Relaţia mea cu Z, partea a II-a

Deşi eu mi-am mai făcut autoportretul în altă scrisoare, mai rescriu odată ceea ce unii au şters din ceea ce am scris despre mine, cu accent pe unele însuşiri care explică mai bine ceea ce a urmat în această poveste. Eram tânără şi îmi descoperisem cum spuneam de curând fericirea şi o mai mare încredere în mine - nu mai aveam aceeaşi timiditate care mă împovărase mulţi ani, simţeam că pot să mă exprim deschis şi că pot să privesc oamenii în ochi şi chiar începusem să umblu mai dreaptă, să privesc la înălţimea ochilor în jur. Dar nu aveam orgolii cum insinuau unii în anii trecuţi, e adevărat că eram o persoană modestă, dar încă inconştientă de faptul că eram foarte jos pe scara socială fiind dintr-o familie aşa săracă. Citisem foarte multe cărţi pentru vârsta mea, chiar citeam cu mare plăcere câte o carte pe zi şi aveam memorie bună, credeam sincer că voi avea dreptul să am o carieră profesională. Nu aveam cum să ghicesc ce mă aştepta la colţul următor al vieţii. Consideram că eram grasă şi lipsită de atractivitate, dar aveam planul să slăbesc după ce voi intra la facultate - ceea ce s-a întâmplat mai devreme, fiindcă Z oricum nu mi-a mai lăsat altceva de făcut la un moment dat, astfel încât în vara lui 89 ajunsesem să am 58 de kg şi să mă simt mai "în pielea mea". Eram o persoană calmă şi liniştită, preferam liniştea chiar deplină (s-o tai cu cuţitul, era expresia mea atunci despre liniştea din satul bunicilor). Încă mai scriam poezii şi Z m-a şocat puţin în toamna aceea când a folosit chiar una dintre ideile mele poetice şi mi-a explicat că de fapt o ştie de la o poetă prietenă şi că dacă vreau mi-o poate prezenta.(era vorba de fulgi - clipe de zăpadă sau ceva similar, dar este evident că oameni diferiţi pot gândi acelaşi lucru şi eu nu mai eram la vârsta la care să mă înfurie că găsesc în cărţi ceea ce singură descoperisem. Dar interesant era modul în care el spunea lucrurile, începând să se apropie de sufletul meu) . Eram ordonată şi îmi plăcea curăţenia şi aveam mereu grijă de camera mea mică (scuturam şi cearşafurile dimineaţa pe balcon sau le lăsam la împrospătare la aer). Totodată îmi vedeam de treburile de la şcoală, învăţam superficial dar cu uşurinţă şi mai am şi acum caiete care dovedesc aceasta şi plăcerea ordinii în scris. Învăţasem destul de bine mare parte din ce se cerea pentru examenul la medicină şi manualul de biologie îl ştiam cuvânt cu cuvânt, aşa cum se cerea, şi făcusem singură conexiunile între capitole. Dar aveam planul secret de a fugi în 89 să dau examen în alt oraş, unde să mă stabilesc definitiv (nu mai puteam cu astfel de părinţi) şi ulterior să abandonez medicina pentru a îmi urma visul filologic. Încă citeam literatură atât cât îmi permitea timpul - şi îmi amintesc că în toamna aceea am citit în franceză "Sonata Kreutzer" şi cum Lev era tradus cu numele lui Z adică Leon în franceză, Luiza m-a tachinat pe această temă de la început, ca şi cum era de aşteptat ca eu să fiu obsedată de Z. Îmi amintesc că atunci eram o persoană mai emotivă ca acum şi sângele îmi venea uneori în obraji - de pildă atunci când Luiza m-a tachinat, deşi raţiunea juca un rol important în viaţa mea. Am văzut tot în aceeaşi perioadă şi filmul cu acelaşi titlu la cinematograful Mioriţa în apropiere. Mă impresiona nebunia bărbatului care distrugea totul fără motiv raţional. Făceam şi gimnastică şi aveam ambiţia să îmi menţin tonusul şi mobilitatea până după 30 de ani - fusesem la sală de aerobică mult timp şi aveam rezistenţă destul de mare, uneori făceam gimnastică pe muzică, ceea ce m-a ajutat în primăvara lui 89 deşi poate fi interpretat greşit. Nu prea aveam haine şi eram obligată să mă îmbrac cu unele care nu îmi plăceau defel sau luam din hainele mamei, inclusiv la meditaţii. Aveam şi ciudăţenia de a fi atrasă de pălării - îmi cumpărasem una chiar în acel an se pare şi regretam că moda s-a schimbat în acest sens. Eram poate uşor mândră de faptul că mă interesa mai mult comfortul vestimentar decât faptul de a fi la fel cu cei de pe stradă şi că mă trezeam printre primii să mă îmbrac adecvat atunci când timpul se schimba toamna sau primăvara. Ceilalţi rămâneau într-o perioadă de inerţie şi toamna şi primăvara. Aveam grijă de papagalul meu micuţ (perrouche) din colivie şi îmi amintesc cum i-am dat odată drumul prin bucătărie fiindcă am vrut simbolic să îl fac pe Z să înţeleagă să mă lase liberă şi în pace. (mă tem că ulterior a murit acea pasăre chiar în 1989, fiindcă pe filmuleţul cu mine din 89 nu mai este). Când părinţii îmi dădeau bani (nu prea mulţi, doar în primăvara lui 89 am primit să îmi iau fustă şi rochie, le am şi acum în poze sau amintiri şi le-am păstrat mult timp) uneori îmi cumpăram cărţi, flori sau discuri pentru pickup. Îmi luasem şi vreo trei sau patru albume de artă mai ieftine de la librăria apropiată. Încă de atunci cumpăram cărţi de poveşti pentru viitorii mei copii, le am şi acum. Acultam muzică felurită - multe cântece româneşti pe disc sau la radio unde urmăream desigur şi momentul poetic seara. Îmi plăceau doinele populare şi am fost emoţionată în primăvara lui 89 când am descoperit pe o casetă a tatei că unul dintre cei doi cântăreţi ai unei melodii avea o voce similară cu a lui Z de atunci şi cântecul îl ştiam din copilărie, de la cuscrul din sat şi era vorba desigur de dragoste - "dar la vara care vine o să-mi duc mândra cu mine...". Şi mie îmi plăcea să recit sau să cânt deşi mi-au spus că nu am voce (din păcate Luiza mi-a spus în 90 că Z i-a spus la facultate că crede despre mine că aş fi o actriţă, dar încă nu s-a lămurit. Eu, care fusesem mereu sinceră, am rămas puţin şocată fiindcă nu îmi venea să cred că el mă bănuieşte de ipocrizie sau prefăcătorie. Credeam că mă cunoaşte). Ascultam şi muzică clasică, îmi plăcea în special Concertul nr 1 de Ceaikovski, care îmi dădea o stare de linişte şi senin, dar preferam sonata Patetica Sonatei lunii. Mama îmi aducea ciorapi lungi frumoşi, dar odată m-am îmbrăcat cu unii roz aduşi de ea şi la meditaţii Z s-a aplecat chiar atunci la picioarele mele şi m-am simţit prost. Adică era un fel de avasn sexual neaşteptat, cum a făcut el de mai multe ori, sub masca unor gesturi normale. Eram obligată să mă tund mereu la fel aşa cum vroia mama, ceea ce mă enerva teribil şi odată, după o astfel de procedură, Z mi-a făcut complimentul usturător "ce coafură" iar eu am replicat sec - doar m-am tuns. Nici nu cred că lui îi plăcea. În ce priveşte relaţiile cu alţii - desigur nu eram în gaşca colegilor care se distrau împreună şi în afară de Luiza o mai vizitam doar pe Oana, pe Irina de la Constanţa (pe care o preferam Luizei fiindcă era mai decentă şi amuzantă şi jucam împreună "whist" sau scrabble şi ne plimbam uneori), pe o fostă colegă Marina care era şi vecină cu mine şi cu care jucasem şi cu ea badminton şi pe Irina care a emigrat în Canada, care de asemenea s-a purtat frumos cu mine, de la ea am învăţat să ascult Beatles dar îmi punea şi muzică clasică şi îmi împrumuta cărţi. Împreună cu Luiza am fost odată la o colegă Cătălina tare amabilă şi drăguţă, care ne-a servit cu omletă cu tije de ceapă verde şi salată- ţin minte că mi s-a părut o idee interesantă. Ţineam mult la familia mea, adică la cei care se purtaseră frumos cu mine în trecut şi nu uitam niciodată să le transmit felicitări la aniversări sau sărbători. Mi-era tare milă de mamaia, cea care mă crescuse. Ea trăia singură şi în sărăcie şi pe mine mă durea sufletul să o vizitez, finidcă nu aveam cum să o ajut. Aveam ideea greşită că oamenii în general erau toţi mai buni sau mai normali decât părinţii mei ceea ce m-a făcut să alunec mai uşor în plasa seducţiei din partea lui Z.(care spunea la început - ce tu crezi că alţii sunt mai buni decât părinţii tăi?). Păstram cu grijă amintiri care însemnau ceva pentru mine, am şi acum înregistrări cu fete cu Irina, cu Luiza sau cu o verişoară îndepărtată de origine maghiară, cu acelaşi nume cu soţia lui Z, Ana Maria, care îmi vorbea chiar despre cartea "Omul de aur", de Jokai Mor, despre un bărbat bigam! Ulterior am păstrat amintiri, adică diverse obiecte, din alte motive - faptul că am fost chinuită nedrept şi că nu înţelegeam ce se întâmplă şi căutam să acumulez dovezi şi indicii. De curând mi-au fost înapoiate sau am regăsit într-un sertar obiectele adunate de mine la revoluţia din 89. Fotografii multe nu am din perioada liceului, decât câteva cu colegi, fiindcă tata nu mai făcea fotografii. În 1988 nu mai ţineam jurnal, chiar dacă Z m-a sfătuit să ţin unul, mărturisind că el are aşa ceva. Oricum pe cel ulterior mi l-au luat când m-au închis în spital. Mai aveam cele două caiete cu însemnări de viaţă din 84-86, unde era evident cât de mult mă chinuiau părinţii şi consider eu, era evident faptul că nu eram nebună şi că nu aveam nicio vină. Mai îmi plăcea mult în tinereţe să fac prăjituri şi consider că după reţetă îmi ieşeau delicioase. Până anterior momentului 89 părinţii mai mergeau în vizită la rude sau primeau invitaţi şi mie îmi făcea plăcere să aranjez masa cât mai frumos (îmi făceam de lucru şi citisem o carte despre bunele maniere şi reguli de politeţe sau ceremonie). Nu aveam nici un fel de idee despre cum ar urma să fie bărbatul ideal pentru mine, poate că visam să ajung şi eu să dansez odată într-o seară cu o persoană dragă (ceea ce nu s-a întâmplat nicicând) şi îmi doream desigur o familie şi o nuntă frumoasă dar în nici un caz nu mă aşteptam să mă îndrăgostesc atât de rapid. Presupun că eram în general un "om serios", lucru despre care Z a râs odată, iar eu nu am înţeles atunci că poate îşi bătea joc de mine - sau poate mă tachina doar glumeţ?
Acestea cred că sunt datele esenţiale despre viaţa mea de atunci, care explică poate mai bine cum l-am iubit ulterior pe Z.

Acum voi scrie totuşi şi despre Luiza, deşi mi se spune că nu este o idee bună fiindcă ar însemna că denigrez aparent singura prietenă pe care am avut-o de fapt. Am scris numai adevărul şi despre ea şi despre fostul ei coleg Cristi fiindcă noi trei eram într-un fel în aceeaşi barcă, făcusem meditaţii cu Z şi ei au fost confidenţii mei şi martori ai acelei etape din tinereţe. La un moment dat - să fi fost poate anul 90 - Luiza a avut bunăvoinţa să mă invite împreună cu Cristi la munte (bilet oferit de părinţii ei, care la rândul lor ne vizitaseră acasă pe mine şi părinţii mei, la un moment dat mamele noastre aveau o relaţie) şi atunci eu nu am mai rezistat tentaţiei şi am povestit celor doi despre o parte din necazurile mele cu Z şi altele - Cristi a negat categoric realitatea celor povestite de mine (spunea că este un fel de vis), iar Luiza înclina să spună că ar crede, dar numai dacă eu aş fi supusă unei hipnoze profunde - iar Cristi a explicat că şi în acel caz eu aş susţine tot visul meu absurd. Totuşi amândoi confirmau unele fapte din povestea cu Z şi tot un motiv pentru care am povestit despre este că şi Luiza a avut diagnostic de schizofrenie ca şi mine, în timp ce Cristi susţinea când l-am întâlnit acum câţiva ani că el este de fapt schizofren fără diagnostic legal. Luiza îmi povestise indignată că părinţii lui au încercat să îl interneze (mama lui fiind medic), dar apoi au ajuns la o înţelegere şi l-au lăsat de izbelişte - singur în casă şi hărţuit de vecini cum povestea el (am fost odată demult la el acasă şi el a fost la mine în vizită, ne-am uitat în albume de artă şi mi-a adus în dar o carte de filozofie cu dedicaţie frumoasă! Când am fost la munte cu ei doi am impresia că locaţia era aleasă chiar aproape de un azil de psihiatrie de pe vremuri. Cristi era şi el singur la părinţi şi a încercat să se agaţe de negarea realităţii, dar în 2007 mi-a oferit posibilitatea de a scrie aceste scrisori fără adresă mai apoi, susţinând şi că el nu le-a citit. Mi-a spus că el e homosexual şi de data aceasta nu mai nega existenţa reală a acelor violuri sexuale de la distanţă, spune aăc şi lui i se întâmplaseră şi devenise extrem de vulgar. Eu am vorbit totuşi cu el un itmp, fiindcă eram complet singură şi nenorocită. Mai apoi, trecând eu prin suferinţe şi mai mari anii trecuţi în 2007-2009, l-am văzut cu tristeţe pe stradă aproape de locul unde stau, plimbându-se cu o privire pierdută - nu ştiu ce s-a ales de el. Era el precis. Fusese, cum am mai povestit şi el coleg de bancă cu Luiza în clasele mici. După ce Luiza povestea că a fost torturată de vecinii de sus exact ca şi mine şi că aceia făceau pipi ostentativ în oliţă deasupra dormitorului ei, a spus ân primii ani de suferinţă ai noştri, că şi eu şi Luiza avem precis nu ştiu ce complexe incluse în teoria psihanalitică, cum învăţam la facultate pe vremea aceea, fiindcă i se pare evident că a face pipi este un simbol legat de sexualitate şi de probleme din copilărie. Mă doare să îmi amintesc, nu ştiu de ce lovea în sufletul meu şi al Luizei poate, fiindcă sunt convinsă că îşi dădea seama că totul e adevărat. Poate pe vremea aceea el încă mai credea că dacă se preface la fle cu ceilalţi că noi suntem nebune şi inventăm povestea vieţii, îi va fi mai uşor, poate chiar să ne ajute, nu ştiu. De fapt şi eu la început am încercat să o protejez pe Luiza şi nu i-am povestit de pildă cum mă torturau vecinii şi alţii, crezând că ea va scăpa poate de acel soi de mafie.

În cele ce urmează îi voi spune Luizei L din motive de economie. În general mie nu prea mi-a plăcut cu adevărat de ea de-a lungul vieţii, mi se părea că nu ne potrivim ca prietene şi în plus ea insista enorm pe un fel de intimitate acaparatoare, îmi cerea mai mult decât puteam oferi şi o percepeam uneori ca pe ceva parazit, adică prea insistentă şi mereu declarând prietenia noastră ca pe un fel de ideal absolut. Ea părea la început genul de persoană mult mai idealistă ca mine, dar pentru care lucrurile trebuiau să fie "ca la carte". Avea un gen de conformism care mă irita uneori, fiindcă eu consideram că omul trebuie să se ghideze mai mult după propria judecată, iar ea căuta mereu reţete prestabilite (nu mă acuzaţi că judecata mea nu a fost bună în viaţă - eu consider că de fapt numai în ce priveşte pe Z m-am înşelat). Z a înţeles de la început că nu o prea plăceam pe L (ca persoană) şi că ea se agăţa de mine ca un scai în viziunea mea şi a zis odată către L că ea se înşeală că eu îi sunt prietenă - L a reacţionat prompt cu indignare şi Z a spus că va vedea ea peste un timp - deci atunci părea că el avea planul să o facă pe ea să creadă, sau să facă lumea să creadă că eu voi trăda acea prietenie sau îi voi face rău lui L. Ceea ce de fapt nu s-a întâmplat niciodată - voi mai explica mai încolo -în primii ani după 88-89 am încercat mereu să o feresc pe L de adevărul celor petrecute cu mine (şi la munte spusesem numai puţin), fiindcă mi-era teamă să nu sufere şi ea la fel, fiindcă la început îi vedeam pe cei răi ca pe un fel de mafie sau organizaţie care urmăreşte şi anihilarea martorilor şi sprijinului meu. Ulterior am observat că L oricum păţea lucuri rele în ciuda precauţiilor mele şi atunci am încercat să mă comport astfel încât să o ajut pe cât posibil. Oricum vă daţi seama cât de greu mi-a fost singură cu toate nenorocirile şi fără confident real toată viaţa. Şi ea nu fusese nici anterior...conform concepţiilor ei eu nu trebuia să afirm nimic de rău despre părinţi fiindcă asta este păcat, aşa mi-a spus odată când am încercat să mă plâng înainte de 88 de ceea ce păţeam acasă.

Am cunoscut-o pe L în 84 când a început calvarul meu. Am povestit problemele de adaptare pe care le-am avut la noua şcoală unde L era premiantă şi extrem de preocupată de învăţătură şi aproape numai de asta. Mersese şi la olimpiada de matematică şi la început avea anumite aptitudini superioare mie în acest sens. Eu eram colegă de bancă cu Marina, vecina, dar L a început să se agaţe de mine şi avea un stil extrem de lipicios. Eu eram genul de fată care nu ştie să spună nu - primeam atenţiile oricui cu bunăvoinţă şi îmi plăcea să ascult oamenii oricine ar fi fost ei, găseam un fel de plăcere de colecţionar uneori, îi priveam pe toţi cu bune şi rele şi îmi făceam în minte propriile portrete ca un fel de scriitor - colorate şi frumoase de fapt. Acceptam lumea aşa cum era. Poate că mai trebuie să repet odată că noua şcoală mă dezgusta la început - colegii mi-au sfâşiat carnetul de note şi mi-au furat planşele de desen favorite cu amintiri din sat. L era mai tipicară parcă decât mine, dar fără aceeaşi ordine în acţiune- aşa mi s-a părut. Gândirea ei era oarecum reverberantă, redundantă- vorbea enorm de mult şi repede şi insista pe detalii şi despica mereu firul în patru. În cameră la ea prefera dezordinea (camera ei era poziţionată ca şi a mea, cea mai rea şi izolată din apartament). Mai avea un frate şi o soră şi avea şi ea un cult al familiei- dar al celor prezenţi în casă. După ani s-a contrazis vorbindu-l uşor de rău pe tatăl ei. Părea în general o persoană bună, miloasă, dar într-un fel vulgar, adică conform uzanţelor. Convenţiile sociale contau foarte mult pentru ea. Îi plăcea să citească, dar nu atât de mult ca mie şi la ea părea un fel de datorie, din dorinţa de a deveni ceva superior. Odată mi-a cerut să îi împrumut eu o carte "bună" şi nu ştiu de ce i-am dat "Middlemarch", dar ea avea obiceiul să nu returneze mereu cărţile şi eu nu îndrăzneam mereu să i le cer sau insistam degeaba. Dar recunosc că spre deosebire de Irina era punctuală la întâlniri. (unii spun şi acum că ea a fost totuşi singura mea prietenă, dar tocmai de aceea voi continua portretul cum o vedeam eu şi sunt fapte reale). Obişnuia să îmi facă complimente - dar îmi amintesc numai cele din anii de după 89 - de pildă că aveam şolduri destul de înguste şi ea admira asta sau că sunt tipul creştinului generos, un fel de bunul samaritean care dăruieşte fără părere de rău. Părea că mă admiră din punct de vedere intelectual şi că are încredere în judecata mea. Păstrez şi acum într-un caiet o poezie a ei din liceu şi faptul că îmi cerea mie părerea...Era puţin mai înaltă decât mine, avea performanţe mai bune la sport, mai suplă şi mult mai preocupată de aspectul ei fizic şi al altora decât mine. În timpul orelor la şcoală făcea remarci despre picioarele sau alte caracteristici ale colegilor de la tablă. Câteodată mi se părea că era aproape opusul meu şi de aceea nu îmi plăcea. Ea a primit un diagnostic de hipertiroidie şi a fost operată şi am vizitat-o în spital cu colegul Lucian, care se învârtea şi în jurul ei şi care insinuase odată că eu şi cu ea vom avea probleme psihiatrice. Avea sprâncenele bine conturate şi uşor apropiate şi buzele proeminente - ea afirma că este mândră de gura ei, că este ceea ce îi place cel mai mult la ea.

