Fiind devreme și mama plecată de acasă (ieri seară iar mi-a făcut o scenă urâtă că fumez), încercând azi să nu fumez decât puțin și să mănânc puțin, sunt acum cu sepranța că voi scrie mai mult din narațiunea despre viața mea mai departe, începând deci mai de dimineață. Dar nu am dormit destul și m-a trezit frigul în casă (mama) de dimineață, cu amețeală și ușoară durere de cap.
Ați observat desigur că, atât pe facebook, cât și pe blogul meu despre viața mea, oamenii arar îmi răspund și arar citesc ceea ce scriu eu - unii zic că eu sunt omorâtă pe șest și nimănui nu îi pasă, dar cui? - arar vreo reacție sau vreun like electronic, arar vreun comentariu ca răspuns și acesta, de obicei, cu reavoință și minciună.
Această tactică a lor de indiferență au aplicat-o din multe motive, unul dintre ele fiind să descurajeze scrierea adevărului de către mine, atât fiindcă pe ei nu îi interesează, cât și findcă ei mint. Într-adevăr firul narațiunii a fost mai greu de tors datorită vorbirii în gol (și zilele astea mi-a fost mai greu) și, în plus, aceste gen de ostracizare dă impresia că oamenii nu mă acceptă și reneagă adevărul drept ceva ce nu le place, ceea ce uneori a dus la reacții de clovnerie sau scălâmbăială din partea mea, respectiv texte mai slabe despre viața mea, mai prost exprimate sau deloc și poezii proaste și care nu mă reprezintă, cum s-a întâmplat ieri când am scris una mai bună și adevărată și alta pe care nu o consider poem. Mi s-a mai întâmplat, și datorită faptului că poeziile mele au fost aproape în întregime respinse.
Continui în curând povesitrea, de unde rămăsesem. Ceea ce mă inrteresează nu este continuarea și scrisul, ci ulterioarea ei trimitere ca scrisoare în oceanul lumii.
După durerea faptului că așteptasem în zadar ajutorul fundației Motivation, am suferit diverse injurii, tortură groaznică din partea vecinilor sau diverselor găști de tineri monstruoși din curtea blocului, zi de zi. Cel mai rău fapt a fost că eram otrăvită monstruos. După diverse aventuri neplăcute deja povestite, neavând bani, am încercat de mai multe ori, aproape fără niciun rezultat, să vând ieftin unele obiecte mai acătării proprietate personală. La un moment dat mi-au picat ochii pe semnătura din tabloul de deasupra patului, despre care mamaia spunea, când eram copil, că reprezintă pe tatăl meu în copilărie. Era semnătura unui picotr, Ghelman. Am căutat pe internet și am găsit că e un pictor evreu de odinioară, ceea ce se potrivea cu ideea mamaiei că ea achiziționase ieftin de la evrei majoritatea decorațiilor din casa ei, în timpul războiului. Am intenționat inițial să îl vând, fiind foarte lipsită de bani, dar ulterior, descoperind complet întâmplător că pictorul avea un frate care încă mai e în viață, am hotărât că e mai bine să îl restitui dacă dorea, familiei pictorului, păstrând pentru mine bucuria imensă de a dărui ceva, și findcă eram complet singură m-am bucurat foarte mult de ocazia de a schimba câteva vorbe sincere, de bine și de suflet, cu ruda pictorului, pe mail, fiindcă am găsit cum să îl contactez. Am povestit mai demult pe facebook aproape totul. Pictorul m-a pus în contact cu un văr al său, care după aceea a venit la mine în apartament să vadă tabloul. Am stat mult timp de vorbă. Am insistat să îi returnez tabloul fără bani, dar el a refuzat la fel de categoric ca mine. A înțeles că nu aveam nici bani de hrană și a hotărât să mă ajute cu 700 de lei, ceea ce mie mi se părea o sumă imensă. L-am întrebat dacă acest lucru nu îl va stânjeni și dacă se va descurca cu banii.
mă întorc imediat cu continuarea - scrisesem mai pe larg ce mi-a făcut mama ca de obicei aseară și s-a șters tot, voi rescrie poate după ce termin acest subcapitol din povestire
Iar au intrat cu ideea ”ca întotdeauna, omul bun nu e crezut”. Adesea au zis că mie mi-au făcut prea mult rău pentru ca oamenii ”buni” să creadă adevărul. În opinia lor, oamenii buni sunt proști și cred că răul și oamenii răi nu există. Deși am fost evident torturată continuu și închisă 35 de ani și jumătate în aproape totală izolare, ei spun că oamenii nu cred că există deloc oameni răi și că eventual cei buni se unesc în mulțimi agitate ca să îi omoare pe cei răi, deși prin definiție răul este injuria a ceva bun și nevinovat și omul rău prin definiție e rău și face răul celor buni, mai rar celor răi. Aceste cuvinte care există în dicționar există și în realitate, chiar dacă sunt lucruri rare. În viața mea întreagă au existat în total numai câteva contacte cu alți oameni - și acelea scurte sau distante - și numai câțiva oameni răi care mi-au făcut răul antrenând respingerea mea și lovirea mea de restul oamenilor care nu știu nimic despre mine.
Spuneam despre vărul pictorului Ghelman - l-am întrebat atunci dacă într-adevăr poate să se descurce fără bani în luna care urma - având în vedere suma de 700 de lei pe care mi-a dăruia practic. A spus că da. Din ceea ce am găsit pe internet se părea că acel tablou îl prezenta lumii pe fratele pictorului, dar bineînțeles că nu am crezut că fratele artistului ar fi tatăl meu, poate cel mult în sens metaforic. Vărul lui Ghelman a scris de mână pe hârtie o declarație a mea de concesionare a tabolului pentru suma de 700 de lei, deci o hârtie fără valoare juridică, pe care eu am semnat-o fără ezitare. A refuzat foarte categoric să ia tabloul cu el, deși am insistat enorm. A spus că vrea să rămână la mine și dacă dorește să îl ia cu el oricând în viitor, pe baza acelei hârtii. Pe moment uitasem cu adevărat că eram într-o casă cu otrăvuri și că poate el refuza să ia tabloul pentru a evita demascarea unor eventuale urme de otravă. Mama renunțase la ramele vechi de la mamaia, care poate erau valoroase pentru colecționari și pusese la ambele mele tablouri – Ghelman și încă unul, nesemnat, - rame noi la un atelier apropiat. Am pus tablourile deasupra patului din dormitor, datorită multelor și feluritelor amintiri frumoase din copilărie pe care mi le trezeau. Mama nașei mele, preoteasă văduvă, picta icoane și copii după tablourile lui Grigorescu, care îi ieșeau destul de bine. Am povestit acest lucru când m-am referit la trezoreria statului și simbolurile de pe noile bancnote – Aurel Vlaicu, Grigorescu, Eminescu, Caragiale, Blaga – toți strâns și organic legați de viața mea, în afară de Iorga, ori poate nu văd eu acum legătura. În ziua în care acel om a venit la mine mi-am rupt și eu din suflet și i-am dăruit discul meu compact cu opera Boema (destul de bun) și încă unul, nu mai știu ce și un exemplar dintre ultimele din volumul meu de poezii. Mă frământam gândindu-mă ce aș putea găsi să îi dau acelui om. I-am povestit, fiindcă el a insistat oarecum, pe scurt situația mea și că nu pot găsi de lucru și nu am bani și el s-a oferit să mă ajute cu numele editorului Poenaru – poetul de pe facebook – responsabil pentru editura Coresi – numită așa probabil pentru a aminti de povestea începuturilor cărții românești la Brașov. Mi-a sugerat că omul acela ar putea să mă ajute să muncesc câte ceva, să câștig ceva bani și să am și o activitate zilnică. M-am bucurat, desigur cu moderație, dar m-am gândit că poate e adevărat. I-am povestit despre situația mea groaznică cu mama doar atâta: că nu sunt de vină că nu pot să o controlez și el s-a arătat mirat cu ideea de ce să o controlez, fiindcă oamenii nu pot să ghicească monstruozitatea fără motiv a mamei, încă din 1984.
L-am întâlnit prima oară pe dl Poenaru tot la librăria Eminescu, la o lansare de carte sau alt eveniment la al treilea sau la patrulea – ultimul nivel de la subsol, unde era plin de cărți. Mi-a explicat că editura dlui trece printr-o situație critică, dar că mă poate angaja de probă fără carte de muncă ca corector, urmând să mă angajeze real dacă reușesc, peste jumătate de an, în vara lui 2018. Urma să primesc 100 de lei pentru corectarea fiecărui text în ucenicia mea.
Acum scriam despre ucenicia în calitate de corector la editura lui Vasile Poenaru. Ei spun că el, ca și toți ceilalți oameni din viața mea, care de fapt nu au fost în viața mea nimic, a mințit despre mine pentru a îmi face rău. Bineînțeles că nu cred așa ceva, totul a fost precis cum am povestit, plus ce mai am de adăugat. Nu am avut niciodată vreo fantezie legat de minciunile altora despre mine și niciun alt gând legat de Poenaru Vasile. Ei spun mereu că eu am fost f_tă încontinuu, deși nu am greșit nimic, pentru simplul fapt că eram săracă și singură și că oamenii au avut fantasme legat de mine fără legătură cu realitatea. Și că nu m-au omorât încă fiindcă eram un om inteligent și foarte bun și ar fi lovit acest lucru (moartea mea) în ceilalți prea mult.
Voi continua imediat și, după ce voi termina subcapitolul despre relații sociale, din care mai am puțin despre munca la Coresi și apoi despre colegii de liceu din nou, fiindcă au reapărut fulgurant în viața mea și apoi subcapitolul e gata și pot să mă apuc de următorul. Azi a fost tare rău - amețeli și dureri de cap și ei zic că am fost iar f_tă încontinuu. Apa pe care am băut-o azi mi s-a părut astringentă și am avut dificultăți la urinat.
Unii au inventat azi că cei de pe facebook mă urăsc, pur și simplu fără motiv. (?!) Nu știu dacă au dreptate, dar știu că ura e aproape totdeauna, în mod sigur, fără motiv. Dar unii din cei de pe facebook sunt inteligenți sigur, deci nu au cum să urască.
după ce m-a deranjat iar senzația de constricție a esofagului, acum mă lupt cu usturimea pielii de pe bărbie...
au venit iar păsările negre-cenușii micuțe, nu sunt mierle, nu știu cum se numesc, ceva mai mici decât mierla, dar cu aripile maronii și restul penajului negru - o pereche
Azi se aniversează cutremurul din 4 martie 1977 - am să vă spun teoria nebunilor care intră peste mine - ei spun că atunci au încercat, nici mai mult, nici mai puțin, decât să mă omoare pe mine - fiindcă erau amăgiți de povestea cu ”cea dinaintea mea”. Ei spun că ei credeau eronat că eu eram buruiană rea de când mă nășteam și de aceea m-au aruncat la gunoi în copilărie sau mi-au făcut cele ce au făcut. ?? nu cred. Atunci pur și simplu eram foarte bolnavă cu febră și otită și nu era vina mea. Ei au temerea (?!) că vor face la fel cu următoarea, fiindcă s-a putut observa nebunia lor de-a lungul întregii mele vieți și în prezent. Eu nu cred așa ceva, vă asigur. Mai spuneau că pe următoarea o vor omorî din fașă și abia atunci vor înțelege etc. Oricum, vă spun sigur, nu au motiv să mă omoare acum - dar iar au început poveștile lor cu îmbălsămarea (ei spun că oamenii sunt așa proști că n-au înțeles nici că îmbălsămarea morților nu e necesară) și că nu s-a întâmplat nimic rău decât că sunt otrăvită ca să mă poată omorî.
alții au delirul clasic cu morții, dar tot legat de mine - ei spun că au scos toți morții din pământ cu speranța de a mă termina și omorî
S-a stins faima falnicei Veneții, de Mihai Eminescu: "Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!"
Iată ideile lor despre Eminescu după ce eu mi-am amintit de poezia de mai sus. ”Eminescu a fost cel mai prost dintre toți, Cristina. El, ca și tine, le-a dat totul mură în gură, Cristina, ” ?? ”toate geniile din România au avut aceeași soartă.”
”I-au păcălit ca la carte că nu tu gândești și că cineva îți dictează replici” - asta spuneau mai demult, nu azi.
la gardul vecinei și pe lângă gardul ei, avem și noi floricele, aproape în fiece an au apărut alte buruieni și alte flori, dispărând cele precedente, chiar dacă credeam că sunt perene - deci un bal al florilor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...