Ceilalţi....Infernul sunt ceilalţi, cum spunea Sartre partea I (ISC)

Acum scriu direct pe acest blog, unde oricum nu am avut decât câteva comentarii şi mai multe vizite, nu ştiu din ce interese. Am răsfoit toate postările şi pot spune că am scris aproape totul. Voi analiza cu atenţie materialul pe care îl mai am pe mail (acele scrisori le-am şi tipărit fiindcă aveam încă cerneală la imprimantă şi există încă în apartamentul meu şi probabil le voi distruge înainte să mor, este absurd să rămână din moment ce toţi îmi vor moartea şi se prefac că eu sunt nebună). Voi adăuga puţinul care mai este de adăugat. Acum iar tuşesc şi fac pe mine.

În această postare voi scrie din nou despre ceilalţi oameni din viaţa mea, deşi totul a fost răsfirat deja prin celelalte postări din acest blog şi puţine lucruri au rămas nepovestite, aproape nimic. Voi scrie succint despre toţi şi despre unii în parte cu accent de data aceasta pe faptele lor rele împotriva mea, începând cu copilăria...de fapt mai ales cu 84. Adică voi arăta clar starea de fapt. Voi enumera pe scurt şi tot ce a fost bun. Voi accentua faptul că mă omoară de când eram mică, tratându-mă drept nebună, alienându-mă, luându-mi toate drepturile. Eu nu cred că asocierea unui nume al cuiva cu povestea vieţii mele est eo ruşine pentru acel individ, în cazul în care el sau ea are o oarecare valoare umană. În realitate am fost mereu un om integru, nu sunt vanitoasă, dar faptul că am fost mereu un om normal şi inteligent, faptul că nu am păcate deloc şi că nu am greşit nimic îmi dă o anumită valoare morală de netăgăduit. Şi mereu m-am referit la ceilalţi foarte corect, am spus numai adevărul, deci ei nu au de ce să simtă lezaţi. Am arătat mereu şi toate părţile lor bune, dacă ele au existat. Sunt convinsă că o lume întreagă ştie că am fost de fapt un om perfect şi că povestea mea ar fi fost din cele mai frumoase dacă ar fi fost adevărul tot din 84 şi nu aş fi fost mişeleşte omorâtă. Deci nu văd de ce unii s-ar supăra dacă numele lor apare în povestea vieţii mele, atât de curată şi bună mereu. Uneori chiar am greşit dar numai puţin faţă de mine însămi, fiindcă am scris repede şi în condiţii dificile, şi m-am referit la anumite detalii c aşi cum aş fi greşit, mai ales în povestea iubirii mele faţă de Z, când de fapt nu am greşit nimic, doar că nu am explicat clar sau m-am exprimat puţin greşit. Nu inventez nimic chiar am avut o viaţă perfectă, citiţi totul şi veţi înţelege. Această postare va fi completată de mici istorisiri.

Care a fost problema? De ce toţi m-au omorât? De ce toţi s-au purtat aşa mereu? Sunt câteva motive foarte importante, unele sugerate de alţii, altele clar observate de mine:

1. Am fost un copil foarte sărac şi toţi colegii şi profesorii m-au discriminat şi persecutat din această cauză. Mai eram şi inteligentă şi citeam foarte mult pentru condiţia mea socială.
2. Am fost un copil foarte cuminte, nu făceam aproape niciun rău (dacă nu socotim câteva muşte şi omizi), în timp ce ceilalţi copii erau năzdrăvani şi îi loveau pe alţii. Eu nu am lovit pe nimeni niciodată, nici fizic nici verbal. şi în plus am fost ceea ce poate fi numit un om submisiv, fără nicio tendinţă de dominare a altora. Ceilalţi nu erau aşa şi la modul extrem m-au tratat întreaga viaţă drept cal de bătaie şi obiect sau animal, în niciun caz drept om.