Nu, mie nu prea îmi plăcea să primesc complimente. Dar uneori le făceam cu sinceritate. În afară de învăţătură din 84 a început să mi se confeseze la infinit asupra iubirii ei adolescentine pentru un coleg Adrian, care iniţial se purta frumos cu mine, dar care după ce am intrat la liceu şi Marina la o secţie "inferioară" de mecanică şi Luiza s-a aşezat cu mine în bancă, mi-a spus deschis că el va trebui de atunci încolo să întrerupă orice relaţie cu mine din moment ce L îmi era colegă de bancă. Eu o ascultam şi nu ştiam cum să scap de confesiunile ei interminabile şi am făcut greşeala la început să îi arăt ce mi se părea raţional, după care am încercat diverse tactici în zadar. Nu eram genul care să spună "nu mai vreau să te văd" - eu nu renunţam uşor la o relaţie. Ea chiar mi-a povestit că şi-a mărturisit deschis iubirea faţă de Adrian (nu fusese ideea mea) şi el a respins-o dar ea a continuat să viseze la el şi să îmi tot vorbească despre asta. În acelaşi timp avea obiceiul unor bârfe interminabile - ca un monolog - despre diverşi colegi sau profesori, lucru care nu îmi convenea deloc. Odată m-am amuzat să o înregistrez, dar nu cu gând rău pe casetofon. (fiindcă îmi plăceau în general oamenii) Într-un fel iubirea faţă de A o umaniza, o arăta mai gingaşă, mai delicată. Mi-a făcut odată cadou o vază de cristal roşu pe care o mai am şi acum. Şi mi-a oferit şi alte atenţii - vederi, felicitări etc. Dar era brutală uneori în modul în care îşi exprima aparent sincer şi extrem de deschis şi gândurile piezişe sau urâcioase. După ce am intrat la liceu a început să graviteze în jurul colegei Oana, care părea mai strălucitoare poate decât mine dar eu nu m-am apropiat de Irina decât mai târziu. Când am rămas singură în 89 era prea ocupată cu facultatea la început şi iar m-a părăsit. Nu prea aveam lucruri în comun, dar am fost împreună la câteva filme sau spectacole. Insista neplăcut pentru mine pe faptul că eu am mulţi bani spre deosebire de ea şi că înţelege de ce eu m-am îngrăşat fiindcă şi ea s-ar îngrăşa dacă ar avea bunătăţi ca mine (eu în general îi ofeream ce aveam "bun" când venea la mine). Dar bani nu aveam cine ştie ce cum am povestit. În sufletul meu o dispreţuiam puţin pentru extremul conformism care părea că îi alterează judecata asupra oamenilor şi pentru ambiţia ei de parvenire ca la carte. Care era compulsivă, uşor agresivă şi nu era tipul calm cum eram eu. Nu îmi amintesc în ce an - poate după 89 - mi-a mărturisit că ea este o fire pătimaşă, pasională şi că în viaţă ar vrea să încerce orice plăcere, inclusiv cu o femeie, ceea ce m-a dezgustat puţin. Tata mă sfătuise să nu o mai vizitez (zicea chiar că este ţigancă) fiindcă L de fapt vrea să "mă fure" şi este o intrigantă. Cred că viaţa mea ar fi fost puţin mai frumoasă fără ea, dar poate şi mai însingurată. După 89, împreună cu Irina şi Luiza jucam un joc de cărţi probabil şi m-a dezgustat că ea a adus vorba despre telepatie şi a întrebat-o pe I ce a gândit şi I a ezitat şi apoi au ajuns la concluzia acceptată de L că spusese "te f..." - nu mai ştiu care dintre ele sugerase asta, dar mi s-a părut oribil. Mie mi-a fost milă de suferinţele ei psihiatrice deşi se părea că nu fusese persecutată ca mine sau chinuită ca mine. Am fost odată la o petrecere a ei aniversară cu colegi de la medicină şi am observat că nu prea era agreată de ceilalţi (mi s-a părut oare?) dar recunosc că nu m-am comportat chiar perfect fiindcă aveam multe probleme personale atunci. Însă m-a şocat reacţia ei la sfârşit când a început să plângă şi m-a acuzat de răutate şi că i-am stricat eu petrecerea, ceea ce nu cred că era adevărat. Am încercat să o îmbunez, a fost una dintre rarele mele mici greşeli faţă de ea. Ea a plâns şi la nunta colegei Oana la care am fost împreună. Se pare totuşi că eu am trecut prin mai multe necazuri care m-au călit mai mult ca pe ea. Cu toate acestea, de curând, când m-am întors de la ţară, m-am lăsat şi eu în voia afectelor - de fapt mi-a fost chiar greu să mă stăpânesc şi am lăcrimat în public în autogara din Sibiu fiindcă pe o bancă şedea o fată tânără şi drăguţă şi m-am gândit că ar fi putut fi de vârsta copilului meu pe care îl dorisem atât de mult. L discuta cu mine şi despre diagnosticul psihiatric şi eu eram în general sinceră, spunând lucrurilor pe nume. A venit mai apoi odată la mine acasă brusc şi mi-a cerut imperativ să ne rugăm pentru sănătate împreună, ceea ce desigur am refuzat în ciuda unei stranii dureri de cap puternice care mă cuprinsese la venirea ei. Apoi am reuşit să rup relaţia cu ea gândindu-mă că este mai bine aşa pentru amândouă şi chiar i-am spus aşa, dar mai ales fiindcă ea insista să mă convingă că e mai normal să accept diagnosticul psihiatric dacă alţii au hotărât aşa şi că ea a reuşit să se detaşeze de suferinţă şi asta îmi doreşte şi mie - lucru cu care eu nu pot fi de acord fiindcă nu mă consider vinovată de nimic, nu cred că meritam aşa ceva, nu am nici un viitor etc, tot ce am povestit. Ca şi colega M petrecuse în copilărie un timp într-o ţară arabă, am mai povestit asta. Cu greu am scăpat de ea în 89 la meditaţiile de fizică cum voi povesti mai jos. La Z mă spiona dar, după tot ce s-a întâmplat şi după faptul că mă atenţiona că Z mi-a pus gând rău şi voi păţi ceva rău şi după faptul că Z devenise subiectul ei de discuţie preferat în 88 (îmi spusese chiar că îi place gura lui senzuală şi chiar că i-ar plăcea să îl sărute), în 90 mi-a povestit că la facultate l-a întâlnit pe Z şi el a sărutat-o uşor pe obraz, ceea ce i s-a părut drăguţ! Doamne! Şi după 89 mă numea cu reproş "prietenuţă" ca şi cum eu greşisem ceva faţă de ea...Avea visul să emigreze în S.U. A. unde avea rude dar se pare că nu a reuşit, m-am întâlnit anii trecuţi de două ori cu tatăl ei şi odată cu mama ei în apropiere. Tatăl spunea că ea trăieşte retrasă undeva la ţară, unde oamenii sunt drăguţi şi o ajută chiar să îşi facă focul - am încercat totuşi să reiau legătura cu ea dar nu au vrut părinţii ei sau ea. Ceea ce m-a deranjat totuşi e că am întâlnit-o de mai multe ori pe Moşilor şi nu aacceptat să îmi răspundă cel puţin la salut. Ea vorbea la mobil pe stradă, se pare că avea cu cine, spre deosebire de mine. Chiar mi-am cerut iertare dacă ea consideră că am greşit ceva, dar a refuzat să mă salute. Sora ei, devenită baptistă, avea trei copii parcă, iar fratele era necăsătorit. Ea nu a apărut la întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului din 2009 la care eu m-am dus totuşi în ciuda situaţiei mele de rejecţie din societate (pentru mine a fost destul de frumos, desigur nu am fost la restaurant); în anul 1999 nu am fost invitată, dar oricum nu aş fi putut merge fiindcă nu aveam nici proteză atunci pentru picior. Se pare că la un moment dat Luiza mi-ar fi spus că ea crede că eu sufăr de nimfomanie, astfel că am căutat în dicţionar termenul...în realitate, cum am mai povestit, Z mi-a arătat clar că el are influenţa sexuală asupra mea dacă vrea el, nu involuntar, şi eu nu am fost excitată sexual înainte de el şi nici după, cu excepţia anului petrecut la Cluj, unde astfel de probleme au apărut după câteva săptămâni de la sosirea mea acolo. Şi poate nu pot fi numite astfel, adică nimfomanie, nici atunci!

Acum pot continua să scriu despre cum a fost acea poveste de dragoste în continuare. Timpul petrecut împreună cu Z a fost destul de îndelungat în câteva săptămâni, fiindcă el prefera să rămânem acolo ore în şir până după ce se întuneca, fără să taxeze suplimentar, astfel încât la început mama s-a arătat încântată că am un meditator aşa de bun, care se ocupă mult de noi. Cum am povestit el a fost tot ce a fost mai mult ca discuţie sau contact cu altă persoană în viaţa mea, poate că şi interminabilele discuţii cu Luiza, lipsite de miez adesea, au fost atunci depăşite ca volum de informaţie de ceea ce trăiam împreună cu Z la meditaţii. El vorbea şi foarte mult şi extrem de concentrat, iar mintea mea tânără absorbea şi reţinea totul, influenţată şi de puterile lui fizice imense asupra mea. Da, treptat, pe parcursul anului a devenit singura persoană semnificativă din viaţa mea, singurul care mi-a dat atenţie şi mi-a trezit încrederea, singurul care a stat mai mult cu mine şi a părut să mă înţeleagă şi să pătrundă apoi în intimitatea sufletului meu şi toate acestea au rămas valabile până azi, fiindcă toată viaţa nu am mai întâlnit pe nimeni cu care să stau de vorbă. Îmi cer încă o dată scuze că am repetat lucruri scrise deja. Repet că l-am iubit cu extremă fidelitate, că de fapt nu am privit măcar vreodată cu interes la alt bărbat, în afară de acele secunde doar de rătăcire din 90 şi că atunci când am avut singura mea relaţie aparentă cu alt bărbat nu a fost propriuzis o relaţie, nu am simţit nici măcar durere fizică şi era un lucru determinat de necazuri şi indirect chiar de Z.

Este destul de greu să povestesc ceva ce s-a petrecut atunci ca un fel de torent al evenimentelor necunoscute mie, surprinzătoare sau misterioase, lăsându-mă fără apărare. Voi încerca să nu mai repet detalii povestite mai sus în portretul lui Z. Nu cred că meritam să fiu sacrificată aşa , fusesem o fată cuminte, ordonată, bună, inteligentă şi chinuită nedrept de părinţi şi ajunsesem la un punct frumos al vieţii. Este ca şi cum părinţii şi societatea mă trimiteau la călău (voi povesti şi despre filmul Călăuza, la care m-a trimis Z) la numai 17 ani, deşi nu greşisem nimic. Clarific : în ciuda bătăilor şi nervilor părinţilor, eu nu mă masturbam, adică nu mă « frecam » sexual de supărare, mă maturizasem demult şi rezistam la tot infernul la care eram supusă. Nu aveam niciun alt defect sau greşală. Ar fi fost imposibil pentru oricine probabil să reziste presiunii lui Z şi tehnicilor lui de seducţie sau apropiere senzuală. În cazul meu lucrurile s-au petrecut rapid până în decembrie şi fără ca eu să îmi dau seama de pericol. La început am trăit ceea ce numai o femeie cu experienţă ar fi înţeles că este o foarte puternică atracţie fizică, dar care strecura emoţii blânde luminoase, poetice, şi el se îngrijea şi de asta prin cuvinte bine potrivite. Oricum atracţia a crescut în timp, astfel încât el a fost singurul bărbat din viaţă faţă de care am simţit acel ceva chiar de la 1-2 metri distanţă. Când intra în încăpere aerul şi lumina se schimbau în mod magic pentru mine şi jur încă odată că nu înţelegeam nimic. Dar era foarte frumos. După a doua întâlnire m-am gândit fără să vreau la ochii lui - erau sau nu erau albaştri? Apoi imboldul m-a făcut să îl privesc în ochi şi să le descifrez culoarea căprui - prima oară când priveam un bărbat în ochi. Portretul lui fizic era la început învăluit într-o ceaţă de emoţie fluidă, caldă pentru mine, astfel încât imaginea lui s-a conturat treptat în ochii şi memoria mea, pe măsură ce creştea fluxul acela al intimităţii dintre noi şi el devenea ca o parte din mine, limpede şi foarte dragă. Anii au trecut şi acum mă doare enorm că i-am pierdut trăsăturile din minte parţial şi că nu l-am putut vedea cu drag cum îmbătrâneşte şi se schimbă. Stătea aşa de aproape de mine la masă şi îl priveam obligată oricum de situaţie...vedeam cum îşi trece ades mâna prin părul molatec cu tendinţă de rărire şi pe care avea să îl tundă apoi scurt. După mult timp am ajuns să visez justificat că îl voi mângâia şi să sufăr când nu mai avea coama aceea tinerească (nostalgic) sau când şi-a lăsat barbă şi nu îi mai puteam admira în 95 trăsăturile dragi...Devin puţin prea emoţională, dar aşa a fost - era ceva ca un fel de izvor de lumină călduţă, uşor fosforecentă, care mi-l apropia - cum să explic, era ca în lumea poveştilor din copilărie când încă mă mai jucam cu păpuşi ...sau ca o ploaie magică de petale de cireş în grădină, suflate uşor de vânt. A fost într-adevăr fantastic şi deşi pe măsură ce trăsăturile lui se revelau puteam recunoaşte că nu este chiar frumos, dar mă trezisem fascinată şi consideram lucid că este oricum un bărbat din jumătatea superioară ca aspect fizic. Îmi deveniseră dragi treptat buzele lui roşu puternic dar nu exagerat şi cu un contur mai deosebit, contrastul cu pielea foarte albă care îl feminiza puţin, dar plăcut pentru mine (de atunci s-a schimbat), gropiţa din bărbie, ridurile de pe frunte şi mai ales cele din colţul ochilor, ochişorii relativ micuţi şi rotunzi, foarte vii şi strălucitori uneori, gesturile, mimica, privirea ce cântau pentru mine şi mă obişnuisem să îi accept ca făcând parte din tabloul drag până şi nasul cu formă ciudată pe care nu prea ştiu să îl descriu - cocârjat, cocoşat sau doar creionat proeminent şi strâmb. Avea craniul relativ micuţ, urechi şi mâini delicate şi mici care îmi creau complexe comparativ cu ale mele. Avea un surâs fermecător şi îşi dezgolea dinţii de o albeaţă surprinzătoare (eu mi-am pierdut toate măselele devreme, până la 34 de ani şi dinţii mei sunt atât de galbeni de suferinţă şi fumatul adiacent datorat ei) - astfel încât odată m-a făcut să îl tachinez că "rânjeşte" şi s-a arătat glumeţ şi supărat pe această temă fiindcă odată ce m-a prins în plasa lui şi mă făcea să reacţionez, specula orice reacţie de a mea, mergând din aproape în aproape.

El a înţeles că eu eram inocentă în aceste privinţe (legat de viaţa sexuală) şi a râs odată cu Luiza când ea i-a declarat că noi nu avem încă 18 ani - "fete mici" spunea el şi Luiza a zis "fete mari", poate cu aluzie la virginitate. Şi-a croit drumul spre mine prin învăluire - la început mă simţeam ca într-un fel de ceaţă, mai ales după mai multe ore petrecute împreună, dar era o ceaţă plăcută cu care totuşi mă luptam. Veneam la el cu liste de întrebări (de curând descoperisem una prin dulap rătăcită ca amintire dragă), dar el răspundea vag, schimba rapid subiectul şi făcea multe aluzii menţinând o stare de hiperexcitare corticală. Consuma alcool, era volubil şi treptat făcea aluzii tot mai stranii. Vorbea foarte des despre sine însuşi şi prin asta mă ameţea mai rău. A încercat şi a reuşit atunci să mă facă să cred în cu totul altceva decât intenţii erotice fiindcă destul de rapid s-a referit la aure ale organelor vii (pe vremea acea nu se auzise despre "paranormal") şi cu gesturi elocvente îmi explica că pentru persoanele care se atrag şi aurele se apropie şi se întrepătrund sau aşa ceva şi era vorba direct de braţele noastre alăturate. Mi-a sugerat să citesc cartea "Inteligenţa materiei" care spunea că îl fascinase şi eu am citit-o! Spusese direct către mine că noi doi am vrea de pildă să fim împreună (m-a şocat la început) dar că lumea asta nu ne lasă! Într-un fel asta însemna pentru mine atunci că nu se va lua de viaţa mea. Puterea aceea stranie a lui asupra mea era aşa mare încât eu am preluat sugestiile şi am crezut că este un fel de atribut mai special al lui, dar aveam încredere că nu îmi va face rău fiindcă strecura vorbe serioase şi priviri drepte, convingătoare şi afirmaţii grave sau seci, nu doar dulcegării sau tandreţe jucăuşă la care a trecut destul de repede. În etapa următoare credeam că trebuie şi pot să îi rezist şi îi dădeam semne în acest sens fiindu-mi teamă că el m-a înţeles greşit ca pe o fată ce caută aventura cu el - fugeam de el în alte locuri din jurul mesei ceea ce îl făcea ulterior mai insistent sau făceam eu anumite aluzii pe această temă - de a mă lăsa în pace. Am povestit cum se uita la flori şi avea şi alte arme de acest tip şi cum eu am încercat să îi explic să se oprească. Odată m-a deranjat faptul că el numea un anumit tip de crizanteme, albe, la modă pe vremea aceea, "boule de neige" exact cum le numea mama în mod afectat. Da, privea florile lung şi duios. Oricum cât eram la meditaţii ajungeam într-o stare de uşoară ameţeală, dar acasă nu rumegam de obicei ce se petrecuse (voi povesti după un timp cum el a pătruns şi în acel spaţiu). Încercam să continui treburile obişnuite până când m-am trezit că treptat învăţ tot mai greu şi pierd terenul examenului şi atunci, copilă încă, stăteam la birou cu cărţile în faţă şi fredonam cu îndârjire "just you wait Mr. Higgins" din "My fair lady", luptându-mă cu el şi crezând că îi voi putea rezista - îl vedeam ca pe un fel de încercare a vieţii şi nu credeam că va fi şi mai puternic. Odată, încă ameţită şi atrasă de acea forţă a lui, am ieşit de la meditaţii împreună cu el şi Luiza şi am declarat sub forţa impulsului momentan că este un apus deosebit, fiindcă el deja crease o atmosferă propice destăinuirilor mai intime şi mi se părea că pot avea încredere - dar el a răspuns rece, trezindu-mă din vraja iniţială. M-am îndepărtat de el şi am alunecat pe asfalt cu pantofii mei lila cu talpă groaznică şi el s-a repezit să mă prindă de braţ după ce mă redresasem deja, iar Luiza a remarcat ironic că nu era necesar să mă ajute, dar el a spus de rău augur "nu se ştie niciodată până unde alunecă omul"...lăsându-mi un gust amar în suferinţele de mai târziu. La un moment dat l-am rugat (şi fiindcă Luiza insista) să ne recomande un profesor de fizică şi el ne-a recomandat pe un prieten despre care spunea că seamănă puţin cu el fiindcă este mai nonconformist şi nu prea se înţelege cu superiorii şi povestea despre discuţiile lor şi chiar că l-ar fi ajutat pe acela. Dl. Iacobaş avea şi el o influenţă puternică (îmi amintesc ameţeala pe care o simţeam când ieşeam de la meditaţii în cartierul Cotroceni sau pe aproape) minus partea erotică ce urma să se reveleze din partea lui Z. Iacobaş ne-a invitat la început la el acasă (ţin minte şi acum colajele pe perete sau figurine de plastic care evidenţiau amuzant intrarea la baie) şi a început să vorbească despre naşterea fizicii din filosofia antică, lucruri plicticoase chiar dacă fascinante, pe care le cunoşteam bine. Apoi ne întâlneam cu dlui şi mai multe fete mereu în altă parte, în gazdă la fiecare pe rând.

Avea şi dl Iacobaş un stil uneori de aluzii dar mult mai puţin ca Z, insignifiant aş spune, însă am auzit se pare prima oară în viaţă de la dlui despre Yoga şi vorbea şi despre modul de a citi personalitatea cuiva după scris - Luiza i-a spus atunci că eu i-am explicat ei anumite lucruri şi dlui a remarcat că într-adevăr eu ştiu destul de multe (de fapt nu ştiam încă nimic, era un tip puţin ironic, poate chiar cinic uneori) şi mai vorbea şi despre faptul că numele meu îmi determină mare parte din personalitate, fiindcă dacă aş fi fost Cristiana (asta îmi aminteşte de soţia lui Z sau de faptul că eram fascinată atunci de chipul actriţei Anna Christie de demult) atunci aş fi fost probabil mai sportivă, mai degajată şi mai hotărâtă sau deschisă, nu îmi amintesc exact cuvintele. Apoi, destul de abrupt (eram la mine acasă), a declarat către mine că ar trebui să înţeleg că "maturitatea sexuală nu înseamnă şi maturitate intelectuală" după care l-am sunat că renunţ la meditaţii dar nu din cauza acestei insulte, ci fiindcă speram încă să intru la medicină şi eram cu el doar la începutul manualului şi obligată să repet încontinuu lucruri simple, pe care le ştiam pe dinafară de câţiva ani (scriam după dictare). Desigur Luiza a vrut să îmi urmeze exemplul, dar mi-a cerut să îi transmit desigur eu profesorului că renunţăm la meditaţii. La telefon dlui a avut o reacţie puţin exagerată, a părut iritat rău şi mi-a urat să nu mai intru la medicină, ceea ce s-a întâmplat. În anul următor a plecat împreună cu Irina la Constanţa, care nu intrase la examen în Bucureşti, unde au înfiinţat o nouă facultate, iar I a devenit şi ea după ani cadru universitar din câte ştiu.(Prietena mea I, cu care am avut aventurile povestite la revoluţie îmi povestea că atunci făcuse oarecum şi ea greva foamei împreună cu alţi candidaţi respinşi fiindcă aşa era după revoluţie, fiecare cerea diverse drepturi care păreau frustrate sau anumite compensaţii şi că fusese dezgustată de atitudinea flegmatică, impertinentă şi dispreţuitoare a studenţilor din Bucureşti care le fluturau pe la nas pachete cu mâncare - dar povestea s-a terminat cu bine, fiindcă facultatea a fost aprobată şi acreditată şi poate acum se înţeleg între ei. Irina, despre care am scris puţine lucruri, s-a adaptat iniţial mai greu acolo - aşa spunea ea şi se îngrăşase mult, atunci m-a invitat şi pe mine - singura dată când eram puţin frustrată că eram mai slabă ca ea şi mă aşezasem pe fusta mea din timpul iubirii cu Z la mare cu nişte colegi ai ei pe plajă, după care a slăbit mult şi s-a menţinut subţiratică toată viaţa. A avut mult noroc în viaţă căsătorindu-se rapid cu un tânăr destul de bogat, are casă cu curte şi doi copii). Voi povesti mai încolo cum a reacţionat Z la aflarea veştii că am renunţat la meditaţiile de fizică.

