CONCLUZII, partea 4 - otravă

Întâi, încă o dată, despre otravă.

Sunt unii oameni naivi care își imaginează că otrava nu e administrată oamenilor buni și nevinovați, cum am fost eu. Fiind eu totodată un om inteligent. Ei nici nu stau de vorbă cu mine și nici nu mă cunosc defel, dar au credința oarbă că nu se poate întâmpla așa ceva și, prin urmare, otrava nu există în viața mea. Sau că ar fi nebunia mea – deci ei cred că nu poate fi otravă, fiindcă sunt pacientă cu istoric psihiatric, când logic ar fi invers, fiindcă există încă lucrări teoretice, acceptate de comunități științifice, despre exterminarea (și persecuția chiar) a pacienților psihiatrici, bineînțeles în trecut.

Alții cred, dimpotrivă, dar tot în mod greșit, că este otravă fiindcă eu aș fi fost ”condamnată la o moarte lentă și dureroasă”, după spusele unora. Dar nici așa nu e logic, fiindcă nimeni nu a vorbit cu mine și nu a fost deloc cu mine, și dacă admitem că am fost condamnată, atunci putem admite că uneori se fac erori de judecată și era evident că nimeni nu m-a întrebat pe mine nimic.

Mai sunt unii care mereu insinuează că eu trebuie să fiu omorâtă ca un câine (deci otrăvită, cum au fost ”maidanezii” în 2013), fiindcă am fost f_tă și, nu știu de ce, oamenii cred că femeile f-te sunt periculoase sau le dăunează altora, deci trebuie să mă otrăvească. Alții cred că trebuie să fiu otrăvită fiindcă am fost la revoluție și ei vor să aibă numai câțiva oameni (foarte răi și deștepți, cred ei) monopolul adevărului despre revoluție cu scopul de a îi guverna politic pe ceilalți etc.

Alții studiază dosarele psihiatrice, care sunt pline de minciuni, sau tratatele cu teorii psihiatrice sau psihopatologice și trag ”concluzia” că mulți pacienți intră în categoria celor care au delirul celor care cred că sunt otrăviți de familie pentru a li se lua banii sau de vecini, din alte motive... Și eu am întâlnit, chiar de la prima internare – pe o doamnă, Dales parcă se numea, asupra căreia mi-a atras atenția psihiatrul Ionescu, care povestea că vecinii o otrăveau prin țevi sau guri de aerisire, ceea ce am pățit și eu, aparent doar după ce m-am mutat în blocul trei, după 2006 deci.

Mama mi-a spus despre otravă încă de la început, adică din 1984 sau nu mult după. Ea spunea ceva despre romanele cu povești întunecate și despre fascinația legată de numele familiei Borgia – legată de otrăviri. Nașul meu la fel, încă de cînd eram copil, îmi povestea despre regele Mitridate și procedeul prin care se încerca imunizarea individului în fața otrăvurilor prin ingestia/folosirea unor doze mici de otravă, pentru a crește rezistența în fața otrăvirii mai puternice ulterior. După moartea tatei, Irina, verișoara mea primară, spunea că ”puțină otravă, câteodată, nu strică”, când vorbeau despre toxicitatea sucurilor de Coca-Cola.

Nu are niciun rost să notez acum fascinația pe care o au oamenii față de otravă și crima prin otravă, care a lăsat capodopere arhicunoscute, cum ar fi povestea celor doi eterni Romeo și Julieta, tragedia lui Hamlet, povestea Cleopatrei, alte piese de teatru, cum ar fi ”Arsenic și dantelă veche”, personaje secundare precum Valentine de Villefort, fata nevinovată a unui om păcătos pe care contele de Monte Cristo o lasă să moară otrăvită, eventual o salvează, dar practic e dispus să o omoare indirect pentru a își atinge scopul pedepsirii celor răi etc. Sau un roman care fusese la modă în vremea tinereții mele – ”Numele trandafirului”, oferit mie ca lectură de doamna Micaela Slăvescu odinioară, unde călugării cititori ai unei biblioteci erau toți otrăviți și moartea lor părea misterioasă pentru tipul prostului simplu și pragmatic, pozitivist, care tip tocmai aceasta nu este, fiindcă nu separă ceea ce e esențial de detalii și nu vede realitatea concretă dacă nu corespunde modelului abstract din mintea lor. Oamenii așa-ziși simpli și cumsecade sau de bună credință nu cred că răul există în lume (deloc), mai ales dacă sunt puși față în față cu acesta și de aceea unii oameni răi, atunci când a ieșit la iveală otrăvirea mea – pentru medici de exemplu – au inventat post factum că am fost condamnată la moarte sau că trebuie să fiu omorâtă pentru binele tuturor. În același timp s-au luptat să inventeze că eu aș fi rea sau proastă sau că aș avea defecte, deși am fost perfecțiunea morală și sufletească.