3. Am fost un om tăcut şi liniştit. În ultimii ani unii au intrat pe mintea mea cu idei monstruoase. Printre altele ei sugerează că am fost distrusă ca oricare alt om care nu percepe gândurile celor din jurul lui. Ei spun că perceperea acelor gânduri e un lucru normal, care facilitează comunicarea între oameni şi că oamenii ca mine sunt marginalizaţi oricum şi distruşi în timp. Da, dar, ripostez eu, a nu le percepe e perfect normal. Ei spun că eu nu le percepeam fiindcă niciun bărbat nu m-a vrut să am o relaţie sexuală cu el şi fiindcă nici nu mă masturbasem niciodată. Iar ei cei păcătoşi care se masturbează între ei sau singuri (mare diferenţă nu este) ei au toate drepturile şi avantajele în lume. Da, dar, ripostez eu, de ce m-au lovit mereu cu vorbe rele şi paranoice, fără niciun sens (şi colegi şi profesori), din moment ce eu absolut sigur gândeam normal şi gândeam de bine despre toţi? Şi este vorba de gândirea adevărată, cea care nu există în vorbe în mintea omului, ci aceea profundă şi serioasă din interiorul individului, exact ca la carte. Normal că nu gândeam nimic în cuvinte în mintea mea, că doar nu eram copil mic. Dar m-am purtat aşa frumos cu toţi cu sinceritate, fără niciun ascunziş şi am dăruit iubire adevărată şi nu am ascuns absolut niciodată niciun gând! Fiindcă nu aveam de ce, tot ce gândeam era curat şi bun. Atunci de ce m-au distrus mereu şi respins şi omorât de fapt?
4. Am fost monstruos abuzată de părinţi, cu învoirea restului familiei încă de la 13 ani.

Această postare va fi prin urmare o reluare pentru a mia oară poate a poveştii vieţii mele în întregime, pe scurt, cu accent pe lucrurile esenţiale şi în special comunicarea cu ceilalaţi; veţi înţelege poate mai bine adevărul întreg decât până acum. Deoarece scriu direct pe blog, îmi voi permite să scriu cu litere îngroşate, fiindcă ochii mei nu mai sunt aşa buni ca în tinereţe.

În primul rând comunicarea cu ceilalţi în copilărie. Da, am povestit totul. Esenţial a fost faptul că eram un copil bun şi inteligent, aveam amintiri clare de la 2-3 ani, dinainte de a merge la patru ani la grădiniţă. Am avut un singur mare noroc în viaţă: părinţii m-au lăsat în grija bunicii dinspre tată şi a naşilor mei care mi-erau şi unchi. Am avut toate bolile copilăriei şi ei nici atunci nu veneau să mă viziteze, sau veneau foarte rar...părinţii nu îmi făceau daruri niciodată în afară de Crăciun sau de ziua mea, când de obicei erau lucruri mai puţin importante, fiindcă nu aveau bani. Nici naşii mei nu aveau, dar ei îmi făceau des mici daruri. Celelalte rude mă îngrijeau şi ele şi la fel cu bunica şi naşii îmi dăruiau multă iubire şi bucurie. Eu ţineam la toţi, inclusiv la părinţi. În ansamblu am avut o copilărie extrem, extrem de frumoasă şi fericită, un adevărat basm mirific şi plin de senin şi veselie. Tata nu-mi prea dădea voie să râd, fiindcă eu eram foarte glumeaţă şi veselă şi jucăuşă. La grădiniţă am fost cam timidă şi călcată în picioare de ceilalţi care erau mai iuţi şi răi, cum am mai povestit. Nu puteam fi ca ei, am explicat de ce. Eram prea lucidă poate. Am învăţat să citesc înainte de şcoală, întrebând mereu pe naşul meu câte o literă. Apoi literele s-au legat. De scris am scris doar puţin, cu litere de tipar. Oricum în clasa I m-am cam plicitisit. M-am îndrăgostit repede de colegi şi de învăţătoare, d-na Piciu. Scriam compuneri de drag de ei toţi şi de curtea şi grădina de acasă. Pe vrmea aceea, până la internarea mea psihiatrică în 1992, un rol important au avut pentru mine scrisorile, felicitările şi vederile primite, pe care le-am păstrat până astăzi. La şcoală am avut note maxime până în clasa a VIIa inclusiv când m-au adus în oraş şi clasa avea deja premianţii ei. Oricum am luat şi în clasa a VIIIa premiul III, învăţând în condiţii de stres înfiorător. Apoi am intrat prima la liceu cu note maxime, la Mihai Viteazul.

Revin la anii copilăriei. Naşul meu a avut o răbdare infinită cu mine şi m-a învăţat să fiu calmă şi fericită, cu gând bun faţă de toţi. M-a învăţat să am răbdare şi să muncesc temeinic. M-a învăţat să îmi placă arta pe lângă obiectele de studiu. M-a învăţat să iubesc natura şi să observ cu atenţie fenomenele naturale. În ansamblu m-a învăţat să fiu cuminte şi bună, fiind o combinaţie cum am mai spus între concepţii Rousseau-iste şi şcoala stoică şi sceptică, plus o doză bună de umanism. Ceea ce a fost absurd în copilărie a fost faptul că mamaia îmi tot povestea despre viaţa ei cu puncte puncte...zicea că a trăit un adevărat roman, scria poezii de pace în limba maghiară (avea caiet) şi mă cam ameninţa indirect că voi suferi şi eu mult (de exemplu ca Maria Stuart, etc), dar că prin iubire faţă de alţii şi răbdare voi răzbate. Deoarece mama mea era extrem de nervoasă şi mă chinuia mult când o vedeam, eu am crezut-o pe mamaia. Mamaia nu m-a învăţat limba maghiară, am învăţat câteva cuvinte de la fraţii şi surorile ei, care erau foarte buni şi generoşi cu mine. Eu nu am învăţat deloc cuvinte vulgare sau înjurături şi nici nu ştiam ce înseamnă când mi se întâmpla să dau peste ele la şcoală. Colegii mei aveau lumea lor şi am descoperit că eu nu comunicam bine cu ei. Eu eram mereu premiantă, mereu gata să îi ajut pe alţii, bombardată la extemporale de întrebări, în pauze la fel...ba chiar mergeam şi la fetiţe acasă să le mai ajut. Mamaia mi-a preparat de vreo două ori ziua de naştere cu colege la noi acasă. Dar eu eram o fetiţă săracă faţă de ele, cu haine cusute sau tricotate cel mai ades de mamaia, eram o fetiţă săracă crescând într-o curte şi o casă cu multe vechituri, şi într-o grădină frumoasă dar în care vecinii, nu ştiu cine, aruncau mereu gunoiul menajer. Dar ele nu mă iubeau cum le iubeam eu. Ele erau toată lumea mea (şi interioară şi în afară), în timp ce ele aveau lumea lor. Familia mă cam îngrăşase, mă cam obligaseră, rudele mamei mai ales, să mănânc mult, încât copiii mă batjocoreau că sunt grasă şi aveau motiv să mă respingă de la jocurile lor. Prin clasa a Va sau a VIa chiar şi Berariu Olivia ( o fetiţă inteligentă, colega mea de bancă, de altfel fără alte apucături rele din câte ştiu eu) s-a dus odată cu colegii la fumat. Adică cel puţin o dată a ieşit cu scandal. Eu nu ştiam nimic de lumea vulgară şi ascunsă a celorlalţi. Pe această fată urma s-o întâlnesc din nou după mulţi ani, plimbându-se pe acolo prin Voluntari, după ce terminasem liceul...m-am mirat, fiindcă ştiam că se mutase în oraş demult. Lumea bunicilor dinspre mamă, ţărani din ţara Făgăraşului, era tot aşa de frumoasă. Acolo aveam mulţi, mulţi prieteni de joacă frumoşi la care ţineam mult şi cu care inventam jocuri şi distracţii uneori zi de zi. Acolo era altfel, copiii păreau că mă acceptă toţi, nu ştiu de ce. Eu eram absolut aceeaşi. Poate doar fiindcă nu eram colegi, ori poate că aceia erau mai curaţi la suflet...Toată copilăria mi-a fost umbrită, cum am mai povestit, de un singur lucru: atracţia mea fugară la vârsta pubertăţii faţă de naşul meu, om bătrân fără copii. Totuşi îndrăznesc să spun că nu am fost vinovată, că era vina lui de fapt. A fost o uşoară molestare sexuală din partea lui. Şi oricum mi-a trecut repede şi absolut fără urme, dar nu am uitat de tot.

