viața socială 14

Încă mai am puțin de povestit despre relația mea cu Poenaru Vasile și familia lui. Unii spun că eu mereu am fost un om prea servil, docil, blând și bun. Inclusiv față de Poenaru. Nu au dreptate, nu a fost nimic greșit în comportamentul și gândurile mele nici atunci. Oricine ar fi dorit, inclusiv el, putea să mă privească în ochi și să nu se ia după haine și ar fi văzut clar blândețea și bunătatea reale, curate, dar și inteligența și capacitatea de muncă.

Eram conștientă că Poenaru era una dintre extrem de rarele mele ocazii de a face ceva în viață și mă bucuram mult, dar totodată aveam temeri, fiindcă mereu fusesem respinsă sau lovită fără motiv. Bineînțeles că m-am purtat normal, cel mult unii să fi interpretat greșit, în eventualitatea că mă urmăreau. Cât despre servilism și blândețe, nu erau exagerate, cum spun unii, ci erau normale, dat fiind statutul meu social precar și josnic, de om bun care spera încă lumina și bucuria deplină, cu gândul că voi reuși prin muncă asiduă și corectitudine în muncă. Așadar nu m-am descurajat când el mi-a dat de corectat texte pline de mii de greșeli, care nu puteau fi corectate toate deodată automat, cel puțin nu cu programul meu word.

Fiecare text era foarte greu de lucrat și cerea într-adevăr muncă asiduă. Nu știu dacă dvs., având în vedere că adesea eu am scris texte în proză la repezeală și cu anumite greșeli, dar nu multe, puteți crede că am reușit să corectez bine aproape totul, și că nu făceam greșeli decât rar și puține. Pentru mine textele erau ca ochii din cap, aveam grijă mare să nu greșesc și corectam și a doua oară pentru a depista eventuale greșeli, puține. La început am corectat numai o dată și am observat apoi că îmi scăpaseră câteva greșeli și atunci am început să corectez de două ori.

I-am cerut lui Poenaru să îmi dea termen pentru corectarea unei cărți și la început el a refuzat, cu ideea să fac cum pot eu. Termenul m-ar fi ajutat în organizarea muncii și programul meu zilnic. Dar, deoarece la un moment dat nu am reușit să termin destul de repede, el m-a mustrat și a început să îmi ceară să corectez mai repede, uneori chiar în 3-4 zile. Am reușit corect și atunci. Necazul era că, de-a lungul activității mele acolo, am început să am migrene groaznice și îndelungate, cum nu aveam înainte și nu știu de la ce erau. Mă simțeam rău și sfârșită. Știam că sunt otrăvită, era adevărat și foarte clar adesea, după modul de apariție și derulare a simptomelor și după cum erau diversele tulburări digestive și nu numai. Dar mai eram și torturată zilnic și noapte de noapte – poate veți găsi vreun bucureștean care să vă spună adevărul despre ce mi se făcea pe stradă în jurul locuinței sau cum mă chinuiau cei care țipau și urlau în spatele blocului, evident țintindu-mă pe mine. Dincolo de aceste condiții de mediu groaznice, unii spun și acum că Poenaru este cel care mă f-tea, adică îmi dădea dureri de cap și chin în organism, desigur fără nicio problemă sexuală. Eu nu știu ce înseamnă acest cuvânt - f-t, dar am observat desigur, ca orice om cu probleme hepatice și digestive, că și Poenaru era sau mai bine zis fusese otrăvit, datorită culorii feței și formei și volumului abdomenului.

Eu nu am gândit niciodată că Poenaru m-ar fi f_t, nu știu dacă poate fi adevărat. Marea majoritate a textelor corectate de mine există încă în calculatorul meu. Sunt unii care credeau că Poenaru, ca și Zăgrean Leon, a fost plătit sau corupt să îmi facă răul și să mă ”distrugă”, ei fiind obsedați de ideea distrugerii mele de mult timp, cel puțin din 2006-2007 încoace. Textele erau, majoritatea, fie vulgare, fie plicticoase sau incoerente, ilogice, fie scabroase, fie pur și simplu delirante, nebunești și anormale. M-am gândit la un moment dat că poate el îmi dădea ce avea dosit drept texte rele sau proaste și inacceptabile pentru publicul larg, pe care unii le doreau publicate doar pentru ei și prieteni apropiați etc. Am căutat pe interent să văd dacă avea la editură și texte mai normale. Nu m-am lămurit, dar probabil că da. Ipoteza ar putea fi că ei îmi dădeau acele texte mizerabile pentru a mă distruge psihic și prin conținutul lor, nu doar prin efortul depus. Dar poate nu a fost adevărat.