În capitolul următor al acestei poveşti mă voi referi la ce s-a întâmplat pe scurt până în momentul în care am început să conştientizez că mă îndrăgostesc de Z. Mă referisem mai întâi la atracţia fizică - spuneam că era ca un fel de ceaţă adiacentă care mă împresura, lucru ce se asocia cu vorbele lui care mă făceau să îmi imaginez altceva, în orice caz nu faptul că avea gânduri rele pentru mine sau că exista vreun pericol. Nu anticipam desigur că voi ajunge să iubesc acel bărbat enorm o viaţă întreagă şi să îl aştept atâta în zadar, nu aveam defel fantezii iluzorii sexuale sau de idilă romantică şi când s-a întâmplat să simt cu adevărat că îl iubeam (în 89) am fost surprinsă eu însămi de frumuseţea sentimentului (poate singurul orgoliu al vieţii mele) care s-a petrecut atunci în ciuda greutăţilor şi sacrificiului de sine şi distanţei dintre noi, în puritate, fără păcat adulterin de gând sau faptă. Farmecul acela este indescriptibil, eu nu am anticipat nimic în toamnă şi desigur nu puteam şti că voi trăi iubirea aceea mai frumos şi mai viu şi cu totul altfel decât tot ce aflasem despre aşa ceva din cărţi. Atunci eram departe de vraja serilor ce vor urma pentru mine în 89 datorită acelei iubiri, de vaporii aceia diafani de floare de cireş în emoţia faţă de el sau de flacăra puternică a momentelor mai pasionale, în care dorul de el mă durea şi mă chinuiam aşteptând momentul în care îl voi întâlni vinerea.

În general, când se petreceau lucruri mai puţin obişnuite aveam tendinţa să le uit mai apoi, ca şi cum credeam că se datorează alcoolului consumat de el, dar alte explicaţii mai importante sunt firea mea de a lua lucrurile ca atare, fără a mă complica inutil (ceea ce oricum ar fi fost mai degrabă rău în acele zile, iar el spunea că lui îi plac lucrurile complicate). Influenţa lui puternică lăsa loc unei anumite amnezii de moment în timp ce amintirile se sedimentau în fundal, dar şi faptul că el făcea aluzii la diverse fenomene biologic mai stranii mă făcuse să cred la un moment dat că el este altfel poate decât alţi bărbaţi, că are aceste puteri fiziologice deosebite care îmi înmuiau trupul şi aprindeau emoţii. Atunci la început am avut şi încredere în el, chiar dacă avea aceste "puteri", fiindcă el ştia să câştige încrederea, părinţii mei erau groaznici şi credeam mult în ceilalţi oameni şi poate că m-am gândit cumva la început că este şi un fel de luptă a mea cu viaţa, un fel de test, dacă tot trebuia să dau examen la facultate. (prin noiembrie am început să mă lupt cu dificultăţi fizice mai mari, migrene, greutate în corp ş-a.). Astfel, treptat, pe lângă influenţa fizică şi gesturile ciudate - de pildă a îşi arunca ostentativ haina peste a mea şi a mă privi insistent şi adânc în unele momente - el a trecut şi la unele avansuri verbale, din ce în ce şi pe nesimţite incitante, era ca un fel de stimulent pentru o gândire mai rapidă şi a început să facă aluzii cu iz erotic sau sexual. Am dat mai înainte exemplul cu sistemul nervos simpatic sau parasimpatic când m-a făcut să greşesc oarecum, adică să mă prind în jocul lui şi fără voie să îi declar (jur că m-am trezit aşa deodată ruşinată puţin de reacţia mea) că el este simpatic şi apoi aducea mereu vorba despre asta. Că adică el îmi era simpatic. Odată m-am mutat în capul celălalt al mesei, opus lui, şi atunci el a început să se întindă mult peste masă către mine şi a spus într-un context legat de manual atunci când eu l-am privit, că mă îndrept către "stimulul cel mai important din punct de vedere fiziologic" şi eu m-am simţit înţepată ...avea printre altele şi obiceiul să mă tachineze. Dar tot atât de mult m-au apropiat de el vorbele lui calde, amuzante şi confesiunile lungi despre sine. Mi-a făcut acele promisiuni de care vorbeam că mă va duce odată în satul lui şi mie mi s-a părut ceva îndrăzneţ foarte, un fel de glumă pe care nu am luat-o în serios la început. Sau că într-o zi îmi va cere zece minute din viaţa mea, creînd pentru mai târziu o idee de mister şi aşteptare zadarnică. Apoi a început să îmi prindă părţi din ceea ce gândeam, se purta de parcă simţea exact ce mişcare urmează să fac, de parcă înţelesese modul în care gândeam. Uneori spunea lucruri care erau exact pe gustul meu, sau exact ideile mele - eu reacţionam uneori, iar alteori el se prefăcea mirat de asemănarea dintre noi, astfel încât la un moment dat a început o demonstraţie care m-a emoţionat puţin, că dacă doi oameni au gusturi comune însemană că au şi aspiraţii comune, idei comune, interese comune (nu îmi amintesc exact ce cuvinte folosea, dar era o ierarhie stabilită de el) şi asta înseamnă că au un destin comun...apoi şi-a ridicat brusc privirea şi m-a întrebat prozaic "Nu ai vrea să fii asistentă la facultatea de medicină d-şoară?" Nu mai ştiu ce i-am răspuns, dar şi atunci mi s-a părut o glumă exagerată, în timp ce Luiza se amuza spunând că este ca şi cum el m-ar fi cerut de nevastă! Este evident cum am povestit în alte scrisori că el vroia să îşi împartă destinul cu altă femeie nu cu mine, chiar colegă cu el şi iniţial studentă, în timp ce mie îmi sacrifica atunci şi destinul intelectual şi bucuria de a avea un soţ şi copii pentru că o proteja pe cealaltă pentru a mă tortura chiar sexual pe mine pentru interesele lui. Iar eu nu aveam cum să bănuiesc aşa ceva. Eu nu ştiam atunci că din cauza aceasta eu voi fi respinsă la altă facultate, nu doar din viaţa universitară, ci din orice fel de alt destin intelectual superior în 1996! Dintre atingerile lui de atunci îmi amintesc cea aparent involuntară a călcâiului meu când coboram împreună din lift şi el voia să pară inocent dar mie mi s-a părut atunci ceva intenţionat, dar nu eram sigură. Cumva prezenţa lui a început să se facă simţită în spaţiul intim al casei în care locuiam fiindcă îmi dădea telefoane şi atunci eu mă simţeam brusc cuprinsă de aceeaşi vrajă de la meditaţii. Cum spuneam, eram încă la o vârstă la care nu ştiam să îmi controlez emoţiile. Sau să rezist suferinţei fizice. Şi totul era atât de nou... Astfel că atunci când el a avut de dat un examen, mi-a cerut să îi telefonez (întotdeauna după ora 9 seara spunea) şi atunci mi-a răspuns soţia lui şi am fost impresionată de vocea ei extrem de delicată, melodioasă aş spune, suavă, cum nu am mai auzit niciodată în viaţă. Totuşi mi-a cerut numele şi a insistat pe faptul că "soţul meu doarme" şi eu m-am simţit puţin ciudat când am auzit cum spunea "meu", poate că mă îndrăgostisem puţin de el şi încă nu îmi dădeam seama. După vreo 20 de minute, deci seara târziu, a sunat telefonul şi mi-am dat seama că e el şi am simţit emoţia aceea stranie, uşor neplăcută la început, dacă e să fiu complet sinceră. Părinţii nu au răspuns ei şi eu am fugit să răspund eu - el şi-a cerut scuze că nu a putut răspunde, m-a întrebat "ce, te-a speriat doamna mea?" şi mi-a spus că nu dormea, doar se odihnea puţin sau aşa ceva fiindcă toată săptămâna avea de pregătit un examen. Probabil că i-am urat succes. Nu cred că avea ceva important, urgent, să îmi comunice atunci, de aceea am fost mirată de grija lui de a mă suna atât de trâziu în noapte. Eu continuam să mă lupt atunci cu ceva destul de puternic care se infiltra în viaţa mea şi mă îndepărtase de munca pentru examen - pierdeam în special la fizică şi la chimie, fiindcă biologia oricum o ştiam şi el avea darul de a o imprima prin emoţii încă şi mai puternic în minte. Apoi, nu mai ştiu exact când, era deja mai frig afară, am avut încă una dintre greşelile mele, adică moment în care m-am lăsat prinsă în plasa intenţiilor lui - m-am gândit acasă să îi fac o reverenţă în glumă fiidcă el era foarte spumos uneori în conversaţie şi mă incitase la şotii, da, fără să vreau aveam simptomul de a mă transforma dintr-o fată foarte sobră într-o tânără uşor glumeaţă, vioaie datorită lui şi felului în care mă stimula nervos - emoţional. La sfârşitul şedinţei de meditaţii am încercat să îi fac acea reverenţă şi atunci el s-a înclinat brusc înaintea mea, furându-mi intenţia şi arătându-mi astfel că simte ce mişcare urma să fac. În locul meu nu aţi fi fost puţin surprinşi? Uşor iritată cred că i-am răspuns totuşi cu reverenţa pe care o planificasem.

Şi la un moment dat a fost acea neaşteptată apariţie a lui (deşi poate mai târziu în firul evenimentelor) chiar pe strada unde locuiam, adică străduţa pe care mergeam către şcoală dimineaţa devreme. Este adevărat că la meditaţii el mă întrebase sau Luiza spusese unde locuiesc eu şi a glumit legat de asemănarea cu numele unei străzi aproape de locul unde făceam meditaţii. Adică strada Zece Mese se potrivea cu strada Scaune. Deşi el locuia într-un cartier îndepărtat, a spus că el vine acolo unde stau eu să îşi spele rufele la Nufărul, ceea ce mi s-a părut incredibil, dar aşa era el de multe ori în afirmaţii. Într-o dimineaţă îl văd venind singur pe mijlocul străzii, în timp ce eu mă îndreptam spre liceu - eu cu servieta mea, el cu geanta lui de umăr, probabil îmbrăcat în culoarea albastru intens care îi venea aşa bine sau aşa mi se părea mie. Atunci m-am gândit că nu ar fi normal în astfel de circumstanţe să îl salut eu pe el şi am aşteptat eventual să mă salute el - ceea ce nu a făcut, deşi evident m-a observat. Era el, era mersul lui uşor legănat, expansiv oarecum. Am mers mai departe şi din nou nu m-am mai gândit la eveniment dar la meditaţii el s-a comportat foarte ciudat (cred că în ziua următoare chiar dacă nu în aceeaşi zi) - în primul rând era extrem de beat - mi-era chiar milă de el, niciodată nu mai fusese aşa şi a spus la un moment dat către Luiza - "Cristina e parşivă" şi apoi eu am căutat în dicţionar şi am descoperit că sensul se leagă de un fel de depravare, nici acum nu mai ţin bine minte.(am căutat acum din nou - e vorba de desfrânat, impudic, senzual, vulgar). Ceea ce s-a întâmplat atunci cu el a fost parşiv findcă eu a trebuit să merg la toaletă şi când m-am întors i-am surprins brusc privirea lipită de şoldul meu cu o senzualitate într-adevăr caldă, aprinsă, privire pe care nu am mai întâlnit-o niciodată la un bărbat. Nici ulterior. În momentul următor şi-a schimbat expresia brusc şi eu am dat din nou uitării şi iertării momentul fiindcă el era beat, dar acel moment mi-a dat totuşi de gândit puţin fiindcă se întâmpla după ce el apăruse pe strada mea ca într-o poveste cu mistere ciudate (eu ştiam că o vecină de la ţară fusese urmărită de un bărbat în oraş insistent până când ea şi el s-au căsătorit). Vă daţi seama că mă presa faptul că apăruse chiar pe strada mea, şi chiar când eu mergeam la şcoală. Astfel de evenimente sunt chiar considerate simptom psihiatric, ca şi cum omul delirează, dar eu nu ştiam pe vremea aceea şi nu bănuiam ce mă aşteaptă.

El îmi câştigase mult încrederea şi începuse să aibă o anumită influenţă asupra mea astfel încât m-am dus la facultatea de medicină odată, la sfatul lui, pentru a viziona filmul "Călăuza" pe care le se lăuda că l-a văzut poate de două sau trei ori, dar că încă ar mai vrea să îl vadă, că este foarte interesant, etc. Şi spunea că va veni şi el acolo. Cu inima strânsă de emoţie m-am dus (acum îmi amintesc exact când s-a întâmplat - după povestea ce o voi spune niţel mai încolo despre picioare fiindcă atunci era o zi geroasă cu gheaţă pe asfalt şi eu mă îmbrăcasem cu paltonul lung al mamei fiindcă detestam paltonul meu personal fără formă, ca un sac, puţin peste genunchi). Am intrat şi m-am apropiat de Amfiteatrul Mare unde se proiecta filmul şi am observat cu neplăcere că un student cerea numele şi seria sau grupa celor ce intrau...m-am hotărât să mint (unul dintre rarele momente de acest fel ale mele) şi am dat numele real probabil dar o serie fictivă, totuşi m-a lăsat să intru. M-am aşezat într-un colţ retras în dreapta sus şi am aşteptat împreună cu ceilalţi enorm (peste o oră) fiindcă filmul nu venea, dar studenţii totuşi nu plecau. M-am uitat după Z dar nu era sau nu l-am văzut. Apoi am vizionat filmul din care şi azi mai ţin minte unele scene sau idei- replici (de pildă că nu trebuie să mergi pe acelaşi drum de două ori sau ceva legat parcă de descoperirea de sine dar nu mai ţin bine minte) oricum în finalul filmului era o scenă despre care o colegă spunea că se referă la puteri speciale (cum s-ar zice paranormale) ale unui copil - tocmai ideea asta îmi trebuia mie atunci, vă daţi seama! Trist a fost şi faptul că după mulţi ani, când Z se pregătea să aibă copil cu alta şi eu nu ştiam şi eram studentă la medicină, au proiectat din nou acelaşi film tot acolo. (Şi cum spuneam la biologie celulară ne-au pus filmul despre ovulaţie, exact ce povestea el în 88, când mai spusese spre tristeţea mea de acum că o femeie poate să ajungă la menopauză şi la 37 de ani!) Important de precizat est eşi faptul că, întorcându-mă de la facultatea de medicină spre casă, drumul afost extrem de dificil fiindcă era un polei înfiorător. Întâi am căzut chiar în fund, chiar la poarta facultăţii. Apoi am mers cu chiu cu vai, troleibuzul a venit cu chiu cu vai şi a mers înfiorător de încet. La colţul cu MOşilor unde am coborât mă aştepta, spre marea mea surpriză, mama Luizei, care nu ştiu de unde aflase de aventura mea. Totuşi, din câte ţin minte, când am ajuns acasă părinţii nu mi-au făcut scandal.

Un fapt similar mi s-a întâmplat când după o şedinţă de meditaţii am rămas singură cu Z şi m-am plâns că am hipotiroidie şi că am întrerupt tratamentul. Am mai povestit în partea I, atunci el a scos la vedere clondiraşul din buzunar. Când am ieşit, Luiza mă aştepta la uşă ca un câine păzitor dar totuşi m-am mirat şi chiar m-am supărat puţin. Atunci mi-a spus că ea crede că eram în stare să îl sărut pe Z! Nici nu îmi trecuse aşa ceva prin minte, nu eram nebună.

Z părea tipul darnic căruia îi făcea plăcere să ofere mici daruri sau complimente (cred că şi eu eram aşa atunci). Ne-a oferit vin (am refuzat), apă minerală (spunea că la chiuvetă nu este bună), sticksuri (pe care le-a numit glumeţ uscături). Odată a venit cu o lămâie pe care a stors-o în pahar - eu aveam obiceiul prost atunci să mai gust suc simplu de lămâie fiindcă îmi plăceau acriturile şi aveam ideea vagă că m-ar ajuta la slăbit. Atunci l-am rugat să îmi dea şi mie sau el s-a oferit, nu mai ţin minte asta...am gustat sucul şi apoi am aşezat paharul pe masă - el l-a luat ostentativ şi s-a prefăcut că înghite ultimele picături după ce eu golisem tot - era şi acesta o formă de avans cu tentă erotică. Mai încolo, poate în 89, a venit cu mere cumpărate de el (spunea că pentru fetele lui) şi a vrut să ne ofere - şi eu şi Luiza am refuzat, dar el a insistat atât de mult şi în felul lui irezistibil încât până la urmă am acceptat după ce l-am întrebat dacă sunt acre (nu îmi plăceau merele dulci în mod exagerat). Niciodată nu mai întâlnisem acel soi (şi parcă nici de atunci), mi s-au părut extraordinare - cu pieliţa fină şi transparentă roz-gălbui, cu miezul o combinaţie exact pe gustul meu între dulce şi acru, umed şi uscat - undeva la centrul acestor senzaţii - aşa mi se părea mie atunci, poate şi fiindcă datorită faptului că el se apropiase fizic de mine simţurile mele erau stimulate altfel ca de obicei. Adică totul era mai proaspăt. Îmi amintesc şi acum parfumul deodorantului pe care l-am primit atunci cadou şi l-am folosit la meditaţii (îl păstrez şi acum într-un sertar), parfum care îmi colora existenţa de atunci (FA-wild ocean).

Desigur ar fi fost logic să înţeleg că între bărbat şi femeie poate să existe atracţie fizică cu efecte puternice, dar eu parcă mergeam înainte legată la ochi, find total inocentă. Desigur începând cu cele mai simple specii la care există bipolaritate sexuală (femelă şi mascul) pentru perpetuarea speciei există şi fenomenul interesant al atracţiei între organisme diferite - darmite în cazul speciei umane unde fenomenul este mai complex dar implică şi forţe puternice. Chiar Z a vorbit odată despre felul în care la om instinctul sexual este modelat de educaţie şi de alţi factori şi dădea exemplul unui bărbat care vede pe stradă o fată frumoasă după care este posibil să îi crească frecvenţa cardiacă, să se înroşească etc, sub efectul sistemului nervos vegetativ simpatic (adrenalina, noradrenalina, era în manualul de liceu). Dar el a mai spus şi că el nu a roşit de la 16 ani - ceea ce mi s-a părut ciudat fiindcă eu l-am văzut o dată sau chiar de două ori roşind faţă de mine.

Apoi s-a întâmplat lucrul acela imoral pentru care consider că am fost acuzată nedrept - nu am avut cum să anticipez ce va urma şi nu cunoşteam astfel de lucruri şi am explicat de ce nu am încercat la început să renunţ la meditaţii - situaţia din familie şi faptul că meditaţiile erau pentru mine ceva inutil în aparenţă şi faptul că aveam încredere în el chiar dacă avea acele puteri mai deosebite asupra mea. Mama îmi adusese cadou un borcan cu cremă de ciocolată Nutella, şi eu m-am gândit desigur să îl duc cadou lui Z pentru copiii lui (mama mă rugase să-l întreb dacă nu ar vrea să îl ajute cu carne, fiindcă atunci se găsea mai greu, dar el a refuzat spunând că se descurcă). În ziua aceea la meditaţii Z nu mai ţin minte ce vorbea dar oricum era cald, vivace, emoţional - la un moment dat a început să râcâie cu picioarele tabla de sub masă, zgomotul se auzea şi el se lăsa tot mai mult pe spate pe scaun. Cu adevărat nu mă aşteptam la ce urma. Brusc m-am trezit că el îşi aşează piciorul (drept probabil) peste piciorul meu stâng şi mă apasă insistent, ca şi cum mă fura cu totul, nu ştiu cum să explic. În acelaşi timp părea impasibil dar faţa i se înroşise şi cred că venele erau mai accentuate. Pe mine mă inunda fără voie o intensă plăcere sexuală cum nu mai simţisem niciodată cu un bărbat şi cum nu aveam să mai simt niciodată întreaga viaţă (în afară de momentul în care el m-a călcat după vreo două săptămâni pe piciorul celălalt). Eu eram puţin şocată, nu ştiam că există aşa ceva în realitate numai la atingerea dintre trupurile unor persoane de sex opus. Credeam că este datorită puterilor lui mai speciale şi în ce priveşte intenţiile sau scopul lui nu mi-am făcut multe probleme atunci, fiindcă aveam încredere în el - cât de absurd pare acum totul! - şi fiindcă oricum nu puteam avea încredere în nimeni altcineva....părinţii doar m-ar fi bătut sau chiar mai rău dacă aş fi povestit, mi se părea o încercare a vieţii pentru mine însămi şi era absurd să ţip atunci la el ceva urât findcă oricum el ar fi negat ce s-a întâmplat pe sub masă, după figura pe care o avea. Eu aş fi apărut doar ca nebună cum m-au tratat toţi toată viaţa - cu batjocură. Cât mi se pare de trist acum când ştiu că el vroia să mă păcălească să îl iubesc, să cred în el şi o voia de fapt pe alta căreia să îi dăruiască fericirea de a avea un copil şi viaţă sexuală în timp ce mie îmi lua ambele lucruri - eu doar atunci am simţit plăcere fizică cu un bărbat! În rest doar l-am aşteptat pe el şi am fost în general violată de la distanţă fără să îmi doresc desigur asta - plăcerea pentru mine putea fi doar cea asociată cu tandreţe şi adevăr, ceva şi pentru mine adică! Cum să fi ghicit atunci la ce sacrificiu urma să mă supună pentru cea pe care o va iubi cu adevărat? Şi la ce mi-ar fi folosit? La sfârşit, când trebuia să părăsim încăperea, s-a aşezat cu picioarele întinse şi nu mă lăsa să trec, ca şi cum aştepta să trec peste el şi să îi ating coapsele - eu am ocolit atunci masa pe la capătul celălalt. I-am cerut să iasă cu mine afară pe culoar şi el a răspuns că aşa ceva nu face fiindcă nu are secrete faţă ce ceilalţi, dar eu am insistat şi atunci a acceptat - eu am scos din plasă borcanul de Nutella şi i l-am oferit şi ca să îi arăt că sentimentele mele nu se schimbaseră, că nu însemna nimic de fapt că mă călcase pe picior - ar fi trebuit să înţeleagă că eram un om cu caracter frumos şi să nu mă sacrifice, nu-i aşa? A luat borcanul şi l-a strecurat rapid în buzunar spunând că el nu refuză niciodată un cadou, ceea ce s-a dovedit ulterior că era o minciună. Afară Luiza m-a atacat spunând că ea a simţit că Z probabil mă călcase pe picior pe sub masă! Atunci eu am minţit - da, unul dintre rarele momente de minciună a vieţii mele - şi am negat, dar Luiza nu părea convinsă - mă gândeam că nu puteam să mărturisesc nimănui aşa ceva şi Luiza ar fi discutat la nesfârşit. Acasă iar nu m-am mai gândit la ce se întâmplase, am încercat să fac abstracţie, dar după un timp el s-a aşezat în faţa mea la masă şi când a deschis vorba despre o gaură prin centrul pământului (ceea ce era oarecum sugestiv) m-a călcat pe celălalt picior (dreptul) dar senzaţia a fost mai redusă ca prima oară (oare tot el era sau băiatul care făcea meditaţii cu noi şi stătea în dreapta mesei?). După mai mulţi ani, în 92, după internarea mea psihiatrică, Z urma să nege că mi-a făcut aşa ceva pe sub masă, cu ideea că nu ar fi fost posibil, aşa cum era masa aceea grea, cu postament. M-a făcut să plâng. După mulţi ani, în 2006-2007, am povestit acel lucru unei foste vecine şi ea a zis că el atunci m-a chiar cotropit sau furat fără ca eu să am cum să mă opun, ca şi cum vecina înţelesese nevinovăţia mea şi vina lui. Pusese piciorul pe mine. Îmi luase viaţa în stăpânire. Acest lucru se numeşte rapt din câte ştiu.

