3 septembrie 2016

Ieri mi-au spus unii în gând că e adevărat că îmi plăcea să gătesc și să pun murături dar că asta nu ar fi ținut mult. Ei mereu își găsesc pretexte pentru a justifica faptul că mă omoară și că nu vor să fie adevărul. Ar fi ținut mult fericirea mea, eram un om energic și inteligent și bun, dar ei mi-au distrus bucuria de a face curat și mâncare prin multe mijloace, mai ales prin lipsa banilor care nu îmi permite nimic și prin otrava cu care m-au chinuit, prin chinul abject asupra sexului meu și apoi asupra întregului organism, mai ales asupra organelor abdominale, care de asemenea m-a incapacitat, cum voi explica clar și pe scurt mai încolo.

Azi la trezire, repectiv pe la 5 după masa, m-au scuipat din nou cu ideea pe care ei o repetă des ”numai așa o puteau distruge”. În realitate mă îngrozește că întârzie adevărul, fiindcă de fapt nu aveau nicun motiv să mă distrugă, adică să mă omoare de fapt, am fost un om perfect, poate că nu ați înțeles încă. Chiar dacă aș fi fost Dumnezeu, cum spuneau unii în engleză sau în română, ei tot nu aveau nicun motiv să mă distrugă, fiindcă aș fi fost un ”Dumnezeu” perfect. Am avut mereu judecată perfectă, gândire bună, nu am avut nicio tulburare psihică toată viața, darmite delir cum inventează porcii. Am avut mare finețe intelectuală și complexitate frumoasă de suflet și intelect (nu e orgoliu, ci adevărul), dar și profunzime a înțelegerii acumulate de mine prin muncă adevărată și ani mulți de viață. Și mare putere de muncă și bucurie adevărată de viață, foarte multă bunătate față de oameni, respect și iertare perfectă și gând curat. Și ar mai fi de spus, dar mă opresc fiindcă e chiar adevărul, iar voi spuneți că eu fac panegiric fals al virtuților mele, când puteți citi totul și veți înțelege că am dreptate. Vă mai amintiți cântecele Andei Călugăreanu, pe care tata spunea că o cunoaște? Atunci vă amintiți și cântecul trist ”N-am vreme să dau o dovadă” despre femeia cu viața ca o minune, dar distrusă de alții.

În ultimele săptămâni mă irită și faptul că mereu iese în calea mea un mulatru între două vârste, la fel cum mereu ieșeau mai înainte alte personaje, bărbați sau femei, la intersecția unde abia mă mișc și eu câte puțin. Acest bărbat apare aproape zi de zi și azi de exemplu a venit până la patiseria de unde inteționam să îmi cumpăr ceva. În general el umblă în fața stabilimentului de jocuri de noroc. Mulți ani de zile, tot la intersecția mea, apărea mereu un alt bărbat, dar nu zi de zi ci periodic, ca și cum avea ceva împotriva mea - prea era de tot. Acel bărbat apărea laolaltă cu mulțime de oameni răi și vulgari sau agresivi și multe mașini și multe cărucioare cu bebeluși. Spre deosebire de ăla, mulatrul ăsta apare fără cortegiu de oameni pe stradă, numai el, oricât de puține persoane sunt pe stradă. Celălalt părea un bărbat cu trăsături împietrite, ca un militar în rezervă sau nu știu ce, dar nu lăsa impresie plăcută și probabil că pentru el un tanc cântărește mult mai mult decât o floare, fiindcă nu e capabil de pătrundere filozofică sau poetică a realității.

