Amintiri din copilărie partea a II-a

II.COLUNUL

A venit vremea să scriu câteva cuvinte despre mama, pe care o cheamă Lucia, un singur nume, nu două ca naşu (Liviu Ştefan) sau tata (Victor Ironim). În sat oamenii aveau din câte ştiu câte un singur nume. Mama era fiica lui Ioan (în vârstă de 22 de ani) şi Olimpia (în vârstă de 18 sau 19 ani). Am rămas uimită când am descoperit poze cu ea bebeluş la fotograf, cu fundiţă şi aşezată ca o prinţesă pe scaun, poză pe care poate am greşit că nu am luat-o amintire atunci - a luat-o altcineva ulterior. Crescând cu părinţii şi mai mulţi bunici şi străbunici în aceeaşi ogradă, mama a fost marcată de evenimente tragice pe care le voi povesti mai încolo. La patru - cinci ani a mai avut un frăţior, Ion (Nelu). A făcut şcoala primară în sat cu dl. învăţător Panga despre care îmi povestea amintiri încărcate de respect şi nostalgie. Oricum mama mai demult era mai caldă emoţional (naşu chiar zicea, înainte să recunoasă că e jigodie, că e în esenţă fată bună). Şi eu l-am cunoscut pe învăţătorul Panga, era într-adevăr un om deosebit şi a discutat frumos cu mine pe uliţa satului. Apoi mama a făcut restul şcolii primare la internat într-un sat învecinat Cârţa, unde există o abaţie cisterciană şi de unde poate provine legenda cu badea Cârţan, astfel încât venea acasă cu căruţa probabil la sfârşit de săptămână, povestindu-mi amintiri nostalgice sau amuzante, despre diverse dificultăţi ale vieţii - se pare că acea perioadă (zic eu) a început să o transforme într-o persoană mai rece, aparent mai dură sau arogantă, fiindcă la ţară mai ales apar evidente contrastele dintre viaţă şi moarte, iubire şi ură, etc. şi florile mai gingaşe nu pot supravieţui. Satul e situat în inima ţării, în centrul ei geografic. Apoi a ajuns la Sibiu la internat la liceul Gheorghe Lazăr. Mi-a povestit mai multe lucruri, dar le-am mai uitat - nu mai ştiu de ce era impresionată de biserica Ursulinelor şi nu ştiu exact cum stătea ea sau mergea în vizită la unchiul ei Nicodin, care a devenit un chirurg de vază în oraş (director de spital) şi care avea doi băieţi, ce au ajuns după un timp medici la spitalul Elias din Bucureşti. Povestea de mai multe ori cum odată, jucându-se, au răsturnat castronul cu magiun pe jos şi apoi, copii fiind, au adunat gemul şi l-au pus la loc - cine ştie dacă l-au mâncat cu furnici sau cu praf cu tot. Cam acesta era genul de umor al mamei, dar are scuze dacă ne gândim la duritatea şi lipsurile vieţii şi poate erau unii factori care au înrăit-o treptat, nu chiar din tinereţe. Ea păstrează şi acum multe amintiri dragi despre sat şi obiceiuri vechi şi oamenii de demult. În liceu era grasă, chiar mai grasă decât am fost eu în liceu, dar părea că are prieteni destui (din poze). Am găsit şi o poză cu ea în rochie pe o motocicletă! Se pare că a avut o cerere în căsătorie în tinereţe dar nu au fost părinţii de acord. Apoi a venit la Bucureşti, a locuit pe strada Muzelor la mătuşa preoteasă un timp şi a făcut şcoală de secretariat sau aşa ceva şi apoi l-a cunoscut pe tata prin preotul, unchiul ei (tata cunoştea şi el o altă fată atunci sau înainte, am găsit o poză şi mi-a povestit şi mamaia) şi apoi s-au cununat, ea angajându-se iniţial la stat. După ani blestema pe acel preot că i-a făcut cunoştinţă cu tata de fiecare dată când regreta că nu a divorţat la timp de el. După câţiva ani au angajat-o la Ambasada Republicii Populare Congo (stat micuţ cu capitala la Brazzaville), unde a lucrat până când ambasada s-a desfiinţat, la scurt timp după moartea tatei. Interesant mi s-a părut şi detaliul că de câte ori treceam pe lângă Codlea, în drumul spre Colun, satul bunicilor, îşi amintea de fosta ei bună prietenă Otilia, ale cărei vederi le-am găsit şi eu în colecţia mamei (sper să nu mă înşel, cred că şi poza).

Mama a fost mereu o fire expansivă (aşa cum o ştiu eu) şi în general acapara discuţiile la masă când eram mai mulţi (dar şi în rest) sau vorbea mult, mâncând încet, în timp ce tata spunea că la masă nu se vorbeşte.

Voi povesti mai întâi despre drumuri, fiindcă spre deosebire de Voluntari, mergând la ţară la bunici am cunoscut bucuria drumurilor lungi. Înainte ca părinţii să îşi cumpere maşină dar şi după aceea, mergeam cu trenul accelerat spre Colun, via Braşov. În Făgăraş de obicei aşteptam cam peste o oră până venea personalul care oprea la halta Sărata-Colun, unde coboram. Când eram mică mi se făcea rău şi în tren, după ce am mai crescut m-am obişnuit cu trenul şi mijloacele de transport din oraş. Doamne cât de mult am iubit călătoriile cu trenul! În gară în Bucureşti rugam să mi se cumpere chec gustos cu mult rahat (când mama nu era cu mine sau nu era nervoasă). Pe drum admiram peisajele şi stăteam de vorbă cu oamenii din tren care pe vremea aceea erau aşa de buni şi primitori şi mă întrebau multe lucruri şi îmi dădeau bomboane sau alte mărunţişuri. Şi după ce am mai crescut am avut fericirea să stau mult de vorbă cu oamenii din tren, care îmi povesteau de viaţa lor frumos şi eu începusem să cred că ştiu să vorbesc cu oamenii, că voi fi poate de ajutor altora în viaţă, aşa visam... Da, era extraordinar, de ce erau atunci toţi oamenii aşa buni cu mine şi mă făceau să cred că lumea e un paradis şi doar părinţii mei sunt răi? La întoarcere în Bucureşti era mai simplu, veneam cu personalul tot drumul (cred că uneori şi la dus era un personal) şi ţin minte cum într-o iarnă m-a adus mama Limpi şi era zăpadă şi am petrecut aproape toată noaptea în tren, aşa o întârziere nu am mai păţit toată viaţa. Niciodată nu mi-a plăcut să învăţ pe de rost gările fiindcă vroiam să rămână totul ca un vis frumos. Gara micuţă Sărata-Colun a fost desfiinţată după 1989. Acolo era şi ghişeu de bilete şi WC şi o fântână cum e în multe gări de unde gustam apă înainte să urc în tren la întoarcere în Bucureşti.

Când ajungeam în gară unii glumeau că trebuie să iau sare în gură când cobor, că aşa e obiceiul la Sărata. Scorei era satul învecinat şi amintea de inscripţia "per Scorillo" din cărţile de istorie. Mergeam pe un drum străjuit cu plopi, vreme de vreo oră, până ajungeam în sat. La început era o luncă verde a Oltului, treceam şi peste valea Scoreiului, un pârâu unde mă jucam când eram copil, parcă şi acum simt pietrele lunecoase sub picioare, apa era limpede, femeile spălau rufe sau lână acolo, erau şi peştişori. Apoi ajungeam la malul Oltului şi treceam dacă podul nu era stricat peste Olt pe deasupra, iar dacă era stricat (de ape, furtuni, zăpezi) treceam cu bacul pe hurduzău (funie groasă) de fier, numit atunci corabie. De obicei era câte un ţigan care îndeplinea meseria de podar acolo şi avea colibă pe malul celălalt. Podul suspendat, am povestit, era prilej de jocuri periculoase în copilărie (băieţii necăjeau fetele legănându-le) şi oricum se balansa chiar la greutăţi mici, dar era desigur fascinant pentru un copil. Apoi mai aveam o bucată de drum până în capul celălalt al satului, unde era casa bunicilor, singura casă din sat cu o troiţă cu Cristos răstignit pe cruce la poartă.

Un sat între dealuri, de fapt între Olt şi Coastă, dealul care străjuia casele de-a lungul întregului sat. Când mergeam pe hotar făceam pe jos sau cu căruţa drumuri lungi în Vârtoape, Părăuţe, Su Higi (Higii erau pădurea mai apropiată de sat), la Fofelde, pe Ceteţea, în deal la cruce, în Părăuţe, la pârâul lu Achim sau altele, denumiri care mă fascinau şi pe care am început să le uit.

