vadă cineva pe fereastră, dar simţeam nevoia firească să revărs afară o parte din imensul chin sau ardere interioară, cu atât mai mult în 1989 când am povestit cât de mult am oftat şi suspinat din adâncul plămânilor şi cum mă durea capul uneori şi cum nu eram împreună cu Z căruia să îi mărturisesc deschis iubirea mea cum credeam că urma să se îmtâmple! Dansul meu era ca un fel de poezie, câteodată încercam să exprim sentimentul frumos al acelei iubiri. Era ceva din preaplinul sufletesc, nu frivolitate. Alteori cum spuneam încercam să interpretez cuvintele cântecului, dar să îmi menţin totodată energia fizică supusă presiunilor sexuale de atunci. Nu era absolut nimic vulgar sau rău - era ca o reacţie de apărare. Acelaşi coleg Lucian m-a atenţionat odată cu cuvinte din balada Mioriţa "mioriţă laie, laie bucălaie...de trei zile-ncoace gura nu-ţi mai tace", dar eu nu am dat importanţă acestui eveniment şi cred că atât el cât şi colega Irina (care a ajuns în Canada) m-au observat atunci într-o stare mai deosebită, mai suplă şi mai vioaie ca de obicei. Într-una dintre zilele petrecute la liceu îmi amintesc că eram atât de îndrăgostită de Z şi speram atât de mult că vom fi împreună şi că poate îl voi întâlni în curând pe stradă încât am închis ochii şi m-am gândit intens la el şi am mers ca pe un fir suspendat pe culoarul către sala de sport, imaginându-mi momentul care credeam că se va îmtâmpla - să fim împreună!
Trebuie să notez aici ceea ce îmi tot repetă unii în ultimii ani – unii spun că lumea m-a condamnat la moarte (că asta e de fapt şi în plus tortură imensă de ani în şir şi închisoare) fiindcă m-au văzut dansând dezbrăcată în casă. Dar pentru numele domnului, eram simgură şi foarte tare preastă fizic, cum am povestit mai sus...cum aş fi putut să ghicesc că eram văzută ?! Şi în plus chiar faţă de Z nu aş fi fost în stare să mă dezbrac cu adevărat. Eram foarte pudică. Focul ce mă ardea era imens şi trebuia să mă echilibrez cumva. Era ca şi cum m-aş fi dus să fac o baie, unde goliciunea oricum e acceptată şi omul se vede singur pe sine. În plus, nici aceia care zic că oamenii mă credeau nebună că umblam brambura în oraş nu au dreptate. Gândiţi-vă prin ce treceam, fără apărare, fără dialog real cu Z ! Sedentarismul m-ar fi ucis mai repede.

