În septembrie 2009 am fost în vizită la bunicul meu, în micuţul sat Colun din judeţul Sibiu, despre care am mai scris. Am stat acolo 10 zile împreună cu maică-mea. Într-o zi, vecinul mamei din Voluntari, care avea treabă la Sibiu sau prin apropiere ne-a dus pe toţi trei cu maşina în pelerinaj la Mânăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, pe care o mai vizitasem mai demult împreună cu tata.
La plecare m-am oprit la chioşcul de suveniruri şi am cumpărat o icoană mică pictată în stil ortodox, pe care ulterior am dăruit-o cu suflet curat d-nei Ioana Nica, soţia acelui militar de la etajul 8 care şi-a tot bătut joc de mine. Ea era foarte religioasă, rugându-se zilnic acasă şi mergând mereu la biserică, oferind mici daruri altora, inclusiv mie. De fapt d-na Ioana este cea care m-a îndemnat în primul rînd să scriu poezii şi nu e ea de vină că eu nu am talent şi nu am reuşit nimic. Mi-a dăruit şi mâncare (ea poate a înţeles cât sunt de săracă), şi mici icoane şi broşuri religioase să le citesc. Când mi-a fost rău odată a venit la mine acasă şi mi-a făcut masaj cu ulei pe tot corpul, fiindcă era convinsă că uleiul este ceva sfânt şi curat. Deşi se spune că despre morţi trebuie să spui numai de bine, pot afirma că şi ea a luat-o puţin razna de câteva ori, m-a cam împroşcat cu răutăţi şi chiar a spus că eu m-am şters cu ei la fund (adică cu ea şi soţul ei), deşi nu am spus nimic de rău de ei. Zicea că nu am fost recunoscătoare, deşi nu era adevărat. Avea, împreună cu soţul, faze contradictorii, adică câteva zile se purta frumos, apoi, brusc, se schimba nu ştiu de ce, apoi iar se purta frumos. Oricum eu i-am dăruit icoana, deşi iniţial am vrut să o păstrez, ca semn de gratitudine. Apoi, în ultimii ani ai vieţii ei a cam fost singură, fiindcă soţul a plecat să stea aproape tot anul (vreo doi ani sau trei) la el în sat şi a părăsit-o. Ea a murit de cancer la plămâni finidcă lucrase în mediu toxic la tipografie în tinereţe şi în ultimele zile soţul a stat cu ea. Acum, destul de curând după moartea ei, el s-a recăsătorit şi cum am povestit, mi-a refuzat 5 lei când răbdam de foame.
La poarta mânăstirii am cumpărat o altă icoană, deşi aveam bani puţini, respectiv copie după o icoană pictată în stil occidental mai degrabă de călugărul Irineu Protcenco, care a avut o poveste de viaţă impresionantă.
Icoana m-a imresionat mult de la prima privire. Era mai mare şi la început din nou am vrut să o păstrez pentru mine. Apoi m-am răzgândit şi am dăruit-o bunicului meu, care a fost foarte impresionat, ca de obicei şi a agăţat-o pe perete în camera unde dormeam cu ei în copilărie. Bunicu era şi el impresionat de lacrimile Fecioarei şi eu m-am simţit fericită să îmi văd darul printre celelalte icoane, aşa cum mereu am fost fericită când am dăruit ceva.
În 2010, când aveam din ce în ce mai puţini bani pentru nevoile zilnice, am fost la biserica Sfântul Gheorghe din centrul Bucureştiului fiindcă îmi tot căutam demult o carte de rugăciuni. Recunosc că intenţionam totodată să îmi mai cumpăr şi un disc de muzică. Dar aveam bani foarte puţini. Mi-am cumpărat atunci o psaltire mică, fiindcă rugăciunile de bază nu le-am găsit niciodată. Ulterior am citit-o cu atenţie, dar avea un defect de pagini lipsă. Şi acum stă pe măsuţa mea. Atunci am văzut de vânzare în biserică aceeaşi icoană pe care o dăruisem bunicului meu, în diverse dimensiuni şi îmi doream mult să o am şi eu. M-am tot codit fiindcă nu prea îmi permiteam şi în final am hotărât să cumpăr icoana la dimensiune mică. Atunci o tânără fată cu chip blând şi frumos, care era în apropiere, a observat impasul meu şi m-a rugat să primesc să mi-o cumpere. Vânzătoarea spunea şi ea că nu se refuză aşa un dar. Fata mi-a cumpărat icoana medie ca dimensiune! Am ajuns fericită acasă fiindcă astfel de lucruri sunt rare în viaţă şi am agăţat icoana pe perete.
În ziua aceea m-am simţit copil din nou, amintitndu-mi ziua din copilărie când o vecină din Voluntari, observând că eu admiram la poarta ei trandafirii frumoşi din curte, mi-a dăruit un buchet şi eu am ajuns apoi acasă plină de emoţie şi bucurie. Ulterior şi eu am dăruit altora ori de câte ori am putut. Câteodată visele devin realitate în mod neaşteptat.
În 2012 şi bunicul meu a murit la 87 de ani suferind tot de boală de plămâni şi inimă. Ca şi vecina de la etajul 8. Bunicul meu a murit chiar în miercurea mare. Cu o zi înainte mă simţeam foarte singură, aveam dureri abdominale şi probleme de tranzit intestinal şi ameţeli. Am deschis Biblia şi m-am rugat şi am citit fiindcă nu pteam dormi. A doua zi am fost anunţată că bunicu a trecut în lumea de dincolo. Am fost foarte tristă, am mers la înmormântare şi am văzut că icoana era încă acolo. Cam la două luni de la acel eveniment a murit şi vecina de la etajul opt, ceea ce m-a întristat.
Acum mă mai gândesc la ei din când în când, privind icoana mea de pe perete. Fatul de a dărui cuiva ceva din suflet este în sine unul din cele mai mari daruri pe care Dumnezeu le-a lăsat oamenilor buni. Omul cu suflet frumos se bucură să împartă şi să dăruiască. Eu şi vecina aceea şi fata din biserică şi femeia cu trandafirii am fost fericite pentru un timp de a dărui altora ceva cu gândul curat. Şi soarta fiecărui om este în mâinile Domnului, toţi îi suntemm datori cu o moarte, a noastră.
Iată icoana din casa mea:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...