Viața socială, continuare 13

Azi, 15 martie 2020, ora 17 jumătate, continui povestirea de unde rămăsesem, respectiv la timpul petrecut muncind pentru editura Coresi, la corectură.
Voi povesti succint.

Poenaru Vasile, editorul, mi-a făcut cunoștință, de la început, cu fetele lui – erau două, al căror nume l-am uitat, și am dat mâna cu cea mare. Din motive necunoscute mie, el discuta la birouri cu fetele lui în engleză și tot în limba engleză le cerea să se poarte politicos cu mine. Mai mi-a spus că lui îi plac mult copiii, în special fetele. Ciudată remarcă. Am observat că fetele nu m-au plăcut pe mine de la început și apoi, când am întâlnit-o pe stradă pe cea mare, nu m-a salutat, deși mă vedea și cred că mă recunoscuse. Erau unii care spuneau că ele nu sunt de vină pentru minciunile adulților despre mine. Ulterior am făcut cunoștință și cu soția lui, pe care o numea Micaela, care amintea de mama Irinei, fosta mea colegă și prin nume de Slăvescu Micaela, autoarea dicționarului, despre care am povestit mai demult. Doamna aceasta s-a purtat frumos cu mine, cu excepția unui singur moment când m-a invadat cu aer condiționat foarte rece și se pare că am strănutat. El, uneori, mânca lacom în încăpere hrană de fast food. M-au servit cu ceai sau cu cafea, dar am preferat apa sau ceaiul, o dată. Am mai cunoscut acolo pe o altă angajată, un fel de secretară a lui, pe nume Gina Micloș, deci îmi amintea de rudele mele maghiare sau de ai lui Miclăuș, familie din Colun. Am mai dat mâna cu un bărbat, cunoscut mai apropiat parcă al lui Poenaru, dar am uitat ce și cum îl chema. La finalul relației mele cu Poenaru, în vară, o vedeam doar pe Gina și o dată i-am dat niște flori găsite de cumpărat pe stradă, așa cum stau femeile la colțuri, și ea m-a pupat pe obraz. M-am simțit puțin prost, dându-mi seama că, din cauza singurătății adusesem flori unei femei străine și poate mai tinere și că de fapt eu nu aveam nevoie și nici tendința să încalc uzanțele.

Relația mea cu Poenaru a fost distantă cu vagi urme de aparentă amicabilitate. De Paști m-a întrebat cum mi-am petrecut Paștile și i-am spus că la mama și el a insistat și i-am spus că da, a fost frumos, fiind toți pomii în floare și vreme bună. Eu, de felul meu, nu am mințit niciodată și am evitat mereu să spun lucrurile neplăcute prin înlocuirea lor cu alte lucruri pozitive, tot adevărate, care oricum însemnau mai mult pentru mine decât cele rele. Acesta a fost cel mai intim dialog pe care l-am avut cu editorul. Unii spun în acest moment că ei au avut totul în persoana mea și au distrus totul, ca proștii. (??)Mi s-a spus de mai multe ori că proștii cred că eu aș fi iresponsabilă sau impredictibilă, când, în realitate, am fost mereu cel mai predictibil om, atât în fapte cât și în vorbă, privind lucrurile din punctul de vedere curat și bun, al omului inocent, în timp ce proștii sunt vicleni și credeau că și eu eram tocită de corupție și ipocrizie.

Această poveste din viața mea se petrecea, cum am spus, în 2018, deci aveam 47 de ani. Normal că mi-am dat seama că nu aparțin aceleiași clase sociale cu Gina sau alții, așa cum abia îmi încropeam câte o ținută vestimentară, aproape mereu aceeași, cu adidașii/sneakerii mei vechi, cumpărați din banii trimiși de milă de o prietenă de pe facebook din SUA și haina groasă de iarnă la fel. Grasă și șchioapă, mergeam și pe zăpadă pas cu pas, cu grijă să nu alunec și efort muscular sporit. Mergeam la el la birouri pentru a preda textul din când în când și el îmi dădea cei 100 de lei. În zonă se aciuaseră pe trotuarul îngustat de multe mașini niște vagabonzi, prin urmare mirosul era fetid. În apropiere era o pizzerie cu pizza din aceea care nu poate fi porționată decât cu foarfeca, blatul fiind ca un material textil.