Ceea ce ar mai fi important de menţionat este că atunci (când exista o obsesie a unora legat de amplasarea unor microfoane miniaturale pentru a spiona oamenii în casă sau la telefon - nu cunosc, poate era adevărat, părinţii mei erau obsedaţi de ideile legate de securitate fiindcă mama lucra cu străini şi tata avea rude în străinătate), el a făcut de vreo trei ori aluzie la acest lucru, fiindcă voia să mă facă să cred că mă urmăreşte, că mă ascultă ce vorbesc, şi de aceea poate să repete uneori cuvinte ale mele. Au fost martori la aceste idei şi Luiza şi încă vreo două persoane la meditaţii. Îmi amintesc când spunea că pot fi amplasate şi într-un pix şi cum mi-a oferit odată galant un pix micuţ şi argintiu ca pentru o femeie sau un copil, atunci când nu aveam cu ce scrie. Ne-a lăsat odată să scriem pentru un test (printre primele teste) şi la întoarcere se comporta ca şi cum ştia ce vorbisem între noi şi spunea că ne înregistrase, că ne urmărea.

În ansamblu acele zile din toamna lui 88 au fost fierbinţi şi ameţitoare, ca un torent al unor ceţuri calde. Eu mă luptam cu forţe neînţelese de mine şi treptat el mă cucerise fără să îmi dau seama, probabil cel mai mult datorită modului în care vorbea - vioi şi incitant, modului în care deschisese în mine cărări pe care nu le bănuiam (în gânduri şi în emoţie). Mai menţionez că atunci făcuse odată referire la ideea de haos, poate că acest lucru se întâmpla cu mine atunci...era un cântec trist al cântăreţei A. Similea, care se potriveşte cu ce se întâmpla atunci - "mâna ce mi-a-mprăştiat părul şi gândurile/ îmi adună de pe carte toate rândurile..." Practic nu mai aveam eficienţă şi organizare intelectuală, era tot mai greu, ceva mă apăsa.

Z povestise odată că şi el scrisese poezie şi am constatat cu mirare că odată era pe masă un exemplar din revista "Ramuri" pe care m-am bucurat să o descopăr şi să o răsfoiesc dar nu mai ţin minte conţinutul. Cred că într-o vreme M. Sorescu a fost responsabil de acea revistă (nu mai ţin minte precis când), dar recunosc că a fost unul dintre poeţii mei preferaţi - da, am mai menţionat asta în alt loc parcă - am şi acum versuri copiate cu mâna de mine într-un jurnal din liceu.

Eu am fost mereu un om sobru, presupun că nu am râs mult în viaţă fiindcă nu am avut motive din 89 încoace, dar atunci am fost prinsă şi filmată mai mult zâmbind - aveam tendinţa de a zâmbi spre aparatul video (şi eram încă fericită - de fapt nu erau chiar întrutotul zâmbete prefăcute, doar superficial, nu ştiu dacă înţelegeţi, mai ales după toamna lui 89) dar la fel şi ceilalţi din jurul meu şi în plus aveam atâtea necazuri pe cap încât trebuia să încerc să zâmbesc faţă de alţii pentru a nu îmi pierde speranţa. Nu eram ipocrită, ascundeam partea de rău cu o parte de bine care exista, era reală! Aveam numai 18 ani şi poate unele gesturi mai puţin controlate sau adecvate din cauza suferinţei şi tinereţii, dar nu înseamnă boală psihică! Z a spus odată că şi el s-a "născut dintr-o întrebare", moment în care eu am replicat, poate prea îndrăzneţ - "şi de atunci tot continuaţi să vă naşteţi", lucru care a părut să îl amuze şi a confirmat. Mie mi se părea atunci interesantă remarca lui, sugestivă deşi puţin confuză - ce poate să însemne să te naşti dintr-o întrebare? Nu cred că eu îl consideram neapărat mai inteligent decât era - asta era opinia Luizei care după 89 îmi spunea că noi două am trăit atunci într-un fel de vis la meditaţii şi că Z nu este un om aşa inteligent cum ni se părea nouă atunci - eu m-am enervat puţin că Luiza avea ideea că eu gândisem atunci la fel cu ea. Îi vorbisem de fapt puţin despre ideile mele legate de Z, de unde ştia ea ce gândeam?

În partea a III-a voi descrie cu slabe mijloace, cu amintirea palidă a emoţiilor de atunci, ce s-a întâmplat după toamna lui 88, adică din decembrie 88, cum am ajuns să cred că îl iubesc pe Z şi că el mă iubeşte - deşi după cum vedeţi erau unele lucruri clare încă din toamnă, grupate în personalitatea lui cu puternică influenţă. Ştiu că lucrurile care urmează cel puţin din primăvara lui 89 sunt considerate "boală psihică" dar eram un om normal totuşi şi acele lucruri s-au întâmplat fiindcă au existat cele dinainte. Şi consider că nu am avut de ales, că nu am greşit nimic. O parte din cele dinainte s-au cristalizat în sentimentul iubirii. Am ţinut mult la oameni dar şi la locuri înainte să ştiu ce mă aşteaptă în viaţă (dar şi acum de fapt) - am ţinut la oraşul acesta şi eram plină sufleteşte de amintirea unor cântece la modă pe vremea aceea - în acest context aş preciza amintirea imprecisă a unui cântec - "Tu Bucureşti, oraş al poeziei...ademeneşti poeţii tăi să scrie balada neuitatelor iubiri". Nu vreau să credeţi că am pretenţia de a fi o poetă adevărată, dar îmi voi da silinţa să descriu cât mai bine ce a urmat. Aş mai cânta sau asculta uneori cântecul acela de speranţă şi aşteptare - "dar am să mă întorc cândva să alung din preajma ta tot ce-i trist şi tot ce-i rău" sau acela - " de va fi când va fi iar duminică-ntr-o zi tu să te gândeşti la mine". Este adevărat, l-am aşteptat şi am sperat foarte mult - a fost tot ce am avut în viaţă, tot ce am fost.

despre relaţia mea cu Z, partea I

Povestea iubirii sau amăgirii mele am scris-o cu mai mulţi ani în urmă, în condiţii dificile. Absolut totul e adevărat şi absolut totul este scris, nu am omis nimic, nici micile mele greşeli de conduită, fiindcă nicio femeie tânără nu ar fi putut să reziste la acel foc, chiar şi Luiza a avut greşelile ei. Voi posta mai jos totul exact cum am scris atunci, cu foarte mici corecturi. În prima parte totul e foarte condensat şi fac referire şi la fapte din anii următori, conturând portretul acelui bărbat fără retuşuri.


Poate faptul că şi acest mesaj a fost şters nu ştiu de cine mă determină să îl refac, cu povestea aceloraşi evenimente, dar fără să transcriu cuvânt cu cuvânt deoarece asta e destul de obositor pentru mine şi coloana mea vertebrală. Voi încerca să nu omit nimic, am ajuns un nimic care îşi povesteşte viaţa înainte de a muri, o viaţă de altfel caracterizată prin nimicnicie - aceste pagini care urmează, ca şi urmarea acestei poveşti de iubire au fost dintre cele pe care le-am lăsat ultimele de scris şi sper că Z dacă ştie va înţelege de ce am rupt în finalul vieţii mele chinuite discreţia şi legat de acele evenimente care m-au legat de el în mod intim - oricum mor, se pare că nu mi se vor da drepturi în societate, aşa cum a fost din 84! În plus se pare că lumea consideră că aşa zisa mea boală psihică se datorează (mai mulţi mi-au spus), acelei iubiri începute fără ştirea mea aproape în 1988, la vârsta de 17 ani şi jumătate, când l-am întâlnit pe el. În plus eu am specificat de multe ori - şi vă las şi pe dvs să apreciaţi că în timpul acelui an şcolar 88-89, mi-am urmat îndatoririle la şcoală şi nu am fost de fapt vinovată - aşa cum m-au acuzat unii - am fost inocentă şi bine intenţionată, am rezistat acelor avansuri din partea lui, chiar dacă în anumite momente am cedat presiunilor fără să îmi dau seama de fapt ce se întâmplă, acesta nu era un motiv bine întemeiat pentru închiderea mea psihiatrică - condamnare pe viaţă, aşa cum medicii şi alţii păreau să indice în mod direct sau indirect. Unii spun că inocenţa este greu de înţeles de ceilalţi -dar atunci era prima şi ultima oară când eram aproape de un bărbat mai mult timp, prima şi ultima relaţie cu un bărbat. Cărţile nu mă învăţaseră nimic despre ce urma să se întâmple şi eu nu eram genul de fată care să viseze la dragoste - jur că nimeni nu îmi spusese ce stranie putere are un bărbat asupra femeii şi tot ce este scris este scris doar sugestiv, poate şi pentru ca oamenii simpli şi singuri ca mine să fie sacrificaţi de societate. Oare e cineva care înţelege ce spun? Cei care au citit povestea vieţii mele din restul scrisorilor poate îşi amintesc poezia "Vitraliu" în care descriam începutul acelei iubiri - dar mai întâi vreau să descriu ce a fost mai înainte de acel moment. Deşi sunt 21 de ani îmi amintesc destul de multe lucruri fiindcă viaţa mea a fost oarecum oprită atunci şi supusă mereu reamintirii, datorită necazurilor ulterioare. Am avut şi un jurnal al acelei iubiri, scris după un an de la evenimente, care mi-a fost luat când am fost închisă psihiatric (ceea ce m-a durut enorm şi atunci am încercat să opresc mai mult în amintire ceea ce se apre că mi-a sfâşiat viaţa, ce părea "normală" anterior). Internările psihiatrice m-au obligat să povestesc şi să rememorez mereu această poveste, fiindcă viaţa liberă mi-a fost furată. Deşi aş vrea să pot exprima mai bine frumuseţea acelor momente tinere, fragede, inocente - în stocul memoriei au rămas cum e şi firesc mai degrabă momentele mai jenante sau micile greşeli pe care le-am făcut, fiind eu o fire scrupuloasă şi meticuloasă în autoanaliză. Oricum mi-e greu să rescriu mesajul şi fiindcă încă îl iubesc pe Z poate la fel ca la început, numai că acum ştiu că el nu m-a iubit ci a iubit altă femeie, deşi atunci aveam motive să cred că mă dorea pe mine - nu înţeleg ce s-a întâmplat şi mă doare fiindcă ştiu că eu nu am greşit şi nu am păcătuit, cum ar insinua unii - pe de altă parte este clar că medicii spuneau în mod ipocrit că boala mea - cauză după ei a decesului meu apropiat - era consecinţa faptului că el m-a făcut să cred în iubirea lui! Este înfiorător, dar nu pot nega realitatea şi anume că el m-a minţit. Dar nu ştiu de ce societatea mă condamnă din cauza asta şi de ce din cauza asta m-a chinuit atâta.
Ceea ce mi s-a adus ca acuzaţie din partea familiei care în final mi-a aflat taina dar şi din partea altora mai mult indirect sau direct dacă povesteam ce s-a întâmplat atunci, a fost faptul că eu m-aş fi îndrăgostit de un bărbat care prin reputaţia proastă care îl înconjura nu merita sentimente din partea unei fete cuminţi ca mine. El apărea atunci ca fiind vulgar, afemeiat, beţiv, nebun, bădăran, dar era o persoană care imprima vrajă conversaţiei şi ştia cum să trezească încrederea unei persoane uşor dezorientate ca mine, căci eu am ajuns la meditaţii cu el împotriva voinţei mele şi sperând în taină că voi reuşi să păcălesc cumva părinţii, voi fugi în alt oraş şi voi da examen la facultatea dorită - filologia. Eu nu puteam să îmi mai permit încă un an cu părinţii aceia groaznici. Cu alte cuvinte nu aveam nici un sprijin pe lume şi naşul meu zicea că eu intrasem în gura lupului. Eu nu mă puteam înţelege cu părinţii cum am povestit şi credeam în naivitatea mea că restul lumii este alcătuită din persoane integre, care nu vor să facă rău celorlalţi în relaţia cu ei - Z m-a avertizat odată, dar nu l-am înţeles "ce tu crezi că alţii sunt mai buni ca părinţii tăi?". Eu aşa credeam. Luiza m-a avertizat spre iarnă că Z vrea să se joace cu mine şi că eu risc să mă îndrăgostesc de cine nu trebuie şi trebuie să fiu atentă că el îmi va face rău - nu am crezut. Nici acum nu pot spune că iubirea aceea în sine, faptul că el m-a păcălit a fost răul primordial din viaţa mea, ci mai degrabă restul lumii care m-a acuzat nedrept şi povestea sacrificiului meu din 1984 începând. Faptul că l-am iubit, speranţele fireşti dar zadarnice au fost mai degrabă factori pozitivi în nenorocirile care au urmat pentru mine.

Povestea începe în toamna lui 88, când eu şi Luiza ne întâlneam tinere şi fără griji la meditaţii la chimie cu o doamnă recomandată de colega noastră Oana, undeva în apropiere, pe actualul bulevard Pache, fost Republicii. Pe doamnă o chema Tudoriu, era văduvă şi avea o fată pe nume Pompilia, studentă la medicină Avusesem până atunci doi meditatori la biologie care nu prea îmi folosiseră - eu speram ca la meditaţii să lucrăm ceva serios şi util, să găsesc răspunsuri la întrebări. Luiza vroia cu adevărat să dea la medicină şi nu vroia să se despartă de mine, ceea ce mă irita, recunosc că doream mai multă independenţă şi eu aveam alte planuri, cum ştiţi, să pot fugi de acasă. Fata profesoarei, care era o doamnă foarte amabilă şi serioasă, dar ştia să glumească din când în când, a terminat medicina după 89 dar s-a angajat nu ştiu de ce ca dealer la un casino şi după aceea a reuşit să emigreze în S.U. A. unde şi-a continuat cariera ca medic ; chiar şi mama ei a fost acolo în vizită şi a lucrat o vreme dar s-a întors, am mai vizitat-o eu odată, plângându-mă de soarta mea şi probabil de Z. Am întrebat-o în 88 (pentru mine parcă a fost ieri şi încă şi acum păstrez cu drag şi deschid cu emoţie manualul de biologie de atunci) dacă nu poate să ne recomande un profesor de biologie, cadru didactic la facultatea de medicină (aşa era idealul şi moda atunci) şi dumneaei a spus că ar putea, dar că acel domn are o reputaţie foarte proastă, fiind asistent la fiziologie nu la anatomie, considerat a fi cam afemeiat şi aiurit, şi nebun fiindcă se îmbracă ciudat şi are un comportament pe măsură. Eu şi Luiza am spus că nu ne deranjează reputaţia, atât timp cât ar fi un profesor bun şi am luat numărul d-lui de telefon, urmând ca eu să îl sun din partea unui coleg de facultate nu a doamnei respective. Încercând să îmi depăşesc timiditatea l-am sunat în septembrie 1988. 60.56.96. D-lui m-a întrebat atunci cu o voce uşor ascuţită dacă suntem fetele din Bragadiru, comună învecinată cu Bucureştiul, şi i-am spus că nu. Părea un domn destul de neglijent şi vioi în comunicare şi a acceptat să ne primească la meditaţii fără vreun test iniţial. A insistat că meditaţiile încep după 1 octombrie şi îmi amintesc că eu eram nerăbdătoare fiindcă voiam să reuşesc la facultate, nu îmi puteam permite încă un am cu părinţii aceia îngrozitori. Până atunci învăţasem şi ştiam cel mai bine anatomia şi fiziologia din manual, pe care îl ştiam pe dinafară, dar eram obligată de ochii lumii să fac meditaţii fiindcă aşa era obiceiul şi altfel aş fi avut scandal acasă. El a fixat o dată de întâlnire imediat după 1 octombrie la librăria M. Eminescu din centrul oraşului, loc ce mi-a rămas tandru în amintire până azi cu toate că între timp decorurile s-au modificat. Librăria a fost micşorată şi reamenajată. Mă doare şi acum când trec pe acolo şi îmi simt viaţa întreagă sfâşiată de acea iubire, aşa cum lumea a vrut să fie dar şi el. Locuiesc chiar într-o zonă cu aceeaşi denumire! Adică la intersecţia Moşilor-Eminescu. Exact acolo unde l-am văzut pe el în vara lui 89 pe stradă.

Era o zi frumoasă de toamnă, afară era călduţ şi lumina era aurie şi blândă. Mă simţeam vioaie şi elastică în ciuda celor 72 de kg pe care le aveam şi care mă făceau să mă simt la adăpost faţă de vreun fel de atracţie din partea unui bărbat - nu credeam că i-ar putea place cuiva de mine şi consideram că voi slăbi după ce voi intra la facultate. Mă îmbrăcasem cu o fustă lungă din material bluegins cu nasturi până jos, care stătea aspră şi strânsă în talie pe mine şi îmi asortasem bluza (de la mama) cu pantofii şi sacoşa în care ţineam manualul de anatomie. Pantofii aceia lila alunecau uşor pe asfalt. M-am întâlnit cu Luiza la colţul străzii şi am mers spre locul de întâlnire cu un aer glumeţ, am săltat chiar peste bordura următoare, de parcă nu ştiu ce se întâmplase cu mine şi eram pusă pe şotii - nu îmi aminteam să mai fi fost aşa, de obicei eram o persoană sobră şi foarte serioasă. În ziua aceea frumoasă totul cânta vesel pentru mine, apele vieţii spumegau năvalnic, priveam cu drag florile adunate pe tarabe şi jocurile luminii pe ziduri. Eram veselă, fără griji şi aproape obraznică în felul meu cuminte de fapt. De atâtea ori mi-am reamintit acea zi...acum mă doare enorm să mă gândesc la ea. Încercam mereu să glumesc cu gând bun şi optimism . Am ajuns la librărie şi ceilalţi nu erau încă acolo. Atunci am luat-o pe Luiza către cealaltă librărie de la colţul adiacent, unde am căutat cărţi pentru pregătirea examenului. Nu am găsit şi ne-am întors mergând cu greu în rând printre maşinile parcate cu botul spre clădiri. Priveam în jos şi apoi brusc am simţit că trebuie să ridic privirea (mă ardea ceva) şi l-am văzut ...era un bărbat brunet, mai mic de statură şi purta o pălărie de oraş cu boruri medii, nu mari cum spusese el la telefon ; niciodată de atunci nu l-am mai văzut cu acea pălărie. Mi-am dat seama brusc că era el şi l-am salutat abrupt- el mi-a răspuns la fel şi s-a prefăcut supărat pentru mica întârziere şi ne-a cerut să îl urmăm. Subliniez faptul că era ceva în aer atunci, că parcă niciodată nu trăisem o astfel de zi, că parcă cineva aranjase o schimbare în acea zi în întreg organismul meu. (Nu eram la ciclu, dacă asta vă întrebaţi, şi nici la pms cum se zice acum.)

El mergea cu mâinile împreunate la spate pe carosabil ceea ce mă amuza uşor - Z avea- şi are încă- un mers destul de rapid şi pe vremea aceea şi mie îmi plăcea să merg repede, îmi amintesc că ajungeam la liceu dimineaţa când lume multă nu era pe stradă (deci nimeni nu a avea de ce să râdă de mine) în circa 5 minute. Pe măsură ce ne întorceam către zona de unde venisem, simţeam, datorită stării mele uşor euforice din ziua aceea, că mă încântă tot mai mult coincidenţele, totul începea să mi se pară tot mai incitant, vesel. Şi îi spuneam Luizei că bineînţeles că ne întoarcem înapoi şi apoi eram foarte liniştită când îi spuneam că bineînţeles intrăm într-un bloc chiar aproape de cel în care stătea Oana şi că bineînţeles e normal că urcăm la etajul trei, etc. (eu locuiam la etajul trei). Blocul avea o uşă turnantă, gen care pe mine mă emoţiona oarecum (aveam să regăsesc aşa ceva la clădirea A.S.E. unde am lucrat în 2007 la bibliotecă ). Nu mai ştiu sigur dacă şi scara era cumva mai în spirală dar nu pare probabil, însă liftul era de tip vechi, cu vedere prin grilaj spre casa scărilor ceea ce îmi trezea de asemenea amintiri din copilărie. Prin toamna aceea Z avea uneori obiceiul să apară brusc şi strălucitor (cum îl vedeam eu) exact când eu ajungeam la uşă şi atunci l-am întrebat cum de m-a simţit şi el a răspuns că "are un aparat acolo jos". Pe moment m-am gândit că poate chiar avea vreo maşinărie în holul blocului şi numai după mulţi ani (chiar nu demult) m-am gândit că poate era o aluzie sexuală. Z avea în blocul acela vechi o cameră închiriată în apartamenul cuiva. Am întâlnit în altă zi acolo o doamnă poate între 50 şi 60 de ani şi un căţeluş micuţ şi amuzant care se tot agita şi lătra strident şi subţiratic. Z ne-a văzut că ezităm să ne apropiem şi atunci s-a încruntat la animal insistând pe cuvinte - "Jojo fii cuminte!" şi a refuzat ajutorul doamnei care vroia să îndepărteze căţelul, lăudându-se că el ştie să îl potolească şi într-adevăr a reuşit, lăsându-mi o impresie uşor magică. La meditaţii Z a lăudat odată cartea "Magicianul" de Fowles, care fusese la modă pe vremea aceea în oraş şi pe care eu nu o citisem fiindcă dintr-un fel de snobism nu citeam cărţile lăudate de zvonuri diverse. Datorită influenţei lui ciudate şi încrederii trezite mie, am citit-o şi am descoperit că în ea era un personaj Jojo a cărei soartă m-a întristat puţin. Desigur îmi amintesc că am avut un gust amar la finalul cărţii şi mi se părea că femeia greşeşte respingând iubirea sau tovărăşia celui care greşise, că ea era cea care nu vroia să rupă vraja rea deşi el îi întindea mâna şi poate şi de aceea am ajuns să cred mai mult într-un final fericit al poveştii mele cu Z, l-am aşteptat şi l-am iertat mereu. Tot la meditaţii el m-a mai incitat să citesc "Ulise" de Joyce (carte pe care nu am citit-o până la final) şi chiar şi acest lucru mi-a dat speranţa absurdă a întoarcerii lui într-un final (ca să nu mai vorbesc că atunci erau multe cântece, chiar româneşti pe tema aceasta - "citeşte numai la final...nunta noastră" şi multe altele care se mulau odinioară pe emoţiile prezentului de atunci ca un fel de borne pe şoseaua lungă a vieţii). După câţiva ani, strivită de durerea iubirii , alte probleme şi lipsa adevărului am îndrăznit să merg din nou acolo pentru a afla câte ceva eventual despre Z şi mi-a deschis un cuplu mai în vârstă dar nu am mai recunoscut-o pe doamna de la început şi au fost foarte amabili, m-au invitat să văd fosta lui cameră - unde totul era modificat, nu mai era nici una dintre mobilele vechi dar nu mi-au oferit nici o informaţie despre el, ci au vrut să afle ei de la mine şi eu le-am spus că el s-a purtat foarte urât cu mine şi atunci ei m-au întrebat candid "şi v-a făcut un copil?", lucru care mă doare enorm acum pentru că aşa ceva ar fi fost un lucru bun decât să rămân stearpă şi plângând ani după aceasta! Şi atunci le-am spus adevărul - "nu, mi-a făcut ceva mult mai rău". Nu îmi amintesc câte apartamente erau pe scară, dar ţin minte cum odată m-a fascinat în 1988 (fiindcă oricum în toamnă începuse o poveste fantastică pentru mine) o muzică blândă care picura prin pereţi de la un apartament vecin.
Camera în care făceam meditaţii era separată de restul apartamentului, pe stânga culoarului, cu fereastră spre curtea interioară destul de întunecată şi cu o toaletă mică proprie unde Z îşi ţinea lama de ras într-o cutie veche de "Nucrema", coincidenţă care de asemenea m-a mirat puţin fiindcă eu urma să îi duc într-o zi în dar o cremă de ciocolată Nutella...Şi la facultatea de medicină el avea lângă laborator o toaletă (cea pe unde am ajuns pe terasa goală odată). Camera de meditaţii era plină cu mobile vechi şi greoaie - un pat de o persoană, două bufete închise la culoare, o masă mare cu postament şi taburete simple şi draperii la fereastră, poate era şi un cuier la început, fiindcă totuşi mai apoi ne puneam hainele pe pat şi Z avea obiceiul să îşi arunce puţin ostentativ haina peste a mea şi mă privea astfel încât atunci doar am ajuns la un fel de bănuieli... Oricât de sumbru era interiorul, sufletul meu era primăvăratic şi după iarnă avea să fie catifelat şi aprins de focul iubirii, simfonie de culori şi parfum, iertaţi patetismul. În 89 el a schimbat puţin decorul şi în locul scaunului cu spetează pe care şedea el a adus două fotolii micuţe acoperite cu pânză înflorată sau în culori vii şi obişnuia să se aşeze în ele, să îşi ia posturi confortabile. Încă de la prima şedinţă de meditaţii mi-am ales scaunul din dreapta lui Z care şedea de obicei în capătul dinspre uşă al mesei, fiindcă de acolo vedeam şi uşa şi fereastra şi restul camerei şi mă simţeam mai protejată de peretele din spate.(încă aveam o anumită timiditate şi eu sunt genul care se adaptează puţin mai lent în situaţii noi - de fapt nu pot eu aprecia asta!). Luiza îmi lăsase mie sarcina să îl întreb pe Z de costul unei şedinţe şi pe tot parcursul anului eu trebuia să mă ocup de sarcini administrative (şi la celelalte meditaţii) şi Z suna în general la mine acasă, nu la ea, pentru eventuale modificări de program. El a discutat la început sobru despre manualul de biologie în general şi avea la început şi o costumaţie decentă, vorbea serios, aşezat, şi aveam să reţin acest portret al lui în lunile care au urmat şi în care el a apărut ca o gaiţă colorată uneori ca tip de comportament şi am continuat să cred că atunci la început era ceva adevărat, nu ulterior. Şi lucrul în care credeam a părut să reapară în 89. Totuşi am avut oarecum impresia că nu avea experienţă de lucru cu manualul, că era evaziv, în limitele celor bine cunoscute. Se lăuda că el nu primeşte pe oricine la meditaţii - dar nu ne-a testat defel - şi mai spunea (îmi amintesc zâmbetul uşor ironic) că era cineva care ţinea mult să facă meditaţii cu el fiindcă auzise că el este bun, că nu oricine ajungea la el - şi deci se lăuda cu succesele lui. Se pare că totuşi ceva mi-a trezit neîncrederea, dar acest lucru nu mă deranja fiindcă ştiam întreg manualul pe dinafară şi îmi făcusem singură conexiuni între capitole şi meditaţiile erau doar o formalitate (aşa credeam eu atunci) şi speram, cum am povestit, să ajung ulterior la filologie. La sfârşit mi-a răspuns că preţul este 200 de lei, ceea ce era tariful obişnuit şi la ceilalţi meditatori pe care îi aveam, sumă destul de mare pe vremea aceea pentru bugetul unei familii. La început nu am reuşit să îi reţin portretul fizic (consider că nu am memorie vizuală excelentă, fiind un tip mai mult auditiv, cuvintele şi timbrul vocii mi se imprimă mai puternic în minte şi mai repede), am observat doar că era un bărbat mic de statură, poate cam de înălţimea mea, dar de atunci am mai crescut puţin, brunet, cu părul moale şi puţin lung la ceafă - lucruri care urmau să devină intim legate de mine după mai mult timp.

După câteva zile mi-a telefonat şi a spus că ne vom întâlni (de la un moment dat a folosit acest termen care mi se părea puţin nepotrivit, poate fiindcă îl spunea pe un anumit ton) în altă parte - a stabilit ora şi ziua - la hotel Nord, renovat după ani, lângă gară şi aproape de serviciul tatei, nu îmi amintesc precis din ce cauză voia această schimbare.
Atunci, la această a doua şedinţă de meditaţii am ajuns la ora stabilită cu Luiza şi cred că atunci eram doar fete (nu apăruse încă individul cu care urma să fac meditaţii în general în trei cu Z, vinerea după masa mereu - după această a doua întâlnire, de parcă Z ştia că voi fi sacrificată şi mă izolase de ceilalţi candidaţi sau îşi pregătea terenul astfel pentru a mă cuceri sentimental mai uşor, sau şi una şi alta). Primul loc de meditaţii era chiar aproape de ceea ce unii numeau parcă Sf. Vineri. Locul unde îl întâlneam era aproape de Biserica Sf. Gheorghe, simbol care urma să se repete mult în viaţa mea. După ce m-am îndrăgostit de el m-am dus odată inopinat unde făceam meditaţii - din nou în primul loc, cum voi povesti - şi m-am strecurat mai întâi în curtea interioară a blocului pe o portiţă pe care au închis-o ulterior. Am observat că era lumină prin draperiile de care vorbeam la fereastra lui (desigur cu emoţie) şi atunci am urcat. El mi-a deschis larg şi aparent bucuros că mă vede, m-a invitat cu căldură înăuntru unde am observat uşor uimită că erau în încăpere 5-6 candidaţi şi stăteau parcă aşezaţi nu în jurul mesei ci doar pe pat şi pe scaune şi el discuta ei colocvial. M-a invitat să stau cât vreau cu ei acolo, dar nu am vrut să pară că exagerez şi după un timp am plecat, deşi el încerca să mă reţină - aşa era el la început, iar eu încercam să rup bariera dintre noi, să avem eventual o relaţie normală, să aflu ce se întâmplă de fapt.

În acea zi de octombrie de la început veniseră la hotel 5 fete, ceea ce m-a făcut pe mine să comentez ironic către Luiza că Z este cam lacom la bani, câştigând în două ore cât alţii în două săptămâni. Era o zi opusă ca atmosferă primeia - lumina era oricum mai albicioasă şi tăioasă şi aşteptam fără ca el să apară într-un loc destul de dezolant ca peisaj. Poate că a trecut o jumătate de oră, oricum obosisem de aşteptare, cu toate că în general în viaţă am dat dovadă că ştiu să aştept liniştită în diverse săli de aşteptare - am avut mult parte de aşa ceva- sau la întâlniri. La un moment dat una dintre fete - nu ştiu de unde ştia sau cum s-a descurcat - a intrat înăuntru şi l-a adus pe el afară. În loc să îşi ceară scuze ne-a certat pe noi că nu intrasem ca şi cum puteam ghici unde era. De data aceasta era diferit, mai puţin sobru, uşuratic în vorbă, mai vesel sau vioi, mai cald ca atitudine. Am urcat la un etaj inferior şi am intrat într-o cameră de pe stânga culoarului care era evident mai luminoasă decât cea în care fusesem prima oară şi avea puţin mobilier (el a spus atunci că aşa îi place lui camera - cu mai puţină mobilă, mai multă lumină, de parcă îmi ghicise mie gusturile şi ce gândeam). Pe pereţi erau răzimate tablouri (dincolo el nu a adus aşa ceva). După 89 când a început să îşi transforme laboratorul a aşezat la facultate două tablouri unul lângă altul şi mi-l amintesc doar pe cel cu un sat iarna, în stilul acela cu halou sau efect magic oarecum de culori (visasem eu despre satul lui de care povestea mult şi fusesem cu tata acolo, de asemenea ţineam la satul meu şi la viaţa la ţară în general). Era şi un fel de paravan rectangular în camera de hotel care probabil ascundea toaleta sau nu ştiu ce, că nu m-am uitat.Un bufet micuţ, închis la culoare lângă uşă. O masă subţiratică, micuţă lângă perete şi cinci taburete, astfel încât el s-a aşezat degajat pe nişte cutii de carton într-un cap al mesei şi ne-a lăsat pe noi pe scaune. Avea şi o glastră cu crizanteme mari colorate şi un telefon şi o sticlă de vin cu un pahar din care gusta din când în când. Am avut de la început o discuţie vagă despre manualul de biologie în general şi cred că aveam tendinţa să răspund şi să întreb des, poate că am monopolizat puţin discuţia cu el. Dar se pare că şi el mi se adresa mie mai mult. Am avut la un moment dat impresia că el îmi răspunde foarte prompt - şi vioiciunea îmi plăcea - şi că parcă exista un fir de legătură între noi, fără lacune în dialog. A trecut odată pe la spatele meu, eu eram îmbrăcată în aceeaşi fustă băţoasă de blugi care îmi strângea talia şi am simţit ca un fel de adiere, un fior blând care mă străbătea la spinare şi nu mai simţisem în viaţă aşa ceva la trecerea unui bărbat. Trăgea spre el paharul de vin şi glumea că este al lui în mod insistent. A telefonat unei femei cu care vorbea pe un ton copilăros, jucăuş, şi o alinta de asemenea drăgăstos. Mi s-a părut ciudat la vârsta lui. Timpul trecea peste ora cuvenită şi odată cu lăsarea serii mă încerca din ce în ce o moleşeală, obosisem puţin cu acele discuţii. A trebuit să dau telefon părinţilor să nu se îngrijoreze şi atunci am simţit impulsul de a mă juca puţin cu Z, de fapt să văd cum reacţionează, dat fiind modul puţin ciudat în care răspundea vorbelor mele. (El era foarte incitant, eu ajunsesem să mă simt mai altfel decât de obicei). Astfel încât am format ostentativ numărul meu de telefon dând impresia că sun la Luiza acasă şi el a reacţionat exact cum mă gândeam adică a remarcat că era un număr interesant, exact ce gândeam eu înn clipa aceea (198920 - anul care urma, secolul) după care am recunoscut că era numărul meu (el nu părea să îl fi reţinut). Poate că acela a fost primul moment în care eu am cedat influenţelor lui, adică am încercat să înţeleg, nu să rezist sobru unei aventuri pe care nu o înţelegeam. Apoi uşa s-a deschis brusc şi în cameră a intrat furios portarul care a început să vorbească răstit, în dialog abrupt cu Z, acuzându-l că ar face lucruri rele - Z se apăra destul de anemic, devenise brusc mai rece şi serios şi explica că facem meditaţii şi asta e vizibil, dar portarul susţinea că el ştie ce se întâmplă de fapt la aşa zise şedinţe de meditaţii iar Z îi arăta grăbit legitimaţia de la serviciu de pe bufet explicând unde lucrează şi statutul său. S-a reîntors la masă şi era bosumflat, întunecat şi gânditor, părea că nu se aştepta la aşa ceva. A certat-o pe o fată dintre noi că are o asemenea mamă care venise acolo îngrijorată şi aprinsese discuţia cu portarul. Eu, într-o reacţie impulsivă, i-am spus să ascundă sticla de vin şi el m-a privit cu dezinteres (aşa ceva nu avea rost). Ne-a cerut să plecăm de acolo dar câte una sau două pentru a nu atrage atenţia.(ce rost avea ?). Am luat troleibuzul spre casă cu Luiza şi pe drum ea a început desigur să discute despre el şi m-a întrebat ce cred eu - este sau nu căsătorit (el nu purta verighetă dar nu cred că observasem asta atunci). Eu m-am gândit că este fiindcă gândeam în probabilităţi statistice şi el era totuşi un bărbat de o anumită vârstă şi condiţie socială dar i-am spus Luizei că nu cred că are copii fiindcă adoptase tonul acela copilăros şi calin faţă de o femeie şi fiindcă avusese o conduită prea neserioasă. În acel troleibuz lumina se cernea difuz şi eu mă simţeam extenuată.
...........................................................................................
Z - ale cărui iniţiale erau L. Z. - până şi acest lucru îmi trezea emoţie plăcută - şi mult timp nu am îndrăznit să mă refer la el pe numele mic în ciuda faptului că viaţa mea şi iubirea mea îi aparţineau cu totul (numai în 1990 am îndrăznit acest lucru) nu îmi comunicase corect numele lui în toamna lui 88, astfel încât am continuat să îi spun puţin altfel până când am descoperit numele lui înscris pe o plăcuţă pe uşa laboratorului. Iniţial îi spuneam Zegreanu. Este adevărat că în iarna lui 88 - 89 am găsit pe bufetul de lângă uşă o scrisoare pe care el o primise de la cunoscuţi din ţară (eu nu am mai primit scrisori din păcate de foarte mult timp şi am suferit şi din cauza aceasta) chiar pe acea adresă unde închiriase camera, ceea ce mi s-a părut puţin straniu, numele era probabil corect scris, dar eu nu am dat importanţă faptului şi credeam că el îmi spusese corect numele (nici soţia lui nu mă corectase la telefon). Z avea şi cutie poştală undeva lângă facultatea de medicină, chiar la poşta la care m-a dus şi pe mine odată şi care ulterior s-a desfiinţat. Şi la cursul lui la care am asistat în spitalul de lângă facultate el comunica încă studenţilor numărul cutiei lui poştale! Acela l-am uitat. Numele lui m-a urmărit mult timp în viaţă - de pildă am prins la radio ştiri despre un fotbalist cu acest nume, despre un avocat şi am ascultat o cântăreaţă cu acest nume destul de rar (el spunea că soţia lui e artistă). Odată am căutat emoţionată în cartea de telefon şi erau doar câteva persoane cu acest nume şi parcă doar unul se potrivea - cred că era el, dar nu sunt sigură.

Despre portretul lui fizic. Chipul lui s-a revelat treptat pentru mine, pe măsură ce îl priveam ore în şir de aproape şi devenise la un moment dat parte din mine însămi, puternic impregnat în memorie. Era de ajuns să închid ochii că l-aş fi putut picta. Era brunet şi cu pielea foarte albă atunci, cu buzele frumos conturate şi roşii, cu ochii rotunzi şi vioi, cu gropiţă în bărbie şi urechile mici (faţă de ale mele...) şi cu nasul puţin mai ciudat, mai coroiat sau nu ştiu cum să exprim, singura lui trăsătură care mă înţepa, mi se părea mai ciudat, nu neapărat urât. Oricum era încă în floarea vârstei, poate la vârsta la care bărbaţii sunt mai atrăgători decât în alt etape lae vieţii. Mi se părea în general frumos.

În ce priveşte trupul lui - am povestit că a fost singurul bărbat al cărui trup m-a atras şi pe care am îndrăznit să îl privesc, atrasă de acele forţe impresionante pe care el le crease în jurul meu - a fost involuntar şi mai puternic decât credeam ceea ce mă atrăgea să îl privesc, probabil de două sau de trei ori. Odată şedea în fotoliu cu picioarele suprapuse şi i-am privit coapsele (una dintre puţinele mele greşeli de atunci) şi altădată se postase în evidenţă în mijlocul încăperii, poate cu braţele pe şolduri şi l-am privit în întregime. Pe vremea aceea era suplu (ulterior am văzut că am devenit mai îndesat deşi el se lăuda că de la 16 ani nu a mai avut variaţii de greutate - zicea că avea 60-sau 65 de kg) şi avea mişcări elastice, armonioase, poate uşor ca un dans. Despre mine a spus odată că eu dansez pe ritmul muzicii mele interioare şi părea blând şi liniştit când a afirmat asta, părea un compliment sau un fel de elogiu. După ani l-am văzut că prinde mişcări mai rigide şi dure, ca ale unui bărbat matur. Spunea că avea numărul 40 sau 41 la încălţăminte (am uitat!), odată vorbea de galoşi şi straniu a fost că şi-a schimbat odată pantofii la meditaţii (nu mai ştiu dacă şi şosetele - cred că nu). A declarat că are 36 de ani şi că era născut pe 10 iunie (naşa mea era născută pe 9 iunie) şi se considera încă tânăr - asta trăda într-un fel ambiţiile lui de a evolua eventual la serviciu fiindcă simultan se referea la faptul că el cunoaşte destui colegi care au ieşit asistenţi de la facultate la pensie (acesta era statutul lui atunci)...el mai avea timp. Astfel el era exact de vârsta fratelui mamei care era exact cu 10 ani mai mic ca tata, care era cu 10 ani mai mic ca naşu (mă distrau coincidenţele). Luiza spunea că Z arată mai în vârstă decât un bărbat de 36 de ani - nu ştiu dacă să îi dau dreptate fiindcă pe atunci nu mă pricepeam decât la vârsta copiilor şi nici acum nu mă pricep la adulţi - nu prea există reguli precise. Oricum ziua lui de naştere a devenit de atunci cea mai importantă zi din calendarul meu şi mereu mă gândeam cu drag la el cu această ocazie. În toamna lui 89 când l-am căutat la serviciu mi s-a plâns că are multe probleme şi din cauza aceasta a albit mult dar eu nu am observat aşa ceva atunci decât în ultimul timp, când l-am văzut în 2006 după câţiva ani de separare (înainte de căsătoria lui ultimă nu îl văzusem albit). Acum eu am albit într-adevăr mult mai ales în ultimii doi ani (am şi fotografii mărturie), poate într-adevăr şi datorită suferinţelor mai mari. Îmi cer scuze că mă refer şi la alte evenimente nu doar cele de atunci dar aşa mi-e mai simplu să cuprind mai multe fapte. L-am văzut doar puţin în vara lui 89 cu mânecă scurtă - şi ştiu că m-au impresionat braţele lui - de fapt nu prea îmi plăcea faptul că avea venele foarte proeminente, dar oricum îl iubeam cu totul.