Mama m-a chemat la ”avion” adică la intersecția cu Fundeni să mă întâlnesc cu ea să îmi dea niște haine pe care mi le-a spălat și caserole cu mâncare. Am luat tramvaiul mergând oarecum obosită și chinuită spre punctul de intersecție. De vreo 5 zile încoace el (nu știu cine) mă chinuie aproape încontinuu prin contracții (spasm ușor muscular) în coapsa dreaptă, deasupra genunchiului. Este extrem de enervant și mă stoarce de energie. De multe ori în anii trecuți, mai ales după moartea tatei, ei aplică exact acest gen de tortură prin mușchiul de deasupra coapsei, ca și cum ar săpa tunele în organismul meu și după câtea zile sau săptămâni reușește să mă fu.. sau să mă chinuie sexual datorită acestei torturi constante de multe zile care îmi slăbește organismul.

În drumul spre avion am văzut iarba din zonele verzi proaspăt tăiată cu cositoarea și alături de parcele cu trandafiri multicolori, dar sălbăticiți și aproape veștezi. Cât de frumoși sunt totuși trandafirii, chiar dacă sunt veștejiți! Cât de verde și încă strălucitoare era iarba proaspăt cosită! Într-adevăr, cât de sublimă e viața, mă gândeam eu în sinea mea. La parcul de la podul Colentina au apărut și doi jandarmi călare, ei au apărut de obicei în viața mea, mereu în acea zonă, probabil că este un centru hipic al lor acolo. Tata le spunea ”poliția călare”. Cu ochi limpeziți de vederea colțișoarelor de rai și cu sufletul molcom fredonând o melodie de recunoștință față de Dumnezeu, am ajuns la intersecție să mă întâlnesc cu mama, din nou zemoasă de frumos și bine și cu expectanțe pozitive și ca Sisif iar sperând că maică-mea se va purta bine sau normal. Dar m-am înșelat și de data asta, deși totul în gândul meu era pur și frumos. În stație se apropia tramvaiul să mă întorc și ea a scos un cartonaș roșu și m-a întrebat ce scria pe el - ea notase cu mâna ei cu pixul ceva, dar abia puteam descifra fiind și pe roșu și fiind scris în grabă și urât. Scria ”stabilizator tensiune 500W” parcă, dar ultimul rând nu l-am putut descifra și ea mă întreba ce a scris ea acolo. A zis că se suie cu mine în tramvai o stație să mă ajute la bagaj și să îmi ocupe un loc. Ne-am urcat, mi-am validat cardul și ea din nou m-a întrebat ce scrie acolo, i-am spus că eu nu pot ști ce a scris ea acolo și i-a sărit țandăra și a spus nervoasă că eu nu am vrut să îi spun, culmea absurdului. A coborât nervoasă din tramvai și trandafirii din sufletul meu s-au ofilit de tot. V-am dat acest exemplu ca să înțelegeți, dacă nu ați înțeles deja, că eu am fost un om perfect și calm și normal și bun și fericit. Iar femeia aceasta, mama mea, nu seamănă cu mine deloc. M-a chinuit din 84 și de mii de ori s-a comportat la fel - creează scandaluri din nimic, cum a făcut azi cu acel cartonaș pe care ea scrisese ceva, cu care eu nu aveam nicio legătură. Din astfel de motive ea mă chinuia cu țipete reale ore în șir și mă și bătea aproape zilnic. Dar eu am rămas și am fost mereu un om perfect normal și merit să am copil, cum am spus din 84, altfel mor, cum am spus de atunci. Am explicat totul despre mama și despre mine încă din 84. Nu am avut nicio urmă de tulburare psihică și aș fi fost o mamă perfectă și fericită (precis cel mai fericit om din lume) dar și copilul meu ar fi crescut fericit.

Când am coborât din tramvai la mine acasă au intrat iar unii cu aceeași idee de demult ”îmi pare rău, dar dacă așa e, trebuie să o distrugem”. În realitate, am implorat din 84 drepturi și libertate și am fost un om perfect și nu trebuiau să mă distrugă, dar ei așa zic mereu și între timp m-au distrus oarecum - oricum în toamna asta mă sinucid precis - am așteptat destul cum au zis ei mereu și am avut mereu dreptate, dar ei tot nu vor să fie adevărul.