Uneori lunca Oltului era inundată şi atunci bunicu mă ducea peste ape în cârcă şi eu eram tare fericită în sinea mea, ca de obicei un copil fascinat de lumea înconjurătoare, atât de bogată şi mirifică. Bunicul meu a murit pe 11 aprilie 2012, cu o zi înainte de a împlini 87 de ani, Dumnezeu să îl odihnească. Dar trebuie să recunosc că frumuseţea locurilor sălbatice de acolo am început să o descopăr cu adevărat numai pe la 12-13 ani, fiindcă până atunci eram prea mică să înţeleg şi sufeream de dorul după mamaia sau fiindcă mama era prea nervoasă când era şi ea acolo şi mă plictiseam uneori să stau în sat toată vacanţa, aşa cum mă lăsau de obicei acolo părinţii. Scriam scrisori naşilor şi mamaiei şi am descoperit că mamaia se cam îmbolnăvea în absenţa mea şi sufeream şi din cauza aceasta.

Câteva vorbe despre sat. Erau casele înşirate de-a lungul uliţei principale, una lângă alta, între două izvoare cu apă de băut, dar cel din capul nostru al satului secase până am ajuns eu acolo, astfel încât mergeam zilnic după apă de băut la şipotul cristalin din celălalt cap al satului. Cam pe la mijlocul satului era o troiţă (cruce) acoperită cu boltă, unde se adunau oamenii mai demult la jocuri-dansuri sau poveşti (şi apoi noi nepoţii) şi unde era şi cântarul pentru carele cu fân. În apropiere, dar lăturalnic, mai în deal, biserica. Casele vechi aveau cruci imprimate sub streaşină şi băncuţe la poartă unde oamenii ieşeau duminica la povestit, sau stăteau bătrânele aşteptând ciurda întorcându-se seara de la păscut. Se pare că mai demult chiar şi porcii mergeau la păscut pe hotar, (aşa am auzit şi eu). Satul avusese perioade înfloritoare, existaseră case şi pe o uliţă deasupra bisericii (mai erau ruine acolo) şi am găsit poze şi am auzit poveşti despre întâlnirile cu numeroşi participanţi ale fiilor satului la cruce, fiindcă tinerii (generaţia mamei) începuseră să plece să îşi caute norocul în alte părţi. Când eram mică exista încă potcovar (am fost şi eu cu bunicu şi m-au lăsat să încing foalele şi priveam cum era potcovit calul nostru, pe nume Puiu, mare, negru cu mici pete albe şi sălbatic.)

Exista o şcoală primară care nu a fost renovată deloc până acum vreo doi ani şi magazin sătesc (şi cutie poştală în faţă) unde venea o vânzătoare cu bicicleta şi unde poposeam eu privind îndelung mărfurile şi cumpărându-mi uneori mici fleacuri. Cu emoţia şi timiditatea care mă caracterizau. Treptat am fost primită în multe din casele din sat, care semănau ca ornamente cu casa noastră (ştergare, ţoloabe ţesute în casă, icoane) şi oamenii erau tare buni cu mine, dar eu rămâneam la fel de timidă şi mi-era greu să strig lelică sau bădicu la poarta cuiva în gura mare când mergeam la cineva cu treburi. Una dintre verişoarele lui mama Limpi, Mili, îmi dădea flori frumoase, dar şi alte femei îmi dădeau (acum am uitat numele oamenilor de atunci, cred că multe femei acolo purtau numele vechi Letiţia). Exista şi cizmar, sasul Hanţ, care trăia într-o casă în capul satului aproape de noi şi unde mama Limpi spunea că m-am făcut de râs când eram mică, fiindcă am cerut cam multe prăjituri sau dulciuri din ce avea el cu soţia. Cred că eram un copil pofticios, dar am învăţat repede regulile de conduită. Regăţenii (cum erau numiţi oamenii care nu erau din partea locului şi mai ales cei din sud de munţi) aveau şi ei casă spre capul satului dinspre Vale, un afluent al Oltului pe malul căruia aveau colibe ţiganii satului, în afară de ţiganii corturari, o singură familie cu casă în sat, care s-a mutat mai apoi în alt sat. Casa noastră, descrisă de mine în alt capitol, era izolată de restul caselor, avea grădină şi curte mare pietruită. O casă veche cu ziduri imens de groase şi o casă nouă din 1956 parcă sau cam aşa ceva. Fusese o gospodărie înfloritoare, cu multă muncă, cu multe animale. Îmi plăcea să stau seara în grajd la mulsul bivolelor şi uneori cântam mici cântecele improvizate de mine, cocoţată pe ieslea opusă, unde uneori era câte o cloşcă furioasă. Mă miram că bivolii nu au şi ei nume, întrebam pe mama Limpi cum le cheamă şi răspundea invariabil Florica. Mi-era tare milă când viţelul era tăiat mai pe ascuns (dacă nu era dat la CAP) şi mă rugam în zadar pentru viaţa lui, dar carnea era gustoasă, dintre cele mai bune. Sufeream mult când vedeam ce puţin e lăsat să sugă şi cum era biciuit şi brutalizat să intre în coteţ. Eu îi mai dădeam zahăr pe ascuns şi simţeam limba aspră scormonind în palmă şi îl mângâiam pe cap. Mă mai apropiam cu vreun fruct sau iarbă şi de cal, dar cu grijă. Pe mine nu m-au lăsat să mulg, fiindcă bivolii sunt din fire animale periculoase, chiar şi mama Limpi a suferit de pe urma lor. Iar calul era mare şi nărăvaş, nu m-au lăsat să călăresc (alte fete din sat treceau călare pe uliţă şi le invidiam puţin), odată mama Limpi a ajuns în spital după o lovitură de copită şi a suferit destul din acea cauză. Dar am o poză călare, m-au suit odată pe cal ca să îmi facă o plăcere, desigur sub control strict. Seara când venea ciurda mai stăteam de poveşti cu buna şi lelea Frosina la poartă, înarmată cu un băţ (inutil desigur). Dacă eram prin curte trebuia să mă ascund, mai ales dacă purtam haine roşii, fiindcă se spunea că roşul înfurie bivolii, după cum calul se sperie de umbrelele negre. Alte lelici din apropiere erau Ana, care nu îmi plăcea fiindcă mă săruta destul de impetuos şi îmi lăsa dâre de salivă şi Ileana Bărî, care locuia în casa din faţă şi îmi aducea pere mici moi, dulci, mălăieţe-lungureţe, în şorţ. Săraca, era surdă şi după ce a murit Geni Bărî, soţul ei (ştiu că el a murit primul), mi s-a spus că ea s-a dus odată singură la lacurile artificiale din preajma barajului construit pe Olt începând cu 1984 şi după o zi-două au găsit-o moartă în nămol. Un alt vecin într-o casă din faţa casei noastre era domnul Tatu, i se spunea domn fiindcă se pare că nu era ţăran get beget. Avea o fiică cumsecade, i-am uitat numele, care vorbea frumos cu mine şi care avea grijă de fratele ei handicapat. Dintre numeroşii oameni din sat pe care i-am cunoscut aş putea aminti acum pe bădicul Dionisie, care locuia nu foarte departe de noi, avea operaţie la gât şi vorbea printr-un aparat, era abonat la revista Magazinul şi mă oprea în uliţă când mă întorceam de la şipot cu ulciorul. Îi plăcea să stea de vorbă cu mine, spunea că sunt o fetiţă foarte inteligentă şi m-a invitat şi la el în curte, servindu-mă cu bomboane mentolate, care desigur existau în abundenţă în casa lui.

În casa noastră existau ca şi în casa mamaiei multe vechituri şi taine dar aici cu multă ordine şi curăţenie. Se spunea că bunicii avuseseră icoane valoroase pe sticlă, dar o rudă de la oraş i-a păcălit şi le-au dat pe toate, plus nu mai ştiu ce. Periodic bunicu arunca vechituri la "Făurişte", un loc special fiindcă pe vremea aceea nu existau maşini să colecteze gunoiul. În casa veche totul era lăsat ca mai demult - erau sobe de fontă (sau nu ştiu ce metal) care dau căldură mai mult pentru scurt timp, dimineaţa era rece tare, blide multe atârante de stinghie sau de pereţi, tavan din bârne groase şi podile (plăci de lemn) pe jos, acoperite cu preşuri din resturi. În camera unde dormeau bunicii era un nailon protector sub care am sufocat eu odată un şoricel. Dar am rămas mult timp pe podea cu el dedesubt sub palmă, fiindcă mi-era frică şi scârbă să îl scot - a venit până la urmă buna şi l-a aruncat mâţei care nu s-a atins de el. (Unde sunt şoareci sunt şi şerpi de casă - am văzut odată unul în grăjdel unde ţineau porumbul pentru găini). În sertarul mesei exista încă în 2011 penarul vechi de lemn cu creioane şi pixuri , de unde luam eu instrumente de desen când eram mică şi îmi desenam prinţesele şi zânele. Erau şi creioane chimice pe vremea aceea, am luat unul ca amintire când am fost acolo în toamna lui 2011. Pe pereţi erau icoane simple, copii imprimate pe hârtie, în faţa cărora mă rugam lui Dumnezeu să mă ierte pentru greşeala aceea de care spuneam că strângeam coapsele (dar nu atingeam zonele sexuale cu mâna) şi îl rugam pe Dumnezeu să îmi dea putere să renunţ la acel obicei, ceea ce am reuşit la pubertate. Mă fascinau armuroiaele (nişe-dulăpior în perete), într-una buna ţinea ochelarii, cărţile de rugăciuni şi lumânări pentru furtună (la moartea bunei am luat eu ochelarii ei pe care nimeni nu i-ar fi luat, bunicu i-ar fi aruncat şi am luat şi o carte de rugăciuni, fiindcă ţineam mult la buna şi vroiam să am o amintire concretă, dar după ce a murit tata mama mi-a luat acele obiecte, în ciuda insistenţelor mele, ea mi-a luat de multe ori lucrurile sau hainele împotriva voinţei mele), în cealaltă armuroaie bunicu ţinea pozele vechi şi actele. Mă fascina şi maşina veche de măcinat chiperul (cu manivelă). Nu mai ţin minte dacă bunicii aveau televizor, dar frigider nu a fost mult timp. Întreaga gospodărie era într-o stare prosperă, dar desuetă, păstrând tradiţii vechi, fără nici un semn de modernizare, ca şi cum timpul stătuse în loc, dar în mod frumos. În alte case din sat oamenii mai renunţaseră la vechituri, aveau mobile mai noi, mai puţine laviţe sau ştergare vechi, dar mie îmi plăcea aşa de mult la noi! În camera bunicilor era un ceas cu cuc, pe care l-a luat Nelu (fratele mamei) ulterior şi o maşină de cusut asemănătoare cu cea a mamaiei. Erau atâtea lucruri de descoperit prin toate colţurile. Şi multe nu s-au schimbat de atunci până azi, fiindcă nici atunci, nici azi nu au fost bani pentru schimbări, dar mama spune că bunicul meu fusese dintr-o familie aşa zis de chiaburi, dintre cei mai bogaţi din sat odinioară, pierzând la naţionalizare totul. Bunicu era mândru de trecutul lui, numind alţi oameni din sat în diferite categorii, după avere şi statut: om gospodar, om slab, etc. Tatăl lui fusese măcelar şi deci pare clar că avuseseră avere mai mare. Dar de fapt nu pot fi foarte sigură.

