CONCLUZII, partea 5 - familie

Azi, despre familie.

Pe scurt, povestea vieții mele legat de familie. Din spusele unora peste mintea mea, eu am fost un copil nedorit, rodul păcatului etc. Nu știu cine a fost tatăl meu adevărat și, când eram copil, nici măcar nu am bănuit că părinții mei nu erau părinții mei și am crezut, așa cum insinua familia, că eram crescută de mama tatei fiindcă părinții mei – mai ales mama – erau foarte nervoși, deci cam nebuni și nu puteam crește cu ei. Asta era adevărat. Tata era foarte bun și mama rea, mă chinuia încă din copilărie, așa cum am povestit. Mamaia îmi spunea că eu trebuie să o educ pe mama, care vine de la țară, și să fiu foarte calmă și să am răbdare, fiindcă cu răbdare și iubire voi reuși, oricât de rea e mama. De la 13 ani și jumătate a trebuit să stau cu părinții în București. Părinții tocmai se mutaseră pe Calea Moșilor de la Teiul Doamnei, Colentina, acesta fiind aparent motivul pentru care nu aveau prieteni sau vizitatori deloc în noua locuință. Părinții mei erau săraci, vânduseră apartamentul lor familiei Stoicescu și luaseră un apartament de 4 camere – două foarte mici – și mobilă nouă, atât, și mai aveau o mașină Dacia portocalie abia de când eu împlinisem 9 ani, pe care tata a avut-o până la moarte în 2005, ceea ce era de așteptat, aveau într-adevăr foarte puțini bani. În mod bizar, unii oameni, printre care probabil și familia Stoicescu, mințeau că eu aș fi bogată, că părinții mei aveau bani. Tata nu avea decât câteva haine și câteva perechi de încălțări și eu la fel. Mama avea doar haine și mai multe perechi de încălțări, fiindcă lucra la o ambasadă mică, a țării numite Congo, cu capitala la Brazzaville. Altfel, niciun alt obiect de preț sau avere.

Am relatat totul deja despre familie. Statutul meu în familie era de persoană tolerată și fără cuvânt, așa aș zice eu, dar alții spun că eram clar respinsă și că familia mă considera nebună de mică. Sau că așa plănuiau să mă țină în casă închisă. Fiindcă am acum aproape 50 de ani și am fost ținută ca pacient psihiatric întreaga viață – deci sclavie, închisoare, lipsa drepturilor, este ca și cum eu aș fi greșit ceva, când de fapt nu am greșit nimic și ei mint că aș fi fost nebună, așa cum mama a vrut din 1984 cel puțin. ”Vinovații fără vină”, cum spunea un cântec al lui Florian Pittiș. Ipocrizia de circumstanță a societății acționează astfel încât oamenii joacă teatru ca și cum nebunii sunt vinovați, când mulți știu că familiile poartă de fapt vina. Teza mamei a fost că părinții au voie să își omoare copiii dacă vor și eu am sperat încă din 1984 că voi reuși să scap și să fiu acceptată de societate, chiar dacă părinții erau nebuni și îmi voiau răul. Mama a spus clar, cu voce tare, că toată lumea o va crede pe ea și va crede că eu mint sau sunt nebună, fiindcă ea știe să mintă și e diplomată și de zeci de ori superioară mie. Psihologii și psihiatrii au inventat teorii despre copiii masacrați de familii, ca și cum ei poartă vina, ca și cum au complexe materne sau paterne și sunt schizofreni sau nebuni. Însă toți cei inteligenți pot vedea că acelea sunt doar teorii și că acei copii (cel puțin unii) spun adevărul în fapte clare, concrete. Oricum era foarte clar că oricine ar fi stat de vorbă cu mine sau m-ar fi cunoscut îndeaproape câțiva ani ar fi înțeles că sunt un om inteligent și bun și că era imposibil să am delir sau iluzii legate de părinți și că spuneam clar adevărul curat, forțată fiind de tortură, căci altfel nu aș fi povestit, conștientă fiind că lumea va zice să sunt nebună și mă va respinge. Era cât se poate de clar, dat fiind ceea ce eram, că nu aș fi fabricat o poveste despre familie și că nu am perceput realitatea greșit. Tata a devenit și el nebun față de mine din 1984 și amândoi părinții m-au torturat monstruos, zi de zi.

