Dar La Dir La Da Da

Puţini dintre dvs. îşi mai amintesc poate acest cântec interpretat odinioară de Dalida. Cam aşa era refrenul şi în vremurile copilăriei mele era un cântecel uşor de fredonat şi cu valenţe energetice.

Noi, copii ai erei socialiste înainte de 1980, eram duşi (fiindcă învăţam în zona adiacentă Bucureştiului, cei de la oraş erau scutiţi) pe câmp la muncă agricolă. Eram transportaţi în nişte dube pe care eu le numeam tărăboanţe, fără ferestre sau cu ferestre foarte mici în spate, pline de praf şi cu doar câteva banchete, înghesuiţi ca vai de lume. Câte un profesor stătea în spate cu noi, ceilalţi stăteau în faţă mai comod lângă şofer. Nu ştiu dacă acela a fost un abuz din partea regimului asupra copiilor, adică munca aceea, numită practică agricolă. Este adevărat că aşa pierdeam ore la şcoală şi eram obligaţi să facem ore suplimentare sau să recuperăm cumva materia cu profesorii.

Dar cred că puteţi ghici că pentru noi copiii era şi un prilej de distracţie şi glume. Şi de joacă, fiindcă nimeni nu lua foarte în serios acele ore de muncă, nici profesorii. Şi pentru mine era frumos să descopăr cerul liber şi să învăţ mai multe despre culturi agricole pe care oricum le studiam la şcoală, să văd cum arată soia sau rapiţa sau roşiile de pe câmp. Şi nu arătau bine deloc, recoltele nu prea erau fertilizate din câte îmi dau eu seama acum şi de multe ori era secetă.

În tărăboanţele acelea eram ca un fel de saci de cartofi foarte prăfuiţi, zguduiţi când maşina sărea din groapă în groapă. Mi-l amintesc pe profesorul de muzică, dl. Stoica, de altfel foarte sobru şi aspru, care în acel momente era cald şi apropiat de copii, cântând împreună cu noi multe cântecele vesele, printre care şi Darladirladada, în adaptare pentru copiii din România. Era un sentiment plăcut şi tonifiant.

O altă amintire amuzantă este din clasa a V-a când am fost la sortat cartofi împreună cu diriginta, d-na Plămădeală. Acolo dumneaei ne-a predat primele lecţii de teoria mulţimilor şi colecţiilor. Era amuzant fiindcă în definitiv aveam acolo destul material didactic în faţa noastră pentru acele lecţii.

Pentru a fi onestă trebuie să adaug că nu eram roboţi sau maşini. După o zi de muncă destul de grea în care mai făceam şi întreceri cine este mai harnic, atât copiii cât şi profesorii obişnuiau să îşi umple sacoşele cu roşii sau alte lucruri comestibile, şi de câteva ori am făcut şi eu acest lucru. La urma urmei eu eram mai norocoasă ca alţii având grădinile mele acasă la mamaia. Apoi plecam pe drumul spre casă, cu acea dulce oboseală în corp, înghiţind din nou praf şi cântând eventual din nou, dar mai puţin. Partea pe care o furam noi din recoltă era foarte mică de fapt. Şi de multe ori câmpurile erau neîngrijite, nerecoltate sau nerecoltabile fiindcă lipsea forţa de muncă. Părerea mea este că în acele vremuri oamenii semănau mai mult decât puteau culege.

Dar chiar şi cea mai grea muncă pe câmp era o bucurie pentru mine. Întreaga mea copilărie a fost fericită şi eram înconjurată, Doamne, de dragostea familiei şi de unii profesori foarte buni la şcoală.