Părinţii mei erau monstruoşi încă de atunci, dar îi vedeam numai o dată pe săptămână, mergeam sâmbăta să fac baie la bloc şi mă întorceam duminică seara. Mama şi tata se certau, se băteau în joacă şi se împăcau. Dar se certau foarte urât. Pe mine numai mama mă bătea sau mă urechea. Tata era bun şi înţelegător, se juca cu mine mult şi mă lăsa chiar la pescuit cu el (dar nu voiam eu), vorbea frumos mereu şi nu înjura niciodată, dar nu suporta să râd, cum am povestit. El era mereu în defensivă, mama îl ataca mereu cu certuri legate desigur de bani şi rar de altceva. Mama era numai venin faţă de toţi pe la spate, spre deosebire de naşii mei care erau mereu buni şi vorbeau frumos de toţi. Toate aceste evenimente ale copilăriei (când am fost numai la o nuntă, a unchilor mei de la Sibiu şi la o singură înmormântare) toate laolaltă mi-au întărit convingerile de bine faţă de oameni şi calmul şi gândurile bune în general. Din 1984 încoace nu am mai avut niciun revelion, niciun Crăciun, niciun Paşte adevărat. Ca să nu mai spun zi de naştere. În 1984 m-au luat în Bucureşti.

Trebuie să menţionez acum faptul că principalele mele profesoare au fost acaparate de un fel de relaţie cu părinţii mei, care erau monstruoşi. Adică învăţătoarea a devenit un fel de relaţie cu ei, le-a făcut şi cadouri de cristal şi îi ajuta într-o vreme cu pui sau alte alimente fiindcă soţul dumneaei lucra la o fermă, nu mai ţin minte dacă era IAS. De asemenea mama venea la şcoala mea până în 84 cu cadouri pentru profesori şi diringintă, cu toate că eram cuminte şi învăţam bine, ceea ce a dus la bârfa şi revolta unor colege, cum ar fi Eugenia Toader, pe care diriginta a pus-o la punct. Diriginta mea era d-na Plămădeală de matematică, care a considerat că mie îmi trebuie o educaţie mai aspră, m-a bătut la palmă în faţa clasei singura dată când nu mi-am putut face tema, m-a mutat de lângă Olivia în bancă cu Lucreţia Coman fiindcă d-nei considera că am nevoie să fiu mai adaptabilă. Şi altele. Profesoară de română era d-na Gogolan, care era vecină de bloc cu mama în Colentina. Ambele doamne mi-au deventi în mod straniu meditatoare pentru admiterea la liceu şi au început să vină în 84 la noi în Moşilor unde părinţii se mutaseră de curând. Aşa era atunci obiceiul, cu meditaţii, toţi colegii mei făceau, poate în afară de cei care nu aveau deloc bani. Părinţii mei vânduseră apartamentul din Colentina unei rude prin alianţă din familia Stoicescu, respectiv preotesei, mama naşei mele. Eu probabil că m-am plâns ambelor doamne meditatoare de fpatul că părinţii mă chinuiau zilnic, oricine în locul meu ar fi făcut la fel. Ceea ce îmi făceau părinţii era monstruos, diabolic, zi de zi...am descris totul, dar mă tem că lumea nu crede cu adevărat. Eram un om perfect