Însă în unele familii există regula ca adevărul să nu fie spus niciodată, adică adevărul despre abuzuri asupra unor membri săraci și singuri ai familiei. O parte din aceste secrete de familie se leagă de aspecte sexuale, de molestări sau hărțuiri sexuale. Un lucru ce m-a stânjenit a fost relația dintre mine și nașul meu, fratele tatei. Nașu mi-a dat anumite senzații sexuale prin atingere, mai ales a cefei, când eram copil, înainte de puberate și eu am avut sentimente și emoții confuze, un fel de complex feminin al lui Oedip, pe care l-am elucidat după pubertate și apoi nu am mai avut niciun gând confuz. Dar el a continuat să pozeze ciudat pe la spate în fotografiile cu mine, aproape în fiecare, luându-și o mină de om preocupat de mine, cu ochii fixați extatic asupra mea sau punându-mi coarne la spate, cu atingeri aparent perverse etc. Eu nici nu am bănuit ce făcea el în poze fără știrea mea și la fiece fotografiere cu el nici măcar nu l-am bănuit niciodată, deși mereu făcuse la fel. În afara pozelor, adică pe față, nu îmi făcea niciun fel de avansuri. O poză veche a mea găsită după moartea lui la el era zgâriată. Numai în poza de la ziua mea la 10 ani cu el eu am fost ostentativă și actriță, așa cum a făcut el ulterior toată viața cu mine, deși eu nu m-am gândit niciodată la el:

Iată apoi, în iarna 1983-1984, în faza rezolvării complexului lui Oedip, uimirea nașilor mei când îmi arătam dragostea curată expansiv către amândoi, fiindcă eu eram de obicei tăcută și rezervată. Dar și aici, nașul meu are o figură ușor prefăcută (familia mea cuprindea oameni săraci, dar de sărbători făceau mese ornamentate):

O situație similară de secret rușinos a fost când, fiind deja adolescentă, preotul Șerban, unchiul mamei, m-a sărutat pe buze și m-a strâns simultan de sfârcuri și apoi familia s-a prefăcut că nimic nu se întâmplase. Preotul era bătrân și ramolit chiar decrepit, era de înțeles. Nu a existat deloc senzație sexuală între mine și el. Dar m-am simțit foarte prost. În ziua aceea i-am spus mamei ce simțeam, dar ea s-a prefăcut că nimic nu se întâmplase, deși fusese martoră la acea scenă, împreună cu mami, preoteasa. După mulți ani, în blocul 3, o vecină îmi spunea că tot cartierul știa că preotul acela era afemeiat. Ulterior, ea a murit de cancer.

Nu voi mai insista pe alte aspecte legate de povestea mea despre familie. Dar vreau să punctez câteva lucruri importante legate de sentimente și ideea de familie în general. Cred că toți puteți înțelege că familia este și a fost și pentru mine, unul dintre cele mai importante lucruri din viață. Sursă a vieții, a bucuriei, a iubirii, a rostului omului pe lume... Fără să înțeleg motivul pentru care gândeam așa, fără să înțeleg situația mea precară în familie, am avut în copilărie un real cult al familiei, în așa măsură încât mi-aș fi dorit să port același nume și după căsătorie! Aceeași dragoste exaltată am avut și pentru familia din Sibiu și Colun. Țineam foarte mult la toți și eram devotată și cu gânduri pozitive, nu așteptam nimic pentru mine în schimb. Îi iubeam enorm pe toți, pe fiecare în parte și țineam minte totul despre fiecare, binele și răul totodată, îmblânzind cu o aură de legendă trăsăturile lor negative. Am avut grijă de copiii familiei, am avut grijă de bătrâni, m-am ales cu nimic. Nu am greșit nimic, absolut nimic și totuși cei tineri mă consideră probabil nebună, adică mă resping. (Anul acesta, 2020 am văzut-o la poarta casei pe Viviana, fiica lui Lili Stoicescu, care Lili m-a chinuit mult împreună cu mama după moartea tatei, legat de moștenire. Viviana avea mască, find epidemia covid. Nu o mai văzusem din copilărie, dar am recunoscut-o.)

Cu toate că nu am greșit nimic o viață întreagă, am fost lăsată singură și săracă, fără bani de pâine mai mulți ani. În momentul acesta intră peste mine iar unii cu ideea ”inculpatul”, ca și cum eu sunt inculpat. Cel mai rău, singură din 1984, aproape izolată încă de atunci, am implorat mila clar pe internet și am scris adevărul curat în întregime și despre familie, și am plâns la poarta verișoarelor mele, atât a Franciscăi (insistând pe mail), cât și a Irinei, dar ambele au refuzat să comunice cu mine – ceea ce de fapt era așa din 1984, fiindcă cu Franci nu aveam de-a face, iar cu părinții lui Cosmin relația mea s-a răcit după mutarea în București. Irina, născută în 1986, putea practic să îmi fie copil, dar a refuzat să îmi trimită vreo vedere sau sms sau felicitare de sărbători sau de ziua mea practic de la început, fiindcă așa se purtau, în mod convențional, toate cele câteva rude cu mine, dinainte de 1992, adică dinainte de internarea la psihiatrie. La fel ca și cum te-ai purta cu o sclavă! Iar eu țineam la ei și îi respectam... În ultimii ani m-am gândit că ea o fi văzut că am scris tot adevărul public despre familie (mama a spus că a văzut Diana, soția lui Cosmin, o femeie care nu a vorbit oricum cu mine nimic), fiind și otrăvită și forțată de tortură, și poate de aceea Irina a refuzat ostentativ să vorbească cu mine, refuzându-mă și când eram la spitalul Floreasca cu gripă, probabil pentru a da impresia că neagă adevărul spus de mine și că mă condamnă pentru acest act de autodezvăluire a unui om complet singur și sărac, deci probabil că nici nu a înțeles că absolut totul e adevărul și că nu am greșit nimic – cu așa o rudă puteam muri de foame și frig oricum. În orice caz, așa era obiceiul în familie – rudele sărace sau bătrâne și singure erau chinuite și li se grăbea moartea, fiindcă oricum nu puteau avea grijă de ei, dar eu am sperat în zadar ca tinerii să se schimbe și să rupă cercul vicios al urii creat de cei bătrâni, dar nu a fost așa... I-am scris cu durere Irinei de multe ori și a refuzat să îmi răspundă, și acum sunt aproape 37 de ani de tortură și ei tot pe mama o cred, sau așa vor să pară. Cât de frumos ar fi fost să am și eu o familie, cât de puțin, cât de fericită aș fi fost! am avut real respect și iubire față de familie.

În ultimii ani Lili Stoicescu s-a mutat în Voluntari și familia Șerban - Ovidiu cu Lucica - în Pipera, o localitate numită cartier, care e subordonată primăriei Voluntari, deși are mai multe înnoiri și clădiri arătoase și bani, la fel cum rudele acestea mai îndepărtate - vărul mamei - cu care nu am avut relații după 84 până de curând decât rar, au bani mulți și eu și mama trăim în sărăcie, ca întotdeauna. Primăria Voluntari e la ”Gheață”, iar diverse alte sedii ale administrației s-ar putea să fie încă în București, nu aici. Voluntari a devenit oraș în 2004. După cum scrie în prezent în wikipedia:

Cartierul Pipera este situat la o distanță de 7 km față de centrul capitalei, sute de noi locuințe și multiple clădiri de birouri construindu-se în această zonă în perioada boom-ului imobiliar din perioada 2005–2008, ilustrând o tendință de modernizare din punct de vedere arhitectural a localității, combinată însă cu o semnificativă stagnare și rămânere în urmă a infrastructurii.

Din ceea ce am văzut eu, nici acum nu există aici unități sanitare sau de învățământ, în afară de prima mea școală generală în apropiere - deci nu există liceu - deși sunt peste 40.000 de locuitori și nu există lăcașuri de cultură la vedere, dar au apărut câteva supermarketuri. Fostul primar al Bucureștiului, Gabriela Vrânceanu Firea nu de mult, era soția primarului din Voluntari, Pandele Florentin, al căuri nume apare pe străzi sau înm parcuri nou amenajate. În 2019 am fost în vizită scurtă de Paști în Pipera la familia Șerban. Familia Șerban, împreună cu mami preoteasa, a fost odată în vizită scurtă la mine la Voluntari, de ziua mea, înainte de 1984, și mi-a adus cadouri scumpe - o păpușă din cele mari (mai știți poate poezia lui nenea Feri, fratele mamaiei - ”O păpușă mare, mare, unchiul, Soniei, i-a dat” etc.). Mama a vorbit la telefon cu ei în ultimii ani și a fost la ei acasă să aibă grijă de o bătrână, mama Lucicăi.

Toți copiii sunt, prin definiție, ceva impur, fiindcă gândirea lor e încă neformată, încă tulbure. La 5-10-12 ani, eu nu puteam înțelege ce este atracția sexuală și nici de ce nașul meu se poartă așa și am avut un șoc când nașa mi-a spus aparte că există un secret al nașului meu legat de mine, ca și cum eu înțelegeam. Rezolvarea acelui conflict interior al meu s-a produs în mod firesc odată cu intrarea în adolescență la 13 ani, deci dobândirea prin limpezire a rațiunii proprii. Înainte nu puteam fi cu totul eu însămi. Unii spun că nașul meu era pedofil, dar eu nu știu sigur-sigur. Poate juca doar un rol de acest gen, așa cum există și cartea Lolita, de exemplu, pe care i-am împrumutat-o odată Irinei din liceu, fiindcă ea a vrut-o. Oricum, amintirea ce i-o port e una frumoasă în ansamblu, a unui bun educator și chiar profesor, a celui care mi-a deschis ochii spre artă, un desenator talentat, minuțios și un om cu răbdare multă, care uneori izbucnea în accese colerice, parcă tot ca la un teatru.
Au intrat unii peste mintea mea cu ideea că Liviu Ștefan Moldoveanu, nașul meu, nu avea testicule, era scopit, unii au insinuat că era scopit drept pedeapsă pentru pedofilie. După ce a murit, l-am văzut dezbrăcat, întins pe burtă în pat, la mai mult timp, nu știu cât, de la moarte. Nu știu dacă avea testicule sau nu. Lili Stoicescu fusese alături de el când a murit. La înmormântare mirosea înfiorător, fiind și vară. Îmbălsămarea nu a prins deloc.