Să vorbesc despre familie este foarte complicat. Când eram copil, fiindcă primeam multă dragoste şi atenţie din partea familiei, dar şi din alte motive, ajunsesem la un moment dat să am un cult al familiei, să fiu prea mândră de originea mea. Astfel mi-am făcut odată şi arborele genealogic. În casa veche m-am urcat (ţinându-mă de sfoara de lângă scară, cum era acolo ) în pod şi am cotrobăit într-o ladă veche, legând informaţiile găsite în actele de acolo cu cele din armuroaie (acte şi poze). Ştiam mai demult cum erau înrudiţi între ei bunicii şi străbunicii mei, cum îi chema şi ce soartă au avut (acum amintirile s-au cam şters, oricum era complicat. Numele de fată al bunicii era Barb, am văzut poze cu eroul mort în război, fratele ei, poze cu ea la 17 ani la nuntă şi cred că şi cu mama ei, tot în costum naţional, în plus am auzit nu doar de Mili ci şi de alte rude ale ei din sat, de pildă verişoara Mărioara Huiului. Şi ea se pricepea bine la ţesut şi la pregătit costume naţionale tipice. Astfel, am aflat cum numele bunicului s-a schimbat din Sarafin în Popa, cum moşul Nicodim (nu chirurgul) a trăit aproape 101 ani şi apărut în ziar votând la 101 ani ( erau şi bunicii tineri în fundal), cum au făcut armata sau războiul, cum aproape toţi au fost longevivi, chiar dacă în general au avut doi copii (şi mama lui mama Limpi din câte ştiu). Unele rude ale ei au rămas fără casă şi au venit să stea în ograda moşului măcelar şi săracii dormeau într-un fel de şopron. Ei erau cei buni şi blânzi din câte povestea mama, iar moşul Onea, tatăl lui bunicu, era rău. Evenimentul de care spuneam la început, care se pare că a impresionat-o pe mama, este că moşul al micuţ, când trăgea să moară, a fost ţinut în grajd, în iesle sau aşa ceva şi probabil chinuit. Numai după 89 tata avea o expresie urâtă - eu nu suport cuvintele vulgare şi nu au existat în viaţa mea până pe la 18 ani - "facerea de bine: f...e de sine". Verişoara lui mama Limpi, Mărioara Huiului, care a murit destul de tânără de cancer, lucra în Sibiu la o fabrică de dulciuri şi îmi dăruia mereu napolitane, staniol, esenţe parfumate, avea casa aproape de a noastră. Ţineam mult la ea. Bunicii mei se înrudeau cu mulţi oameni din sat (satul fiind mic mai toţi se înrudeau între ei) şi aveau vreo două sau trei perechi de fini. Primul mort pe care l-am văzut în viaţa mea a fost Roşcoaia, o bătrână de peste 90 de ani prin care mă înrudeam de departe cu multe din fetele cu care mă jucam şi prin care se înrudeau ca veri de al treilea chiar şi Nelu, fratele mamei, cu viitoarea lui soţie, Genica. Oricum înmormântarea mi-a lăsat un gust amar fiindcă era vară şi moarta începuse să curgă, să miroasă urât şi erau multe muşte, dar ca toţi copiii uitam repede lucrurile neplăcute.

La mort în sat era obiceiul să se împartă jângle la cimitir (colăcei moi şi pufoşi de pâine împletită, uşor dulce, care îmi plăceau mult) şi apoi se mergea la masă la casa mortului sau eventual într-o sală (după ce nu a mai fost funcţional în magazinul sătesc de exemplu, sau dacă nu în şcoală). Acolo nu era obiceiul de a se împărţi colivă şi alte pomeni ca pe lângă Bucureşti.
Bunicul avea o soră cu patru ani mai mare la Bucureşti, Maria, căsătorită cu preotul Şerban Gheorghe. Mama avea dinspre ea doi veri primari: Gheorghe, zis Puiu, care a murit pe 31 decembrie 2010 la 70 de ani după suferinţe îndelungate de tumoră cerebrală (benignă) şi operaţii pe creier şi Ovidiu. Nenea Puiu cu soţia lui Olguţa veneau la Colun la noi mai des, împreună cu fiul lor Andi (Alexandru), cu mai mulţi ani mai mic decât mine. Încă mai am diverse poze, inclusiv aceea în care nenea Puiu se distra de noi doi copiii (dar cu umor, nu cu răutate) făcându-ne o poză pe oliţe, printre muşcatele de lângă uşa casei noi. După un timp şi-au cumpărat casă în Colun unde veneau să se odihnească şi cu părinţii lui tanti Olguţa. Şi eu am ajutat la curăţenia iniţială a casei fiindcă îmi plăcea să ajut (prost crescută veţi zice, fiindcă apar ca o servitoare sau prea expansivă în nevoia mea de a ajuta, de a fi cu ceilalţi, odată am ajutat la curăţenie şi în casa unei fete Simona, o altă vecină şi mama Limpi s-a cam supărat când a auzit). Acei unchi au fost în general buni cu mine, nenea Puiu ne ducea când eram mică în excursii cu maşina la Bâlea de exemplu, făcea poze, când am mai crescut m-a dus şi înapoi din Colun în Bucureşti şi au fost singurii din familie care au mai venit în vizită la părinţii mei şi după 1989, când familia mea a devenuit cam izolată. Un singur lucru nu l-am înţeles: de ce după 1990 nu mai aveam grădina din Stoicoi şi o aveau ei, lângă casa lor, dar cred că a fost un fel de schimb cu mami, preoteasa. Înainte mergeam acolo cu buna sau mama Limpi, săpam şi culegeam cartofi, fasole şi mă bucuram de tufele de zmeură parfumată roşie sau galbenă, soi bun şi cu fructul mare, pe care nu îl întâlnisem pe piaţă în Bucureşti. (Pentru cine nu ştie zmeura galbenă este parfumată, dar nu prea are gust). Nenea Puiu avea voce frumoasă de bas şi cânta cântece ardeleneşti la petreceri. Şi preotul Şerban, tatăl lui, cânta.

Fratele mai mic al unchiului Puiu, Ovidiu, este căsătorit cu Lucica (aşa îi spuneau poate ca să o diferenţieze de mama sau poate din alte motive), având o fată Monica. Ei au fost o familie cu succese şi bani. Până în 84 veneau uneori în vizită la părinţii mei la bloc, chiar cu Monica la ziua mea de naştere, fiindcă înainte de 84 mi se serbau zilele. La Colun veneau rar, nu stăteau mult. Mama spunea că îi place mai mult de Lucica decât de Olguţa. La înmormântarea tatei, în 2005, în afară de fratele mamei cu familia lui numai Lucica a venit şi a stat puţin (dintre celelalte rude). Nenea Ovidiu a fost şi el inginer din câte ştiu, ca şi fratele lui, dar făcuse şi o parte din Seminarul teologic după care a renunţat. El venise în vizită şi la Voluntari (deşi de acest detaliu nu mai sunt chiar sigură), nenea Puiu din câte ştiu nu.

