Din nou despre poezii

Am să explic aici din nou de ce am dorit să public cartea aceea de poezii a mea și ce s-a întâmplat. Ați reținut poate cum sunt acele poezii ale mele, le-am publicat aici acum câteva zile. Unii au ideea, dar poate că doar preiau ideea mea proprie, că aceste poezii ale mele sunt ok, dar nu sunt bune. Cam așa gândesc și eu, nu sunt o capodoperă, dar... sunt totuși poezii, față de cele publicate în prima mea broșurică de poeme. Atunci, în 2015, am fost atrasă într-o cursă și astfel am participat la concursul de debut de la Sălaj, la editura Caiete Silvane, și după un an mi-au publicat cărticica. Abia ulterior m-am trezit eu la realitate că erau poezii slabe, de fapt nu erau poezii și, fără să încerc sistematic, deci neintenționat, m-am trezut că am început să scriu poezii adevărate cam din 2018-2019. Între timp s-au adunat mai multe mai bunicele, căci și din 2018 încoace am avut poezii mai slabe, mai puțin reușite.

Totuși, ceea ce mi s-a întâmplat pare să indice altceva, poate chiar un fel de persecuție, deci o crimă sau încă un cui bătut în sicriu - poate că e așa cum spun ei: că sunt persecutată și respinsă fără motiv și fără greșeală, din cauza unor minciuni. Unii, care pătrund peste mintea mea cu gânduri ale lor, au sugerat din nou ideea că oamenii cred că eu aș fi ceva rău sau că am greșit și de aceea îmi resping poemele - sau nebună - deși valoarea mea de om în sensul bun la cuvântului a fost mult mai mare decât cea de poetă.

Am să explic acum tot ce s-a întâmplat și tot ce am gândit. Am fost mereu un om demn și cu încredere deplină în mine dar și în ceilalți, nu am fost niciodată pârâcioasă, dar am deschis o filă să scriu din nou adevărul fără echivoc sau eufemisme, fiindcă într-adevăr e vorba de o crimă oribilă asupra mea și e chiar omucidere de fapt. Am iubit mult viața și oamenii, dar, de aș fi fost în locul lor, absolut cert nu aș fi acceptat ceea ce fac ei, modul în care mă omoară și mă torturează, deși am fost perfect nevinovată, ba chiar un om foarte bun și frumos sufletește, cu intelectul bun. Ei spun că eu sunt pură și luminoasă, cum sunt și poeziile mele, dar oamenii cred altceva. Da, e adevărul, poeziile acestea sunt ca și mine, sunt sincere, dar o părticică infimă din frumusețea și bucuria mea sufletească sau binele, nu doar bunătatea, ce îmi sunt proprii. Dacă totul e cum spun ei, că anume sunt omorâtă numai fiindcă unii vor să ascundă nu știu ce greșeli ale lor, atunci poate e mai bine dacă mor, fiindcă eu nu aș fi fost de acord cu așa ceva, chiar dacă aș fi fost dintre cei liberi - eu aș fi refuzat să fac așa rău și să omor astfel de om, și nevinovat pe deasupra. Am mai scos din grupaj 4 poezii mai slabe și aș mai putea scoate câteva din cele mai puțin reușite, în caz că cineva ar vrea să le publice.

Deci să încep cu începutul - în februarie, cum am mai spus, am publicat o carte de haiku cu câteva fotohaiku ale mele, la o editură de tip copy, care acceptă pe oricine, dar nu distribuie și nu postează pe internet cartea. Mai mulți autori din grupul de haiku din care fac parte au publicat acolo - eu nu m-am gândit niciodată că e din cauză că eu aș fi persecutată și la fel cei care au avut o oarecară legătură, vagă de fapt, cu mine. Pot spune, fiindcă scriu haiku din 2010 și la început scriam prost, că haiku-urile mele sunt la fel de bune cu ale celorlați, sau chiar mai bune decât ale unora, depinde de gusturi. ”Ei” spuneau în gândul meu că eu aș fi persecutată, dar nu am crezut, poate și fiindcă nu am greșit nimic și, fiind singură, nu puteam bănui ce cred alții despre mine - nici acum. De două luni și ceva de când am publicat-o - și chiar am distribuit-o - nimeni, nici din grupul meu, nici din altele, nu a menționat cartea mea, deși sunt multe reviste și site-uri de haiku. Au respins-o și cei din alte țări, fiind carte bilingvă, americani sau nu, deși mai demult ei ”apreciau” haiku-urile mele. Cărțile de haiku ale celor din grupul ”meu” au fost apreciate și promovate pe mai multe site-uri, în biblioteci, reviste etc. Poate se vor răzgândi și în cazul meu, mie mi se pare ciudată această ascundere. E un teatru bizar. Ei spun că oamenii nu mă tratează drept om (?) și eu nu am fost altceva niciodată.