Au mai fost unele momente de urmărire care m-au deranjat - odată tocmai povestisem despre faptul că intrasem fără voia mea la liceu note maxime 10-10 (şi suferisem cum am povestit din cauza aceasta) şi apoi am fost la un chioşc de ziare din oraş şi doi tineri s-au apropiat de mine insistând pe cuvintele 10-10, ceea ce m-a deranjat puţin, dar am încercat să trec în domeniul uitării acest fapt.
În aceeaşi perioadă s-a petrecut un moment mai puţin plăcut în fostul parc al Libertăţii, actual Carol. Eu tocmai ascultasem cântecul vechi "Les bicyclettes de Belsize" dar mai ales îmi exprimasem dorinţa de a mai merge odată pe bicicletă ca în copilărie, fiindcă Z şi acea iubire aveau efectul de a îmi trezi multe amintiri frumoase din copilărie - şi apoi am fost în plimbare prin parcul acela. Mai întâi m-au agăţat insistent nişte ţigănci care vroiau să le dau bani să îmi ghicească - şi cred că am făcut imprudenţa să le las să îmi vorbească (eram atât de moale şi delicată atunci din cauza acelei iubiri şi parcă pluteam cum spuneam şi totul pentru mine cânta frumos, întreaga lume mi se părea o minune cu întreaga ei alcătuire - desigur nu mai ţin minte ce mi-au ghicit), iar apoi am găsit pe partea laterală a parcului un bătrân care avea cu el o bicicletă Pegas ca în copilărie şi care m-a invitat să mă plimb cu ea prin parc şi eu atunci am acceptat tocmai fiindcă în felul acesta vroiam să arăt lumii, adică lui Z, că sunt un om normal şi nu îmi pasă de coincidenţe de genul acesta! Nu m-am plimbat mult şi desigur i-am mulţumit acelui om. De atunci nu am mai avut ocazia. Îmi amintesc cum Z povestea despre mersul lui pe bicicletă după ce băuse. Un alt moment neplăcut a fost cel legat de vecinul Sergiu de la altă scară a blocului, care avea prieteni în apartamentul de deasupra mea în diagonală, deci vecini cu Arion, care stătea chiar deasupra. Aceşti prieteni ai lui Sergiu (doamna respectivă i-a pronunţat ca din întâmplare numele de faţă cu mine) deveniseră foarte certăreţi în anul 1988-1989, făceau scandaluri uneori şi după câţiva ani au părăsit blocul vânzând apartamentul lui Arion pentru fiica lui care se căsătorise din câte ştiu. Sergiu acela mă "urmărise" pe stradă şi fluiera în timp ce traversam odată. Altădată l-am surprins fotografiind trandafirii din curtea blocului de care mă ataşasem eu. Altădată a fost scena aceea în care el a urcat împreună cu mine şi Irina de la Constanţa în lift şi ea a spus că am vecini foarte arătoşi în bloc (era un tânăr înalt cu părul grizonat). Cum am povestit, datorită acelor întâlniri mai ciudate şi tipului de excitaţie nervoasă din acea iubire încă neîmplinită mi s-a întâmplat recunosc să fac o glumă legat de acel vecin Sergiu, dar jur pe tot ce e sfânt că niciodată nu m-am simţit atrasă de el şi nu am avut ulterior gânduri legate de el, dar se pare că el început să mă chinuiască, respectiv să apară ostentativ în drumul meu de multe ori, ca şi cum înnebunise şi credea minciuni despre mine. A fost odar un moment de excitaţie din partea lui Z (aşa credeam eu) în timp ce eram în lift cu acea persoană.

Spre sfârşitul şedinţelor de meditaţii a venit în vizită la Bucureşti verişoara Irina împreună cu mama ei, Irina avea atunci 2 ani şi jumătate.
Îmi amintesc cum m-am jucat împreună cu I de-a doctorul printre altele şi poate i-am spus poveşti sau am glumit împreună fiindcă şi atunci îmi plăceau enorm copiii. Ea tot insista să repetăm jocul de-a doctorul şi am fost uimită când am constatat că I a ţinut minte acel joc ani de-a rândul şi îmi tot reamintea de el. Mult mai târziu m-am îngrozit când mi-am dat seama că poate atunci bietul copil micuţ, verişoara mea era sub influenţa aceea sexuală a lui Z, sau cumva sub influenţa legăturii dintre noi, şi poate de aceea a ţinut minte totul ani la rând. Z la rândul său la meditaţii a ţinut să îmi arate că el urmărise sau ştia ceva despre acel joc (oare el sau altcineva îi spusese?) şi repeta cuvinte din acel joc al meu cu I, de pildă "să vă facă nenea doctorul o injecţie". Mai am şi acum o casetă din 1989 înregistrată de mine la ţară cu I şi vărul C căci în vara aceea am fost dusă şi la ţară şi m-am jucat cu cei mici. Una dintre scenele pe care nu le-am mai repetat acum este cea în care la meditaţii Z se arăta încântat de culoarea bleu deschis care mă atrăgea pe mine atunci şi spusesem odată că ar fi culoarea iubirii noastre. Astfel venise odată acolo acea fată blondă, grăsuţă de la Sibiu cu un sacou bleu şi privirea lui Z se lipea de acea culoare şi apoi au plecat împreună în oraş şi ea a reuşit să îl convingă că renunţă la meditaţii şi el se pare că i-a cumpărat cadou un album de artă (aşa reieşea atunci). La ultima şedinţă de meditaţii eu am întârziat şi el a insistat să stau pe scaun la stânga lui şi şi-a lipit palma de pantalonul meu pe coapsă la un moment dat şi eu nu am mai ripostat fiindcă deja credeam cu totul în iubirea noastră şi oricum ştiam că el ştie că îi sacrificasem totul şi că de exemplu nu voi intra la facultate.