Mai este încă un lucru important – oamenii care află că un om anume e batjocorit și torturat și eventual otrăvit, încearcă să fugă și resping victima, de teama că vor păți și ei același lucru. Un alt mod de a reacționa este identificarea cu asasinii, astfel încât se adaugă alți oameni care lovesc direct sau indirect victima. Otrava mi-a afectat mult calitatea vieții. Pe de o parte a fost teroarea și mizeria psihologică a faptului de a fi otrăvită – mizerie și stres zilnic, fiind și singură, izolată cu forța și pe de altă parte a fost și tortura însăși creată de simptomele de otrăvire și faptul că, datorită otrăvii, eram mai ușor prada celor care mă f-teau și chiar a diverselor alte boli sau suferințe.

Din mizeria continuă, psihologică, a faptului de a fi otrăvită face parte și durerea faptului că toți ceilalți se poartă ca și cum victima are delir sau coșmaruri și caută să ascundă adevărul, și această minicună se bazează pe cei buni și proști care nu pot crede că acesta e adevărul. După cum au spus de mulți ani, ei m-au izolat total cu forța pentru a mă putea omorî, inclusiv prin otravă. Vă reamintesc cum au făcut în ce privește bătaia, eu fiind copil extrem de liniștit, bun și cuminte – mă băteau uneori zilnic sau des, dar își schimbau conduita brusc, ca și cum nu se întâmplase nimic. În timpul clasei a 8-a și în liceu nu mă băteau la sânge sau cu vânătăi, fiindcă m-ar fi văzut colegii și profesorii așa. Apoi, când am stat acasă în anul 1989-1990, fiindcă nu găseam de lucru, tata mă bătea la sânge și mă învinețea, căci nimeni nu mă știa. În ce privește otrava este cam același lucru – dacă aș fi fost văzută zilnic sau măcar săptămânal de cineva cunoscut, eventual de mai mulți oameni și măcar de câțiva mai inteligenți, exista pentru ei riscul ca efectele bruște ale otrăvii, vizibile, să ridice semne de întrebare sau să fie descifrate și astfel obiectul mărturiei altora. Sau era riscul ca eu să mă plâng clar și obiectiv de acelea efecte ale otrăvii, pe care proștii le interpretează drept delir sau minciună sau efect al unei boli sau chiar al bolii psihice sau tratamentului psihiatric. De asemenea, dacă nu aș fi fost complet singură din 1984, atunci câteva persoane m-ar fi cunoscut cu toate calitățile mele și cu intelectul meu bun și lucid și vesel și curat, bunătatea și bucuria mea de a fi cu alții și nu ar fi mai crezut că sunt nebună sau că mint sau inventez.

Nu voi descrie cu amănunte modul în care am fost otrăvită, voi nota doar câteva lucruri mai importante. Menționez că unii cred că și printre medici există oameni naivi, de diverse specialități, care nu știu să deosebească boala de otravă sau psihiatri care cred că victima delirează fără să o întrebe nimic, dar asta nu contează foarte mult. Unii consideră, dar eu nu cunosc, că întotdeauna cancerul – dar și alte boli – nu înseamnă decât otravă, atât etiologic, cât și după apariția bolii. Alții consideră că oamenii sunt otrăviți în general de familiile lor și au spus că eu sunt omorâtă de familia mea. Care familie? Au fost 4 membri ai familiei, acum mai e doar unul, mama, fiindcă vărul ei bogat, Ovidiu, nu e practic familia mea și nu am avut legătură cu el. Ceilalți trei au murit unul după altul în 3 ani (2002-2005).