Astfel, fără să bănuiesc nimic rău, am încercat, începând cu primele zile din martie, să găsesc o editură pentru poeziile mele mai lungi din ultimii ani. Mai întâi am studiat piața, așa cum apare ea pe google. Am descoperit că există edituri tip copy (mai ieftine în general, dar cer totuși un plafon minim de cărți, pe care trebuie să le vinzi sau dăruiești tu și eu oricum nu am pe nimeni) și edituri normale, acestea din urmă fiind unele cu cărți de poezie mai ieftine, chiar recente, în jur de 15-25 lei și edituri scumpe, cu cărți de poezie în jur de 40 de lei pe raftul virtual. Totodată aceste edituri pot fi cu deschidere - adică arată public o parte din conținutul cărții - sau închise și pot avea sau nu recenzii, scrise de editori sau de critici. În afară de edituri copy sau normale, contra cost, există și edituri complet închise, care nu au date de contact, unde sunt publicate numai cărți aduse de editori sau critici sau prin alte relații între oameni - destule sunt așa. La acestea din urmă oamenii singuri nu au deloc acces, oricât de bine ar scrie și chiar dacă au bani. E adevărat că am 52 de ani, dar am observat că diverse persoane mai în vârstă au fost acceptate de diferite edituri, chiar și ca debut.

Voi explica fiecare pas pe care l-am făcut, dar vreau să notez esențialul mai întâi: am câteva motive pentru publicarea acestor poezii, dar spun și ce cred - ele sunt destul de bune pentru publicare, chiar dacă nu sunt capodopere, am comparat cu alte cărți de poezie deschise la librării și așa sunt, cam la fel cu altele, mai slabe decât unele, dar mai bune decât multe altele, care totuși se publică. Poate că mai contează și omul sau nebunia lui frumoasă de a publica, dar nu înțeleg de ce să mă respingă fiind om rațional, dar bun și frumos de fapt, chiar dacă izolată. Ei spun că oamenii cred că sunt nebună - dar atunci de ce nu îmi publică versurile, evident încărcate de ceva bun și poate și frumos, din ceea ce sunt? Eu am fost obligată să scriu poezii fiindcă în mod nedrept nu mi-au lăsat altceva și mi s-au luat drepturile abuziv, altfel probabil nu aș fi scris. A fost un lucru normal să scriu și am luat acest lucru în serios - chiar dacă puține lucruri contează în deșertăciunea lumii - eu am deviza că totul contează sau că trebuie să conteze, în ciuda oricăror alte idei. A fost totodată o dăruire de sine și o comunicare unilaterală cu alții, cel puțin eu am încercat - ei au respins și acest lucru normal, ca pe toate celelalte. Ei au respins publicarea poeziilor mele, dar nici nu au avut bunul simț să îmi răspundă negativ, ceea ce m-ar fi bucurat și ar fi fost o marcă de respect și ceva normal - puteau spune că nu sunt conforme cu cerințele specifice ale editurii sau ceva de genul acesta. Vreau să subliniez că nu știu ce cred ei rău despre mine și nici cum pot să credă că sunt nebună deși sunt singură cu forța din 84. Întotdeauna, absolut mereu, a fost așa cum am pățit cu aceste edituri - eu am comunicat normal și nu am greșit, dar ei da - chiar numai prin acest gest ei mă izolează cu forța, la fel cu toți ceilalți din 1984. Nu acum, ci niciodată nu am avut vreo șansă, la fel cum am fost când am fost studentă și nu au fost nici burse de studii atunci și nici biblioteca BCU vreme de 13 ani...Fiind complet izolată, am reacționat și m-am comportat mereu normal și așa cum era necesar, dar ei au distrus absolut mereu totul sau aproape totul aproape 40 de ani, asta mă îngrozește și știu că e greșit, indirect toți mă omoară și nu e bine, e complet greșit. Eu am ales mereu calea cea bună și mereu am fost ca acum și lucrurile au fost mereu la fel. Acum de-abia mă gândesc la vorbele lor că e un caz clasic de persecuție și crimă - vorbe serioase, ei nu se refereau la delir schizofrenic, ci la realitate. Și totuși nu am greșit nimic...probabil persecuția e reală, dar de ce? Ei spun că omul complet singur dă de bănuit, dar mereu a fost la fel - persecuție sau niciun pic de noroc. De unde să fi găsit oameni?

