Vise

S-ar putea să mai fi scris mai demult aceste lucruri, nu mai sunt sigură.

Am avut în copilărie un vis ciudat, care poate fi un bun exemplu de funcţionare a inconştientului sau altor instanţe ale psihicului uman.

În general, în copilărie, nopţile mele erau tare dulci fiindcă dimineaţa nu îmi aminteam niciodată visele. Bunica mă întreba: ce ai visat - şi eu spuneam mereu NIMIC. Şi aproape că nu mă înţelegea, poate uitase că fusese şi ea copil, sau poate avusese altfel de copilărie. Eu trăiam o copilărie foarte fericită, aproape fără probleme.

Apoi într-o noapte, poate pe la 10 ani, am visat un vis ciudat şi obositor. Eram într-un oraş ca un labirint, mă simţeam hăituită, ameninţată, alergam de teama a diverse pericole până oboseam şi transpiram. Mi-era cald. Era o aventură complexă pe care acum nu o mai ţin minte. Apoi m-am urcat într-un autocar, asemănător cu cele cu care mersesem în excursie cu colegii odată. Autocarul goneşte pe un drum cu multe cotituri şi apoi se face ceaţă groasă. Privirea mea este îndreptată spre dreapta şoselei şi acolo apare brusc o biserică albă la o curbă. Se pare că eu cobor din autocar ca printr-un miracol (ca în vise), dar biserica se destramă...mă trezesc cu adevărat transpirată.

Acest vis este autentic. Ceea ce mi se pare interesant nu este neapărat conţinutul, perceput drept coşmardesc de copilul care fusesem, ci ceea ce s-a întâmplat ulterior. După mai multe zile am uitat complet visul sau el a trecut în inconştient, cum spun unii. Am continuat să dorm fericită nopţile mele fără vise. După cel puţin doi ani (acum nu mai pot preciza) am visat exact acelaşi vis din nou! Şi oricât vi s-ar părea de incrediobil, acesta a fost unul dintre lucrurile cele mai ciudate din copilăria mea, poate singurul.