Revenind la atmosfera de la Colun. Nu mai am multe amintiri din copilăria mică dar era tare frumos. Aveam bunici tineri care mă răsfăţau şi aveau grijă de mine. Grădina era superbă şi rotundă ca un măr, (adică un deal micuţ, un ţugui de pământ în spatele casei) cu iarba ei moale şi primitoare. Îmi amintesc o zi minunată în care au venit în vizită nişte rude de la Sibiu, două surori, Aurora şi pe cealaltă nu mai ştiu cum o chema. Eu citeam şi coloram o carte cu poezii pentru copii de Arghezi. Aurora şi sora ei s-au jucat cu mine, m-au ajutat cu răbdare să colorez (Aurora era blândă şi liniştită şi senină, una dintre figurile feminine luminoase din viaţa mea. După mulţi ani am aflat că a rămas fată bătrână. Dar şi sora ei, mai vioaie, a fost gentilă, drăgălaşă cu mine). De buna am mai povestit. Se juca şi ea cu mine, mă ducea la biserică cu busuioc din grădină, mă ducea la prietena ei Leonora, care venea şi ea la noi. (Povestea cu gaia Noii a rămas proverbială: peretele din şipci al bucătăriei de vară, aşa zis "su şopul", avea o gaură exact în dreptul unei laviţe sau scaun pe care şedeam înăuntru. Lelica Leonora ieşea în curte şi băga degetul prin gaură să mă gâdile şi să se joace cu mine, să mă sperie. De unde şi denumirea de gaura Leonorei, pronunţată greu de copilul ce eram drept "gaia Noii"). În curte, atârnând în nucul bătrân, aveam un dădăuş în care mă legănam şi făceam acrobaţii. Îmi plăcea să mă joc cu buna aruncându-i mingea din leagăn şi ea mi-o arunca înapoi s-o prind din zbor, am şi o poză. Îmi plăcea gimnastica artistică şi aveam ca idoli pe Teodora Ungureanu, Emilia Eberle, Nadia Comăneci ş.a., ale căror poze au stat mulţi ani lipite de peretele privatei (apoi bunicu a început să pună acolo calendare vechi sau noi). Eu însămi mergeam ca pe bârnă pe ghizdul şipotului părăsit de lângă noi, la început şi alte fetiţe se luau după mine. M-au lăsat când eram mică să mă joc şi cu ţigănci, dar apoi am făcut păduchi şi apoi mi-au interzis. Aveam păpuşile mele din coceni de porumb, castele din coceni lângă sobă. Când era frig îmi înveleau picioarele în tricoturi de lână şi mi le puneam în brotin, adică în cuptorul sobei de tuci (fontă) sau pe o cărămidă fierbinte.

Mama Limpi era şi ea bună cu mine - pe lângă mâncărurile delicioase, pâine de casă, cozonaci superbi, plăcinte incredibil de delicioase, cânta frumos colinde de Crăciun şi mă învăţa şi rugăciuni. De sărbători veneau şi colindătorii şi era foarte frumos, odată am avut chiar şi un brăduţ, cu toate că acolo brazii sunt rari, nu ştiu de unde l-a luat bunicu. De la mama Limpi ştiu rugăciunea "bucură-te Marie". Se juca cu mine serile, ne "burduşeam" în pat înainte de culcare, bunicu a adus odată piedica de picior a calului să mă lege în glumă că eram prea neastâmpărată. Râdeam cu toţii şi era atât de frumos. Mama Limpi ţesea mult iernile la războiul vechi de lemn şi m-a dus în sat la urzitoare şi m-a lăsat şi pe mine să bat la război puţin şi să torc la şezătoare, pe mine mă fascina ciclul lânii, de la tunsul oilor până la covorul ţesut. Şi ea croşeta, dar mai puţin, mai ales cheptare de lână şi şosete groase sau mănuşi fără degete. Bunicu era cum am spus avizer la depoul din Sibiu şi îmi aducea franzelă proaspătă şi Sicola (suc) din Sibiu şi dulciuri poate. Stăteam lângă el la masă şi priveam cum băga patroanele de sifon în butelie şi mă distra cum fâsâiau - apoi el îşi făcea "carcalete" cu vinul acru din pivniţă, îndulcit cu puţin zahăr. Avea obiceiul prost să mă strângă tare de urechi, mă durea ca naiba, dar pentru el era un semn de afecţiune şi spunea că am urechi de bubou (ce-i aia nu ştiu nici acum). Îmi plăcea să îl privesc cum bate coasa, la fel cum îmi plăcea să îl privesc pe naşu meşterind în curte şi grădină. Ca şi naşu şi el omora câinii, dar câinii bătrâni, care nu mai erau de folos în ogradă, pur şi simplu îi împuşca.

Cel mai urât lucru din familie acolo era modul în care o tratau pe buna - exact ca în povestea pentru copii din clasele primare, dar de fapt mai rău. Buna era o femeie bătrână şi chinuită şi muncea totuşi în grădină şi le făcea mâncare şi clătite sau împăturate. Mărunţea şi napii pentru porci şi făcea şi alte treburi. Dar o suduiau mereu, o batjocoreau, o certau încontinuu până mi se făcea lehamite şi vedeam chiar lacrimi în ochii ei. Ea stătea iarna în Bucureşti la fiică. Desigur nu avea voie să stea cu noi la masă, mânca chinuită (fiind şi gârbovită de bătrâneţe) într-un colţ al laviţei, cu farfuriile sau tacâmurile mai rele. Din câte ştiu nu o băteau şi nici pe mine nu m-au bătut niciodată bunicii. Ea se răzbuna blestemând în surdină sau povestindu-mi mie că nora ei e aşa rea fiindcă seamănă cu mama ei, care a murit de răutate, luată de vânt pe sus. În realitate străbunica aceea nu cred că era rea, dar a murit timpuriu de cancer ovarian sau uterin, deci tot luată într-un fel de vânt. Buna îmi făcea şi de deochi când mă durea capul după vreo plimbare prin sat: lua 9 tăciuni parcă şi îi stingea într-o cană cu apă curată din care eu trebuia să sorb de trei ori, dacă tăciunii se duceau la fund însemna cred că eram deocheată. Apoi rostea şoptit descântecul din care eu nu înţelegeam aproape nimic fiindcă era bolborisit încet şi fiindcă erau şi unele vorbe urâte - de e bărbat să-i crape b...le, să, etc, de e femeie să îi crape ţâţele, etc., de e vită etc...să rămâie Monica luminată, curată, ca de Dumnezeu lăsată. Chiar şi mama Limpi era de acord cu practicile acestea magice. În rest buna era foarte bisericoasă, nu o judecaţi aspru fiindcă în zilele noastre foarte multe femei de la oraş sunt cam aşa, chiar dacă nu fac descântece cred în parapsihologie, bioenergie, bârfesc mult şi au diverse ritualuri în afara celor sfinte, dar în schimb sunt cele mai ardente enoriaşe (Am cunoscut şi eu câteva). Acolo zilele săptămânii erau zile de lucru şi duminica era cu adevărat sfântă şi sărbătorile creştineşti frumoase. Preotul venea în fiecare casă cu botezul, stătea mult şi sfinţea şi apa în ulcioarele oamenilor lângă şipot. Şi lui mama Limpi îi plăcea să meargă la biserică şi cânta cu glas subţire. Bunicu nu mergea şi după ce a venit preotul nou avea scuză că din cauza preotului. Noi aveam strana în corpul bisericii unde stăteau bărbaţi şi femeile mai respectate; eu nu mă simţeam tocmai bine în centrul atenţiei în timp ce femeile celelalte se înghesuiau în pronaosul din spate. Mă fascina modul în care preotul venea cu cădelniţa. Odată la evanghelie am îngenuncheat puţin teatral şi mult timp mă rodea remuşcarea că era un păcat, fiindcă aveam atunci gândul nu la Dumnezeu ci la modul în care mă vedea lumea stând pe preşul acela. Preotul cel nou era mult bârfit în sat (acum câţiva ani l-au omorât nişte ţigani) fiindcă fusese se pare membru de partid, lucrase într-o fabrică şi apoi simţise chemarea către Dumnezeu, îşi părăsise nevasta sau nevasta pe el şi lumea spunea că trăieşte cu Nuţa Marcului, vecina. Avea un băiat pe nume Victor. Am fost odată la el acasă, nu mai ştiu de ce. Se lua de mine când treceam pe uliţă şi eu roşeam toată, mă tachina puţin. Oricum omul trăia într-un sat mic cu venit modest, singur, în fosta casă a preotului al unit, fiindcă odinioară în sat existaseră două biserici, una grecocatolică, la care au fost un timp şi bunicii mei şi una ortodoxă. În faţa casei preotului mi s-a întâmplat o poveste amuzantă cu un curcan - veneam de la şipot cu apă dulce acasă (preotul spunea zâmbind că ulciorul e mai mare ca mine) şi m-a atacat un curcan (mai sărise odată pe mine un cocoş alb la cuscra în curte) şi se tot foia în jurul meu. Eu am hotărât să nu mă mai mişc şi am rămas statuie în mijlocul uliţei până a venit preotul sau altcineva şi a gonit dihania (fiindcă citisem că e mai bine să faci pe mortul dacă te atacă o fiară sălbatică).