Unii spun că oamenii îmi resping poeziile fiindcă am suferit prea mult, psihiatric și nu numai - de aceea nu au încredere în ”mesajul” sau tonusul afectiv al poeziilor mele. Am să explic - nu am murit încă. E adevărat că dacă ar fi fost după cum spun ei poezia mea - marcă a traumelor - atunci nu aș fi putut scrie nimic, absolut nimic, în afară de durerea momentului prezent. Dar eu am rămas la fel cum eram când a început calvarul, în 1984, ba chiar mai bogată în experiență, înțelegere a lumii și trăire afectivă bună - astfel aproape toate poeziile mele sunt luminoase, ca o radiografie a inimii, nu doar ceea ce proștii ar aștepta - rană și durere și gol. E adevărat că am scris și poezii de dragoste - ca și cum - fiindcă am încă imaginea iubirii în mine și gândul frumos și totul e sincer - la fel și poeziile despre mamă sau tată - ca imagini ale maternității și filiației sau iubirii de neam, care au rămas intacte, fiindcă nu am fost om insensibil sau prost. E adevărat că cei mai mulți poeți scriu trist și chiar întunecat, eu am preferat să scriu după sufletul meu și lucrurile în care încă cred. Momentul prezent îmi aduce încă bucurie, în special datorită atitudinii mele filozofice și nepărtinitoare, datorită înțelegerii lumii și frumosului cu note sublime din natură și muzică.

Așadar, să continuu povestea. Pe facebook, când încă aveam cont (până la sfârșitul lui martie, apoi l-am dezactivat și am făcut altul unde să pot intra doar pentru grupul românesc de haiku, fără prieteni sau alte necazuri) - deci pe facebook erau și psihologi, fiindcă ei apar în multe medii sociale virtuale, din diverse motive, nu neapărat toate sau pentru toți nobile. Astfel am cunoscut, legat de haiku, pe dna I.D. care are și un cont pe wordpress pentru amatori de haiku sau fotohaiku, doamnă prin care am cunoscut-o pe Lavana, o fotografă de la Iași, care nu a vrut să îi cunosc numele adevărat și care, ulterior, a scris haiku și a publicat mai multe cărți și a primit multe premii. Dar nu voi mai detaila când și în ce mod și comunitatea de haiku ”internațională” mi-a respins încercările mele poetice. Poate puțin mai ciudat, fiindcă teoretic oricine putea participa la un site, dar practic a părut ca și cum am fost persecutată, exact când am început să scriu mai bine ca la început. Oricum, eu nu mă schimbasem, ei da față de mine, poate fără motiv. Tot pe facebook era și psihologul C-M.M., o doamnă cu aceleași inițiale cu mine, care a fost și cadru didactic universitar. Nu detailez totul, ea voia să vadă poeziile mele și să știe dacă le public undeva, ba chiar s-a oferit să îmi dea o sumă de bani pentru aceasta, și spunea că oricine poate publica dacă are bani. Avea un soț critic literar și scria ea însăși poezii. I le-am dat să le citească împreună, dar nu le-au plăcut, oricum am rugat o părere concretă și a refuzat (poate nu a putut?) și apoi spunea mereu (în glumă?) că ei îi place tot ce scriu eu. Eu nu am acceptat banii când nu aveam, căci aveam nevoie pentru altceva, nu pentru o fantezie de a publica. Iar când am dobândit bani, am refuzat din alte motive. Eu, tot singură complet, în afară de relația cu C-M.M. Am observat la un moment dat că doamna aceasta scria că are dificultăți de a găsi o editură să o publice. Dumneaei avea mai multe cărți, inclusiv de specialitate, publicate însă la multe și diferite edituri. În final a găsit ceva pentru ea. Atunci eu am început să caut dacă pot trimite cerere/propunere la vreo editură - nu prea scumpă - la care a trimis ea. Și am ales prima pe Tracus Arte - deși părea o editură prea pretențioasă pentru mine. Mi-o recomandase, alături de altele, criticul, poetul și dramatistul Horia Gârbea demult, numai în cazul în care reușesc ceva bun. Cu el am dat mâna o singură dată, demult de tot. Însă, înainte să trimit la Tracus Arte, i-am trimis lui, ce e drept o variantă mai slabă. Ulterior, în mod ciudat, ca să nu uit să menționez, C-M.M. a fost acceptată chiar la Tracus Arte din nou pentru o altă carte. La Eikon, o altă editură unde ea a publicat, nu am trimis, fiindcă prețurile cărților erau mari în vitrina lor virtuală și fiindcă C-MM mi-a dezvăluit costul imens pe care l-a plătit ea pentru cartea ei. E o poveste complicată cu această doamnă, am scris doar o parte, oricum avea un comportament dubios și nu mă trata normal, unii spuneau peste mintea mea că așa sunt tratați nebunii - sau nu știu ce altceva era.