În ce priveşte îmbrăcămintea avea o recuzită impresionantă. Se schimba des, dar acum nu îmi mai amintesc decât câteva lucruri care m-au impresionat mai mult - pălărioara cadrilată cu bor mic pe care şi-o trăgea în glumă pe frunte, model pe care îl purtau şi unii elevi de liceu. Mai venea de mai multe ori cu blugi bleu deschis prespălaţi şi îmi mai amintesc şi nişte cizme de culoare aproape galbenă, destul de puţin decent. Odată când venise căldura lui mai ne-a lăsat să aşteptăm mult timp la un colţ de stradă şi a apărut într-un costum negru gros ca de schi cu cămaşă albă (ulterior în fantezia mea tristă mă gândeam că mă lăsase să îl aştept mult ca mireasă dar el nu a mai apărut). Se pare că nu îl deranjau prea mult nici căldura nici frigul (iarna la un alt colţ de stradă l-am aşteptat şi el a apărut descheiat la haină, cu cămaşă subţire). Povestea că era odată cu o persoană simpatică (insista pe acest cuvânt care îmi scăpase mie legat de el odată din greşeală şi legat de conţinutul manualului de anatomie cu sistem nervos simpatic şi parasimpatic - el zicea că eu sunt un tip de om parasimpatic şi rezulta că el era simpatic - apoi a mai repetat de multe ori cuvântul ca şi cum insinua că şi eu îi sunt simpatică lui. După mai mult timp a îndrăznit să îmi spună « dragă » de mai multe ori.). Şi atunci când era cu acea persoană era iarnă cu zăpadă şi el a vrut să arate că poate să stea dezbrăcat în chiloţi şi are şi fotografii dovadă de atunci - de parcă ar fi făcut reclamă la chiloţi tetra. Altădată spunea el că a vrut să arate altora că poate să umble desculţ peste jeratic. În general părea un individ căruia îi place să joace puţin teatru, să fie în centrul atenţiei - dar acest portret ce îl incriminează puţin este scris analitic şi retrospectiv, nu apar faptele în ordinea în care au apărut şi l-au transformat atunci în iubirea mea mare. Eu nu eram impresionată de defectele sau ciudăţeniile lui, pur şi simplu mă îndrăgosteam. Nu îi vedeam defecte sau calităţi, îl vedeam cu totul, la început orbită. Îmi mai amintesc şi costumul de pânză topită pe care l-a purtat aproape alb în ziua de vară când m-a privit ultima oară lung şi cu toată căldura acelei iubiri care mă purta pe deasupra ca pe un fulg. Cristi, colegul Luizei de care am vorbit, povestea că atunci când a făcut meditaţii cu el s-a dezbrăcat de faţă cu el în chiloţi pentru a încerca nişte blugi noi şi că i s-a părut lui că din ce vorbea Z atunci (veneau nişte fete la meditaţii) rezulta că are tendinţe misogine.

Nu ştiu dacă era un bărbat puternic ca forţă fizică. Într-o zi a vrut să îşi încerce puterile la o întrecere de pus braţul jos cu tânărul care asista şi el la meditaţii şi care era într-adevăr un individ solid. Eu am privit, deşi nu din curiozitate, ci fiindcă îl iubeam şi voiam doar să văd ce se întâmplă. Luiza a ieşit din cameră. Z spusese că în mod sigur nu va fi pus jos. Am observat, cu uşoară neplăcere, că, pe măsură ce timpul trecea venele lui jugulare se evidenţiau mai mult şi că se înroşise, nu ştiu acum din ce cauză - de efort? Atunci mi-era milă şi priveam atentă, poate chiar am spus să se termine - dar la un moment dat cei doi au convenit să fie remiză, mi s-a părut că Z a acceptat uşor acest lucru şi a accentuat apoi din nou că este cum zisese el la început - nu l-a pus. Luiza a mai făcut odată un comentariu mai ciudat - şi anume că ea nu crede povestea lui Z că ar fi reuşit să trântească jos o femeie de 100 de kg cu o palmă. El povestise că femeia era în capot de casă (Luiza a tras concluzia că era soţia lui) şi că îl lovise în partea inferioară abdomenului (Luiza se gândea la testicule, mie nu mi-a trecut prin minte aşa ceva) şi ulterior mă gândeam că poate el vroia atunci să mă atenţioneze într-un fel inconştient legat de mizeriile sexuale pe care o femeie le poate îndura din partea lui şi la actele disperate ce pot rezulta. Totodată spunea că a fost singura dată din viaţa lui când a lovit o femeie.

Z avea atunci obiceiul să povestească mult despre sine însuşi cu destul farmec şi cu multă influenţă fizică. Nu ştiu dacă acest lucru îi plăcea în sine sau intenţiona doar să mă vrăjească, să mă facă să mă îndrăgostesc treptat de el - fiindcă vorbele lui creau o impresie de intimitate care creştea în timp şi niciodată altcineva nu mi-a mai vorbit atât de mult şi cald şi vesel sau aparent cu sinceritate. Astfel am aflat că are două fetiţe, dintre care una era în clasa întâi, iar cealaltă în clasa a treia sau a patra, de unde am tras concluzia că s-a căsătorit devreme (lucru pe care îl doream şi pentru mine din copilărie) - iată încă o dovadă a vieţii lui împlinite şi norocoase încă din tinereţe. Vorbea încântător despre fetele lui, eu am ajuns să le îndrăgesc cu totul şi, tâmpită de promisiunile lui, am crezut poate că voi ajunge să le cunosc. Povestea şi lucruri mai ciudate - nu eram cu totul de acord cu atitudinea lui - de pildă că s-a uitat noaptea la televiziunea bulgară cu fiică-sa (fiindcă doamna adormise, el îşi numea soţia doamnă) la un film interesant de Fellini, în care un om intrase într-o sticlă. Fiindcă el obişnuia să vină la meditaţii cu diverse alcooluri (de fapt vin românesc, dar se lăuda că primeşte în dar şi sticle străine şi le bea pe toate) eu l-am întrebat atunci dacă acel om din film a mai ieşit din sticlă, el a ezitat puţin şi apoi a zâmbit cum îi era obiceiul, fermecător pentru mine şi a spus că da. Ştiu de ce l-am întrebat, era fiindcă mi-era milă de el că bea mult şi, ca şi Luiza, aveam fantezia ca el să se lase de băut. Am rămas uşor şocată după un an când Luiza mi-a spus că Z s-a lăsat de băutură datorită ei. Altădată el povestea că a cunoscut pe unul dintre colegii fetei lui cu ocazia unei excursii şi l-a întrebat anumite lucruri - un fel de test - şi a trebuit să recunoască cu părere de rău că era mai inteligent ca fata lui. Mai povestea că el are o relaţie specială cu fata lui - că e ca un fel de contract în care ei se înţeleg fiindcă i-a explicat odată ce nu trebuie să facă fiindcă altfel o bate şi ea totuşi nu l-a ascultat şi el a bătut-o şi ea a acceptat cuminte fiindcă aşa fusese înţelegerea. Spunea că el poate să bată şi râzând - atunci Luiza a intervenit şi a zis că asta înseamnă el este un sadic şi el probabil iar a zâmbit (atunci fiind mai tânăr îi stătea mai bine, nici nu pot descrie cum îl vedeam eu atunci cu ochii mei proaspeţi de îndrăgostită, dar voi explica mai mult) şi a recunoscut că este sadic, dar un sadic constructiv. După ani aveam să plâng gândindu-mă că nu se poate să existe sadism constructiv! Mai vorbea şi de restul familiei - spunea că soacra este o femeie mărginită dar îi este recunoscător că i-a crescut copiii. Despre frate spunea că ar fi vrut şi el să urmeze medicina dar nu era destul de apt pentru aşa ceva. Despre tată povestea că ar fi avut cu el o dispută destul de severă - eu l-am întrebat pe ce temă şi el a ezitat puţin după care a spus "religie" şi eu l-am acuzat puţin în sinea mea că nu s-a înţeles cu tatăl din probleme religioase. Luiza l-a întrebat direct dacă crede în Dzeu şi el a răspuns fără ezitare că da fiindcă mai înainte spusese că ştie că Isus a existat, dar nu ştie dacă mai există încă. Luiza a insinuat mai apoi, după un an, că tatăl lui Z ar fi fost preot. Eu m-am mirat, nu înţelegeam de unde să fi ştiut Luiza aşa ceva. Z provenea dintr-un sat cu numele poetului Coşbuc, care m-a urmărit toată viaţa cum am mai povestit, (legenda tristă a Teotolindei pe care mi-o repetau mereu, liceul Coşbuc chiar vecin cu blocul meu şi altele) şi vorbea pentru mine cu un adorabil accent ardelenesc.Tot legat de tatăl lui avea o poveste romantică şi anume că atunci când a terminat liceul acesta i-a spus că de acum înainte trebuie să se descurce singur dacă vrea să meargă mai departe şi că el a plecat cu bocceluţa către Bucureşti unde a fost respins la medicină şi apoi s-a angajat pe un şantier (aici a umblat cineva pe internet şi mi-a distanţat cuvintele) a înţeles ce vor ăia de la medicină şi a doua oară a intrat la facultate. Tot din copilărie avea o poveste frumoasă despre cum a primit odată 15 lei sau aşa ceva şi a alergat mulţi kilometri pe drum din sat la oraş să îşi cumpere stilou - mie cu astfel de poveşti îmi creşteau emoţiile calde şi tandreţea faţă de el. Despre soţie (doamna lui, cum o numea) spunea că este artistă şi din cauza aceasta printre altele nu prea au bani, dar că are mulţi prieteni artişti - actori, poeţi, pictori. Se plângea că stă într-un cartier periferic în Militari într-un apartament de două camere cu igrasie şi că nu are maşină (Luiza zicea că din cauza alcoolului...). Şi că televizorul nu îl interesează dar după un timp s-a lăudat că şi-a cumpărat televizor nou color. Odată a venit cu un casetofon şi l-a aşezat pe pat şi m-a rugat pe mine să o întreb pe mama cât ar costa, fiindcă el l-a primit cadou. În primăvară, strivită de problemele pe care el mi le crease prin insistenţele lui, am lipsit odată de la meditaţii şi atunci Luiza mi-a povestit că el era tare trist, că a întrebat de mai multe ori poate de mine şi că i-ar fi spus Luizei că fata lui cea mare (Oriana - ştiu că mă impresionase numele din Marcel Proust, dar probabil că nu o chema aşa) e bine, dar că fata cea mică o să moară fiind internată la neuropsihiatrie dar că asta e viaţa, adică nu are ce face - el avea uneori vorba "asta e". Auzind acestea eu m-am întristat şi prin urmare, fiindcă nu consumam alcool ca el, m-am dus la chiuvetă la bucătărie şi mi-am umflat burta cu multă apă, ceea ce poate părea ceva ostentativ, dar eu chiar sufeream pentru copilul lui atunci. L-am întrebat apoi dacă fata este bine şi el s-a prefăcut mirat, ca şi cum nici nu ar fi existat vreo problemă (oare Luiza minţea?). Oricum nu înţeleg ce interes avea Luiza să îmi stimuleze mereu prin discuţii imaginaţia legat de Z încă din toamna lui 88 - din moment ce spunea că el îmi vrea răul. Sau era chiar inconştientă şi acţiona numai după impuls? După încă câţiva ani am aflat de la Z că tatăl lui este bolnav - atunci el m-a numit în glumă a treia lui nevastă - şi tatăl era internat aici în Bucureşti, iar după încă un timp mi-a spus la telefon destul de supărat că tatăl lui murise. Cum am povestit, şi după 89 el a mai continuat un timp să îmi întreţină speranţele şi încrederea şi să îmi dea veşti despre el sau să mă primească politicos la el - inclusiv în 95, şi-a schimbat comportamentul drastic în 96, nu ştiu de ce, deşi eu am fost lovită pe mai multe planuri atunci, poate cel mai grav lucru fiind faptul că nu eram acceptată în comunitatea psihologilor şi mi s-a spus clar că făcusem de fapt facultatea degeaba (mai aveam şi multe alte probleme şi murise şi mama Limpi în condiţiile dure povestite, cu răul aruncat asupra mea fiindcă o îngrijeam cu drag, etc.). Numai în ultimii ani am aflat că în acel an el şi-a publicat cartea împreună cu cea care urma să îi fie soţie şi cu care probabil a avut colaborare mai mult timp (cineva mi-a spus că i-a fost studentă). Tot în ultimii ani femeia de serviciu care mi-a dat informaţii despre el în ziua în care am plâns mult mi-a spus că el mai are o fată din prima căsătorie, deci rămâne un mister ce s-a întâmplat cu cealaltă sau dacă el a fost căsătorit de două sau de trei ori. Luiza mai îmi povestise odată după ce a intrat la medicină că Z stătea pe o bancă în curte cu cele două fete alături şi că una avea părul lung şi auriu - cea mică parcă, iar cealaltă îi ajungea până la umăr - dar de aici nu rezultă vreun adevăr cert.

În ce priveşte relaţiile lui cu alţii - spunea că era prieten cu actorul Florian Pittiş (pe care întâmplător îl ştiam mai demult de la radio, unde eu scrisesem scrisori la Clubul adolescenţilor şi fusesem premiată), pe care îl admira pentru vocea deosebită şi ochii lui mari cum nu a mai văzut decât la femei şi la copii. Răutăcioasă uneori (adică de fapt punea mereu gaz pe foc), Luiza a insinuat atunci că el vroia să îmi facă mie un compliment (fiindcă ea nu avea ochii mari ca mine) şi că ei i se pare că Z are tendinţe homosexuale după cum vorbea despre acel bărbat. Irina de la Constanţa mi-a spus că umblă zvonul că acel bărbat era homosexual (eu nu cred că am avut vreodată păcatul să cred în zvonuri aşa cum alţii spun că lumea m-a distrus din cauza unor zvonuri nefondate, deci nici din acest punct de vedere nu îmi merit soarta) iar tata mi-a povestit că el l-a cunoscut pe acel actor în tinereţe la o aniversare a unei cântăreţe, Anda Călugăreanu, prietenă cu acela. Z mi-a recomandat să merg la teatru la o piesă cu acel actor (el spunea că a fost să îl asculte cântând dar că nu îi place muzica prea zgomotoasă fiindcă îi întoarce stomacul pe dos). Am fost la piesă (« Câinele grădinarului ») ca o proastă şi atunci a început calvarul meu de a mă vedea urmărită de diferite fenomene sociale (mass-media, spectacole, etc.). În seara aceea într-adevăr unii actori (parcă nu chiar F.P.) au repetat lucruri intime care se petrecuseră acasă la mine, coincidenţe care nu puteau să fie întâmplătoare dar nu m-am speriat fiindcă efectiv nu eram vinovată defel în acea poveste cu Z! Pur şi simplu nu înţelegeam ce se întâmplă şi urma să continue mulţi ani. În general spunea că are mulţi prieteni - era genul comunicativ foarte - şi se părea că îi place să epateze cum spuneam. Chiar el a recunoscut că lumea zicea că ar fi nebun sau că unii îl cred securist fiindcă la şedinţele de partid vorbea neglijent, spunea lucruri aparent interzise lăsându-i pe toţi "bouche-bee". Şi la meditaţii a glumit legat de Ceauşescu şi ceva despre nebuni, dar mai spunea şi bancuri cu aluzii sexuale. Recunosc că incitată de el am făcut şi eu greşeala să fac odată o astfel de aluzie greţoasă, fiindcă pe vremea aceea circula bancul "iubeşte-mă dar nu mă dezbrăca" din cauza încălzirii centrale deficitare în locuinţe - dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă probabil că aş fi uitat acea prostie din momentul în care părinţii o spuneau! El a spus altele - îmi amintesc că avea ceva cu bancurile despre japonezi. Şi a mai vorbit despre prietenia lui cu dl Iacobaş, profesorul de fizică despre care voi vorbi mai încolo.

Cum mi se părea el din punct de vedere intelectual este mai greu de apreciat. Dădea impresia de lipsă de organizare, neglijenţă în limbaj şi formularea ideilor, era vivace, dar superficial. Evita să dea răspunsuri la întrebări legate de manual ori fiindcă masca faptul că nu avea răspunsuri ori fiindcă vroia să îmi stimuleze gândirea şi să mă prindă în plasa lui mai mult. Lăsa puncte de suspensie - idei formulate fragmentar - şi aluneca rapid de la una la alta. Vorbea uneori (şi eu îl admiram, vă rog să nu râdeţi) despre planurile lui de cercetare ştinţifică (dar nu s-a referit la neurofiziologie niciodată) sau despre ideile lui originale - de pildă insista pe faptul că fibra musculară (părea că îi place acel capitol mai mult) este prinsă într-un "câmp", mai mult nu îmi amintesc - adică vroia să contrazică conceptul de placă neuromotorie dacă îmi amintesc eu bine. Avea mereu un stil evaziv de a vorbi, dar în general părea interesat de diferite lucruri. Fiindcă îmi trezise încrederea am făcut odată greşeala (devenisem foarte deschisă şi uneori îndrăzneaţă) să îl întreb dacă a citit "Fructele pământului". El mi-a răspuns că nu şi că un om citeşte ceea ce corespunde intereselor lui mai clare. A venit la meditaţii cu cartea "Taras Bulba" din care citea şi uneori râdea singur şi astfel am ajuns şi eu să citesc Gogol şi ulterior am citit şi "Suflete moarte". Despre filosofie spunea că "este o chestie drăguţă". Spunea că îi plac şi filmele şi că există pentru el mai multe raţiuni pentru care un film îi poate plăcea - imagine, sonor, etc. Avea ideea că testele ar trebui să fie grilă la examene, pe vremea în care toate erau analogice şi încă nu se auzise de aşa ceva. Mai avea şi opinia că era mai bine înainte când existau locuri la facultate pentru medicină militară, ceea ce ar fi util pentru băieţi cu venituri modeste şi ulterior am observat că s-au reînfiinţat într-o perioadă. În general mă complimenta pentru modul în care îi puneam întrebări din capitolele manualului - fiindcă el chiar asta cerea, şi mie chiar asta îmi plăcea şi uneori mai găseam noi răspunsuri singură chiar dacă el nu mi le dădea. În toamna lui 89 m-a rănit spunându-mi (când eu aşteptam desigur altceva) că eu sunt un gânditor şi că sunt prea subtilă pentru cei care sunt lângă mine. Apoi mi-a dat veşti despre bursa lui în Franţa şi despre lucrarea de doctorat şi se lăuda că va scrie o carte - dar când o va scrie va fi ceva excepţional sau care va crea anumite reacţii...nu mai ţin minte cum, dar asta nu s-a întâmplat. Odată a declarat emfatic că el a ales în viaţă drumul cunoaşterii. A şi recitat declamatoriu o poezie pe care spunea că o compusese el despre o femeie cu păr lung şi negru care avea o atitudine hieratică şi îl fermecase într-o pădure de mesteceni - atunci eu l-am întrebat dacă încă a rămas fermecat fiindcă părea că visează şi el a râs şi a răspuns da. În general poatre că i-am subestimat inteligenţa mai târziu în viaţă fiindcă nu înţelegeam de ce mă loveşte, credeam că nu înţelege cum sunt cu adevărat. (Mai demult avusesem visul de a mă căsători cu un bărbat musai mai inteligent ca mine).

Legat de activitatea lui profesională, părea cum spuneam tipul arivistului, nu prea era mulţumit de poziţia lui. Spunea că îi place să stea de vorbă cu studenţii şi îmi promitea şi mie că va rămâne mereu un tip deschis dialogului, că vom menţine legătura. Îmi povestise că iniţial în tinereţe fusese obligat să meargă la ţară, "să se integreze în natură" de parcă asta ar fi fost neplăcut, dar că un prieten l-a anunţat că există un post la facultate şi astfel a ajuns aici. Chiar în toamna lui 88 îmi spunea că trebuie să facă o săptămână albă fiindcă are de pregătit un examen şi că speră că o să "îi păcălească şi de data asta" - eu desigur l-am întrebat dacă a reuşit ce spera şi mi-a spus că nu l-au lăsat să dea examenul (aveam să îmi amintesc cu durere aceste cuvinte prin necazurile mele de mai târziu). Povestea şi întâmplări din vremea când era medic la ţară - despre o ţigancă care a născut în câmp sau despre cum a vindecat o fată de anexită şi a fost recompensat cu un viţel sau aşa ceva. Spunea că el are principiul "fără medicamente" (?). Am povestit cum s-a modificat decorul la acel laborator unde odată un bărbat pe care îl iubeam mai mult ca viaţa mi-a oferit o cafea şi unde altădată m-a aruncat pe gresia de jos pentru a mă săruta apoi pe frunte. În dulcea şi naiva primăvară a lui 89 el mi-a telefonat odată să îmi spună că nu poate veni la meditaţii fiindcă are de făcut curăţenie acolo şi atunci eu m-am oferit să merg să îl ajut dar a refuzat spunând că numai el poate aşa ceva. După mai mulţi ani, la târgurile de carte de la TNB am descoperit întâmplător un stand în care erau etalate reviste de fiziologie parcă şi deschizând întâmplător (fantoma lui m-a urmărit toată viaţa) am dat chiar peste un articol de al lui! Se pare că el fusese promovat conferenţiar (cred că aşa era pe vremea aceea) prin anul 95 sau nu cu mult înainte, când şi eu predam la liceul pe care îl absolvisem şi l-am prins şi pe Z chiar atunci la câteva cursuri cum am povestit în cealaltă scrisoare. În 2006 am descoperit cu multă tristeţe (credeam la început că l-au făcut nebun de tot) că devenise profesor.