Când am locuit în blocul 2 din viața mea am fost în mod cert otrăvită, dar eu nici nu bănuiam. Unii spuneau peste mintea mea că eu eram otrăvită din anul 2000 sau așa ceva, deci încă din blocul 1. Nu știu sigur. Am devenit conștientă de acest lucru numai după ce am spălat acea cârpă cu dantelă. Mi-a fost rău, eram roșie toată etc. Am reușit să mă internez la spitalul de psihiatrie, că altfel, la Urgență nu m-ar fi primit, dar medicul Căpraru Nora a fost amabilă. Mi-era teamă și i-am spus clar de ce și cum am fost otrăvită. Ea probabil că nu a înțeles sau nu a crezut, fiind îndoctrinatăcu teorii despre boli, sau doar se prefăcea, deși aveam cârpa ca dovadă – o bucățică am tăiat-o cu foarfeca și am păstrat-o până azi ca ”dovadă” și puteam explica clar ce simptome avusesem și cum erau clar legate de cârpă. Poate ea a înțeles, dar a acționat așa, fiindcă așa se procedează cu pacienții psihiatrici. Ulterior probabil, a fost instaurată minciuna că eu sunt condamnată la moarte și că așa trebuie să fie, dacă până atunci mai era cineva să vrea să trăiesc, ceea ce e îndoielnic. Unii spuneau că e caracteristic nebunilor să nu fie crezuți de nimeni, probabil fiindcă ceilalți interpretează greșit realitatea.

În anii care au urmat în blocul 3, am fost evident otrăvită cu hrană și lichide și adesea am avut ca dovadă corpurile delicte. Modul de apariție și derulare a simptomelor dovedea clar unoeri că era otravă, orice boală cronică aș fi avut. De câteva ori cel puțin se pare că am fost otrăvită cert și în Voluntari, unde m-am mutat din 2018. Simptomele de otrăvire gravă au apărut în blocul trei când aveam sub 40 de ani și era șocant să am deodată ambele picioare umflate brusc, evident după salte simptome digestive etc. Eu nici nu am făcut poze de la început, dar apoi am mai făcut. Picioarele se umflau enorm de mult și erau roșii și calde uneori– simptome de tromboză venoasă profundă. La un moment dat, când am chemat salvarea, nu a venit, de mai multe ori. Odată a venit și mama la mine acasă și atunci a venit totuși salvarea, dar cu întârziere și nu mai era așa umflat, dar tot era rău – dar medicul de familie mi-a spus să îi chem ca urgență. Doctorul de pe urgență nici măcar nu mi-a prescris trombostop, dar s-a așezat cu mama să povestească și să mă privească de pe scaun, iar mama îi povestea despre medicul ei de odinioară, evreica Ionescu Viorica. Abia peste o zi am fost dusă la spital, fiindcă aveam o infecție pulmonară asociată, și atunci era încă umflat, dar nu foarte tare și nu mi s-a prescris nimic. Totuși acea doamnă a spus clar că era tromboză, ceea ce alții nu îndrăzneau. De mai multe ori, fiindu-mi foarte rău, am mai chemat salvarea, dar de obcei mă țineau numai o noapte la spital sau mă trimiteau acasă de la început, mințind. Mama între timp mințea ca și cum nimic nu fusese, ca și cum era doar boala mea psihică. Apoi a apărut și Carmen, asistenta de la psihiatrie, care a făcut la fel și vorbea ca și cum voia să împiedice internarea mea.