Deci l-am contactat pe Horia Gârbea și mi-a răspuns că dumnealui nu este editor și că ar trebui să trimit la editura domnului Poenaru, Coresi. Dar eu nu puteam trimite acolo, din două motive - prețurile cărților păreau mari și acolo lucrasem eu fără contract de muncă și domnul Poenaru nu era mulțumit de cum corectam acele jegoase cărți - căci erau groaznice - și absolut cert de câteva ori am corectat foarte bine și el găsea nu știu cum erori pe care nu le puteam face, deci cineva, sau chiar el, îmi fabrica erori în munca oricum grea și cam inutilă și el chiar era nemulțumit de timpul în care le terminam, deși lucram repede cât puteam și în termenele fixate la început. A trebuit să îmi dau demisia cu părere de rău și am povestit oricum tot pe acest blog. Acolo ajunsesem prin evreul rudă al pictorului Ghelman, care îmi dăduse nu știu de ce 700 lei pentru un tablou Ghelman, dar nu voise să îl ia și semnasem o foaie neoficială pentru el - că adică nu îl voi vinde și că el îl poate lua oricând - tabloul încă e la mine. Îi dăruisem două cd-uri cu muzică. Apoi o persoană care semăna cu el, sau chiar el - venise la editură să ceară în mod absurd și recalcitrant corector acreditat, ca și cum mă ataca pe mine indirect. Oricum, pentru corectură nu era nevoie de acreditare și eu corectam bine. Un alt aspect era că văzusem cartea de poezii a lui Horia Gârbea la vedere pe o masă, ca și cum Poenaru știa că îl cunoscusem pe acel om. În plus, am văzut cărți cu pagini care zburau și nu știu sigur dacă erau doar de probă, poate totuși așa era. Domnul Gârbea mințea oarecum, el scria de exemplu recenzii la cărți publicate la o editură închisă - Neuma, unde poate ar fi putut să mă recomande, unde erau ca exemple și multe cărți proaste de poeme, pe care el le lăuda, sau ar fi putut poate să mă recomande în altă parte sau să îmi scrie o recenzie - deci nu i-au plăcut poeziile mele. Unii peste mintea mea spuneau că, odată ce Gârbea m-a respins, eu trebuie să renunț la ideea de a fi publicată. Nu am reunțat, voi povesti mai departe.

Apoi am trimis manuscrisul pdf la editura Tracus Arte și am așteptat - și nu mi-au răspuns. Apoi m-am gândnit să trimit o altă variantă, îmbunătățită prin selecția poeziilor, mai scurtă etc. Am propus să mai scurtez și mai mult selectând mai mult, dar nu mi-au răspuns. La această editură am făcut greșeala să tot revin cu altă precizare și ei tot nu mi-au răspuns - ei spun că e normal, fiindcă toți cred că eu aș fi nebună, dar eu nu înțeleg - anormali sunt ei, fiindcă nu au de unde să știe așa ceva, poate că dacă ar fi citit acest blog ar fi înțeles că nu am fost niciodată nebună, chiar dacă m-au chinuit mult. E anormal să nu răspundă deloc, eu am acționat normal, chiar dacă fiind forțată de izolare, și era bine și normal să mă publice chiar, să fiu împreună cu ceilalți printre alte titluri, chiar dacă necitite, fiindcă nici pe ceilalți nu prea îi citește nimeni. Nu am greșit nimic, de ce omoară ? Fiindcă e evident că ei mă omoară chiar și prin respingerea poemelor, ca și cum aș fi altceva decât sunt - fiind izolată din 1984 era normal să mă accepte, eu am acționat normal cerând acest lucru și nu îi costa nimic. Oare înțelegeți? Toți mă acuză că sunt complet izolată, dar la fel s-au comportat întotdeauna din 84 (e adevărul și mereu a fost așa fără niciun motiv), la fel cum au făcut cu aceste poezii, care sunt destul de bune, acceptabile pentru publicare și există zeci și zeci de edituri. Eu am acționat mereu normal și ei mereu lovesc de moarte. Eu nu aș fi făcut așa ceva nimănui. Voi copia aici mai jos toate mesajele mele trimise la edituri sau la critici și răspunsul lor. Ei spun iar că nebunii sunt întotdeauna distruși. Și că prin nebuni ei înțeleg pe cei închiși la psihiatrie. Nu înțeleg, fiindcă e logic că dacă omul e închis la psihiatrie, pot fi și greșeli ale psihiatrilor, căci ei nu sunt zei perfecți. Cu atât ami mult dacă omul e total singur, e logic și clar că e complet la mâna familiei și psihiatrilor. Ei spun că oamenii au inventat că aș fi altceva și nu mă publică pentru a fi în acord cu acele minciuni despre mine. ???În ordine: