Infernul sunt ceilalţi, partea a IIIa

Continui povestirea vieţii mele cu accent pe relaţiile şi comunicarea cu ceilalţi, cum am făcut şi în primele două părţi, plus cele mai importante necazuri sau evenimente din viaţa mea.

În toamna lui 1987 am început să fac meditaţii pentru admiterea la medicină, fiindcă aşa era obiceiul, să faci doi ani meditaţii, clasa a XIa şi a XIIa. Totuşi după un an de "ostilităţi", eu încă încercam să îmi conving părinţii să mă lase să dau la filologie. M-am mai luptat în acest sens încă mai mult de 6 luni, dar a fost în zadar. Vă imaginaţi că părinţii mei, care erau nişte monştri, aveau atunci un pretext perfect ca să mă bată şi să îmi facă mereu scandal, adică să mă convingă că trebuie să renunţ la visele mele de adeveni filolog. Totuşi vă jur că mama scornea multe alte motive fără importanţă şi neadevărate şi cu toate laolaltă ambii părinţi mă băteau şi mă chinuiau monstruos aproape zilnic. În final am renunţat la orice vis al meu, dându-mi seama că nu am cum să dau examen pe ascuns la facultatea dorită, în condiţiile în care aveam părinţi atât de brutali şi josnici. Era monstruos, atât mai pot spune acum şi eu eram un om absolut normal, nu aşa cum au inventat ulterior psihologii şi psihiatrii, în scopul evident de a mă omorî. Era monstruos oameni buni, cred că vă daţi seama că şi din cauza asta mor acum...Oricum părinţii mă ameninţau cu psihiatria încă din 84, cum am mai menţionat. Dar încă mai visam să ajung să dau examen la filologie într-o zi.

În vara lui 1988 aveam 17 ani şi jumătate şi vă imaginaţi durerea prin care am trecut când am asistat la agonia săracei mele străbunici, la care ţinusem foarte mult şi căreia îi spuneam buna. M-au trimis la Colun să stau cu ea. Ea plângea emorm, o durea corpul mult şi îmi tot spunea că abia aşteaptă să moară, că se roagă lui Dumnezeu să o ia, că nu mai poate...Bineînţeles şi nora şi fiul o suduiau mult şi tot urlau la ea că nu mai moare odată, fapte urâte care pe mine mă răneau mult fiindu-mi milă de săraca buna, care îndurase multe din partea lor şi în ultimii ani de viaţă. Bineînţeles nu eram şocată fiindcă îi cunoşteam pe bunicii mei şi era predictibil cum se vor purta, dar mi-era milă tare de buna şi nu puteam face nimic. Intram în cămara în care stătea, în mirosul acela de boală şi bătrâneţe cu toată urina şi mizeria de care nimeni nu o spăla (pe vremea aia nici nu erau pamperşi) şi îi duceam apă să bea, fiindcă îi era mereu sete. Mâncare refuza, spunând că vrea să moară şi o înţelegeam perfect. Dar mi-era tare greu, tare greu să suport să văd cum o chinuie copiii ei...Mă duceam în camera mea şi mă străduiam să învăţ pentru admiterea la facultatea de medicină. Apoi au venit părinţii mei acolo cu maşina, într-o vizită scurtă, nici eu nu am înţeles de ce. Şi m-au întrebat dacă mai vreau să stau sau vreau să plec cu ei. Mi-am dat seama că buna mai are doar puţin de trăit şi eram prinsă între două rele şi apoi am ales să plec cu ei...la circa un sfert de oră de la despărţire mama a telefonat la cuscra din Colun(singura care avea telefon) şi a aflat că buna tocmai murise şi s-a întors înapoi, în timp ce eu cu tata am mers la Bucureşti. Eu nu am putut să merg la înmormântare, fiindcă era încă prea tânără şi ţinusem prea mult la buna. Nici tata nu a mers, fiindcă el mereu spunea că nu suportă înmormântările.

Din toamna lui lui 89 am mers la meditaţii la biologie la profesorul Zăgrean Leon, şi atunci a început calvarul asupra mea şi din partea societăţii, în itmp ce părinţii şi-au tras ghearele în teacă în anul acela. Am povestit în detaliu povestea relaţiei mele cu Zăgrean. Nu am avut nicio greşeală şi nu am intuit defel că voia doar să mă folosească sexual şi să mă distrugă pentru altă femeie. Punctez ce era mai important:

1.M-am îndrăgostit treptat de el şi nu am fost nebună niciodată, aşa era normal. Abia după peste o jumătate de an, după multă rezistenţă din partea mea, am cedat sufleteşte şi am devenit convinsă că îl iubesc şi că mă iubeşte. Au fost multe motive pentru acest lucru, atât avansurile lui sexuale cât şi vorbele lui, promisiunile care au fost reale, priviriea lui etc. Dar mai ale sfaptul că nu aveam ce face fiundcă el era foarte puternic peste trupul meu (de la distanţă) şi a trebuit vrând-nevrând să îi sacrific cariera mea intelectuală şi admiterea la facultate în acel an.
2. El m-a convins treptat că are puteri sexuale nelimitate şi mai deosebite faţă de alţi bărbaţi prin multe dovezi pe care le găsiţi deja povestite de mine. M-a călcat de două pe picior dându-mi senzaţii sexuale foarte puternice, a făcut nişte chestii ciudate când mergea la WC, a vorbit mult despre diverse aspecte paranormale şi cărţi şi teorii de aceste tip şi a aruncat cuvinte bine alese pentru a mă convinge de acest lucru. Şi de iubirea lui. Eu nu aveam cum să mă împotrivesc, am plâns în zadar la gândul că el trebuie şi e dator să stea cu soţia şi copii lui, nu să vină peste viaţa şi trupul meu. Apoi eu nici măcar o dată nu m-am gândit că poate şi alţi bărbaţi au aceleaşi puteri şi nici astăzi nu cunosc adevărul, şi nici de ce sau cum apar aceste senzaţii sexuale de la distanţă pe care unii le numesc "futut", lucru pe care eu nu îl ştiam atunci.
3. Prin foarte multe dovezi m-a convins că el are microfoane implantate în casa mea (aşa vorbeau toţi atunci de altfel) şi că poate să asculte tot ce vorbesc eu sau părinţii mei. Repeta cuvinte pe care familia mea le vorbea în jurul meu, încât părea logic. A vrut să mă facă să cred că era în legătură cu securitatea comunistă. M-a convins să îi vorbesc în singurătate în camera mea prin presiuni fizice foarte mari asupra trupului meu (deci violuri de fapt şi totul a început cu presiuni asupra capului imense). A început un fel de dialog cu mine la meditaţii, fiindcă ceea ce îi spuneam în intimitatea mea el repeta parţial, ca să mă convingă că mă ascultă. În viaţa mea nu a existat niciodată alt dialog.
4. În iarna lui 88-89 m-am întâlnit numai cu el, cum am povestit şi i-am explicat că nu mai vreau să fac meditaţii, dar nu am reuşit să îl conving să mă susţină împotriva părinţilor. I-am explicat în acelaşi timp că părinţii mă chinuiau mult acasă de mică, dar el a zis "ce, tu crezi că alţii sunt mai buni?"
5. El mi-a recomandat o piesă de teatru cu prietenul său actorul Florian Pittis (despre care şi tata spunea că îl cunoscuse la o aniversare a Andei Călugăreanu) şi atunci actorii pe scenă au repetat şi ei părţi intime din viaţa mea, ca şi cum mă urmăreau. Printre ei Ştefan Bănică Junior de exemplu. Însă în anii 89-90 am avut neplăcerea să întâlnesc adesea pe stradă diverşi actori cunoscuţi sau persoane din mass media. După aceea aceste întâlniri cam ciudate au dispărut. Vă jur încă o dată că acele repetări anormale ale unor lucruri din viaţa mea pe scenă nu erau simple coincidenţe, ar fi fost imposibil. Era ca şi cum cineva îmi voia răul. Un alt exemplu e actorul Caramitru care a venit în 89 la liceul meu şi apoi a fost erou la revoluţie când m-am dus şi eu acolo şi au ars acele clădiri din jurul fostului CC. Acest lucru nu m-a rănit psihologic. Privind în urmă nu înţeleg de ce mă condamnau la numai 17 ani la moarte sigură şi tortură perpetuă, fiindcă nici măcar o dată nu greşisem în acea iubire a mea şi nici în restul vieţii. Desigur voi puteţi considera că eram nebună, eu repet că erau fapte reale şi nu le interpretam greşit, pur şi simplu nu înţelegeam de ce.
6. Zăgrean a apărut de mai multe ori în mod ciudat pe stradă în calea mea, ceea ce e considerat în psihiatrie simptom de schizofrenie cum ar fi "iluzia sosiilor", de fapt atunci când lumea vrea să omoare şi să tortureze un om nevinovat. Acele aparaţii ale lui au fost reale, absolut cert nu visam şi nu aveam iluzii sau halucinaţii. Dacă sunteţi idioţi nu credeţi. Aşa a fost şi nici acum nu înţeleg de ce societatea m-a condamnat la asemenea martiriu, deşi eram un om de valoare şi rezistasem la atâtea chinuri din partea părinţilor, fără să înnebunesc, fără nicio greşeală. A apărut şi pe strada Zece Mese (zicea că acolo venea el cu rufele lui murdare la Nufărul de lângă blocul meu, ceea ce m-a mirat, fiindcă el stătea în Militari), a apărut şi când am mers să îmi scot dosarul de la Medicină fiindcă nu am putut da examen din cauza lui, a apărut şi pe Moşilor pe 15 iulie 1989 după ce m-au bătut naşu şi tata o noapte întreagă, şi acestă ultimă apariţie era chiar lângă intersecţia Eminescu, aproape de blocul în care stau eu din 2006, ceea ce mă îngrozeşte. Şi Luiza, care şi ea a primit diagnosticul de schizofrenie, mi-a povestit că şi ea l-a văzut pe Zăgrean aici pe Moşilor în anul 90 parcă, fără ca eu să îi fi povestit ei povestea mea anterior.
7. La scurt timp după ce am împlinit 18 ani, de Bună Vestire în 1989 ceea ce eu credeam că e Zăgrean a început să vină sexual peste mine de la distanţă să îmi distrugă viaţa. Torturile cerebrale (migrene puternic care nu cedează la medicamente) şi torturile sexuale de la distanţă m-au urmărit tot restul vieţii până în ziua de azi şi m-au distrus cu barbarie şi violenţă de neegalat, cum am mai povestit. Ele sunt şi baza diagnosticului de schizofrenie fiindcă nu am avut absolut niciun alt simptom. Nici defecte de personalite. Tata oricum mi-a spus direct în vara lui 89, deşi eu nu mă plângeam lui desigur, că "sunt posedată" şi că trebuie să mă închidă şi să mă cureţe. Deci aveau un pretext să mă închidă la spitalul de psihiatrie. Dar, repet ce povestisem în scrisorile anterioare: tata, mama şi naşu, acest triumvirat nefast în viaţa mea,au început să mă lovească "paranoic" mult mai tare ca înainte odată ce am împlinit 18 ani în 1989. Adică aberaţii şi lucruri absurde, mult mai rău decât făceau înainte, deşi începuseră din 84. Repet şi subliniez, toate acestea sunt lucruri adevărate, eu nu am fost niciodată paranoică sau delirantă cum spun porcii de medici. De exemplu, dintre mii de astfel de lucruri, tata şi naşu vorbeau că eu sunt un geniu şi va fi o mare tragedie şi ei nu au ce să facă fiindcă aşa am fost judecată de alţii că sunt geniu şi mă vor distruge ceilalţi toţi, altădată zicea că sunt o Ifigenia şi mă sacrifică, altădată zicea că am trei coroane: România, Bulgaria şi Albania. Mama se băgase şi ea să spună lucruri de neînţeles, de pildă se plângea naşului meu că e vai de ea, că poate el o înţelege ce înseamnă să fie între două capete tari, repsectiv eu şi tata. Vedeţi, toate aceste lucruri nu aveau înţeles, erau foarte multe, ei nu vorbeau normal cu mine niciodată şi eu eram un om perfect normal. Ce aţi fi vrut să fac? Dacă sunteţi mai puţin inteligenţi sau lucizi veţi spune că eram delirantă şi interpretam sau auzeam greşit. Eu vă rog să vă daţi seama că adevărul e exact cum spun eu, cum am spus mereu. Eram mereu un om lucid şi inteligent, ar fi fost imposibil să aud aberaţii sau lucruri care nu există în realitate. Ce voiaţi să fi făcut? Ce aş fi putut face?! Aceste lucruri anormale au continuat în anii următori în viaţa mea, cum voi mai povesti, şi eu în zadar gândeam normal şi vorbeam normal şi fără ascunzişuri, ceilalţi tot îşi băteau joc de mine.
8. În ultimii ani au foast unii care au intrat peste mintea mea cu nişte gânduri ale lor şi ei spun că deşi nu am avut nicio greşeală chipurile oamenii m-au "condamnat" la moarte şi chinuri perpetue şi batjocură etc fiindcă în 89 eu aş fi dansat dezbrăcată la mine acasă!! Bun, ăsta e poate singurul lucru pe care nu mi-l amintesc cu precizie, dar vă voi explica:
--- ei au început, nu eu, deşi eu nu greşisem nimic. Ei m-au presat cerebral enorm şi apoi au intrat sexual, obligându-mă să încerc să mă apăr firesc prin gimanstică (dans) şi plimbări îndelungate fiindcă oricum devenise imposibil să mai învăţ pentru examen. Ei au început să mă urmărească cu diverşi actori de teatru pe străzi sau să se poarte ciudat pe scenă când mergeam la vreun spectacol. Este adevărat, repetau cu precizie lucruri intime din viaţa mea sau a familiei mele pe scenă, deci vă daţi seama în ce stres trăiam. Numai mişcarea mă mai putea ajuta puţin să scap de presiunile sexuale enorme, să le mai diminuez. Nu aş fi fost în stare să dansez goală nici măcar pentru Zăgrean. Era doar un act simplu, firesc, ca şi cum m-aş fi dezbrăcat să fac o baie. Închideam cu atenţie jaluzelele, tărgeam perdeaua groasă la fereastră şi vă jur că nimeni nu putea să mă vadă dincolo de acea perdea, deci nu înţeleg ce au cu mine şi de ce ei spun că din cauza asta m-au condamant. Deci înseamnă că vedeau prin ochii mei în oglindă că altă explicaţie nu este. Bine, dar era vina lor. Iar pentru mine era ca şi cum aş fi mers la baie sau la WC. Ce puteam face? Să mă fi omorât atunci? Normal că nu am putut ghici că mă vedea cineva, nu am bănuit absolut nimic. Şi apoi gândiţi-vă la ce torturi şi necazuri continue m-au supus peste 30 de ani şi atunci veţi înţelege că nici măcar o crimă nu ar justifica acest lucru. Darmite un dans în singurătate. Şi acum mor şi ei nu vor să fie adevărul, deşi absolut nicio altă greşeală, oricât de mică nu am avut o viaţă întreagă. Doamne, trebuie să am copil, implor viaţa din 1984!!