În ce priveşte atitudinile lui faţă de lume în general sau faţă de sine - aici poate am multe pete albe şi nu prea îl pot descrie. Scriu doar ce îmi amintesc. Din nefericire se pare că unii au hotărât într-adevăr de când m-am născut poate să fiu sacrificată şi poate că el ştia sau poate că nu. Oricum odată mi-a spus la meditaţii "cum ai ajuns aici Cristinel?" - mă enerva când îmi spunea Cristinel şi i-am răspuns gândindu-mă la facultatea de filologie la care visam "nu eu am ajuns aici": "alţii te-au adus ? Mai rău": Era deci un semn prevestitor rău, el ştia ceva atunci. Mai apoi a spus că societatea este ca un copac şi că este necesar să fie tăiate şi ramurile care cresc mai mult - ceea ce m-a durut mai apoi fiindcă mi-au luat tot şi ştiam că fusesem un om dotat cu calităţi superioare şi fericire atunci. Luiza mi-a spus că Z zicea că în societate nu este bine ca omul să fie inteligent bun şi frumos (eu cred că am avut din aceste calităţi, nu cred că este orgoliu greşit). În iarnă mi s-a părut mirat când i-am povestit că bunica care mă crescuse era un om foarte bun, fiindcă lui i se părea că eu nu am deloc răutate şi - a adăugat puţin răutăcios "mie îmi plac oamenii cu puţină răutate". Părea că apreciază şi îi plac oamenii cum şi mie îmi plăceau, că voia să îi ajute dacă era posibil. Povestea că odată la ţară a înţeles că o învăţătoare ar avea un potenţial intelectual potrivit pentru altceva şi a ajutat-o să devină avocat (dar asta a fost oare o faptă bună?). Când eram la meditaţii a respectat dorinţa unei fete venită de la Sibiu de a renunţa la medicină şi a făcut cu ea o plimbare în oraş de unde au venit cu un album de artă proaspăt. Când eu l-am chemat să discut în iarnă acelaşi lucru fiindcă aveam nevoie de ajutor a venit ce e drept special pentru mine dar m-a convins de contrariu cum voi povesti din nou. S-a oferit să mă ajute dacă vreau un consult endocrinologic (eu avusesem un diagnostic de hipotiroidie) fiindcă avea zicea el prieteni dar nu am trecut la acţiune şi în ziua aceea a scos din buzunar un micuţ clondiraş cu ţuică probabil din care m-a invitat să gust dar am refuzat. Despre fericire în general vorbea destul de trist, astfel încât m-a emoţionat şi i-am cerut să aprindă lumina în încăpere fiindcă era într-adevăr sumbru şi el părea chiar nefericit şi vedea fericirea ca pe un fel de clipă fugace ce se cere prinsă ca un fluture - poate accentuând în felul lui tandru "nu-i aşa domnişoară?". Odată a ţinut prelegere despre faptul că bărbatul trebuie să stea alături de femeie (Luiza era dezgustată de ceea ce i se părea prea stereotip, ca în ideea familia celula de bază a societăţii). El spunea că bărbatul are nevoie de femeie fiindcă el vede mai departe în general în timp ce femeia vede mai aproape (probabil vroia să spună viaţa în general) şi atunci eu am adăugat "că altfel se împiedică şi cade nu-i aşa?" şi el a confirmat râzând. Poate nu vă vine să credeţi, dar atunci când zâmbea sau râdea era absolut fermecător şi părea sincer şi nu ştiu cum putea juca teatru aşa bine dar părea că se simte bine cu mine, că mă admiră şi ulterior chiar mai mult. După ani îi văd chipul palid şi îngheţat, întunecat şi rău şi parcă nu îmi vine să cred ce s-a întâmplat! Era un bărbat care părea că întotdeauna a avut nevoia să se impună aşa cum şi-a dorit să fie - povestea de exemplu că în copilărie băieţii l-au prins la toaleta şcolii şi au vrut să îl oblige să fumeze că altfel l-ar fi bătut dar el a ştiut ce să le spună încât a scăpat şi nebătut şi nefumat. (pare incredibil). Avea spunea el şi plăcerea de a găti singur vreo ciorbă destul de bună deşi considera că femeii îi revine rolul principal la bucătărie. Se lăuda cu rezistenţa lui la alcool - de pildă povestea cum a mers cu bicicleta pe drum lung după o aventură bahică. Spunea odată că el va ajunge departe...(d-na de chimie glumea că în ţări străine). Altădată îmi spunea mie "totul sau nimic nu-i aşa domnişoară?". Spunea că el s-a gândit foarte bine la viitor şi că tot ce se întâmplă acolo nu sunt decât fulgi de zăpadă! Cât de dureroasă avea să devină această propoziţie pentru mine mai târziu şi mai ales în final când am înţeles că el vroia să mă sacrifice să fie fericit cu altcineva şi să îmi distrugă şi restul vieţii. Mai spunea că el îşi trăieşte viaţa pe mai multe planuri, ceea ce m-a durut mai târziu când părea evident că el vrea să mă distrugă în timp ce pe alte planuri părea un om respectat la serviciu şi ca soţ sau tată. Despre bani spunea exact ca tata (ceea ce mi s-a părut ciudat) că omul nu trebuie să îşi dorească mai mult decât are nevoie, nu prea mult voia să spună în aparenţă, adică o concepţie modestă, dar după cum se pare ulterior s-a îmbogăţit oarecum. Am constatat după mai mult timp că avea obiceiul să promită şi să nu se ţină de cuvânt, deşi insista pe ideea că el este un om care mereu îşi ţine promisiunile. Chiar şi profesoara cu care am făcut meditaţii la fizică în 98 (când am dat din nou la medicină) şi care îl cunoştea s-a plâns de acest lucru. Odată i-am spus un lucru banal - ideea că "omul inteligent poate să înveţe din greşelile proprii" fiindcă el spunea ceva legat de el însuşi poate că îşi recunoaşte mereu greşelile şi în mod sigur spusese odată că el mai are încă până să se cunoască pe sine complet (un rar moment de modestie) şi el a replicat că el crede că este un om inteligent dar că deşi se poate învăţa din greşeli este bine să nu se întâmple asta. Odată spunea ceva din care rezulta că pentru el în viaţă există un triptic de valori importante - frumosul, plăcutul şi utilul şi mi-a spus că eu voi îmbina în viaţă plăcutul cu utilul. Atunci Luiza l-a întrebat ce va combina ea în viaţă şi el a spus că frumosul cu utilul. Altădată ne-a întrebat pe amândouă ce credem noi că el consideră calitatea lui mai importantă - medic, profesor, etc. Şi Luiza a răspuns rapid sau a replicat că era sigură că el se consideră mai întâi un om. (Asta i se părea un refren banal, iar eu îmi aduceam aminte de piesa de teatru "Profesor, doctor Omul" pe care o văzusem la mare odată.). Când vorbea despre om în general Z folosea cuvintele lui Pascal despre trestia gânditoare, iar când a vorbit de fericire a spus că el este fericit în primul rând fiindcă este în viaţă şi în al doilea rând fiindcă este om. Când ne-a mărturisit odată motivele pentru care a vrut să devină medic a subliniat faptul că medicul ca şi preotul are o poziţie socială mai deosebită sau mai bună printre oameni - oricum şi tata când acceptasem compromisul de a da examen la facultatea de medicină (nu am avut de ales!) a spus că e de acord, că oricum este o poziţie socială superioară medic faţă de un prăpădit de profesor de limba română sau franceză -engleză.

Legat de relaţiile lui cu sexul opus aflasem la început că este afemeiat şi că asta era ceva de care trebuia să mă feresc. Poate din alte motive chiar el a spus într-o zi "aveţi grijă că eu sunt periculos", dar nu l-am luat în serios.(odată Luiza l-a întrebat dacă el este cumva ventriloc fiindcă spusese ceva probabil incitant despre sine şi el a răspuns - "o să vedeţi voi ce sunt eu"). Recitase acea poezie despre care am vorbit, povestise despre o persoană simpatică în zăpadă şi mai avea poveşti cu fete sau femei – de exemplu una pe care el o considera amuzantă despre cum şedea pe pat cu un preot şi o preoteasă şi apoi patul s-a răsturnat cu toţi trei. Altădată spunea (în primăvară, când eu începusem să îi trimit poezii şi declaraţii de iubire aşa cum voi povesti) că el are o studentă extra-ordinară (acesta era chiar modul în care eu accentuasem pe acest cuvânt fiindcă el era deosebit , fermecător şi incitant) la facultate (părea foarte încântat) şi că nici nu pot eu să îmi imaginez ce poezii îi trimite acea fată. Oricum atunci ceea ce îi transmiteam eu erau descoperiri umede de lacrimi, blânde şi candide - el a recunoscut odată că eu sunt o persoană candidă dar o spunea ca pe un compliment - era de fapt descoperirea inocentă a iubirii dintâi şi ultima, erau în mod cert lucruri mai valoroase poetic decât ce am scris în ultimii ani. Mai povestea amuzat că o studentă venise la el cu blugi cu fermoar şi el s-a prefăcut mirat şi atunci ea l-a întrebat dacă nu vrea să îi arate cum se desfac. În general îşi crease o imagine de bărbat interesat şi fascinat sau oarecum amuzat de femei. Zicea că odată întâlnise o fată care clănţănea ciudat şi asta i-a atras curiozitatea. Eu l-am întrebat dacă a aflat de ce şi el a răspuns vesel că da şi că i-a plăcut mult ce a aflat. La meditaţii a venit odată o fată care nu intrase la facultate din primul an şi a vrut să îi aducă o bucată din prima ei pâine. El s-a aşezat în stânga mea cu ea pe acelaşi scaun şi părea foarte degajat, eu am crezut atunci că era fiindcă vroia să mă facă geloasă. Am aflat apoi, după vara lui 89, că o studentă s-a aşezat la facultate pe genunchii lui şi l-a sărutat de faţă cu ceilalţi studenţi din grupă şi atunci el le-a cerut celorlalţi să părăsească încăperea - ulterior chiar el se pare că a confirmat acest lucru fiindcă atunci când l-am vizitat odată mi-a spus că poate am auzit că el are relaţii apropiate, laxe (cred că asta era ce vroia să spună) cu fetele de acolo. Dar eu nu m-am aşezat pe genunchii lui cum mi-a cerut. Într-o zi de iarnă ne-a lăsat să aşteptăm mult la un colţ în frig după care el a apărut mirat, descheiat la haină (atunci nu ştiu de ce ne spusese să nu venim direct înăuntru) şi am descoperit că fusese singur cu o fată acolo. Luiza spunea că în încăpere nu era nici un scaun tras de unde ea a tras concluzia indecentă că amândoi stăteau pe pat şi i s-a părut scandalos. Eu am refuzat să mă aşez pe pat cu el în vara lui 90, când el stătea întins şi părea că visează şi mi-a cerut acest lucru. Una dintre acele fete de la meditaţii purta ochelari şi îmi amintesc că am fost puţin contrariată (fiindcă eu credeam deja în iubirea lui) când am văzut că frământa distrat în mână ochelarii acelei fete. Părea că este atras destul de mult de plăcerile sexuale - declara că el nu îşi refuză niciodată o plăcere, dar că plăcerile se plătesc. Vorbea neglijent şi direct, destul de des despre actul sexual, făcea des aluzii cu iz erotic sau glume. Spunea odată (şi părea destul de excitat) că actul sexual trebuie să se petreacă..."de trei ori pe zi...nu, este prea mult...de trei ori la două zile". După cele petrecute ulterior eu am ajuns la concluzia că el era poate un tip hipersexual, că îmi cerea prea mult din acest punct de vedere. La meditaţii a dus odată o fată mai matură Mona, care fuma acolo, dar era într-adevăr destul de frumuşică şi care îi adusese flori de primăvară şi apoi el le-a împărţit cu noi celelalte. Era generos în aparenţă cu mine atunci, mă servea cu diverse alte mici atenţii (apă, vin dacă aş fi vrut, mere, sticksuri – le spunea « usăcturi », şi alte fleacuri). După vara lui 89 am aflat cu oareacare gelozie (dar nu gelozie propriuzisă, eram doar perplexă şi puţin tristă) că la meditaţii (povestea Cristi Galeriu) venea o studentă care îi aducea mâncare şi eu mă gândeam că mi-ar fi plăcut să fiu eu aceea. Aş mai menţiona încă odată faptul că doi colegi din facultatea de psihilogie mi-au confirmat că el era afemeiat (erau studenţi şi la medicină) şi că una a spus că i s-a părut că el îi făcea deschis aluzii sexuale când lucra ceva la laborator. Mai era şi povestea lui că în urmă cu ani o femeie i-a spus că " a venit la el cu totul" şi el a înţeles şi apoi "s-au iubit". Cristi povestea că la meditaţiile cu el Z declara că "atunci când face dragoste îşi aşează conştiinţa în cui" - cuvinte care urmau să mă doară peste ani, dar poate nu erau ale lui, deşi recunosc că era stilul lui de a vorbi uneori. Când am fost la unul dintre cursurile lui în 95 am descoperit că una dintre studente era deosebit de încântată (în aparenţă) de persoana lui, în aşa măsură încât a venit la mine (de ce oare, oare fiindcă eram străină printre ele?) şi mi-a spus că el este aşa simpatic încât, înţeleg eu - ajungi "să te îndrăgosteşti de şeful tău direct". Oricum în ansamblu personalitatea lui era vivace şi strălucitoare, controversată şi poate fascinantă, în timp ce eu eram o persoană din umbră, ştearsă şi fără noroc.

Despre viaţa lui afectivă este de asemenea greu să precizez multe lucruri. Părea un tip cu emoţii superficiale, mobile, dar în general tonice, pozitive, un om care în tinereţe cel puţin se lăsa dus uneori de valul lor, sau le gusta amuzat. Fusese pentru mine ca o pădure de brazi puternic înmiresmată, ca un foc care se aprinde fantastic şi fosforescent în seară. Cu toate acestea am aflat de la o colegă de facultate că el se lăuda cu puterea lui de autocontrol. În ziua în care am fost împreună cu el în Piaţa Universităţii, în mai 90 la acele evenimente (pe care am găsit-o ieri pe hartă ca fiind piaţa 21 decembrie 89 - zi istorică în care eu nu am fost acolo, dar el a devenit erou în revista "Pentru patrie") mi-a mărturisit că el poate dacă vrea să trăiască anumite afecte şi dacă nu, poate să le oprească. Doamne cât îl iubeam şi cât de absurd îl aşteptam şi credeam că vom fi împreună! La începutul poveştii noastre, în toamna 88, el părea că este plăcut impresionat de flori, de tablouri, de poezii, că aceste lucruri îi atrăgeau privirea sau meditaţia. Odată spuena că a fost în vizită la un prieten să îi arate nişte flori, ceea ce m-a nedumerit puţin.(L-am întrebat odată dacă îi plac spectacolele de teatru şi a răspuns din câte ţin minte că nu prea). Se uita uneori fix la florile din glastră şi pe unele le-a lăsat mai mult timp fără să le arunce - atunci eu am fost puţin cochetă fiindcă am încercat să îi sugerez să le arunce, ca o aluzie la faptul că trebuia să mă lase pe mine în pace, după tot ce începuse ca avansuri pe lângă mine...dar el s-a arătat puţin încăpăţânat şi supărat şi a zis că nu. Avea un stil amuzant de a refuza unele lucruri în glumă, dar tăios. Câteodată rămânea cu ochii în vise şi spunea amuzat, când Luiza îl întreba ce face, că meditează. Se lăuda că el este în stare să şi plângă dacă vrea şi că a dovedit aceste lucru unor sceptici odată - a vrut să ne arate şi nouă dar Luiza a spus că nu a văzut nici o lacrimă atunci - parcă nici eu nu îmi amintesc. Cum am mai povestit am descoperit o altă faţă a lui când l-am pândit de la fereastră de pe terasa de la facultate şi atunci vorbea rece şi autoritar unui student probabil, destul de îndelungat. Atunci a fost singura dată din viaţă când am spionat pe cineva. În iarnă când ne-am despărţit, în 1988 înainte să mă îndrăgostesc, să conştientizez acest lucru, s-a oprit în uşă, m-a privit lung şi insistent şi spunea că se va duce la ai lui să îi colinde (veneau sărbătorile). A fost un sentiment pe care nu îl voi uita niciodată fiindcă el era atunci blând şi trist şi părea un om bun mai mult ca în alte dăţi şi era ceva indescriptibil între noi. Era în general sigur pe el (când m-a dus pe bancă în parcul facultăţii zicea că el mereu găseşte ceea ce caută!) şi părea că îi place să impresioneze - odată a venit la meditaţii cu o legătură impresionantă de chei (poate vreo 20 cel puţin) dintre care a extras rapid pe cea potrivită.

În primăvara aceea fantastică a lui 1989 îmi vorbea delicat despre copii, răspundea chiar gândurilor mele intime şi părea că şi lui îi plac copiii ca şi mie (zâmbea către mine) şi că era justificat, având în vedere ce se petrecuse între noi (eu nu înţelegeam atunci că eram doar un sacrificiu psihiatric), părea justificat ceva normal, adică să avem un copil împreună. Vorbea despre emoţia pe care i-o trezeşte briza mării şi despre bucuria lui de a fi descoperit un izvor în "munţii lui". Povestea că este plăcut la el în sat (unde promitea că mă va duce într-o zi), că este linişte şi bine mai ales când oamenii se duc la muncă în câmp (eu l-am criticat puţin în gândul meu că era leneş şi nu ajuta şi el).
Eu îi mărturisisem atunci că datorită acelei iubiri, prin nu ştiu ce alchimie cerească, culoarea mea favorită care îmi trezea emoţie mai specială (şi chiar aşa era atunci) devenise bleu ciel. Luiza mi-a povestit că atunci când eu nu eram de faţă el ar fi spus că va zugrăvi încăperea în care făceam meditaţii în acea culoare, ceea ce nu s-a întâmplat. Dar oricum ochii i se opreau cu un fel de atenţie fascinată pe acea culoare, de exemplu când a venit fata aceea de la Sibiu, cea care nu voia să dea la medicină, şi ea avea o haină astfel iar el a admirat culoarea.
Findcă nu m-a lăsat niciodată să ghicesc că nu mă voia şi continuu mi-a arătat atenţie caldă şi blândă chiar dacă nu credeţi poate aceasta, eu am crezut deplin în el! Dar după 95 a ţipat oribil la mine de vreo două sau trei ori când am fost la el, cerşindu-i măcar adevărul, ca într-o poezie de Prevert ( Rue de Seine - "Pierre dis- moi la verite...") În general râdea mult şi odată a fost răutăcios fiindcă Luiza a râs la una dintre glumele lui prima, eu după un timp din alte motive, iar el la sfârşit de parcă se prefăcea şi atunci a spus că "cine râde la urmă râde mai bine". Odată a încercat să mă atragă să glumim împreună despre Luiza, dar eu nu am acceptat aşa ceva - spunea despre ea către mine "ce complexă este fiinţa asta umană". De mai multe ori o privea pe Luiza şi mă chema pe mine pe nume, ca şi cum vroia să se arate emoţionat, obsedat de persoana mea. Cert este că a fost singurul om din viaţa mea care m-a făcut să râd din toată inima (râdeam fără să vreau uneori cristalin, în cascade) şi acesta a fost unul dintre lucrurile care m-au cucerit emoţional. Cineva spunea că dacă vrei să cucereşti o femeie o faci să râdă. Casanova spunea că e mai simplu să cucereşti o fată tânără dacă sunt două fete prietene, cum eram eu cu Luiza. Avea într-adevăr o influenţă puternică şi eu numai 17 ani, încă nu ştiam să mă controlez sau să mă cunosc mai bine. Mai povestea că atunci când vrea să enerveze o persoană cu care are o discuţie mai aprinsă, adoptă un ton calm, ceea ce îl face pe celălalt să ridice vocea.
Într-una din dăţile când l-am căutat la facultatea de medicină (el nu a apărut) pe biroul lui era o carte de umor negru despre medici.

Mă încânta la început modul în care el îşi exterioriza emoţiile uneori. Avea o mimică expresivă, mobilă, zâmbea frumos, mă fermeca este cuvântul potrivit, şi privirea îi era strălucitoare, adecvată zâmbetului. Astfel, datorită căldurii lui afective, am ajuns să îl întreb într-un anumit context dacă îi plac icoanele - a rămas o clipă surprins şi apoi chipul i s-a destins în zâmbet ce părea sincer, m-a privit adânc şi a spus că da (nu ştiu ce mi se pare acum oarecum ciudată în acea scenă, poate prin faptul că eu pusesem o întrebare cam ciudată). Altădată a declarat lui îi place şi ceramica de Hurezu şi a zâmbit – « ce nu am eu mutră de om căruia să îi placă ceramica de Hurezu? » Mi se părea atunci că voia să spună că nu este superficial şi monocord, sau lipsit de interese mai variate.
Din păcate am uitat o dicuţie interesantă pe care am avut-o cu el în iarnă - ştiu doar că m-a impresionat ceva - odată când stăteam lângă ceasul de la Rosetti, desfiinţat ulterior, unde urma să îl aştept ore în şir când mi-a promis absurd că vine în 1990. Era probabil despre viaţă în general, el uneori vorbea despre aşa ceva, de pildă spunea că atunci când vom ajunge de vârsta lui ne vom putea permite să scriem şi poezii chiar, dar că la început e necesar să fim mai rele!

Avea unele obiceiuri rele la meditaţii, mai ales la început, dar eu insistam să cred că el nu este în realitate aşa cum pare. Prin detalii subtile mi-a câştigat încrederea şi mi se părea că trec doar printr-o galerie de măşti din care la sfârşit va rezulta chipul lui adevărat. Fuma aparent cu poftă şi se juca cu rotocoale de fum şi spunea că ne permite şi nouă aşa ceva fiindcă el nu este un tip rigid. În 95 când l-am întâlnit fuma pipă ( a luat chibrituri de la mine) şi am observat că lângă facultatea de medicină era un chioşc unde se vindea tutun de pipă. Ulterior l-au desfiinţat. Totodată venea mereu la început cu sticle cu vin din care sorbea (am refuzat când ne-a oferit). Din 89 a renunţat la acest obicei - eu am crezut prosteşte că poate fiindcă era mai absorbit de iubirea noastră, iar Luiza a zis că ea l-a făcut pe Z să se lase de băut! Acesta a fost cel mai straniu lucru pe care l-am auzit de la Luiza şi nu ştiu să îl explic - ori juca un fel de joc de a mă distruge împreună cu el cum unii ar putea concluziona, ori avea şi ea un fel de relaţie tainică cu Z. După 89 şi Luiza s-a apucat în aparenţă să fumeze, dar nu ştiu dacă se prefăcea - avea un stil ciudat de a arunca fumul. Încă una dintre greşelile mele de atunci (cum spuneam poate 1% din tot ce am fost atunci, oricum puţin) este că fiind înfierbântată de influenţa şi vorbele lui am mai făcut o aluzie legată de dragoste şi sticla de vin. Pur şi simplu emoţia a fost mai puternică decât raţiunea şi vă imaginaţi cum era el! În primăvară m-a servit cu şampanie exact după ce l-am simţit prima oară sexual de la distanţă, ceea ce m-a durut când rememoram după ani evenimentele de atunci. Iar la facultate m-a servit odată cu ceea ce el numea palincă din nordul ţării. Luiza şi celălalt indidvid de la meditaţii îl criticau pentru băutură, dar individul acela i-a găsit scuza că poate asta este fiindcă aşa este obiceiul, tipul de viaţă în zona de unde provine el. Când l-am mai căutat la facultate erau în curte muncitori care l-au interpelat "ceva răcoritoare dl. doctor?" iar el a răspuns "nu, asta s-a terminat". M-a mirat puţin faptul că lumea de rând ştia despre obiceiul lui şi îl batjocorea. Oricum odată venise de-a dreptul foarte beat la meditaţii - părea într-adevăr molatic şi puţin agresiv şi mirosea, dar mie îmi era desigur milă de el, ajunsesem să cred că poate are anumite necazuri care justifică acest lucru.