normal şi tata mi-a spus de la început că relaţia mea cu el s-a terminat şi a început să mă chinuiască şi el. Mi-a spus că stau acolo într-o închisoare în camera mea mică, că toată viaţa toţi mă vor călca în picioare etc. enorm de multe lucruri care par anormale sau absurde sau incredibile. Totul a fost adevărat. M-au chinuit amândoi brutal şi josnic cum nici nu vă puteţi imagina. Nu voi mai povesti încă odată în detaliu. Am fugit de două ori de acasă, m-au dus şi la un psihiatru şi a trebuit să merg, împreună cu d-na Ionescu, medicul lor de origine evreiască. Altfel tata spunea mereu să mă feresc de evrei şi de ţigani (el nu era de acord cu relaţia mea cu Luiza, o nouă colegă, despre care el spunea că e ţigancă. El avea relaţii pe care urma să le dezvolte cu diverşi evrei. Mă băteau mult, dar aveau grijă să nu mă învineţească unde se putea vedea. Când am fugit odată de acasă (asta e anecdotic) eram în uniformă şi un tânăr mai puţin educat de pe stradă m-a acostat în staţie şi m-a cerut de nevastă. Aveam 15-16 ani. D-na Gogolan avea un fiu cu un an mai mare decât mine şi divorţase de soţul ei Jean, iar acela era pacient psihiatric şi trăia în cămin de nefamilişti singur şi fără bani. Tata îi spunea ei Clanţa în loc de Tanţa când nu era de faţă. Împreună cu ea, când ea venea în vizită şi stătea cu noi la masă, toţi trei râdeau de Jean că "nu avea simţul umorului" şi păreau să se distreze copios amintindu-şi glume şi batjocuri legat de acel biet om. Nu mai intru în detalii, era urât. Ulterior mă ameninţau că semăn cu Jean şi voi ajunge ca el. D-na Tanţa avea voce mai mlădioasă şi frumoasă ca mama şi era desigur mai cultivată, dar era la fel de ţaţă. Vreau să spun că eu, fiind copil încă, eram şocată de faptul că ea stătea la poveşti cu mama ca şi fina ei Angelica (de condiţie modestă atunci, cu soţ diabetic, văduvă tânără şi adulterină). Odată le-am auzit cum răd şi chiţăie că asta e vremea lor acum că au patruzeci de ani, pe ultima sută de metri să se destrăbăleze, foloseau cuvântul să se dezlănţuie. Ştiu că pare incredibil, dar aşa era relaţia lor, adică Tanţa vorbea despre petrecerile la care mergea şi bărbaţii din jur, etc. şi mama era o ţoapă incurabilă dar Tanţa râdea şi părea să se simtă bine. Chiar şi după ani acea Tanţa m-a părăsit total şi pe mama o mai sună în ultimii ani. Oricum nu am fost apropiate. Încă mai ţin minte cum izbucneau toţi trei sau ele două brusc în râs tot timpul. D-na Plămădeală însă mi-a spus verde în faţă că deşi mama are picioare mai frumoase ca mine, ea ştie să i se opună şi nu va accepta orice din partea ei. Totuşi au avut o relaţie care a durat destul, mama a fost în vizită la ea şi la fiica ei, etc. Am fost şi eu. Şi îi vorbea cu respect, sigur persoana mea nu o interesa.