____________________ Continuare în curând
Azi, 8 ian.21 - voi explica clar în concluzii ce s-a întâmplat cu această unică visare și dorință a mea - a avea un copil și de ce exista și cum a dispărut

jurmal în zilele dinainte să mor

Azi, 19 octombrie 2014. Mai am puţin şi mor. Şi noaptea trecută m-au căsăpit sexual şi m-au chiunit enorm. Îmi tot repetă că ei trebuie să muşamalizeze totul şi adevărul şi binele şi dreptatea să nu învingă... Aţi văzut cât m-au chinuit zilele trecute şi la fel toată viaţa.... Nu au nicio scuză fiindcă am fost un om perfect şi inteligent şi nu am avut absolut niciun defect psihic, nu am fost niciodată nebună şi nu am greşit nimic. În curând voi scrie aici continuarea povestirii din posătrile trecute. Sunt scârbită până la refuz, porcii dracu m-au chinuit enorm....

23 octombrie 2014. Nu am mai putut scrie nimic pe blog fiindcă în ultimele zile m-au chinuit şi sexual şi cerebral monstruos, cu o sălbăticie enormă, ca şi cum îmi vor moartea cât mai repede, ca şi cum trebuie să mă bucur că mor... Nu înţeleg de ce m-au masacrat atât de monstruos şi în ultimii 10 ani, când eram încă tânără şi meritam libertatea şi dezvolatarea vieţii mele intelectuale, fiindcă am fost mereu un om normal şi cu un caracter perfect. Voi scrie continuarea povestirii, partea a IIIa în altă postare. Eu am dreptate absolută şi mereu am avut, tot ce spun ceilalţi despre mine e minciună.

Azi, 7 ianuarie 2021, pot spune că încă sunt în viață...

Infernul sunt ceilalţi, partea a II-a

Rămăsesem cu repovesitrea la anul 1985, la anii de liceu. În anii de liceu am fost şi mai groaznic torturată de părinţi prin foarte multe metode, nu doar bătaie. Dar am rămas un om bun şi normal, cu ochii deschişi spre lume şi frumuseţea cerului. Am avut parte de puţină fericire la ţară la bunici, unde copiii şi tinerii erau foarte buni cu mine toţi. Jucam badminton până abia se mai vedea fluturaşul. Mergeam pe câmp la muncă la fân şi aerul era curat şi fericirea mea umbrită doar de faptul că ameninţarea părinţilor plutea în aer. Am ajutat la curăţenie în casă nou cumpărată acolo pe mătuşa mea Olguţa, soţia unchiului Puiu, vărul mamei. Ei au fost oameni buni o vreme cu mine şi după internarea mea psihiatrică. Dar unchiul Puiu a făcut tumoră cerebrală şi a murit după o lungă suferinţă acum câţiva ani. Odată mi-am povestit viaţa şi lor la ei acasă şi el, fiind deja bolnav, a spus că trebuie să cheme preotul să sfinţească după ce plec eu, ca şi cum eram blestemată. Devenise bisericos şi donase bani pentru construirea unei capele. Acolo l-au îngropat şi desigur am fost şi eu. Mama pe toţi îi atingea sau săruta pe frunte în sicrie şi probabil aşa va face şi cu mine, mi-e greaţă şi de acest lucru. Fiul lui nenea Puiu a emigrat în Japonia şi a avut copil şi nu a venit la înmormântare. Dar când eram la ţară eu eram în ochii bunicii mele prea entuziastă şi cu drag de alţii, fiindcă am ajutat la curăţenie şi pe vecina Simona, cu trei ani mai mare ca mine şi mama Limpi, bunica mea, spunea cu reproş că nu se cade. Simona s-a mutat la Bucureşti şi în anii mei de facultate ne-a vizitat de câteva ori. Ea fusese îndrăgostită spunea ea de vărul meu Pucu, fiul familiei Stoicescu din partea naşei, familie cu care urma să am probleme legate de moştenire mult timp după moartea tatei. Familia Şerban avea bani spre deosebire de noi. Mătuşa mamei o găzduise pe mama în anii ei de fată în Bucureşti şi tot ea îi prezentase mamei pe tatăl meu. Soţul lui mami, cum se spunea acelei mătuşi (şi cum îi spuneam şi eu mamei mele) era preotul Gh. Şerban. Mama îl blestema pe preot adesea.Era renumit pentru faptul că era libidinos peste măsură, inclusiv în biserica Sfinţi în care slujea. Biserica unde s-au cunoscut părinţii mei adică biserica lui, era aproape de locul und efăceam meditaţii cu Z, bărbatul care m-a sedus şi distrus în 1988, la numai 17 ani. Preotul venea uneori cu familia la noi în vizită şi odată m-a molestat sexual (sfârcuri şi buze) de mi s-a făcut greaţă sub zâmbetul lui mami şi al mamei mele. Nu aveam cui să mă plâng, familia era complice. După ce m-am mutat în 2006 în blocul în care stau acum, poetul militar de la etajul opt ma invitat la el acasă şi mi-am povestit iar viaţa şi soţia lui mi-a spus că toată lumea cunoştea reputaţia de fustangiu a acleui preot. Acum câţiva ani acea femeie a murit aici în bloc de cancer la plămâni. Soţul ei care se purta oribil cu mine s-a recăsătorit repede. El, domnul Marius C. Nica mă copleşea cu insulte oribile, după care schimba brusc macazul şi mă trata ca şi cum rădea de mine, ca şi cum mă batjocorea ca să se distreze şi mă numea Cristomeris şi mă lua la mişto. Apoi îi trecea iar şi iar începea să mă scuipe cu insulte.