Existau şi alte bârfe în sat. Se povestea mai şoptit că fiica regăţenilor ar fi făcut demult un copil, o fată Geanina, cu taică-su! Mai târziu mama Limpi povestea că vecina Simona ar fi fost violată, batjocorită nu mai ştiu cum în Sibiu parcă. Eu am detestat mereu bârfele, chiar şi copiii erau aşa şi eu nu mă integram între ei, eu nu răpândeam zvonuri, eventual false, şi cărţile sfinte spun că este un păcat. Dar cărţile de psihologie consideră că bârfa e un fenomen normal care ajută la obţinerea coeziunii în diverse grupuri din societate. Eu aveam tendinţa să fiu mai sceptică, să nu cred în clevetiri.

O altă poveste cu lumini şi umbre este cea legată de cuscrii noştri, părinţii Genicăi. Nelu, fratele mamei năcut în 1952, ajunsese pe la 28 de ani neînsurat (după ce făcuse şcoala de subingineri în Sibiu parcă, oricum ştiu că stătea în gazdă, părinţii l-au ajutat mult şi chiar şi eu am fost cu mama Limpi odată la Sibiu la el şi îi duceam mâncare; stătea la demisol într-o vreme, îi duceam şi ciorbă în cisterne micuţe de aluminiu). Eu am avut mici probleme cu Nelu în copilărie. Odată familia mi-a spus că ei au auzit că există o metodă epntru a mă îngrăşa: să merg la mare mai întâi şi apoi la munte şi să fiu îndopată bine. Se pare că metoda a funcţionat în cazul meu, eu mă simţeam frustrată şi necăjită şi Nelu m-a jignit că arât otova, râzând de mine de faţă cu mama. Iar altădată eram la ţară şi Nelu se burduşea cu mine în pat şi am simţit cu adevărat uşoare senzaţii sexuale, deşi eram copil, dar nu a fost ceva exagerat, doar puţin.

Am asistat la discuţii în familie despre cine trebuie să fie aleasa lui, aveau se pare de ales. Nelu nu prea vroia nimic, oricum mereu a fost un tip cam flegmatic. Bunicii insistau că trebuie să o ia pe Genica totuşi fiindcă este din familia cea mai bogată (cuscru era preşedintele CAP-ului). Nelu se cam strâmba, dar până la urmă aşa a fost. Genica nu părea aşa frumoasă, dar părea fată bună. Avea la nuntă 22 de ani, încercase în zadar să dea la medicină (mi-a dăruit mie mai târziu un compendiu de anatomie) şi apoi s-a angajat ca tehnician – desenator. A fost nunta lor în 1979 sau 1980, prima şi dintre puţinele nunţi la care am fost. Mamaia mi-a cusut o rochie dintr-un material frumos, roz, şi am mers la Sibiu cu naşii şi părinţii. Cred că am stat o zi la hotel. În ziua nunţii eram tare emoţionată şi fericită, naşa m-a pieptănat frumos cu cosiţe împletite pe margine (aveam părul lung şi mai moale atunci, mama a fost mereu foarte neîndemânatică, poate chiar mai mult ca mine în anumite aspecte) şi apoi am fost cred şi la casa miresei, adică la fetele cu care urma să mă joc în sat de multe ori - Dorina, Adriana şi Gina - la care ea stătuse o vreme sau le vizita familia. Eu nu o cunoscusem pe Genica anterior şi eram obişnuită să spun tuturor adulţilor tanti, aşa că m-a mirat când ea mi-a spus să îi spun pe nume că e prea tânără (fetele de care am spus o chemau tot Genica). Spre bucuria mea m-au făcut domnişoară de onoare, împreună cu Adriana sau Dorina. Adriana era cu un an mai mare, Dorina cu trei, Gina era micuţă, nu ştiu dacă a fost la nuntă. M-au urcat în maşină cu lumânarea mare lângă Adriana şi atunci am trăit unul dintre puţinele momente urâte din viaţa mea (oricum nu am avut decât câteva greşeli în copilărie, le-am descris pe toate) şi anume că am invidiat-o pe Adriana că avea sclipici în păr la fel ca mireasa şi mie nu îmi puseseră - ulterior m-am autoînvinovăţit poate excesiv, fiindcă aşa cum am povestit, eram o perfecţionistă, una dintre trăsăturile mele exagerate. În biserică a fost frumos (la catedrala mare), eu stăteam de partea miresei. Naşi erau doamna Adeluţa şi soţul ei, cred că tot Dorin îl chema, ca pe fiul lor, familie de medici provenind din familia Suma din sat, una dintre cele ce păreau mai respectate. A fost nuntă cu dar cum se obişnuia atunci şi acum din câte ştiu, la masă stăteam lângă naşu şi m-a impresionat că naşii mei au dăruit o sumă imensă pentru vremea aceea - 1000 de lei, în condiţiile în care salariile erau cam de 2000 de lei - dar aşa erau ei; cel care a strigat darul s-a încurcat şi nu a ştiut să spună fratele cumnatului şi au rămas ca "nişte prieteni de la Bucureşti". Am şi o amintire mai neplăcută, o pioneză cum le spun eu, fiindcă pe masă era muştar moale şi naşu a glumit către mine "caca de copil mic" şi mie mi-a fost puţin scârbă. (Şi Nelu a avut mult timp o vorbă a lui pe care o tot repeta - caca-maca). Noaptea târziu am mers în sat la cuscri şi acolo cuscru (tot Nelu îl chema) a început să cânte (cum făcea la petreceri, el fiind asemănător din anumite puncte de vedere cu naşu) cântece de petrecere şi doine cu o voce despre care toţi spuneau că e superbă, mama l-a înregistrat odată pe casetă, dar ca şi alte casete şi aceea s-a pierdut). Cânta "cine n-are dor pe vale", "cât o fo' vara de lungă" şi altele. La "cât o fo' vara de lungă" adăuga o modificare specifică vremii ceauşiste: "n-am furat ca să-mi ajungă, dar la vara care vine o să-mi iau sacul cu mine". Fiind preşedinte de CAP, este posibil ca lumea să îl fi bănuit de hoţie dar eu ştiu sigur că nu exagera în acest sens, poate mai smântânea şi el puţin oalele, oricum avea o gospodărie bogată şi muncea mult cu Taţiana, soţia lui - până a murit în 2010 sau în 2011. În ultimii ani ai vieţii devenise bisericos, frecventa biserica la fiecare liturghie de duminică sau de sărbători. Cuscrii locuiau pe Grui, uliţa secundară care pleca de la noi de la poartă şi ajungea la şcoală şi aveau o casă mai nouă. Defectul lui era că îi plăcea uneori să bea şi mai ales că era muieratic, aşa auzisem eu. Umbla vorba că trăia cu ciobăniţa Mimi, dar eu nu ştiu dacă e adevărat. O cam bătea pe soţie, care era o persoană blândă şi plângăcioasă, mereu în defensivă (aşa o ştiu eu), ulterior operată uterin sau ovarian, varicoasă şi de mai mulţi ani, în prezent suferind de picior (a şi căzut şi nu s-a vindecat complet). Îmi amintesc cu plăcere de fapt un episod romantic ca din romanele ruseşti (eram copil şi impresionată mereu de partea frumoasă şi bună mai ales) când cuscrii m-au dus cu sania într-o iarnă la Glâmboaca, la ciobani. Am uitat cum îl chema pe cioban. Avea un fiu Ghiţă şi o fiică Mioara, al cărei portret în creion l-am făcut destul de frumos într-o vară. Cuscru s-a îmbătat rău atunci şi pe drumul de întoarcere a început să se certe cu soţia şi s-o lovească(era noapte geroasă, cred cu stele, era într-adevăr frumos pentru mine, singura plimbare cu sania cu cai din viaţă). A fost destul de urât şi periculos pe drumul în pantă. Dar în ansamblu a fost o noapte magică pentru un copil cum eram eu. Imaginaţi-vă o noapte senină cu stele şi zăpada strălucind şi sania cu cal alunecând la vale...Treptat începeam să înţeleg că viaţa e dură şi să îmi formez caracterul, păstrând ce era bun în suflet, cu multă dragoste de oameni şi poezie.

