Portretul Fecioarei

(Chiar azi, mergând pe stradă, am întâlnit nişte femei misionare- le cunoşti de la distanţă - şi mi-au cerut să primesc un pliant, dar am refuzat. Cu toate că este această coincidenţă, nu îmi schimb planul şi scriu una din postările mele despre religie. Coincidenţe din acestea dureroase au fost încă de când aveam 17 ani şi asta înseamnă că unii oameni la putere în societate îmi puneau lanţuri grele pe trup şi pe spirit ca să poată inventa ei minciuni despre mine şi ca să aibă ei putere în societate. Gândiţi-vă puţin logic: faptul că în mod anormal tot ce gândeşti sau faci e imitat sau urmărit de mass-media sau de stradă înseamnă închisoare şi distrugere şi anormalitate şi lipsă a posibilităţii de a te dezvolta ca om. Am fost un om normal şi bun mereu şi jur că aceste lucruri diabolice se petreceau zilnic, ca şi cum aveam duşmani, din nu ştiu ce motive- În ultimele zile, de când am început să scriu din nou povestea adevărată despre mine pe acest blog, sunt chinuită încontinuu de o muscă în dormitorul meu. Adevărul e că mereu când am spus adevărul aşa s-a întâmplat şi în trecut iar musca nu iese pe fereastră oricât am încercat. Mă chinuie aceste muşte, uneori mai multe, bâzăie, se aşează pe ochi sau pe mână când scriu, sau chiar pe buze, zboară în jurul meu, în general îmi creează o stare psihică proastă. Şi sunt rele în general numai când spun adevărul, fără nicio omisiune sau greşeală, ca în ultimele zile. Şi cât am suferit, Doamne, 30 de ani...Din aceste fapte am tras concluzia că e ceva necurat la mijloc şi că astfel unii oameni răi vor să mă chinuie şi să ascundă adevărul, cum de fapt tot ei spun)

Am fost crescută de bunica dinspre tată, o femeie botezată de biserica reformată, care a îmbrăţişat tradiţia ortodoxă după ce s-a căsătorit. De mai multe ori mi-a spus că în religia ei, faţă de care păstra nostalgie, importanţa Fecioarei Maria este mai mică decât la ortodocşi fiindcă la urma urmei ea nu a fost decât o femeie care l-a purtat pe Mântuitor în pântec, dând naştere unui fiu ca orice altă femeie. Ea m-a învăţat când eram copil Tatăl Nostru şi Înger îngeraşul meu şi o rugăciune pentru copii în limba germană:


Ich bin klein
Mein Herz ist rein
Darf niemand drin wohnen als Gott allein.

Eu sunt mic
Inima mea e curată
Nimeni nu poate locui în ea în afară de Dumnezeu


Bunica dinspre mamă m-a învăţat rugăciunea Bucură-te Marie, iar în jurul anilor 2000 ascultam radio Vatican şi am învăţat aceeaşi rugăciune (Ave Maria) în latină, fiindcă eram în perioada în care am încercat, fără succes, să fiu primită de biserica catolică sau la vreo mânăstire, catolică ori ortodoxă. Aveam cărticica mea de rugăciuni ( o mai am şi azi) şi aveam iconiţele mele de carton, astfel încât treptat pentru mine imaginea fecioarei Maria a devenit ceva graţios, delicat şi blând. La ţară la bunici erau multe icoane atârnate pe pereţi cu Sfânta Familie, Cina cea de taină, Cristos , fecioara Maria şi Sfânta Ana.

Tot în anii 2000 am citit diverse cărţi de istoria artei şi am observat că în portretele fecioarei Maria culorile veştmântului erau aproape mereu roşu şi albastru şi m-am gândit că aceste culori sunt alese aşa findcă pot integra din punct de vedere psihologic diverse reacţii ale spiritului uman, respectiv activitate sau pasivitate, raţiune sau sentiment, pasiune sau contemplare, devoţiune ca întreg.

Gândindu-mă la aceste portrete pot spune că am fost impresionată de picturile lui Michelangelo, Botticelli şi Rafael. Portretul meu preferat a fost "Frumoasa grădinăreasă" (de Rafael, 1507), care m-a impresionat mai mult ca altele, datorită armoniei de linii blânde şi culori adecvate, care parcă îmi umpleau toate cămările inimiii. Limbajul culorilor este pur şi delicat, dar destul de expresiv, în relaţie cu liniile melodioase. Orice om reacţionează în faţa unei picturi în funcţie de experienţele anterioare, iar pentru mine acel tablou îmi aducea în amintire emoţiile din copilărie, care erau de fapt rădăcinile atitudinii mele religioase, copiii jucându-se afară, graţia fetiţelor în jur de patru ani, iar cartea de pe braţul fecioarei îmi amintea de alte tablouri cu Buna Vestire şi de puternica legătură emoţională dintre fecioară şi prunc.

Cu câţiva ani în urmă am cumpărat o carte (atunci mai aveam ceva bănuţi din salariul de la biblioteca aia împuţită şi o chirie) cu portrete ale Fecioarei de-a lungul timpului. Mi s-a părut că în pictura profesionistă Fecioara a pierdut prin secole unele dintre atributele ei spirituale caracteristice epocii Renaşterii.

În zilele noastre ea există şi în clipuri "artistice" pe internet, care sunt aproape opusul, nu au sobrietate defel şi sunt un fel de lucruri dulci, ca pentru fetiţe, bomboane roz în care Fecioara este un fel de zână. Este nevoie pe lume şi de astfel de lucruri! :) ca acesta:

Şi iată pictura lui Rafael care m-a impresionat