După ce am intrat la liceu colegul Adrian Untilă (marea iubire de adolescenţă a Luizei) mi-a spus că nu mai poate vorbi cu mine deoarece am acceptat să stau în bancă cu Luiza. Pierderea respectului celorlalţi fiindcă săteam cu Luiza în bancă nu am înţeles-o. În plus Luiza şi-a îndreptat interesul spre colega Oana Jitaru, care locuia în blocul visavis de cel în care urma să fac meditaţii cu Z. Nici nu mai ne întorceam spre casă împreună şi uneori eu mă întorceam glumind pe drum cu colega Andreea Oancea, care locuia şi ea, ca şi mine şi Luiza pe Calea Moşilor. Eu o simpatizam pe Andreea şi îi spuneam în glumă Vampirul. Ea se autointitula James Dean. I-am mărturisit că scriam poezii şi că primisem premii muzicale la emisiunea radiofonică Clubul adolescenţilor unde lucra şi actorul Florian Pittiş, pe care nici nu l-am băgat în seamă atunci. Ea era o fată vioaie şi veselă mereu în prezenţa mea. La întâlnirea de 20 de ani de la liceu am fost invitată (spre deosebire de cea de zece ani) şi m-am dus. Am primit un film de la finalul liceului în care m-a şocat văzând ce fel de gaşcă aveau cei care erau în "gaşcă" în liceu, spre deosebire de mine. Consumau alcool şi probabil şi ţăgări, vorbeau urât şi Andreea era printre ei şi se uitau împreună râzând la un caiet cu caricaturi probabil ale colegilor mai blegi pentru ei şi ale profesorilor. Poate râdeau chiar şi de mine, aşa cum unii mă batjocoreau direct. Ei aveau viaţa lor ocultă, eu nu aveam nimic. Am avut probleme şi cu unii profesori din liceu, cum am povestit. Doamna Zorica Popescu m-a pălmuit în clasă fără niciun motiv. Doamna de sport mi-a zis că nu ştiu să mă lupt şi că în viaţă voi muri de foame. Fiica ei s-a mutat în acelaşi bloc cu familia mea pe Moşilor şi a fost relativ cumsecade cu mine spre deosebire de alţi vecini. Am revăzut-o întâmplător chiar acum câteva săptămâni, în toamna 2014. Figuri pregnante în liceu pentru mine au mai fost Micu Lucian şi Irina Ioniţă, Puiu cum o alintam eu. Lucian stătea în spatele meu în clasă şi vorbea foarte absurd şi ciudat, paranoic cum s-ar spune, cu mine. Era prieten cu Oana. Mi-a spus că în ţara asta sunt unii care hotărăsc de când copilul se naşte care va fi nebun, adică sacrificat, şi că soarta mea şi a Luizei urma să fie spitalul de psihiatrie. Nu ştiu de unde ştia el de atunci ce urma să se întâmple cu mine şi Luiza. Spunea că ar pune o bombă dacă ar putea blocului în care săteam eu. El stătea la casă. Pe Irina I şi Lucian i-am invitat chiar la mine acasă, i-am primit cum am putut mai bine, că eram în rest tare singură. I-am dus şi la mamaia la grădină, la cireşe...ne-am plimbat mult împreună. Lucian însă mereu îmi trântea ceva paranoic, cum ar fi că vrea să ştie ce nebun îmi aleg eu din Zbor deasupra uni ciub de cuci, etc. A apărut împreună cu o fostă colegă Laura pe Calea Dorobanţilor în drumul meu după ce renunţasem forţat în 2005 la postul de profesoară la liceul I.L.Caragiale. Irina I. a fost tare drăguţă uneori cu mine, jucam scrabble împreună sau badminton. Ea m-a ajutat cu ceva bani şi acum câteva zile în toamna 2007. Ştiţi că eu nu am aproape deloc. Dar şi ea şi-a arătat colţii faţă de mine după ce am terminat liceul, nu ştiu prea bine de ce. Îmi spunea o poveste că ea este un fle de Brutus şi nu înţelege de ce eu nu îi spun ca acel personaj istoric. Nu înţelegeam ce are cu mine. Altă dată am vizitat-o la Constanţa şi a început o poveste despre o femeie închisă pentru că familia ei era vinovată şi că filmul, spunea ea, se termina cu eliberarea femeii la peste 40 de ani. Desigur o întrebam eu dacă femeia aceea a reuşit să aibă şi copil după nefastele aventuri şi ea nu mi-a răspuns cert. Altădată se uita lung la mine şi mă întreba cum de mai pot zâmbi, ca şi cum nu ştiu ce credea despre mine dar nu îmi spunea. Au fost multe momente de acest gen cu ea, dar numai după liceu. Este un fel de paranoia, sau de batjocură sau de lovitură ciudată, cum mi-au făcut foarte mulţi de-a lungul timpului, deşi eu eram om normal. Până la internarea mea psihiatrică ea a avut gentileţea să îmi scrie vederi sau felicitări. Şi Irina Vişoiu care a ajuns în Canada mi-a scris, apoi toţi au încetat. Le mai am şi acum. Şi Irina Vişoiu s-a întors odată în ţară şi am văzut-o după internare şi ea s-a arătat mirată că nu m-am schimbat deloc (ca fire). Dar ce naiba? Oamenii chiar cred că internarea psihiatrică te schimbă?

Când meditatorul meu de matematică din clasa  aX-a (pentru examenul de treaptă pe carea proape l-am pierdut din cauza matematicii)  a fost în vizită la noi, el a şoptit spre tata vorbele "lasciate ogne speranza" din Divina Comedie şi tata s-a încruntat urât la el spunând şi arătând către mine: "ea nu ştie încă". Acel meditator avea o nevastă evreică şi doi copii (unul , un băiat frumos dar obez, a murit foarte tânăr de inimă) şi visa să emigreze în Israel unde soţia lui reuşise să ajungă.

Un alt personaj din viaţa mea de licean a fost Brânduşa Ramba, fiica celui însărcinat cu gazele pe Bucureşti în anii trecuţi. Nu mai povestesc totul despree ea că e plicticos... a avut probleme cu părinţii dar a areuşit să aibă un copil. Era dintr-o familie bogată, nu ca mine, şi îşi permitea să râdă că eram prea grasă (în liceu am avut constant 72 de kg). Când era mică ea cânta împreună cu adulţii în casa preotului Şerban cântecul căcănarilor, ceea ce mă şoca. Copiii bogaţi erau răsfăţaţi şi vorbeau prostii, nu ca mine.

Oricum de-a lungul anilor de liceu am fost în realitate închisă în torturi şi singură tot timpul. Citind mult, duceam lipsa unuin prieten mai apropiat, adică unei fete. Ţineam mult la Irina I. Dar alata nu mai era. Însă părinţii mă chinuiau monstruos, încât naşul meu mi-a propus odată când l-am vizitat să mă adopte el. Eu am căscat ochii mari în faţa aberaţiei şi i-am spus că nu se poate. El a zis că eu nu ştiu câte se pot...Am refuzat acea idee cu speranţa că voi răbda până la majorat când voi putea fugi de acasă, cum şi mamaia şi naşii îmi promiteau. Naşu mi-a mai spus tot atunci că ar fi bine să mă gândesc să emigrez, fiindcă Ceuşescu avea un plan rău cu tinerii din generaţia mea sau cu mine chiar. Eu l-am întrebat unde şi mi-a spus că în Germania Federală, unde fugise şi un văr de al tatei. După 89 l-au salvat acolo de la un accident aproape mortal. Avea o fetiţă, copilul lui. Eu am refuzat ideea de a emigra fiindcă îmi iubeam mult ţara.

continuare în curând, scuze pentru multele greşeli typo, le voi corecta în altă zi.

Ceilalţi....Infernul sunt ceilalţi, cum spunea Sartre partea I (ISC)

Acum scriu direct pe acest blog, unde oricum nu am avut decât câteva comentarii şi mai multe vizite, nu ştiu din ce interese. Am răsfoit toate postările şi pot spune că am scris aproape totul. Voi analiza cu atenţie materialul pe care îl mai am pe mail (acele scrisori le-am şi tipărit fiindcă aveam încă cerneală la imprimantă şi există încă în apartamentul meu şi probabil le voi distruge înainte să mor, este absurd să rămână din moment ce toţi îmi vor moartea şi se prefac că eu sunt nebună). Voi adăuga puţinul care mai este de adăugat. Acum iar tuşesc şi fac pe mine.