Sunt unii care au inventat că odată, când așteptam singură într-un birou acolo, așa fi avut un comportament calificat drept psihotic. Nu era, iată cum a fost: mi-era destul de rău, adică aveam o migrenă presională și eram amărâtă oricum. Așa cum am făcut uneori, simțindu-mă amețită, am încercat să mă trezesc la realitate, mai ales că nu reușeam defel să identific în ce parte a orașului dădeau ferestrele încăperii. Am văzut o parte din Intercontinental și eram și mai confuză. Era o bucățică de hârtie pe o masă și am căutat din ochi un pix, dar nu era decât dosit sub mobilier și m-am chinuit să îl scot. Apoi am încercat să desenez planul clădirii în mare, să identific cumva reperele sau punctele cardinale. Nu prea am reușit, asta a fost totul, dar mi-era rău cerebral.

Ei spun din nou că eu am fost cel mai nobil și pur om cu putință, dar niște idioți au ”politizat” viața mea, deși eu nici măcar nu m-am gândit la politică niciodată și astfel proștii credeau că eram un om de joasă speță și alții mă vedeau drept pion de sacrificiu politic, deși nu am avut nicio legătură cu vreo grupare politică sau cu alt popor și absolut sigur nu reprezentam nicio forță politică niciodată. ?? Cum? Ei zic că oamenii pur și simplu nu au înțeles nici că eram doar un om complet singur și sărac și mereu ”presupuneau” altceva ascuns în spatele aparențelor.

Unii spun că ceea ce mi s-a făcut rău mie întrece ororile lui Hitler. Nu știu la ce se referă, dar desigur tot ce am povestit e adevărul și voi continua de unde am rămas. Sper să termin în câteva săptămâni.
Din nou ei zic că au îndobitocit întreaga lume (cine?)și nimeni nu se poate trezi.

Iar au intrat cu ideea că e imposibil ca eu să fiu integrată social, fiindcă oamenii au despre mine o părere opusă cu adevărul despre mine.??!

16 martie 2020
iar amețeală și durere de cap
ei au intrat iar peste mintea mea cu ideea că vor să mor, exprimată în multe feluri, inclusiv că trebuie să închid ochii, că m-au izolat complet ca să mă omoare și că acum mă omoară etc. Păcat.
Alții, mai periculoși, cu ideea veche a lor că nu se poate face nimic, FIINDCĂ tot ce am povestit eu în scris pe internet despre viața mea e numai adevărul

Am întrebat și eu în gând ce vor să facă și nu pot și bineînțeles că nu mi-au răspuns, ei vin doar să lovească, nu vorbesc niciodată cu mine. Le-am spus că se pot face mii de lucruri, nu nimic. Ideea lor e că oamenii mă percep drept problemă a omenirii, fiindcă am fost f_tă de toți (???) Le-am spus că poate nu sunt proastă și pot să îi ajut în ceea ce nu pot face ei și pot să le ofer soluții eventual, nu au decât să mă întrebe, sau să ceară. Dar ei au arătat clar că tot e vor să facă ei când spun că nu e nimic de făcut este să mă lovească, să mă f_tă și să mă omoare. Au zis că acel nimic care îi deranjează e faptul că nu pot să îmi facă mie încă și mai mult rău decât până acum.

Voi continua povestirea de unde rămăsesem. Ieri scrisesem că soția lui Poenaru semăna cu mama Irinei, fosta mea colegă de liceu, și unii și-au bătut joc că erau ca surori. Eu foarte rar am spus ceva neclar sau oarecum greșit, iar ei sar în sus la numai o singură și mică neclaritate. Bineînțeles că semăna, dar nu fizic, ci în modul de a vorbi, tonul, și chiar rezonanța vocii.

Continui în postarea următoare. Ei spun, ca întotdeauna, că degeaba spun eu numai adevărul, fiindcă toți ceilalți mint despre mine. Nu e degeaba.