Cosmin, vărul meu, a apărut pe lume în septembrie 1980 sau 1981, ţineam minte odată datele de naştere ale tuturor membrilor familiei, îmi plăcea desigur să le urez cele bune la ocazii speciale. Îmi amintesc că eram în maşină cu Nelu şi Genica gravidă (se pare că ei au avut maşină de la început din darul de nuntă, au locuit o vreme în cartierul Vasile Aron, apoi s-au mutat pe şoseaua Alba Iulia din Sibiu) şi Nelu o tachina cum îi era obiceiul uneori, numea copilul încă nenăscut Fredy şi îi mai dădea o poreclă pe care am uitat-o. Eu m-am bucurat că aveam un verişor, dar în sinea mea sufeream că nu am fraţi sau surori, cum o rugasem de multe ori pe mama. Când era bebeluş avea obiceiul să tragă de păr pe cei care îl luau în braţe, se agăţa într-adevăr puternic şi eu am păţit-o de mai multe ori. Când a mai crescut a devenit un copil în general cuminte, dar poate prea lipicios uneori (chiar mai mult decât fusesem eu) şi rudele, inclusiv bunicul, îl tratau cu respect, îl răsfăţau uneori (când îl aşezau pe masă să spună poezii) şi îi chiar dădeau să guste alcool (eu nu am avut voie să gust alcool în copilărie şi nici nu mă interesa şi nici cafea deloc). Genica îl mustra mai des. Oricum lui i s-a dat voie să călărească de mic, iubea mult caii şi poveştile cu cai. În acelaşi timp, treptat a fost lăsat să ajute mai mult în gospodărie decât mă lăsau pe mine, care eram tratată cu neîncredere, exclusă mai mult sau mi se spunea că eu trebuie să citesc, cine are carte are parte. Recunosc că lucrul se datorează în parte faptului că Cosmin era mai îndrăzneţ ca mine şi reuşea să se facă auzit mai bine în familie, care în general, mai ales la Colun, trata vorbele copiilor ca şi cum nu erau deloc. Cosmin atunci insista şi striga tare, eu după mai multe tentative eşuate renunţam. Există în familie povestea că Cosmin, când era mic, ar fi spart din greşeală cu o palmă timpanul lui bunicu, căruia el îi spunea moşu In. Am avut datoria şi parţial plăcerea să am grijă de Cosmin când era mic. Îi citeam poveşti (culmea - chiar de Dumitru Almaş, bunicul unei viitoare colege de liceu - legende istorice), îi inventam eu însămi poveşti şi era nesăţios să asculte poveşti cu cai, mă jucam cu el de-a calul şi oboseam de atâta călărit. Recunosc că uneori mă plictisea, mai ales după ce am mai crescut şi el vroia să stea cu mine , să vină cu mine la întâlnirile mele cu copiii din sat şi uneori vroiam să merg şi eu singură; era ataşat de mine când era mic, până prin 1988-1989. Am încercat (poate am greşit) să îl învăţ să se urce în copaci, fiindcă mie îmi plăcuse mult în copilărie acest lucru şi mă gândeam că un băiat ar trebui să ştie, să se dezvolte fizic. Părinţii i-au luat după un timp bonă - o săsoaică Tedy care stătea în apropiere şi îl învăţa germana - la acei oameni acasă am gustat prăjituri dulci foarte gustoase cum era obiceiul famililor de naţie germană din Sibiu. Ea a emigrat mai apoi în Germania. Iar Cosmin a ajuns la liceul Bruckental, unde se pare că a învăţat germana din clasele primare. Tot cei de naţie germană făceau şi vindeau pasta de măceşe (şi tare mult îmi plăcea gemul de măceşe, la început se găsea şi în comerţ, a reapărut de câţiva ani buni). Cosmin a cunoscut-o şi pe mamaia, a vorbit puţin în germană cu ea (nu ştiu ce ştia mamaia cu adevărat) şi a fost dus şi el la mare în copilărie de mai multe ori.

Am avut mulţi parteneri de joacă în copilărie în sat. Îmi amintesc de Mihaela de la Bucureşti care venea cu rudele ei surdomute la vecinul Augustin. Acolo creşteau două fetiţe mai mici, Raluca şi Ana, cu care m-am jucat de multe ori deşi erau mici, cum spuneam îmi plăceau mult copiii. Păstrez şi acum fotografiile primite în dar de la ele, cu dedicaţie cu versuri. Faptul că povestesc acum totul îmi aminteşte de o poveste a lui Andersen în care erau versurile "Augustine ce-ai făcut/ ai pierdut tot ce-ai avut". Mihaela era o fată suplă şi mai "dezgheţată" ca mine. De la ea am auzit prima oară în viaţă despre actul sexual, povestea că i-a văzut cum o fac pe Limpi şi soţul ei (părinţii fetiţelor), în picioare într-o cameră - eu nu am înţeles nimic atunci. Limpi cea tânără avea o poveste interesantă despre care probabil mama Limpi mi-a povestit şi anume că s-a căsătorit (parcă mai târziu ca alte fete) cu un bărbat care o urmărise mult pe stradă în oraş şi mie mi se părea o poveste fantastică. Oricum erau oameni buni şi primitori, am fost de multe ori la ei în curte. La înconjurarea bisericii în Vinerea Mare odată de Paşti era vânt şi am avut ghinionul să dau foc tocmai părului lui Limpi, nu am avut nici o vină şi mi-a părut rău.

O altă prietenă (mai apropiată) în copilărie era Camelia, cu un an mai mică decât mine, cu un frate Florin. Bunica lor era soră cu cuscru, dar pe copii cred că i-am cunoscut mai înainte de căsătoria lui Nelu. Îmi plăcea şi la ei acasă, ne jucam mult, îmi amintesc şi zilele ploioase în care stăteam în casă la mama Ică (Viorica), bunica lor. Mama Ică a răposat la începutul lui 2012. Nu mai ştiu la ce vârstă Camelia m-a făcut să roşesc spunându-mi într-ascuns că fratele ei e îndrăgostit de mine. Mie nu mi-a plăcut în viaţă ideea că cineva ar fi îndrăgostit de mine dacă eu nu simt la fel şi urma să mai păţesc şi asta din nou în liceu când tata mi-a spus că un vecin mă place. Camelia era o fetiţă cuminte, harnică şi bună, mă simţeam bine cu ea, îmi plăcea vioiciunea ei, eu fiind mai liniştită din fire. Desigur şi ea venea la noi în vizită. După ani s-a căsătorit cu un băiat din sat şi auzisem că a făcut facultatea de drept. Acum doi ani bunica ei mai trăia încă, mă gândesc cu tristeţe fiindcă mie mi-e aşa milă de bătrâni. Avea cred verişor pe Relu, un băiat mai mare şi destul de rău (obraznic cel puţin), care se cam lua de mine (aţi spune că mă plăcea? Vă daţi seama că nu îl prea suportam).

O altă prietenă era Mirela din Grui, cu un an mai mare ca mine. Sincer, mie nu prea îmi plăcea de ea aşa mult ca de alţii, dar nu s-a purtat niciodată urât cu mine. Era frumuşică şi cânta cântece ardeleneşti, mi-a povestit odată că era fericită că o cunoscuse şi pe d-na Marioara Murărescu, cea care se ocupa de tezaurul folcloric. Avea vorba mieroasă şi dulce, acum îmi dau seama că acesta era motivul pentru care nu o prea plăceam, mie nu prea îmi place genul acesta de femei sau fete, prefer discuţiile mai cu vorbe fără tărăgănare, mai "bărbăteşti". Dar a fost aşa de drăguţă cu mine şi îmi trimitea felicitări, vederi şi scrisori lungi (le-am păstrat cu drag) din Sibiu şi chiar pachete cu dresuri de Sibiu şi după 84 până prin 85-86. Şi eu îi scriam regulat, a fost singura mea prietenă de corespondenţă. De la mama Limpi am aflat că după 89 ar fi făcut închisoare săraca, fiindcă se zicea că a furat nu ştiu ce.

Tibi şi sora lui Liliana din Cisnădie veneau rar la Colun, mai mult în prima parte a copilăriei mele, dar mi-au lăsat o impresie luminoasă, ca mai toţi copiii din sat. Acolo eram tratată frumos, nu ca la Voluntari, era un adevărat paradis de jocuri şi veselie, copiii păreau că mă respectă, nu mă respingeau ca aceia de lângă Bucureşti. Erau deschişi şi primitori.Liliana a fost una dintre fetele care m-au fascinat şi mi-au plăcut prin blândeţea, gentileţea care o caracterizau. Ea avea sarcina într-o vreme să cântărească, să noteze în caiet la crucea din sat la cântar carele cu fân pentru colectiv. Pe vremea aceea se dădeau obligatoriu la CAP lapte, fân şi animale şi se munceau (mai mult ţiganii, care nu aveau terenurile lor proprii) tarlalele colectivului. Liliana era nepoată a mătuşei lui Roman, rudă cu Roşcoaia, bunică şi pentru cele trei surori de la nunta lui Nelu, Dumnezeu să o ierte că tare bună femeie mai era şi tare frumos vorbea cu mine, inclusiv după 89 (singura din sat care a mai vorbit cu mine după 89, alături de Frosina (nu mai ţin minte de fapt când a murit Frosina, dar m-a mirat longevitatea ei).

Şi Pucu, fiul mătuşii Lili şi al lui nenea Octav fratele naşei, a venit odată în vizită în sat împreună cu tatăl lui (mai am poză de atunci când am fost la stână şi am mâncat caş şi jântiţă). Simona, vecina, cu trei ani mai mare ca mine şi deci de-o vârstă cu Pucu mi-a mărturisit că se îndrăgostise de el şi mă mai întreba din când în când de el. Simona asculta poveştile mele (cu zâne şi alte minuni sau aventuri inventate de mine) deşi era mai mare şi spunea că îi plac, pe mine mă mira că are atâta răbdare dar nici de ea nu îmi plăcea atât de mult din acelaşi motiv al vorbei tărăgănate. Ea îmi spunea Moni din câte îmi amintesc. Nu avea tată din câte ştiu şi poate suferea. Sau tatăl era rău şi divorţaseră părinţii, nu mai ştiu precis povestea, dar nu era una frumoasă.