În această postare voi scrie din nou despre ceilalţi oameni din viaţa mea, deşi totul a fost răsfirat deja prin celelalte postări din acest blog şi puţine lucruri au rămas nepovestite, aproape nimic. Voi scrie succint despre toţi şi despre unii în parte cu accent de data aceasta pe faptele lor rele împotriva mea, începând cu copilăria...de fapt mai ales cu 84. Adică voi arăta clar starea de fapt. Voi enumera pe scurt şi tot ce a fost bun. Voi accentua faptul că mă omoară de când eram mică, tratându-mă drept nebună, alienându-mă, luându-mi toate drepturile. Eu nu cred că asocierea unui nume al cuiva cu povestea vieţii mele est eo ruşine pentru acel individ, în cazul în care el sau ea are o oarecare valoare umană. În realitate am fost mereu un om integru, nu sunt vanitoasă, dar faptul că am fost mereu un om normal şi inteligent, faptul că nu am păcate deloc şi că nu am greşit nimic îmi dă o anumită valoare morală de netăgăduit. Şi mereu m-am referit la ceilalţi foarte corect, am spus numai adevărul, deci ei nu au de ce să simtă lezaţi. Am arătat mereu şi toate părţile lor bune, dacă ele au existat. Sunt convinsă că o lume întreagă ştie că am fost de fapt un om perfect şi că povestea mea ar fi fost din cele mai frumoase dacă ar fi fost adevărul tot din 84 şi nu aş fi fost mişeleşte omorâtă. Deci nu văd de ce unii s-ar supăra dacă numele lor apare în povestea vieţii mele, atât de curată şi bună mereu. Uneori chiar am greşit dar numai puţin faţă de mine însămi, fiindcă am scris repede şi în condiţii dificile, şi m-am referit la anumite detalii c aşi cum aş fi greşit, mai ales în povestea iubirii mele faţă de Z, când de fapt nu am greşit nimic, doar că nu am explicat clar sau m-am exprimat puţin greşit. Nu inventez nimic chiar am avut o viaţă perfectă, citiţi totul şi veţi înţelege. Această postare va fi completată de mici istorisiri.

Care a fost problema? De ce toţi m-au omorât? De ce toţi s-au purtat aşa mereu? Sunt câteva motive foarte importante, unele sugerate de alţii, altele clar observate de mine:

1. Am fost un copil foarte sărac şi toţi colegii şi profesorii m-au discriminat şi persecutat din această cauză. Mai eram şi inteligentă şi citeam foarte mult pentru condiţia mea socială.
2. Am fost un copil foarte cuminte, nu făceam aproape niciun rău (dacă nu socotim câteva muşte şi omizi), în timp ce ceilalţi copii erau năzdrăvani şi îi loveau pe alţii. Eu nu am lovit pe nimeni niciodată, nici fizic nici verbal. şi în plus am fost ceea ce poate fi numit un om submisiv, fără nicio tendinţă de dominare a altora. Ceilalţi nu erau aşa şi la modul extrem m-au tratat întreaga viaţă drept cal de bătaie şi obiect sau animal, în niciun caz drept om.
3. Am fost un om tăcut şi liniştit. În ultimii ani unii au intrat pe mintea mea cu idei monstruoase. Printre altele ei sugerează că am fost distrusă ca oricare alt om care nu percepe gândurile celor din jurul lui. Ei spun că perceperea acelor gânduri e un lucru normal, care facilitează comunicarea între oameni şi că oamenii ca mine sunt marginalizaţi oricum şi distruşi în timp. Da, dar, ripostez eu, a nu le percepe e perfect normal. Ei spun că eu nu le percepeam fiindcă niciun bărbat nu m-a vrut să am o relaţie sexuală cu el şi fiindcă nici nu mă masturbasem niciodată. Iar ei cei păcătoşi care se masturbează între ei sau singuri (mare diferenţă nu este) ei au toate drepturile şi avantajele în lume. Da, dar, ripostez eu, de ce m-au lovit mereu cu vorbe rele şi paranoice, fără niciun sens (şi colegi şi profesori), din moment ce eu absolut sigur gândeam normal şi gândeam de bine despre toţi? Şi este vorba de gândirea adevărată, cea care nu există în vorbe în mintea omului, ci aceea profundă şi serioasă din interiorul individului, exact ca la carte. Normal că nu gândeam nimic în cuvinte în mintea mea, că doar nu eram copil mic. Dar m-am purtat aşa frumos cu toţi cu sinceritate, fără niciun ascunziş şi am dăruit iubire adevărată şi nu am ascuns absolut niciodată niciun gând! Fiindcă nu aveam de ce, tot ce gândeam era curat şi bun. Atunci de ce m-au distrus mereu şi respins şi omorât de fapt?
4. Am fost monstruos abuzată de părinţi, cu învoirea restului familiei încă de la 13 ani.

Această postare va fi prin urmare o reluare pentru a mia oară poate a poveştii vieţii mele în întregime, pe scurt, cu accent pe lucrurile esenţiale şi în special comunicarea cu ceilalaţi; veţi înţelege poate mai bine adevărul întreg decât până acum. Deoarece scriu direct pe blog, îmi voi permite să scriu cu litere îngroşate, fiindcă ochii mei nu mai sunt aşa buni ca în tinereţe.

În primul rând comunicarea cu ceilalţi în copilărie. Da, am povestit totul. Esenţial a fost faptul că eram un copil bun şi inteligent, aveam amintiri clare de la 2-3 ani, dinainte de a merge la patru ani la grădiniţă. Am avut un singur mare noroc în viaţă: părinţii m-au lăsat în grija bunicii dinspre tată şi a naşilor mei care mi-erau şi unchi. Am avut toate bolile copilăriei şi ei nici atunci nu veneau să mă viziteze, sau veneau foarte rar...părinţii nu îmi făceau daruri niciodată în afară de Crăciun sau de ziua mea, când de obicei erau lucruri mai puţin importante, fiindcă nu aveau bani. Nici naşii mei nu aveau, dar ei îmi făceau des mici daruri. Celelalte rude mă îngrijeau şi ele şi la fel cu bunica şi naşii îmi dăruiau multă iubire şi bucurie. Eu ţineam la toţi, inclusiv la părinţi. În ansamblu am avut o copilărie extrem, extrem de frumoasă şi fericită, un adevărat basm mirific şi plin de senin şi veselie. Tata nu-mi prea dădea voie să râd, fiindcă eu eram foarte glumeaţă şi veselă şi jucăuşă. La grădiniţă am fost cam timidă şi călcată în picioare de ceilalţi care erau mai iuţi şi răi, cum am mai povestit. Nu puteam fi ca ei, am explicat de ce. Eram prea lucidă poate. Am învăţat să citesc înainte de şcoală, întrebând mereu pe naşul meu câte o literă. Apoi literele s-au legat. De scris am scris doar puţin, cu litere de tipar. Oricum în clasa I m-am cam plicitisit. M-am îndrăgostit repede de colegi şi de învăţătoare, d-na Piciu. Scriam compuneri de drag de ei toţi şi de curtea şi grădina de acasă. Pe vrmea aceea, până la internarea mea psihiatrică în 1992, un rol important au avut pentru mine scrisorile, felicitările şi vederile primite, pe care le-am păstrat până astăzi. La şcoală am avut note maxime până în clasa a VIIa inclusiv când m-au adus în oraş şi clasa avea deja premianţii ei. Oricum am luat şi în clasa a VIIIa premiul III, învăţând în condiţii de stres înfiorător. Apoi am intrat prima la liceu cu note maxime, la Mihai Viteazul.