În povestirile mele ca scrisori de dragoste faţă de Z în acea primăvară îi declarasem totul despre iubirea mea de ţară şi de oameni, despre copilăria mea, despre ce credeam eu despre Dumnezeu, în care credeam. Şi în paralel cu acel sentiment frumos de fapt faţă de Z, care creştea de la o zi la alta, simţeam cum creşte şi dragostea mea calmă şi maternă oarecum pentru oameni - poate că acesta a fost unul dintre motivele respingerii mele de către lume - să fim sinceri- oamenii, ca şi Z îi plac puţin mai mult pe cei mai egoişti şi mai răi decât pe cei buni. Iubeam enorm ţara mea dar şi viaţa şi oamenii în general. Îmi amintesc cu căldură cum povesteam de Calistrat Hogaş şi de bucuria sentimentului patriotic din copilărie, chiar şi tata amintea de Pisicuţa şi drumurile lui Hogaş mereu. În vara lui 89 am făcut acea excursie în nordul ţării cu părinţii până la Săpânţa cum am povestit - apoi am mai apucat doar să merg puţin la Sighişoara sau prin trecre prin Braşov unde schimbam trenul şi am vizitat singură centrul cu Biserica Neagră, în timp ce difuzoarele de muzică din jurul gării transmiteau spre durerea mea cântecul cu versuri "walking on broken glass"...Am suferit mult în anii 90 dar iniţial nu mi-am pierdut speranţa şi nici iubirea faţă de Z. Vă puteţi oare imagina durerea mare cât oceanul, cât soarele, cât universul a unei astfle de iubiri sfâşiate ? Am plâns enorm...

Când am dat examenul de bacalaureat era o ploaie torenţială şi căldură totodată. Am fugit să aflu rezultatele, deşi ştiam că precis aveam note mari ...pe aceeaşi străduţă pe care mă întâlnisem cu Z era gol, nici pietoni nici maşini şi fiindcă eram tânără (nu dezmăţată sau zăpăcită) m-am descălţat (o idee pe care o aveam de la mama de fapt), păşind pe asfaltul spălat de ploaie! Un singur bărbat m-a observat atunci - dar nu îmi păsa. Cu una sau două săptămâni înainte de examenul de admitere am încetat brusc să mai simt acele senzaţii sexuale, dar era prea târziu să mai pregătesc examenul - iubirea mea nu se schimbase, dar el dispăruse din trupul meu aşa cum apăruse. Atunci am fost la el dimineaţa devreme şi l-am găsit la facultate şi i-am cerut ajutorul şi părea destul de rece şi formal faţă de alte dăţi şi mi-a recomandat distonocalm fiindcă are efecte mai extinse pe organism. Am plecat de acolo îndurerată, dar decizia mea de a nu merge la examen nu putea fi schimbată - apoi s-a petrecut ceva ce voi povesti în următoarea povestire. Totuşi regret că într-o lume atât de nedreaptă nu m-am dus totuşi la acel examen măcar pentru a dovedi că ţineam la Z! Mi-aş fi dat viaţa pentru el, dar aveam şi anumite principii şi interese de viaţă. În ansamblu cred că am fost un om bun şi drept şi nu a fost o poveste aşa îngrozitoare cum ar spune unii - cred că am făcut faţă cu bine situaţiilor diverse.