În ce priveşte pe cele trei surori, Adriana, Dorina Şi Gina, ele mai aveau şi alţi bunici în sat (ai lui Popi Moisi) şi nu ştiu de ce stăteau mai mult acolo într-o vreme. Eu am ţinut mult la ele şi mergeam să mă joc cu ele, mai mult în perioada 84-88, dar cred că şi înainte. Jucam ţări oraşe plante, etc dacă era urât afară sau alte jocuri de cărţi sau cuvinte. Făceam prăjituri de nisip şi prăvălie imaginară când eram mai mică. Adriana a făcut liceul sanitar, Dorina a devenit inginer, Gina nu mai ştiu ce, dar a emigrat în Canada. Acum câţiva ani m-am reîntâlnit cu ea la poarta noastră şi mi-era puţin scârbă de respectul cu care o trata pe mama. Mama oricum era tratată cu respect şi oamenii din generaţia ei discutau mult cu ea şi o salutau călduros pe uliţa satului, dar şi bătrânii la fel. Adriana mi-a făcut odată un compliment care m-a impresionat şi se potrivea cu experienţa mea de viaţă: mi-a spus că ea se miră de faptul că eu sunt altfel decât ştie ea că sunt cei din Bucureşti - aroganţi, încrezuţi - şi eu ştiam că într-adevăr cei din Bucureşti mă respingeau, mai ales după 84, astfel încât complimentul ei mi-a mers la suflet frumos. Odată când am fost la fân şi aveam tarlale învecinate, nepoatele lui Popi Moisi mi-au împletit coroniţă de albăstrele şi eu eram atât de încântată şi recunoscătoare. În zona aceea după deal descoperisem un izvor şi un pârâiaş care apoi se pare că a secat, o zonă cu vegetaţie mirifică, un tunel de verdeaţă peste apă în mijlocul câmpului unde totul era fascinant ca în castelele din poveşti. Pe margine erau zone cu coada calului sau codiţa şoricelului, planta aceea de asemenea mă fascina prin forma tijei şi frunzelor. Cred că mi-ar fi plăcut să fiu botanistă. Ţin minte gustul măcrişului sălbatic sau a unor bobiţe cărora Genica le spunea pita Maicii Domnului şi îmi plăceau mult toate florile de câmp (şi sângele voinicului şi clopoţeii şi multe nenumărate ale căror nume nu mi le spunea nimeni).
Dintre băieţii satului, cu care nu prea am avut relaţii înainte de 84, în afară de Florin şi Relu mai pot aminti pe Dorin, zis Dorinel, nepotul Vioricăi Rusului din Grui. Îmi amintesc cu multă plăcere de jocurile de-a v-aţi ascunselea chiar la mine acasă, unde cum am povestit erau multe cotloane de ascuns, dar şi în alte părţi din sat, de pildă la cruce; eu desigur nu eram bună alergătoare şi pierdeam poate mai des. La cruce mă ascundeam mai mult în porţile caselor din jur, alţii mai săreau gardurile. Acasă erau multe cotloane (ferdela, şopul cu fân, grăjdelul, grajdul, etc.) şi posibilitatea de a trece prin gaura ieslei din şură în grajd. Când eram mică treceam uşor şi înuntrul coşarului pentru porumb prin uşiţa micuţă. Cu Dorin, dar şi cu Dorina şi Adriana am jucat mult badminton până când se întuneca şi abia mai vedeam fluturaşul. Uneori copiii din sat se prefăceau că merg la furat fructe verzi de obicei în curţile care erau mai puţin păzite, prilej de emoţii. Eu desigur nu am sărit gardul nicodată la furat, era mai mult o glumă pentru a ne speria unii pe alţii. De pildă odată am fost la Mărcuţ, tot un vecin de al nostru, care a avut un fiu care a murit fiert în cazan la fabrica la care lucra (un accident de care am auzit când eram mică şi care m-a impresionat mult în copilărie).
Alte jocuri erau jocurile de cărţi. Când eram mică aveam jocul Păcălici (la mamaia) sau jocul Sus-Jos cu zaruri. Apoi am învăţat şi jucat cu plăcere jocuri precum macao, popa prostu, buda, tabinet, whist (când am mai crescut), rems. Mie îmi plăceau jocurile de cărţi fiindcă îmbină norocul cu puţină gândire, în timp ce şahul era prea solicitant pentru gândire şi neatrăgător pentru mine din diverse motive, inclusiv faptul că tata fusese şahist în tinereţe (amator) şi insista mult şi nervos să învăţ şah cu toate că nu îmi plăcea deloc. Am mai jucat şi jocul Yamms cu zaruri care era atunci la modă şi îl jucam şi în familie.
Dar acolo, în afară de jocuri, era vara şi multă muncă în câmp, despre care am mai povestit. Aveam diverse grădini cu zarzavat şi legume, fâneţe, porumb, napi pentru porci pe care îi aducea mama Limpi cu roaba ş.a. Tare frumos era la fân , mie îmi plăcea mult dar nu eram tratată ca membru cu drepturi depline, eram menajată de a munci deşi îmi plăcea şi aş fi putut - a trebuit să forţez eu uşile încuiate pentru mine şi atunci bunicii mă lăudau de parcă ştiu eu ce minune era şi uneori îmi dădeau bani în dar. Mă pricepeam puţin la întinsul pologilor la fân; la început mi-au dat numai furca mică de lemn a mamei apoi furcă adevărată, dar mai mică. Greblam, dar nu cu foarte mare îndemânare. Era frumos când mă întorceam în vârful carului înmiresmat, ţinându-mă de acea prăjină cu care era legat fânul. Era frumos şi la "sfrunit" cucuruzul (bunicii aveau o maşinărie electrică, dar eu cu buna luam boabele rămase pe coceni cu un fel de mănuşă cu zimţi de fier). Era frumos şi în pădure după lemne, mă fascinau copacii de diferite soiuri, bunicu le ştia numele la toţi, eu nu am reuşit să îi învăţ. La culesul viei nu am avut cum să ajung vreodată, fiind la şcoală. Îmi plăcea să adun ouăle din cuibare şi să hrănesc găinile în curte chemându-le tiucu-tiu-cu-tiu. Când eram copil spiritul meu de mic naturalist m-a făcut să urmăresc cu atenţie relaţiile ierarhice între orătănii şi obiceiurile lor. Cât de frumoşi erau puişorii micuţi aurii sau negri abia ieşiţi din ou! Îi hrăneam cu mălai înmuiat cu apă. Odată am încălcat din nou tabuurile care se formau în jurul meu şi am gătit prima mâncare din viaţa mea acolo, dovlecei cu orez şi roşii, şi mi-am servit bunicii, care iarăşi mă iritau puţin prin faptul că se purtau ca şi cum era incredibil pentru ei, deci mă credeau incapabilă. Le-a plăcut mâncarea, spuneau că nu au mai auzit să se mănânce dovleci aşa, erau folosiţi pentru hrana porcilor. Bunicii aveau împrejmuită în interiorul grădinii din ogradă o mică "grădinuţă", unde creşteau flori (gherghine, dalii, busuioc) şi fasole, morcovi sau alte legume, loc ce mi-era de asemenea foarte drag. Câtă mireasmă ! Alături era fântâna unde mama Limpi limpezea rufele şi uneori le albăstrea, cum era obiceiul pe vremea aceea, cu cubuleţe de albăstreală, ea îi spunea vineţală.

Este adevărat că acolo alimentaţia era bogată în lipide şi proteine dar mai săracă în vitamine şi nu prea variată.
Mie nu prea îmi plăcea mâncarea de acolo, cu excepţia a câteva feluri mai gustoase, dar duceam lipsa varietăţii de la mamaia şi a fructelor şi legumelor. Aproape zilnic - mămăligă, vârtoasă şi aurie, mestecată cu făcăleţul. Ei mâncau cum poate am povestit cu lapte şi mie nu îmi plăcea decât laptele acru, când era. Îmi mai plăcea şi balmoşul cu ouă şi brânză frământată topite în cratiţă. În loc de lapte era uneori vin (lapte de bou îi spunea bunicu) cu zahăr pentru mămăligă. Se mînca de obicei de prânz pe la 10-11 dimineaţa şi apoi de seară mai târziu, după ce se terminau treburile. Se repetau des nu doar mămăliga ci şi tocana de crumpene. În rest mai erau ciorba de fasole boabe sau păstăi (mai rar), macaroanele cu brânză, slănina cu ceapă, carnea de la borcan friptă în cratiţă (carnea conservată în untură din porcul tăiat în iarnă). Carne era puţină, mai rar, dar se compensa prin păpara de ouă, care de asemenea nu îmi plăcea. Cam acestea erau toate mâncărurile de acolo, dacă nu considerăm specialităţile de sărbători sau cu ocazii speciale - d-ale porcului, clătite, scoverzi (acestea mai des), împăturate, pâine de casă, plăcinte şi cozonaci. Mai aveam şi miere câteodată de la apicultorii din sat - dna Suma avusese stupi şi apoi mai erau cei de lângă şipot (unde am fost cu mama în copilărie; casa lor a fost spartă de hoţi acum un an sau doi când unii au vandalizat şi biserica din sat, vă puteţi imagina durerea mea la auzul acestor veşti, oamenii răi distrugând paradisul copilăriei mele), mai era o familie cu stupi pe Grui cu oameni foarte buni şi primitori, acolo am găsit câteva cărţi vechi şi acel ţăran mi-a împrumutat "Nebuloasa Andromeda" şi am citit-o deşi nu mi-au plăcut niciodată cărţile SF, preferate ale tatei.