Revin la anii copilăriei. Naşul meu a avut o răbdare infinită cu mine şi m-a învăţat să fiu calmă şi fericită, cu gând bun faţă de toţi. M-a învăţat să am răbdare şi să muncesc temeinic. M-a învăţat să îmi placă arta pe lângă obiectele de studiu. M-a învăţat să iubesc natura şi să observ cu atenţie fenomenele naturale. În ansamblu m-a învăţat să fiu cuminte şi bună, fiind o combinaţie cum am mai spus între concepţii Rousseau-iste şi şcoala stoică şi sceptică, plus o doză bună de umanism. Ceea ce a fost absurd în copilărie a fost faptul că mamaia îmi tot povestea despre viaţa ei cu puncte puncte...zicea că a trăit un adevărat roman, scria poezii de pace în limba maghiară (avea caiet) şi mă cam ameninţa indirect că voi suferi şi eu mult (de exemplu ca Maria Stuart, etc), dar că prin iubire faţă de alţii şi răbdare voi răzbate. Deoarece mama mea era extrem de nervoasă şi mă chinuia mult când o vedeam, eu am crezut-o pe mamaia. Mamaia nu m-a învăţat limba maghiară, am învăţat câteva cuvinte de la fraţii şi surorile ei, care erau foarte buni şi generoşi cu mine. Eu nu am învăţat deloc cuvinte vulgare sau înjurături şi nici nu ştiam ce înseamnă când mi se întâmpla să dau peste ele la şcoală. Colegii mei aveau lumea lor şi am descoperit că eu nu comunicam bine cu ei. Eu eram mereu premiantă, mereu gata să îi ajut pe alţii, bombardată la extemporale de întrebări, în pauze la fel...ba chiar mergeam şi la fetiţe acasă să le mai ajut. Mamaia mi-a preparat de vreo două ori ziua de naştere cu colege la noi acasă. Dar eu eram o fetiţă săracă faţă de ele, cu haine cusute sau tricotate cel mai ades de mamaia, eram o fetiţă săracă crescând într-o curte şi o casă cu multe vechituri, şi într-o grădină frumoasă dar în care vecinii, nu ştiu cine, aruncau mereu gunoiul menajer. Dar ele nu mă iubeau cum le iubeam eu. Ele erau toată lumea mea (şi interioară şi în afară), în timp ce ele aveau lumea lor. Familia mă cam îngrăşase, mă cam obligaseră, rudele mamei mai ales, să mănânc mult, încât copiii mă batjocoreau că sunt grasă şi aveau motiv să mă respingă de la jocurile lor. Prin clasa a Va sau a VIa chiar şi Berariu Olivia ( o fetiţă inteligentă, colega mea de bancă, de altfel fără alte apucături rele din câte ştiu eu) s-a dus odată cu colegii la fumat. Adică cel puţin o dată a ieşit cu scandal. Eu nu ştiam nimic de lumea vulgară şi ascunsă a celorlalţi. Pe această fată urma s-o întâlnesc din nou după mulţi ani, plimbându-se pe acolo prin Voluntari, după ce terminasem liceul...m-am mirat, fiindcă ştiam că se mutase în oraş demult. Lumea bunicilor dinspre mamă, ţărani din ţara Făgăraşului, era tot aşa de frumoasă. Acolo aveam mulţi, mulţi prieteni de joacă frumoşi la care ţineam mult şi cu care inventam jocuri şi distracţii uneori zi de zi. Acolo era altfel, copiii păreau că mă acceptă toţi, nu ştiu de ce. Eu eram absolut aceeaşi. Poate doar fiindcă nu eram colegi, ori poate că aceia erau mai curaţi la suflet...Toată copilăria mi-a fost umbrită, cum am mai povestit, de un singur lucru: atracţia mea fugară la vârsta pubertăţii faţă de naşul meu, om bătrân fără copii. Totuşi îndrăznesc să spun că nu am fost vinovată, că era vina lui de fapt. A fost o uşoară molestare sexuală din partea lui. Şi oricum mi-a trecut repede şi absolut fără urme, dar nu am uitat de tot.

Părinţii mei erau monstruoşi încă de atunci, dar îi vedeam numai o dată pe săptămână, mergeam sâmbăta să fac baie la bloc şi mă întorceam duminică seara. Mama şi tata se certau, se băteau în joacă şi se împăcau. Dar se certau foarte urât. Pe mine numai mama mă bătea sau mă urechea. Tata era bun şi înţelegător, se juca cu mine mult şi mă lăsa chiar la pescuit cu el (dar nu voiam eu), vorbea frumos mereu şi nu înjura niciodată, dar nu suporta să râd, cum am povestit. El era mereu în defensivă, mama îl ataca mereu cu certuri legate desigur de bani şi rar de altceva. Mama era numai venin faţă de toţi pe la spate, spre deosebire de naşii mei care erau mereu buni şi vorbeau frumos de toţi. Toate aceste evenimente ale copilăriei (când am fost numai la o nuntă, a unchilor mei de la Sibiu şi la o singură înmormântare) toate laolaltă mi-au întărit convingerile de bine faţă de oameni şi calmul şi gândurile bune în general. Din 1984 încoace nu am mai avut niciun revelion, niciun Crăciun, niciun Paşte adevărat. Ca să nu mai spun zi de naştere. În 1984 m-au luat în Bucureşti.