Însă ceea ce a urmat a fost îngrozitor - am povestit cum Z şi tata s-au întâlnit în faţa mea pe stradă şi apoi cataclismele care au ruinat în continuare viaţa mea - fiindcă părinţii au trecut la o a treia etapă - respectiv au început din nou scandalurile şi bătăile, de data aceasta tata era cel care mă bătea dar mă şi împroşca cu foarte multe idei aberante. Meritam eu aşa ceva? Zi de zi? Mama m-a bătut puţin când am fost la Sângeorz Băi. Tata arunca idei de genul - că am căzut în dizgraţie, că trebuie să îmi dau seama că lumea toată s-a schimbat faţă de mine, că în locul meu ar sta ca struţul cu capul în nisip şi nu ar ridica ochiii pe stradă după tot ce am făcut (şi nu făcusem nimic), că am fost judecată şi condamnată şi că ar trebui să spun dacă am ceva în apărarea mea(?!), că eu vreau război civil, că ţara asta este prea mică să îmi ofere suport şi trebuie să aleg între U.R.S.S. şi S.U. A., că o să îmi schimbe coroana într-o ramură de spini (cita din Eminescu), apoi glumea de versurile lui Coşbuc din El Zorab (spunea el - "o mie de băşini primeşti/ o, paşă, cât de darnic eşti"), că nici nu îmi dau eu seama câţi draci sunt în mine şi că ei trebuie să îi scoată pe toţi, să mă trateze (deci ameninţări psihiatrice), că eu sunt o Ifigenia dar nu îmi dau seama (deci sacrificiu), că la sfârşit voi fi cu Z ( nu îi spunea pe nume, îi spunea « el »), dar trebuie mai întâi să mă aducă la nivelul meu, şi multe sute de alte mii de atacuri verbale violente zilnice, care nu creau nici un cadru coerent de idei. Totuşi la început vrusese să îmi dea speranţe că totul se va termina cu bine şi îi voi mulţumi într-o zi la mormânt (mai ales naşu recunoştea că ştie că sunt nevinovată). Pe lângă bătăi şi aspecte paranoice, tata devenise de o vulgaritate agresivă şi mă numea "marea p...", vorbea numai de p..., şi p... şi f... etc. etc. zilnic după ce înainte nu utilizase niciodată aceste argotice. Şi consuma alcool. Iar mama şi-a luat femeie ca ajutor la menaj o vreme şi după un alt timp a reînceput să facă ea curat, dar nu aşa bine ca înainte (mama şi-a rupt un picior când am fost eu la Cluj şi de atunci a trebuit să renunţe la multele ei perechi de pantofi şi ulterior a renunţat şi la garderoba ei mai elegantă). În acelaşi timp trebuie să recunosc că povestea iubirii mele continua cu aceeaşi candoare şi delicateţe ca şi înainte, chiar şi după întâlnirea aceea cu Z pe aleea din faţa facultăţii de medicină eu tot mai credeam în el. Totuşi în vara lui 89 am fost atinsă altfel de la distanţă, mai vulgar aş zice, mai violent şi cum nu eram obişnuită! Cum am mai povestit prin luna august am hotărât să nu mai comunic cu Z de la distanţă (aveam oricum multe necazuri) şi am tăcut deplin şi atunci timp de o săptămână întreagă am fost atinsă de la distanţă sexual foarte puternic, de parcă se rupea ceva înăuntrul meu după care totul a încetat brusc. Dar apoi au început vecinii de deasupra să facă zgomote (înainte era linişte) şi să mă urmărească prin casă ziua şi apoi şi noaptea cu diverse zgomote. Aceasta în timp ce tata mă chinuia, iubirea mă chinuia, lumea mă chinuia etc. Am mai avut o vizită la ţară înainte de revoluţie, cum am mai povestit în decembrie 1989 şi îmi amintesc că acolo am avut o durere abdominală la ciclu abominabilă, încât mă târam cu transpiraţii şi lacrimi pe covor şi chiar mi-a trecut gândul că este comparabil cu durerile naşterii. În noiembrie începuseră anumite probleme sexuale mărunte, dar nu foarte grave. Z nu mai venea în trupul meu şi totul s-a petrecut în continuare cum voi povesti. Apoi au urmat revoluţia şi mdificările din mass-media, de pildă la început au difuzat exact muzica şi filmele care îmi erau mai plăcute mie, apoi s-au schimbat din nou. În ianuarie 1990 a început acel calvar sexual al meu care a fost sfâşietor mai ales până la prima internare psihiatrică cum am povestit, nu ştiam dacă este sau nu Z, plângeam etc. Îl iertam şi nu înţelegeam de ce se schimbase. A fost atroce. Dar eu nu am recurs la vreun fel de act sexual. Nici nu m-am frecat, nici nu aveam alt bărbat în viaţă. Încă mai credeam în Z şi povestea aceea atât de frumoasă desenată în sufletul meu cu creioane argintii peste toată zgura urâtă în care mă zbăteam şi el mi-a mai dat încă anumite speranţe.