În afară de otrăvirea cu hrană și sucuri de la supermarket, la un moment dat am găsit și ușile gurilor de aerisire deschise – oricum aveam dovezi certe că unii intrau în lipsa mea la mine acasă. Vecinii mă obligaseră să las aerisire și la baie, deși vecina de dedesubt nu avea, am povestit totul. Erau adesea miros de usturoi sau arsenic și erau și alte mirosuri rele. Transpiram mult de tot – diaforeză – picuri după picuri pe frunte și nas etc. deși nu era cald. Aveam senzație de lipsă de aer etc. E posibil să fi fost otrăvită și prin aer. În afara umflării bruște a picioarelor – simptom care a dispărut complet în ultimii ani, în afara edemului la gleznă – mai erau și arsuri bruște și puternice ale stomacului, apoi colici puternice, greață etc. dar nu am avut vomă decât puțin. Multe fenomene legate de nervi periferici – încă de la început și claudicație și alte simptome vasculare. Încă din blocul 1 am avut scurgeri albastre din zona inghinală – și medicul meu de familie a mințit în mod clar că era infecție genitală, deși clar era doar pe marginea chilotului și era de mult timp, verde și albastru și ea mi-a dat tratament pentru candidoză. Etc. În unele analize medicale ieșeau valori ciudate – cum ar fi valoarea de mii de unități de prolactină, când normalul este de 10 ori parcă mai puțin... acum nu știu cum mai e, căci medicii, după cum am povestit... În 2018 am avut o perioadă de vreo 2 săptămâni de oligoanurie instaurată brusc, urinam extrem de puțin și ecografiile arătau clar că tractul urinar era intact, deci era altceva rău. Setea a fost monstruoasă, mai ales noaptea și dimineața și alte simptome au fost netratate. La Voluntari, apa de la puț s-a schimbat brusc, așa cum am povestit și provoacă uscăciunea accentuată a pielii, care se săpunește și se clătește greu – apa stă adunată într-un rezervor în camera puțului. Îmi amintesc de apa mizerabilă, murdară, de la Colun, după ce francezii, (din câte mi s-a spus), au pus țeava în sat. De curând mama a primit și ea tratament pentru ficat. Eu am luat singură, în urma rezultatelor ecografiilor. Mama prezintă și ea simptome agravate în ultimul timp, asemenea mie. Ea gătește sau cumpără mâncarea.

Ceea ce am notat în concluzii este adevărul curat cuvânt cu cuvânt, dar, în ceea ce am scris pe blog s-au strecurat posibil câteva, nu multe, inadvertențe, tocmai datorită condițiilor grele în care am scris, tocmai datorită faptului că sufeream mult, fiind otrăvită. În orice caz, nimeni nu a vorbit vreodată cu mine, deși, dacă aș fi fost acceptată, nu aș fi vorbit în mod sigur despre otravă neîntrebată... Dar unele lucruri ar fi fost clare. Nu am avut nicio greșeală cu adevărat. Convențional, astfel de lucruri se trec sub tăcere – după cum spuneau unii, ”toți vor să mori în tăcere, Cristina”. Totuși e ceva oribil, fiind și complet singură, e ca un fel de poveste cu monștri gen familia Adams, dar răi, și îmi amintesc că și verișoara mea Irina avea abțibilduri macabre sau cu umor negru acasă la ea în timpul liceului. Atunci era copil.

Am tot notat pe facebook despre otravă și la un moment dat, cineva a întrebat dacă știe cineva din cei de pe facebook ceva despre mine, dacă mă cunoaște cineva, și răspunsul era evident nu. Una dintre minciuni e că aș fi fost otrăvită cu medicația psihiatrică, sau prin folosirea ei abuzivă, ceea ce nu e adevărat. Uneori da, am luat multe pastile fiindcă mi-era tare rău fizic, nu psihic. Dar am fost otrăvită cu alte otrăvuri. Astfel, oamenii și-au creat încă un secret despre mine – adică faptul că eram otrăvită – și minciuna nu e politică, ci o minciună despre un om bun și curat.

"Domniță din țară bârsană,/lumină sunt, inimă, rană.//Trimite-ți-aș veste să știi/veninul cu ce bucurii//Pe masă-mi s-amestecă-n cana,/domniță din țară bârsană." (Lucian Blaga)

Am omis să notez aseară un lucru important - datorită necazurilor și suferinței și mai ales izolării, am fumat, tot mai mult după ce m-am mutat în blocul 3. Până la 3 pachete de țigări în unele etape. Mai e doar de adăugat, cum probabil știu și alții, că unele pachete de țigări erau altfel decât celelalte și unele țigări din pachete erau cu gust clar de otravă și ceva rău. M-am lăsat iar de fumat în anul acesta, 2020, am mai stat fără țigări în anii 2005-2007.

Deci, în privința otrăvurilor, dacă spui adevărul, fie ești considerat nebun de către capetele pătrate care nu știu adevărul, dar nu au nici minte deschisă față de ceea ce le contrazice așteptările, fie acest lucru e un pretext pentru ca aceia care știu adevărul să te declare nebun în fața proștilor, deci nedemn de a fi acceptat cât de puțin și astfel pradă oricăror planuri mârșave de asasinare sau tortură sau persecuție.