Trebuie să menţionez acum faptul că principalele mele profesoare au fost acaparate de un fel de relaţie cu părinţii mei, care erau monstruoşi. Adică învăţătoarea a devenit un fel de relaţie cu ei, le-a făcut şi cadouri de cristal şi îi ajuta într-o vreme cu pui sau alte alimente fiindcă soţul dumneaei lucra la o fermă, nu mai ţin minte dacă era IAS. De asemenea mama venea la şcoala mea până în 84 cu cadouri pentru profesori şi diringintă, cu toate că eram cuminte şi învăţam bine, ceea ce a dus la bârfa şi revolta unor colege, cum ar fi Eugenia Toader, pe care diriginta a pus-o la punct. Diriginta mea era d-na Plămădeală de matematică, care a considerat că mie îmi trebuie o educaţie mai aspră, m-a bătut la palmă în faţa clasei singura dată când nu mi-am putut face tema, m-a mutat de lângă Olivia în bancă cu Lucreţia Coman fiindcă d-nei considera că am nevoie să fiu mai adaptabilă. Şi altele. Profesoară de română era d-na Gogolan, care era vecină de bloc cu mama în Colentina. Ambele doamne mi-au deventi în mod straniu meditatoare pentru admiterea la liceu şi au început să vină în 84 la noi în Moşilor unde părinţii se mutaseră de curând. Aşa era atunci obiceiul, cu meditaţii, toţi colegii mei făceau, poate în afară de cei care nu aveau deloc bani. Părinţii mei vânduseră apartamentul din Colentina unei rude prin alianţă din familia Stoicescu, respectiv preotesei, mama naşei mele. Eu probabil că m-am plâns ambelor doamne meditatoare de fpatul că părinţii mă chinuiau zilnic, oricine în locul meu ar fi făcut la fel. Ceea ce îmi făceau părinţii era monstruos, diabolic, zi de zi...am descris totul, dar mă tem că lumea nu crede cu adevărat. Eram un om perfect normal şi tata mi-a spus de la început că relaţia mea cu el s-a terminat şi a început să mă chinuiască şi el. Mi-a spus că stau acolo într-o închisoare în camera mea mică, că toată viaţa toţi mă vor călca în picioare etc. enorm de multe lucruri care par anormale sau absurde sau incredibile. Totul a fost adevărat. M-au chinuit amândoi brutal şi josnic cum nici nu vă puteţi imagina. Nu voi mai povesti încă odată în detaliu. Am fugit de două ori de acasă, m-au dus şi la un psihiatru şi a trebuit să merg, împreună cu d-na Ionescu, medicul lor de origine evreiască. Altfel tata spunea mereu să mă feresc de evrei şi de ţigani (el nu era de acord cu relaţia mea cu Luiza, o nouă colegă, despre care el spunea că e ţigancă. El avea relaţii pe care urma să le dezvolte cu diverşi evrei. Mă băteau mult, dar aveau grijă să nu mă învineţească unde se putea vedea. Când am fugit odată de acasă (asta e anecdotic) eram în uniformă şi un tânăr mai puţin educat de pe stradă m-a acostat în staţie şi m-a cerut de nevastă. Aveam 15-16 ani. D-na Gogolan avea un fiu cu un an mai mare decât mine şi divorţase de soţul ei Jean, iar acela era pacient psihiatric şi trăia în cămin de nefamilişti singur şi fără bani. Tata îi spunea ei Clanţa în loc de Tanţa când nu era de faţă. Împreună cu ea, când ea venea în vizită şi stătea cu noi la masă, toţi trei râdeau de Jean că "nu avea simţul umorului" şi păreau să se distreze copios amintindu-şi glume şi batjocuri legat de acel biet om. Nu mai intru în detalii, era urât. Ulterior mă ameninţau că semăn cu Jean şi voi ajunge ca el. D-na Tanţa avea voce mai mlădioasă şi frumoasă ca mama şi era desigur mai cultivată, dar era la fel de ţaţă. Vreau să spun că eu, fiind copil încă, eram şocată de faptul că ea stătea la poveşti cu mama ca şi fina ei Angelica (de condiţie modestă atunci, cu soţ diabetic, văduvă tânără şi adulterină). Odată le-am auzit cum răd şi chiţăie că asta e vremea lor acum că au patruzeci de ani, pe ultima sută de metri să se destrăbăleze, foloseau cuvântul să se dezlănţuie. Ştiu că pare incredibil, dar aşa era relaţia lor, adică Tanţa vorbea despre petrecerile la care mergea şi bărbaţii din jur, etc. şi mama era o ţoapă incurabilă dar Tanţa râdea şi părea să se simtă bine. Chiar şi după ani acea Tanţa m-a părăsit total şi pe mama o mai sună în ultimii ani. Oricum nu am fost apropiate. Încă mai ţin minte cum izbucneau toţi trei sau ele două brusc în râs tot timpul. D-na Plămădeală însă mi-a spus verde în faţă că deşi mama are picioare mai frumoase ca mine, ea ştie să i se opună şi nu va accepta orice din partea ei. Totuşi au avut o relaţie care a durat destul, mama a fost în vizită la ea şi la fiica ei, etc. Am fost şi eu. Şi îi vorbea cu respect, sigur persoana mea nu o interesa.

În ce priveşte colegii din clasa a VIII-a, parcă toţi au simţit că eram chinuită rău de ai mei şi au început să îmi joace o mulţime de feste. Mi-au distrus carnetul de note şi desenele mele dragi cu amintiri, îşi băteau adesea joc de mine mai mult decât de alte fete. Mă trânteau urât în zăpadă, etc. Pe vremea aceea oamenii erau reprezentaţi de diferite carnete, acum sunt reprezentaţi de o mulţime de carduri. Eu am găsit şi carnetele de student ale tatei şi am constatat că era de nivel 5-6 la note. tata mi-a povestit că fusese persecutat toată viaţa din cauza originii sale mic burgheze nesănătoase pentru comunişti. Când am mers la 14 ani să mă evalueze profesorul Ottescu (un cunoscut matematician), tata mi-a explicat pe drum că eu trebuie să înţeleg că condiţia mea socială e modestă şi să nu am aspiraţii intelectuale înalte, că nu voi putea pătrunde în lumea celor ca dl. Ottescu, oricât talent aş avea, sau oricât aş munci. Dl. acela mi-a evaluat aptitudinile matematice la nota 8. Tata era mulţumit. Tata zicea mereu că geniul e 99% muncă şi 1% talent. Da, colegii de clasă nu mă plăceau. Am avut o relaţie care mi-a plăcut cu o vecină de bloc Marina Gârju, dar după admiterea la liceu a devenit foarte îngâmfată şi mi-a întors spatele. Chiar mi-a spus pe stradă că la mecanică unde intrase ea se face carte mai bine decât la noi la secţia "superioară" de matematică fizică. Nu ştiu ce avea cu mine, eu o respectam mult. Poate a fost doar un moment de frustrare. Ulterior a a făcut trei facultăţi , a emigrat în SUA şi a avut o fetiţă. Sora ei nu ştiu. Avea o soră mai mică şi mai blândă şi cuminte, la care de asemenea ţineam. O altă colegă de clasă Irina Vişoiu, un adevărat talent la matematică, m-a înţepat de mai multe ori că eu sunt "superioară", sau că sunt prea blândă uneori (ea era băieţoasă) şi mi-a spus verde în faţă că părinţii m-au îngrăşat aşa cum se îngraşă porcul înainte de sacrificiu, fiindcă eu în clasa a 8-a, din cauza bătăilor şi urletelor mamei şi stresului zilnic m-am refugiat în învăţătură şi lectură şi m-am îngrăşat exact 10 kg în acel an şcolar. Colegii au început să mă înţepe şi legat de acest lucru. Iar Luiza, care nu era încă atunci colega mea de bancă, era extrem de plicticoasă şi sâcâitoare, ştia să bârfească colegii (eu am înregistrat-o odată), vorbea ore în şir, dar a fost poate un om mai normal în comunicare cu mine decât alţii. Am povestit deja totul despre ea. Tata spunea că e o intrigantă. Dar părinţii mei au fost o vreme prieteni şi cu părinţii Luizei. Mama Luizei, (care nici nu mi-a răspuns la salut în ultimii ani), îi dădea mamei mele reţete de dulciuri, am preparat şi eu după una. Însă, în ciuda faptului că am apreciat prezenţa Luizei în viaţa mea oarecum, în ultimii ani ea m-a chinuit, după 2007. Prin nu ştiu ce fenomen paranormal tot ieşea în calea mea pe stradă şi refuza să mă salute, deşi i-am vorbit direct. Şi chiar mi-am cerut cu umilinţă iertare dacă crede că aş fi greşit ceva faţă de ea şi eram sinceră, dar ea a refuzat să dea bună ziua. Părinţii m-au obligat desigur să dau examen la Mihai Viteazul deşi eu am plâns mult că nu voiam şi voiam filologie sau pedagogic. D-na Plămădeală a încercat să mă ajute fără succes, aşa că am intrat la acel liceu, la 5 minute de mers rapid faţă de casă.
(M-au torturat enorm toată noaptea trecută şi azi 16 octombrie 2014 şi mi-a venit şi ciclul foarte dureros. În special după-masa a fost monstruos ce mi-au făcut şi tot spuneau mereu că ei nu suportă adevărul şi vor numai minciuna să prospere. Şi mereu aceiaşi oameni ies în calea mea pe stradă. Şi se uită urât sau întorc privirea complet când trec pe lângă mine. Dar absolut tot ce am scris e adevărul curat, la fel cu ceea ce va urma).
urmarea în curând

15 octombrie 2014

Mai am câteva săptămâni şi mor. Sunt extrem de sfâşiată. Mai inteţionez să scriu pe acest blog din nou povestea relaţiilor mele cu toţi cei pe care i-am cunoscut. Adevărul este că am fost mereu, absolut mereu, un om normal şi inteligent şi toţi aproape toţi m-au lovit de moarte şi şi-au bătut joc de mine. Dacă ei nu recunosc adevărul şi nu am copilul meu, acum mor, puneţi-vă în locul meu. Am îndurat peste 30 de ani de lipsă de viaţă, nu mai pot. Am fost chiar perfecţiunea, mereu lucidă şi cu sufletul curat şi luminos. Scroafa infectă de maică-mea triumfă fiindcă răul a învins peste bine, exact aşa cum ea şi-a dorit mereu. Eu am fost binele absolut, ea răul absolut. Nu am delirat niciodată, cum spun porcii de psihiatri, amintiţi-vă povestea cu domana Vişoiu (Pişoiu, cum îi spunea taică-meu), voi repeta acele scene dacă nu le-am povestit deja.