În ansamblu se poate înţelege că eram tipul de femeie tânără şi naivă care este gata să creadă ca în poveşti că poate salva un păcătos de la înec prin forţa iubirii, calmului şi încrederii raţionale. Dar astfel de poveşti se sfârşesc prost şi în cărţi.

Fac o paranteză pentru a explica o parte din sentimentul de perplexitate sau surpriză din această povestire despre tinereţe. Este vorba de un fel de "încercare a labirintului" aşa cum ea apare în diverse scrieri care adesea se inspiră din date autobiografice sau biografice. Este o încercare sau greutate care apasă pe umerii intelectualilor în oraşele mari cred eu în general. Nu e vorba de niciun fel de paranoia, dar e vorba de ceea ce uneori creează dificultate de adaptare sau de trăire firească, naturală a vieţii, cu un sentiment de pierdere a libertăţii sau gradelor de libertate în societate. Şi în cazul meu a fost la fel. Mă refer la acea ţesătură de coincidenţe în care omul este prins în infrastructura psihică a lumii citadine, în osatura oraşului. Am amintit de pildă de multiple coincidenţe legate de Coşbuc în viaţa mea, ca şi cum Z îmi era destinat şi suferinţa adiacentă de asememea. Mai dau un exemplu, din care au fost multe şi toate reale, fără exagerare sau reacţie dezadaptativă din partea mea. (mă laud puţin, a fost totuşi greu la început). Spuneam de liftul acela din blocul unde îl întâlneam pe Z, lift cu grilaj şi vedere spre scară. Întâlnisem un astfel de lift în clădirea de pe bulevardul Ana Ipătescu (nu ştiu cum se numeşte acum) unde locuia Cătălina, o fată cu 7 ani mai mare ca mine, adoptată de familia Popescu şi fină de botez a mătuşii mele tanti Piri, sora mamaiei. Aşa ţin minte, dacă nu mă înşeală memoria. Dacă nu, era precis la spitalul de oftalmologie unde mergeam oricum cu tanti Piri să fac exerciţii oculomotorii la aparate. Interesant e că ea, Cătălina, s-a căsătorit cu anumită tevatură din câte ştiu cu un bărbat mai mare cu peste 25 de ani ca ea, profesor universitar, fost meditator al ei, deja divorţat de două ori. Tanti Piri spunea de el că e ca Barbă Albastră. El a fost în vizită la Andronache odată. Apoi, înainte de nunta lor l-am întâlnit întâmplător pe Moşilor, unde am intrat împreună cu el în magazinul de pantofi în care Cătălina era vânzătoare. Eu nu ştiam că ea vindea acolo, a fost o coincidenţă, o întâlnire de gradul trei (între trei persoane, cum spunea Z când ne întâlnea pe mine şi Luiza la colţuri de stradă). După ce Cătălina s-a căsătorit cu acel bărbat, am aflat că ea şi-a găsit de lucru în funcţie de facultatea pe care o absolvise. După ce eu am fost eliminată din facultatea de psihologie, am dat din nou la medicină în 96 şi 97 şi am intrat în 98. Cătălina locuia cu soţul şi fetiţa lor undeva aproape de Calea Moşilor şi mă mai întâlneam cu ea pe stradă. A fost şi în vizită la noi acasă odată. Altă dată m-am întâlnit cu ea exact când mă întorceam de la examenul la medicină din câte ţin minte, sau în apropierea acelei zile. Eu nu ştiam atunci că Z era divorţat sau că avea o legătură cu o studentă, aşa cum am aflat ulterior. Coincidenţe şi astfel de ţesături au fost destule. Omul trebuie să ştie să se adapteze, să trăiască firesc indiferent de ele.

continuare despre acea iubire a mea 1

Continui să scriu ceea ce a mai rămas de scris despre viaţa mea. Voi povesti din nou, a suta mia oară despre povestea acelei iubiri a mea faţă de un om care a intenţionat doar să mă distrugă şi asta a şi făcut. Dar nu am fost nebună şi nu am avut nicio greşeală de gândire sau comportament. Leon Zăgrean, căci despre el e vorba, susţine că nu îşi mai aminteşte nimic despre ce s-a întâmplat în 1988 sau în anii care au urmat, aşa a susţinut şi mai demult. Eu nu ştiu în ce scop a vrut el să mă lovească, am mai întâlnit în spitalul de psihiatrie femei chinuite şi îndrăgostite fără vină de diverşi medici, de unde am tras concluzia probabilă dar nu certă că medicii au nevoie de sclavii lor închişi la psihiatrie pentru a putea ei să avanseze profesional. Dar nu am înţeles de ce m-a ales tocmai pe mine, fiindcă am foat un om foarte bun şi inteligent şi este oricum extrem de josnic din partea lui să distrugă o tânără ce îi putea fi fiică, o persoană săracă cum eram eu şi fără statut social spre deosebire de el încă din 1988, pe deasupra şi chinuită zilnic de părinţi. Este foarte murdar, dar vreau să subliniez că restul societăţii a fost şi mai agresivă şi mai vinovată decât au fost el sau părinţii mei. Nu au niciun fel de scuză ceilalţi oameni, chiar dacă primii care m-au torturat au fost familia şi Zăgrean.

Este foarte important de spus că eu de fapt încă îl iubesc şi nu am niciun fel de ambivalenţă afectivă şi nu sunt masochistă. Citind întreaga poveste a acestei iubiri veţi înţelege poate că am dreptate. Z a fost singura relaţie mai apropiată pe care am avut-o într-o viaţă întreagă. Încă din copilărie familia mă cam izolase şi în adolescenţă practic singura mea relaţie a fost Luiza, cu care mai discutam uneori în contradictoriu. Dar Z, într-un timp scurt a vorbit mult mai mult cu mine şi mi-a dat iluzia unui dialog real. A fost cea mai apropiată persoană din viaţa mea, mai mult decât Luiza sau anumite rude, respectiv naşii mei care mă crescuseră, fiindcă părinţii respingeau orice comunicare cu mine. A fost şi singurul bărbat aproape de mine, care m-a făcut să simt ceva fizic din apropiere, nu de la distanţă, fiindcă ceilalţi câţiva bărbaţi cu care am avut vreun contact tactil tranzitoriu nu mi-au produs nicio senzaţie fizică de natură sexuală sau senzuală chiar. Oricum în viaţa mea nu au existat din 1984 încoace alte relaţii cu sexul opus. Aşa au aranjat familia şi societatea. L-am iubit cu adevărat, dar veţi spune că nu e aşa, că eram adică doar nebună, fiindcă lui nu îi păsa de mine şi m-a păcălit doar. Repet, a fost iubire adevărată şi voi povesti, poate veţi înţelege ce vreau să spun. În urma a ceea ce s-a întâmplat atunci, în primii ani după ce l-am întâlnit, în urma cuvintelor lui şi a suferinţelor care au urmat, eu am devenit un fel de Penelopă aşteptându-şi soţul să se întoarcă vreme de peste 25 de ani, dar în zadar. I-am fost întrutotul fidelă şi am crezut în el. Nu am avut nicio dorinţă faţă de alt bărbat niciodată, ceea ce e de la sine înţeles dacă citiţi şi restul vieţii mele şi dacă înţelegeţi ce fel de persoană am fost. Dar, cu toate acestea, firesc acum nu mai pot spera. În călătoria lui el poate nici nu voia să se întoarcă la mine. Are soţie din nou şi poate pe acea persoană o alesese încă din 1989 cu gândul de a mă sacrifica pe mine. Nu ştiu. Poate ea nu este un fel de Circe sau Calipso. Ceea ce e cert e că el a luat o nevastă probabil bogată şi cu statut social superior, ceea ce eu nu aveam din copilărie. Dar, în ciuda iubirii mele, voi povesti absolut totul despre ce s-a petrecut între noi, plecând de la ceea ce am scris în urmă cu mai mulţi ani, cu clarificări dacă e nevoie sau excluderea detaliilor incerte.

Iar au intrat peste mine cu gândurile lor murdare, exact aşa cum făceau acum câţiva ani când am mai scris tot adevărul despre viaţa mea, de fapt mai mult despre cum am fost lovită şi închisă de la 13 ani. E ca şi cum ei vor să îmi sugereze că mă vor turtura mai rău dacă spun din nou adevărul. Citez "Ţie nu îţi e de ajuns cât ai suferit?". Dar adevărul crud e că ei mă torturau încontinuu chiar dacă eram complet tăcută şi viaţa era oricum lipsită de drepturi fundamentale chiar dacă reuşeam să nu plâng şi să nu mă plâng. Mie nu mi-ar fi folosit defel minciuna şi niciodată în trecut nu am îngenunchat în faţa ameninţărilor lor fiindcă oricum nu aveam ce pierde şi de murit tot mor. Ceilalţi de fapt m-au obligat mereu să spun tot adevărul şi numai adevărul de mii şi mii de ori. Şi în spitalul de psihiatrie şi în rest. Am fost obligată să spun tot, dar oricum de felul meu nu aş fi minţit niciodată fiindcă aşa m-au crescut. Nu doar Z se preface că a uitat totul ci şi colegii mei din facultate sau profesorii care m-au cunoscut şi apoi ostracizat, nu ştiu nici eu de ce. Şi aceia şi-au bătut joc de mine, exact cum spunea tata când aveam doar 13 ani (precis atunci a spus, în 84 sau cel mult 85) ...spunea că toată viaţa mea toţi ceilalţi îşi vor bate joc de mine şi mă vor călca în picioare. Acum şi în trecut nu pot înţelege de ce toţi mă tratează drept proastă, de pildă legat de povestea cu Z. Ei spun că eu trebuie să stau cu capul în pământ de ruşine că Z m-a sedus şi că nu am voie să spun adevărul fiindcă el e profesor universitar şi eu doar o sclavă schizofrenă. Nu au dreptate defel, eu trebuie să spun adevărul şi numai adevărul, nu doar fiindcă nu am greşit nimic. Ştiu că el e profesor universitar şi că e vorba de o poveste clasică ca în cărţi în care persoana sus-pusă seduce şi distruge fecioara pură şi nevinovată şi săracă. S-a mai scris despre acest lucru de mii de ori. Dar şi în cazul meu e adevărat şi nu înţeleg defel de ce mă trataţi drept gunoi când fizic şi intelectual şi eu aş fi avut putere de muncă şi creaţie intelectuală, nu am visat cai verzi pe pereţi, nu am avut fantezii greşite...de ce să mint? Profesorii şi colegii de facultate m-au eliminat, m-au trimis direct către sinucidere spunând că eu nu am dreptul să profesez şi nici să studiez mai departe (masterul sau doctoratul). Mi-au spus că numai ei au dreptul să aibă carieră profesională fiindcă eu sunt nebună din moment ce Z m-a violat aşa de la distanţă, plus ce a făcut în mod direct sau ce a promis. Dar eu nu am avut nicio vină, am cerut mereu să fiu o excepţie şi să primesc libertatea şi drepturi depline fiindcă am fost un om perfect. Dacă mă acuzaţi în mod nedrept înseamnă că acceptaţi ideea că fetele sărace, cum eram eu din copilărie, trebuie omorâte chiar dacă nu au nicio vină, numai dacă un profesor cu statut superior şi mai bătrân cu 19 ani pofteşte sexual la trupul victimei. Oamenii tineri, chiar dacă sunt inteligenţi, şi eu eram dintre ei, nu au cum să se lupte cu cei care au deja avans în viaţă pe scena socială, deci în modul acesta aruncaţi la gunoi şi în torturi sordide oameni buni şi eventual capabili de performanţe profesionale. Nu vă daţi seama că nu există apărare pentru ei? Nu vă daţi seama că nu au unde fugi? Nu vă daţi seama că nu îi pot distruge pe cei care de fapt îi omoară? De aceea am spus mereu tot adevărul şi numai adevărul. Sunt unii care au intrat pe mintea mea spunând că eu am fost un om drept într-o lume strâmbă. Sunt de acord, au dreptate. Şi nici nu puteam să mă schimb.

A trebuit să fac din nou această introducere de principii, înainte să trec la povestire. Desigur cred că toţi bănuiţi că am dreptate şi vă daţi seama cum s-au derulat întâmplările şi suferinţa mea. Vă daţi seama înainte să scriu şi fiindcă ştiţi cum eram ca persoană în tinereţe. Eram săracă, mă îmbrăcam cu hainele mamei şi la meditaţii cu Z. El avea mai multe costumaţii, se schimba des. Eram încă timidă şi gingaşă, nu ştiam nimic despre viaţa sexuală şi fusesem un copil foarte cuminte. Eram genul de fată din mişcarea flower power care crede orbeşte în puterea iubirii adevărate, iubirea aceea calmă şi bună faţă de toţi oamenii, cea care credea că dacă dăruieşte candoare şi seninătate forţele răului dispar. Eram încântată de poezii şi cărţi şi muzică bună. Totodată eram bătută fără motiv de părinţi şi ţinută în casă în ţipetele lor, fără dreptul la intimitate sau pace. Speram din tot sufletul că la sfârşitul liceului voi putea fugi în alt oraş să scap de ura părinţilor şi să am o meserie şi o familie. Aşadar acest gen de fată îl întâlnea pe Z în toamna lui 1988.

Noaptea trecută, deci între 24 şi 25 iulie iar a venit peste mine sexual, nu ştiu de ce, să mă chinuiască. Am luat pastila în zadar. De atâtea mii de ori a venit împotriva voinţei mele, eu nu am cum să îl opresc. Zilele din urmă am luat multe pastile în speranţa că îl voi împiedica, dar a fost în zadar. Nu îmi pot permite să iau mai multe că se termină, medicii nu îmi dau mai multe, sunt scumpe şi afectează restul oraganismului în cantitate mare...Sunt extrem de amărâtă, trebuie să mă omor.

Nu am înţeles o viaţă întreagă de ce lumea m-a torturat şi respins, de ce mă omoară efectiv. De aceea m-am întors uneori în trecut, povestind mereu ce s-a întâmplat, fiindcă nevinovăţia mea este evidentă. Singurul lucru efectiv din partea mea a fost faptul că l-am iubit pe acel bărbat. Dar pentru numele lui Dumnezeu acesta e doar un sentiment nevinovat şi voi povesti cum a apărut. Desigur aţi putea spune că este anormal că încă mai spun că încă îl iubesc şi cei răi ar putea să mă acuze, mai ales fiindcă intenţiile şi faptele lui rele au apărut evidente după câţiva ani, chiar dacă la început nu aveam cum să îmi dau seama. Dar cei care m-ar acuza de faptul că am spus că încă îl iubesc nu au dreptate. Eu am fost doar o victimă nevinovată, chiar dacă nu l-aş fi iubit lumea tot m-ar fi distrus, aşa cum începuseră cu patru ani înainte să îl întâlnesc. Acest sentiment faţă de el este datorat faptului că am fost doar un om singur, o femeie singură complet întreaga viaţă, fără nicio vină şi pe deasupra nenorocită de multe suferinţe şi abuzuri. La numai 17 ani el mi-a luat viaţa şi tot ce aveam. La numai 18 ani m-a obligat să îi sacrific totul şi m-a făcut să cred că sunt cu totul femeia lui şi el bărbatul meu şi să sper şi să cred că vom avea un copil. Poate nu înţelegeţi, dar eu nu am exagerat, încercaţi să vă puneţi în locul meu. Chiar nu am avut pe nimeni, nu înţelegeţi? El e tot ce am cunoscut, în condiţiile în care familia, colegii şi vecinii îşi băteau joc de mine (şi azi îşi bat joc) şi eu nu înţelegeam de ce (nici azi nu înţeleg) şi eram fără apărare în faţa violenţei lumii asupra mea (verbală, sexuală, bătăi, psihiatrie, rejecţie, zgomote continue ale vecinilor). Acea iubire a fost doar un sentiment frumos şi curat şi blând din adâncul inimiii mele bune şi cuminţi. Exact acesta e adevărul. Acea iubire am fost eu însămi, fiindcă, cum spune şi psihanaliza, orice iubire este o stare narcisică. Explic încă o dată în amănunt: o tânără fecioară bună şi blândă cum eram eu este în ghearele unei fiare - că el era cam aşa ceva- ea nu este vinovată de nimic şi nu este nici proastă că nu înţelege ce vrea sau ce este el. Vina unei femei sau a unui bărbat nu este sentimentul de iubire. Vina sunt doar faptele, vorbele sau gândurile. Doar acestea pot fi judecate. Şi eu nu am avut greşeală, nu eu l-am stimulat să vină în trupul meu, nu eu l-am provocat. Oare nu puteţi judeca drept? Vina sunt faptele, vorbele sau gândul, dar nu sentimentul de dragoste, care este o reacţie de apărare a femeii faţă de necazuri şi presiuni fizice mari pe care nu le înţelege. Nu înseamnă nebunie. Chiar dacă nu l-aş fi iubit, el sau restul lumii tot m-ar fi distrus. Pot afirma cu certitudine acest lucru fiindcă după mai mulţi ani, când nu mă gândeam deloc la el, când nu îl mai iubeam sau când chiar am crezut că îl urăsc, eram de asemenea torturată, respinsă de societate şi chinuită în diverse moduri. Totul începuse în 84. Acea iubire a fost singurul lucru bun şi frumos pe care l-am avut întreaga viaţă de peste 25 de ani încoace. Efectiv acesta e adevărul, nu am avut parte de nimic altceva, chiar dacă iubirea aceea era o iluzie. Încă o dată explic, niciodată nu am minţit. Eu, la 18 ani abia începusem să înţeleg cuvinte din cărţi de genul: femeile sunt proaste că asociază iubirea cu sexul, în timp ce bărbaţii sunt mai detaşaţi şi pentru ei sexul este independent de iubire, este ca o masă gustoasă sau aşa ceva. Femeile simt nevoia să asocieze iubirea unei relaţii sexuale, aşa e scris în cărţi. Pe mine, la 18 ani astfel de idei mă impresionau puternic, eram cum am explicat, gingaşă şi complet lipsită de experienţă sexuală sau de viaţă. Acum voi pune punct şi voi începe să povestesc cum a fost în postarea următoare.

continuare în curând

Nu am mai putut continua din motive de sănătate, fizice nu psihice, multe rele...şi lipsă completă de bani. Dar acum voi începe să scriu ce am mai rămas şi apoi mă voi omorî. Chiar nu am greşit nimic toată viaţa, am fost un om cuminte şi bun şi constantă toată viaţa, fără păcat şi fără greşeală, fără să fi fost vreodată nebună..nu înţeleg de ce oamenii nu vor să fie dreptate, am aşteptat 43 de ani, nu mai pot...nu înţeleg de ce mă omoară. Nu am omis nimic din povestea vieţii mele, nimic nu e exagerat, nu am uitat nimic, nu am minţit niciodată. E foarte trist...putea fi frumos dacă aţi vrut să fie adevărul şi dreptatea. Şi copilul meu să se nască.

În rest, ca de obicei. Durerea este extrem de mare fiindcă efectiv m-au omorât şi am spus adevărul de mii şi mii de ori din 1984. Am fost la organizaţii naţionale şi internaţionale, la oameni feluriţi şi toţi m-au respins, toţi mă condamnă la moarte şi nu mai am unde să mă duc şi îmi pare rău de viaţă. Au respins şi marea mea dragoste de oameni şi dragostea de muncă şi m-au lăsat fără bani de mâncare cel puţin şi izolată cu forţa. Întotdeauna am fost eu însămi şi lucidă şi constantă. Am dovedit în 30 de ani tot ce am povestit despre mine. De aproape 8 ani intră peste mintea mea şi mă chinuie încontinuu cu ideea că vor să mă omoare şi să muşamalizeze totul, nu înţeleg de ce. Este adevărat, aşa zic ei mereu şi vedeţi că aşa şi fac. Cu un fel de ură înfiorătoare mă scuipă cu tot felul de murdării, cum a făcut şi maică-mea din 1984 şi anume că lumea îi crede numai pe ei şi despre mine oamenii proşti şi nebuni cred că eu aş fi nebună şi că aşa trebuie să rămână, eu să mor şi ei să continue să inventeze minciuni. Este oribil, mai ales fiindcă nu am greşit absolut nimic şi am avut o viaţă de o moralitate exemplară, fără vreun defect. Ei spun că vorbele mele de genul acesta ar fi un delir de grandoare sau că ei au inventat că eu aş fi parţial amnezică adică aş fi uitat fapte esenţiale din viaţa mea. Este total absurd, cum am mai spus de atâtea ori nu am uitat nimic şi în plus sunt destul de inteligentă ca să mă judec pe mine însămi în mod obiectiv. Întotdeauna am fost la fel. Dar ei, fiind asasini greţoşi continuă să arunce murdărie pe viaţa mea curată şi să susţină că dacă au puterea şi legea de partea lor au dreptul să omoare orice om nevinovat, să îi facă pe proşti să creadă că eu sunt delirantă şi efectiv să mă omoare. Este foarte trist...chiar nu aveţi milă şi niciun dumnezeu sau conştiinţă?