În ce priveşte colegii din clasa a VIII-a, parcă toţi au simţit că eram chinuită rău de ai mei şi au început să îmi joace o mulţime de feste. Mi-au distrus carnetul de note şi desenele mele dragi cu amintiri, îşi băteau adesea joc de mine mai mult decât de alte fete. Mă trânteau urât în zăpadă, etc. Pe vremea aceea oamenii erau reprezentaţi de diferite carnete, acum sunt reprezentaţi de o mulţime de carduri. Eu am găsit şi carnetele de student ale tatei şi am constatat că era de nivel 5-6 la note. tata mi-a povestit că fusese persecutat toată viaţa din cauza originii sale mic burgheze nesănătoase pentru comunişti. Când am mers la 14 ani să mă evalueze profesorul Ottescu (un cunoscut matematician), tata mi-a explicat pe drum că eu trebuie să înţeleg că condiţia mea socială e modestă şi să nu am aspiraţii intelectuale înalte, că nu voi putea pătrunde în lumea celor ca dl. Ottescu, oricât talent aş avea, sau oricât aş munci. Dl. acela mi-a evaluat aptitudinile matematice la nota 8. Tata era mulţumit. Tata zicea mereu că geniul e 99% muncă şi 1% talent. Da, colegii de clasă nu mă plăceau. Am avut o relaţie care mi-a plăcut cu o vecină de bloc Marina Gârju, dar după admiterea la liceu a devenit foarte îngâmfată şi mi-a întors spatele. Chiar mi-a spus pe stradă că la mecanică unde intrase ea se face carte mai bine decât la noi la secţia "superioară" de matematică fizică. Nu ştiu ce avea cu mine, eu o respectam mult. Poate a fost doar un moment de frustrare. Ulterior a a făcut trei facultăţi , a emigrat în SUA şi a avut o fetiţă. Sora ei nu ştiu. Avea o soră mai mică şi mai blândă şi cuminte, la care de asemenea ţineam. O altă colegă de clasă Irina Vişoiu, un adevărat talent la matematică, m-a înţepat de mai multe ori că eu sunt "superioară", sau că sunt prea blândă uneori (ea era băieţoasă) şi mi-a spus verde în faţă că părinţii m-au îngrăşat aşa cum se îngraşă porcul înainte de sacrificiu, fiindcă eu în clasa a 8-a, din cauza bătăilor şi urletelor mamei şi stresului zilnic m-am refugiat în învăţătură şi lectură şi m-am îngrăşat exact 10 kg în acel an şcolar. Colegii au început să mă înţepe şi legat de acest lucru. Iar Luiza, care nu era încă atunci colega mea de bancă, era extrem de plicticoasă şi sâcâitoare, ştia să bârfească colegii (eu am înregistrat-o odată), vorbea ore în şir, dar a fost poate un om mai normal în comunicare cu mine decât alţii. Am povestit deja totul despre ea. Tata spunea că e o intrigantă. Dar părinţii mei au fost o vreme prieteni şi cu părinţii Luizei. Mama Luizei, (care nici nu mi-a răspuns la salut în ultimii ani), îi dădea mamei mele reţete de dulciuri, am preparat şi eu după una. Însă, în ciuda faptului că am apreciat prezenţa Luizei în viaţa mea oarecum, în ultimii ani ea m-a chinuit, după 2007. Prin nu ştiu ce fenomen paranormal tot ieşea în calea mea pe stradă şi refuza să mă salute, deşi i-am vorbit direct. Şi chiar mi-am cerut cu umilinţă iertare dacă crede că aş fi greşit ceva faţă de ea şi eram sinceră, dar ea a refuzat să dea bună ziua. Părinţii m-au obligat desigur să dau examen la Mihai Viteazul deşi eu am plâns mult că nu voiam şi voiam filologie sau pedagogic. D-na Plămădeală a încercat să mă ajute fără succes, aşa că am intrat la acel liceu, la 5 minute de mers rapid faţă de casă.
(M-au torturat enorm toată noaptea trecută şi azi 16 octombrie 2014 şi mi-a venit şi ciclul foarte dureros. În special după-masa a fost monstruos ce mi-au făcut şi tot spuneau mereu că ei nu suportă adevărul şi vor numai minciuna să prospere. Şi mereu aceiaşi oameni ies în calea mea pe stradă. Şi se uită urât sau întorc privirea complet când trec pe lângă mine. Dar absolut tot ce am scris e adevărul curat, la fel cu ceea ce va urma).
urmarea în curând