Şi acum, deşi conştientă de toată oroarea lumii încă îl mai aştept, încă mai cred în viitorul acela luminos în care mă făcea el să cred odată.
(azi 7 ianuarie 2021 - eu credeam încă în el, nu puteam crede că el era ceva așa rău cum a părut a fi de fapt - dar, deoarece toți proștii par să mă condamne deși nu am greșit nimic, vreau să spun că ei par să creadă minciuni despre mine, deși am fost singură, deci poate că el e mai puțin vinovat decât pare, sau poate că și el a vrut să crească numărul minciunilor despre mine și mi-a dăunat)

După 1990 Luiza mi-a spus că l-a văzut şi ea odată pe strada noastră la Eminescu, cam unde stau eu acum şi unde l-am văzut şi eu împreună cu tata în 89 - şi că Z citea ziarul Zig Zag de pe vremuri (odată chiar m-a întrebat la o întâlnire a noastră dacă îl citesc), ziar în care găsisem o notiţă (nu o mai am ) despre faptul că există anumite tehnici de influenţare sexuală de la distanţă, că adică acest lucru pe care medicii l-au numit schizofrenie în mod aberant este o stare de fapt reală.

Începusem această povestire cu "Where do I begin..." - acum trebuie să o închei şi voi cita puţin din cântecul Andei Călugăreanu - "timpul e iute, mai am multe...şi-am să mă îngrop cu toate comorile mele". Vroiam să spun că au fost atâtea frumuseţi în acea iubire dar şi în viaţa pe care o voi încheia, lucruri multe bune sau înţelepte pe care le-am cules pe parcurs şi din care am vrut să creez diademă de nestemate, s-o dăruiesc ca un copil lumii ce mi-a dat viaţă, să îi fac să înţeleagă cât i-am iubit, tot aşa cum şi eu primisem odată în copilărie o coroniţă de albăstrele de la fetiţele cu care mă jucam şi acelea au devenit flori favorite ale mele (ochii îmi sunt umezi de emoţie). Nu am ascuns absolut nimic, povestea întregii vieţi în acea iubire va fi scrisă integral odată cu următoarea povestire. Ar mai avea rost să adug o scrisoare de fantezie în care să dovedesc că pot şi să mă desprind de realitate, să devin puţin jucăuşă, creativă, să arăt că ştiu să îmi imaginez şi o altfel de lume? Poate. Ca un fel de post scriptum. Acum pot să adaug şi versuri puţin mai cinice "Piesa-i gata /trag oblonul/ vai ce ploaie e afară/ dacă v-au plăcut bufonii/ mai poftiţi şi-n altă seară/".

Ce îmi mai rămâne de făcut? Să mai scriu acel post scriptum - dar numai o scrisoare? Sau doar să îmi aşez în ordine toate dovezile, unele ataşate şi să şterg apoi totul şi să dispar. Iubirea aceea blestemată a fost repet lucrul cel mai luminos în felul lui din viaţa mea ca individ. Nu am avut nimic aproape nimic altceva pentru mine însămi, ceva ce aş putea numi al meu.

Povestea întregii vieţi este scrisă. Absolut în întregime, nu am ascuns absolut nimic. Cine are căderea să judece fără a fi judecat de Dzeu că nu e aşa? Şi dacă nu am ascuns nimic, unde găsiţi acea vină fatală pentru care am îndurat peste 25 de ani atâtea şi pentru care să mor?