Deși textele erau greu de digerat, nu făceam greșeli și nu abandonam. Am stat de mai multe ori să corectez și nopțile, deci era oricum muncă de uzură. La un moment dat Poenaru mi-a cerut, în plus, să fac recenzie pentru fiecare text corectat, la un moment dat mi-a dat o carte tipărită la el să îi fac recenzie. Cartea aceea m-a mirat din două puncte de vedere – unu că, deși era tipărită, era plină de greșeli și necorectată deci, și doi că avea foile volante. Este foarte posibil însă ca ea să fi fost un exemplar al unei inițiale tipăriri, nu varianta finală, chiar și mie mi-a dat așa ceva la prima mea corectură, ca să văd mai bine greșelile ce mi-au scăpat.

În biroul unde ținea diverse cărți de toate felurile publicate de-a lungul timpului de el, am descoperit că era și poet și avea cărți publicate. De asemenea, la un moment dat, în mod intenționat (dar nu știu dacă el știa ceva despre mine) a așezat la vedere o carte a lui Horia Gârbea, pe care eu îl cunoscusem anterior. Cred că ați înțeles deja că eu nici măcar nu m-am gîndit niciodată la Horia Gârbea sau la Poenaru Vasile și nu pricepeam ce are cu mine.

Ei spun acum că eu am fost ținută toată viața în detenție fără nicio vină.
Poenaru s-a arătat foarte amabil și îndatoritor la început și mi-a spus foarte clar că pot să îl contactez și pe facebook oricând pentru a îl întreba legat de orice nelămurire legată de corectură. Spunea că și corectura e tot o meserie care se învață ( că în timp voi progresa desigur). Ulterior nu a mai fost disponibil nici pe facebook, nici altfel. Desigur că nu îndrăzneam să îi dau telefon, nu voiam să îl deranjez și l-am sunat numai o dată-de două ori pentru a stabili ora întrevederii cu el.

Ei spun că săracii nu trebuie să se amestece cu bogații,dar nu au de unde ști că nu m-am amestecat deloc, că nu am participat la întruniri sau lansări de carte la care mergea el.
Partea cea mai groaznică a relației mele cu Poenaru, lucru care mă doare și acum, este că, la un moment dat, el a început să găsească în textele mele câteva greșeli, nu multe, pe care le evidenția când îi predam textul și oarecum mă făcea cu ou și cu oțet. Eu persistam în atenție și efort să nu fac nicio greșeală oricum, chiar dacă el mințea, fiindcă știam sigur că nu făcusem acele greșeli – erori de corectură. Într-o zi, fiind împreună cu el în biroul lui mai mic, a intrat în încăpere un bărbat înalt și uscățiv, care semăna fizic foarte mult cu vărul pictorului Ghelman, care mă introdusese la Poenaru.

Acest om este posibil să fi fost chiar acela, cel care se purtase bine și frumos cu mine în iarnă când îmi oferise cele 700 de lei pentru tablou. Este posibil să fi fost el sau cineva care semăna cu el, nu pot spune sigur, fiindcă el s-a prefăcut că nu mă cunoaște și eram sub stres cerebral puternic. Am povestit deja ce am pățit, tot în acel an, cu bărbatul care a venit la mine – sigur el – pentru colecția mea Atlas de reviste geografice și care ulterior s-a mutat în blocul meu sau venea acolo cu copilul și se prefăcea că nu mă cunoaște. Acel bărbat venit la Poenaru pentru a își publica o carte a insistat că el vrea corectură foarte bună, cu corectori autorizați, deși nu era nevoie de autorizare și nici de școală (ulterior au apărut cursuri) pentru această muncă umilă și simplă. După ce a plecat din încăpere a intrat vijelios a doua oară, ca să insiste pe acest detaliu. Ceea ce m-a lovit cel mai tare a fost că, apropiindu-se termenul de jumătate de an despre care Poenaru vorbea la prima mea întâlnire cu el, el a scornit la un moment dat greșeli pe care în mod sigur nu le făcusem la corectarea textului. Deci absolut sigur mințea sau cineva, eventual, intrase în calculatorul meu sau al lui pentru a îmi strica munca. Corectasem atentă de 2-3 ori. Mai degrabă mințea, dar nu am de unde ști cert. Ulterior el a început să se dea nevăzut și apoi a fost foarte clar că nu mă acceptă, cum spusese și în iarnă că nu știe sigur.

Astfel a luat sfârșit una dintre puținele mele ocazii de viață socială și relații cu alții întreaga viață. De activitate și ceva bani. Deci viața mea socială a fost din 1984 redusă aproape la zero, fără motiv, și eu am sperat în zadar și am avut o viață fără pată în zadar, nefiind nebună cum credeți dvs., ci un om rațional și adaptabil, care s-ar fi mulțumit cu foarte puțin, care nu ar fi făcut gafe sau scene în societate. Ulterior unii au inventat că și Poenaru, precum ceilalți câțiva oameni din viața mea, a mințit despre mine nu știu ce, altceva decât despre erorile mele de corectură. Vă imaginați deci mirarea mea când el a apărut să facă cumpărături de câteva ori la Mega Image-ul de lângă mine.