Îmi amintesc că citeam imens, chiar şi până în 84 am citit destul, dar nu cred că mai are rost să enumăr cărţile citite, oricum mi s-au şters din memorie acele lucruri. La început când citeam ţineam minte totul, puteam răspunde (până în 92 când m-au torturat psihiatric) la întrebări legat de tot ce citisem. Amintesc doar Winnetou sau Ultimul mohican, cărţi de aventuri care m-au fascinat. Şi fiindcă veni vorba despre lumea sălbatică mai am de povestit că bunicu fusese vânător în ceată cu diverşi ţărani din sat (finul lui Milian de exemplu). Este adevărat că era ilegal să vânezi anumite animale(probabil şi acum este, bunicu a predat arma demult) şi a fost şi aceasta o lecţie tristă pentru mine (vă aduceţi aminte Moartea căprioarei de Labiş?) fiindcă uneori asistam la jupuirea şi tranşarea diferiţilor ieduţi şi căpriţe căzute, la noi în grajd şi eram impresionată de scurgerea picurilor de sânge de pe boticul umed în rigola împuţită. Căprioarele sunt aşa drăguţe. Recunosc că acesta a fost şi un subiect potrivit pentru tablouri, cum ar fi celebrele picturi ale lui Rembrandt. Apoi, carnea era într-adevăr extrem de gustoasă.

Un alt eveniment ritualic era tăierea porcului, la care am asistat de multe ori. Era puţin trist când auzeam bietul animal guiţând puternic şi ascuţit, sfâşietor. Apoi stăteam alături de bunicu care îl pârlea şi deschidea şi îmi arăta diversele părţi anatomice şi numele lor. Veneau femei să ajute. Apoi cu toţii preparam diversele preparate şi ne adunam la masă la pomana porcului, care era preparată din carne fragedă, cea care îmi plăcea mai mult. Diversele preparate d-ale porcului nu îmi plăceau, fiind cu grăsimi, eram mofturoasă la grăsimi. Până şi tata a ajutat la făcut cârnaţii, adică la pompat în maţe carnea.

Eu mi-am povestit rând pe rând toate micile greşeli sau defecte din copilărie şi nu am omis nimic. Am fost de mică puţin prea exactă în tot ce făceam şi prea exigentă. De aceea mai adaug una din micile mele greşeli, de fapt un lucru normal la pubertate dar eu m-am învinovăţit mai apoi exagerat. Eram iarna la ţară, cam în perioada în care era şi Daniela Vlădescu, cântăreaţa, la televizor (sau poate acest detaliu a fost puţin mai târziu). Ea cânta "Moon river", cântec care m-a fascinat, îmi plăcea mult şi îl cântam şi eu când eram puţin visătoare. Oricum înainte de 84 mi s-a întâmplat să mă privesc în oglindă la ţară mai mult, gândindu-mă că arăt destul de drăguţ la faţă, conştientă că eram grasă. Mi se inculcase ideea că în viaţă omul trebuie să fie modest şi de aceea m-am învinovăţit, unii spuneau că eram frumuşică, apoi mi-am îndreptat şi acea eroare. Îmi plăcea cântecul "La oglindă" cu versuri din Coşbuc, cred că şi Mirela îl cânta. În perioada pubertăţii am început să descopăr farmecul nopţilor cu stele, care erau fantastic de strălucitoare şi multe acolo şi simţeam că plutesc pe o aripă nevăzută, că parcă sunt smulsă delicat de pe pământ. Sau balansul emoţiilor pe leagănul lunii.

Tata şi mama nu stăteau pe tot parcursul vacanţelor la Colun. Când mama era acolo aveam de suferit. Tata stătea mai mult la pescuit şi aducea de obicei caraşi mici(prinşi cu râme din gunoiul de la grajd, acumulat într-un loc special, împrejmuit cu ciment din curte; de acolo veneau multe muşte în bucătăria de vară, dar de fapt erau multe peste tot, păianjeni mai puţini). Eu mă jucam cu peştişorii în troaca de la fântână şi am fost fericită să am peştişorul meu care a trăit câţiva ani în fântâna din grădină, unde mama Limpi clătea rufele. Şi naşii au fost înainte de 84 la Colun. Şi chiar şi tanti Ana, mătuşa din America, dar când eram eu mică, acest lucru îl ştiu de la alţii.

Sibiul l-am vizitat de mai multe ori înainte de 84. Mi-a plăcut mult ansamblul de clădiri vechi, în special Pasajul Scărilor, Podul Minciunilor, turnurile, zidurile vechi, catedralele. Intram în cofetăria veche de lângă piaţa mare. Iubeam atât de mult oraşul, eram mândră de el şi de ţara mea. Muzeul Bruckental cred că l-am vizitat de 2-3 ori.

La Colun era totul atât de frumos... În afară de linişte şi aer curat (atunci nu treceau maşini prin sat), din grădină îmi vedeam munţii dragi şi albaştri când era senin (Făgăraşul cu vârful Moldoveanu, care avea numele meu). Frumuseţea sălbatică a naturii, bucuria de a umbla pe Coastă în ierburi nepăşite, de a culege flori de câmp. Am mers odată şi în pădurea de fagi şi am admirat din nou imensitatea naturii şi a lui Dumnezeu.

Dacă aţi citit cu atenţie cele de mai sus veţi înţelege că am fost învăţată să rabd cu stoicism necazurile vieţii, să îmi iubesc mult ţara, viaţa şi oamenii în general, să sper chiar şi în timpul necazurilor grele. Eram un copil foarte calm, am devenit un om poate încă şi mai liniştit. Toţi cei din copilărie, cu excepţia mamei, s-au purtat frumos cu mine, m-au învăţat numai binele. Repet, chiar prin exemple negative. Şi colegii se purtau destul de frumos, cum am povestit şi mă făceau să mă simt utilă. Profesorii respectaţi mult de mine şi iubiţi mi-au transmis spiritul disciplinei şi dragostea pentru frumos şi adevăr şi nevoia şi plăcerea de a învăţa cât mai mult. Copiii de la ţară se jucau cu mine frumos, ne distram împreună şi mă simţeam bine. Familia şi societatea în general păreau un paradis şi mă învăţau să fiu harnică şi bună. Frumuseţile naturii, pe care uneori le priveam cu observaţie atentă, alteori le priveam cu visare poetică, pierzându-mă delicat şi blând în culoarea munţilor sau asfinţitului (cu multă linişte interioară) mi-au deschis ochii către şi dragostea pentru artă în general. Oare nu e speranţa clădită într-un om în copilărie una dintre sursele fericirii în general ? Şi ce ne-am face dacă nu ar exista speranţe ? Mult timp am considerat că am fost poate unul dintre cei mai fericiţi copii pe pământ.
..........................................
După această copilărie încărcată de bucurii şi frumuseţe, din 1984 până azi am avut o viaţă de suferinţe şi torturi continue, care nu poate fi povestită public deoarece aceia care au nesocotit poruncile lui Dumnezeu şi mi-au făcut rău fără ca eu să îi fi provocat sunt oameni cu putere şi poziţii sociale superioare, în timp ce eu am fost întreaga viaţă doar un fir de nisip dus de valuri puternice. Unica mea bucurie este faptul că întreaga viaţă nu am făcut nici cel mai mic rău (aşa cum am fost educată) şi nu am păcătuit nici cu gândul nici cu fapta nici cu cuvântul. Şi nu am minţit niciodată, deşi acest lucru a fost criticat de unul dintre medicii mei psihiatri, care spunea că trebuie să învăţ să mint, că de fapt inteligenţa fără minciună e zadarnică. De-a lungul calvarului vieţii mele, care continuă de aproape 28 de ani, am fost purtată înainte în viaţă de multe speranţe deşarte sau de visul frumos al victoriei binelui peste rău, al dreptăţii şi libertăţii, al puterii adevărului peste minciună, al aducerii unui copil pe lume. Pentru tot ce am avut bun în viaţa mea mea chinuită, mai ales pentru gândurile frumoase, am datoria să mulţumesc din suflet acelora care m-au crescut.

Cristina-Monica Moldoveanu, 8 aprilie 2012
11 aprilie 2012, îndurerată de moartea bunicului meu

Mai jos poza mea de la 15 ani în costumul popular al bunicii, acasă la nenea Puiu, vărul primar al mamei.