Ar mai fi de adăugat doar un detaliu, pe care cei care au citit cu atenție memoriile mele poate îl știu. Astfel se închidea cercul cu profesoara de franceză Micaela Slăvescu, care, la implorarea mea de ajutor la scurt timp după revoluție, m-a întrebat dacă aș fi dispusă să lucrez în corectură și chiar mi-a arătat cum ar trebui să corectez pe textul tipărit, fiindcă atunci nu era suportul electronic. I-am răspuns desigur că da, dar ulterior nu m-a ajutat să găsesc de lucru. Tata mă bătea violent cu pretextul că nu aveam serviciu și mă întrețin ei, dar acesta era doar pretext, în realitate nu mă bătea nici din cauza poveștii cu Zăgrean, ci fiindcă voia, din motive obscure, să mă chinuiască (el zicea că sunt posedată și trebuie să mă închidă la balamuc), cum mă chinuia de fapt și îaninte de a îl întâlni pe Zăgrean, doar că nu așa violent deoarece mergeam la liceu în lume și nu dorea să am vânătăi. Oricum am căutat, desigur fără succes, de lucru și înainte de revoluție, nu aveam cum găsi.

Mai am doar puțin de scris la acests subcapitol despre colegii mei din liceu și apoi va fi gata, ca să pot trece la următorul punct.


de foarte multe ori și de mult timp au spus că cei care au mințit despre mine sunt oameni respectați și de aceea ei trebuie să mă omoare
”Toți au mințit că ești nebună și te omoară.” ??!

Azi m-au lăsat în pace, ei zic că nu mă f_t azi, nu știu de ce. Aseară era oribil.
Au intrat unii cu ideea că li se pare incrdibil că un om fără nicio pată a fost măcelărit toată viața.
Dar ce? La început, în tinerețea mea, li se părea credibil?
De fapt, nimic nu s-a schimbat din 1984 pentru mine, absolut totul e la fel, doar că de 15 ani nu o am decât pe mama, (plus tanti Piri și bunicu, care au murit în acești ani) înainte mai erau câteva rude, dar oricum nu aveam relații cu ele.
E foarte simplu de ce am fost măcelărită, deși un om perfect fiind - am fost singură aproape complet. Acesta e principalul motiv, dar mai sunt câteva.

Alții că eu încă nu am înțeles că am fost condamnată la moarte. E imposibil. Poate fi cel mult crimă, dar condamnare nu. Am dovedit deja și veți vedea când voi termina povestea că merit să trăiesc și nu trebuie să fiu omorâtă fiindcă am suferit prea mult sau și-au bătut toți joc de mine, așa cum cred proștii. Am suferit în mod normal și am avut sentimente normale de durere și tristețe, dar nu am tare psihice, cicatrici care să necesite moartea mea, dimpotrivă, am rămas la fel și sunt ca întotdeauna numai ce e bun și frumos, la nivel intelectual bun.

Altul - că nu credea că Poenaru nu mi-a făcut niciun avans sexual. E o chestiune de bun simț - probabilitatea era foarte mică. Eu aveam 47 de ani și în viața mea au existat în total numai câțiva bărbați, sub 10 ca număr și cu relații distante cu mine. Probabilitatea să primesc avansuri sexuale ar fi fost mai mare dacă ar fi fost 100 măcar, așa cume normal pentru oamenii liberi, care au personalitate în plan social.

Am uitat doar un detaliu lipsit de importanță despre Poenaru - mi-am amintit datorită unui comentariu la o postare a mea a unei prietene de pe facebook - teoria conspirației. Poenaru avea în aparență un fel de fix legat de așa ceva, sau ceva similar, fiindcă la un moment dat vorbea cu cineva, nu cu mine, cu un bărbat, despre faptul că cineva mereu are grijă să aranjeze rotițele mecanismului (a spus altfel, nu mai știu cum, dar era aceeași idee) atunci când i se pare că lucrurile nu merg cum trebuie. Deci era o idee despre un fel de marionete și un fel de păpușari. Mie nu mi-a plăcut ideea, e o aberație, dar nu m-am băgat în conversația lor, normal.

Ei zic că oamenii toți au greșit față de mine - eu zic că asta nu contează. Fiindcă errare humanum este și fiindcă greșeala nu e greșeală cu adevărat sau crimă decât când omul înțelege că a greșit și persistă în păcat sau greșeală.

Ei zic că e vorba de o cruzime inutilă, fiindcă eu nu am avut nicio influență rea asupra lumii sau altor oameni.
Ciudată idee - să nu vă închipuiți că eu cred așa ceva:
ei zic că adevărul despre mine e foarte bun și frumos, dar nimeni nu are voie să îl spună, fiindcă e imediat trăznit
În plus, zic ei, minciunile hâde și evident minciuni despre mine (?) sunt imediat înșfăcate precum știrile din ziare de scandal și imediat crezute
????
altă aberație: ei nu suportă faptul că tu trăiești, că exiști pur și simplu, fiindcă tu ești totul
???
ei sunt obsedați de tine și fiecare cuvânt sau faptă a ta e interpretată drept altceva decât este

continui mâine