Am înţeles abia după 20 de ani că maică-mea începuse să mă tortureze din 84 fiindcă îmi voia moartea. Nu înţelelg de ce nu vreţi să recunoaşteţi adevărul şi îmi vreţi şi voi moartea. Am înţeles foarte târziu, fiindcă eu am fost un om foarte bun şi blând, că maică-mea îmi făcea scene şi mă bătea şi mă distrugea prin tot răul pe care îl putea face, mult mai mult decât vă puteţi imagina, numai pe la spate, şi apoi juca teatru că e cuminte ca să "păcălească" proştii şi să se bucure de moartea mea. Nu ştiu sigur, dar e posibil ca oamenii să fi văzut numai prefăcătoria ei şi deloc adevărata ei faţă, în timp ce îşi bătea joc de mine şi mă tortura monstruos. Am explicat psihiatrilor şi toţi m-au condamnat la moarte deşi aveam dovezi despre ura diabolică a scroafei de maică-mea (inteligenţa mea, sufletul meu curat şi frumos, memoria mea de om normal, jurnalele mele din 84, înregistrări pe casetă, etc.) Am sperat degeaba peste 30 de ani...văd că nu aveţi milă...Nu mai pot îndura, nu am avut viaţă deloc din 1984. Vă place să vă bateţi joc că eu delirez, sunteţi la fel de ticăloşi şi asasini monstruoşi ca şi maică-mea, să vă ia dracu (eu nu înjur decât pe cei răi, pe cei care nu vor să fie adevărul, pe cei care mă omoară de fapt, e poate adoua oară în viaţă când înjur, azi).

Deci voi muri şi fiindcă voi toţi m-aţi omorât deşi am fost mereu o persoană perfect normală şi un om perfect bun, calm şi cuminte şi blând, acum voi scrie din nou povestea urii absurde a celorlalţi faţă de mine, în timp ce maică-mea mă măcelărea de moarte efectiv şi ei toţi jucau teatru că eu aş fi nebună. Adică voui scrie despre cum s-au purtat toţi cu mine şi cum m-au călact în picioare fiindcă eram de mică om bun şi fără bani. Voi da toate exemplele pe care mi le amintesc şi repet, am fost mereu un om demn şi dintr-o bucată. Oamenii răi mi-au chinuit mult creierul în ultimii 8 ani astfel încât am uitat numele colegilor sau profesorilor de la medicină de exemplu, dar vă asigur că aproape toţi m-au lovit de moarte, deşi am fost un om muncitor şi inteligent şi nu am deranjat pe nimeni. Mi s-au şters din memorie şi multe alte batjocuri fără motiv din partea colegilor de la psihologie, dar vă asigur că toţi au ajuns bine în societate fiindcă se bazează pe astfel de crime şi ticăloşii. Este adevărul, la început nici eu nu am puttu crede. Eu într-adevăr nu am greşit nimic şi am fost mereu un om normal. În 2007, din multe motive, am început să scriu întreagă povestea vieţii mele pe mailul meu în drafturi, este un lucru absolut normal. Deci era o chestiune privată, nimeni nu ştia, nimeni nu citea...Eu oricum fusesem cu jalba în proţap şi tot adevărul peste tot în mod direct din 2002 şi toţi m-au refuzat sau m-au scuipat. Nimeni nu a stat de vorbă cu mine o viaţă întreagă. Am transferat aproape tot conţinutul de acolo de pe mail pe acest blog, acum voi mai adăuga ce a mai rămas. Dacă a mai rămas ceva este vorba doar de detalii fără importanţă. Însă acolo am scris în condiţii foarte grele, unii oameni răi intrau pe calculatorul meu şi ştergeau mereu ce scriam, astfel încăt eu scriam din nou şi din nou, aproape fiecare text de trei sau patru ori, în timp ce eram foarte puternic torturată fizic, sexual şi cerebral. Chiar şi aşa, ei tot mi-au şters unele texte pe care nu le mai pot recupera, dar tot adevărul esenţial, absolut totul a rămas pe acest blog. Unii oameni care intră pe mintea mea mi-au sugerat că lumea întreagă m-a judecat greşit, fiindcă ei au înţeles altceva din ceea ce am scris eu acolo, fiindcă chipurile unii ar fi intrat şi citit pe mailul meu povestea vieţii mele. Eu nu am greşit nimic. În copilărie am fost crescută să iubesc şi să respect mult oamenii şi nu puteam bănui cât sunt de câinoşi şi ticăloşi la adăpostul poziţiilor superioare pe care le ocupă în societate. Nu puteam bănui că mă vor omorî. Tot ce am scris acolo, începând cu copilăria mea este adevărul absolut curat, fără nicio invenţie şi fără nicio modificare a realităţii şi este adevărul în întregime. Omaenii mi-au pus că lumea nu suportă adevărul de aceea m-au distrus, şi de aceea mi-au şters scrisorile de acolo...Eu am fost educată să sper, să am răbdare şi să văd mereu binele în ceilalţi şi calităţile lor mai importante decât defectele. Am avut sufletul luminos şi bun şi zemos şi dulce ca o portocală coaptă şi, dacă citiţi cu atenţie povestea relaţiilor mele cu alţii, începând cu copilăria mea, veţi vedea că aşa am scris totul, nu am fost niciodată un om întunecat sau cu ură şi invidie faţă de ceilalţi. Acest sentiment de lumină m-a însoţit pe tot parcursul scrisorilor mele adevărate despre viaţa mea, nu înţeleg de ce oamenii m-au judecat greşit. Înseamnă că sunt vinovaţi şi au plecat de la o premiză greşită...Gândiţi-vă puţin cum e viaţa şi cum e orice roman sau carte de memorii --- nu sunt prezentate doar lucrurile bune, ci şi cele rele, nu doar calităţile unor persoane, ci şi slăbiciunile sau defectele sau faptele lor rele. La fel am scris şi eu, dar cu mult drag şi iertare faţă de oameni, cum am fost întreaga viaţă de la grădiniţă încoace. Citiţi din nou şi veţi înţelege...Acum nu mai pot ierta şi mor blestemându-vă să vă treziţi la realitate într-o zi şi să vă doară...eu am suferit peste 30 de ani numai fiindcă am fost mereu un om bun. Nimic din ceea ce am scris eu nu a fost veninos, totul a fost lumină clară şi bunătate, într-o lume care a fost doar agresivitate faţă de mine. Şi e adevărul curat...acum voi scrie din nou cum şi-au bătut toţi joc de mine peste 30 de ani, voi mai adăuga ce nu a fost pus de pe acel mail plus câteva povestiri mai scurte despre mine şi cei din viaţa mea, pe care le scrisesem în engleză pe un site Storylane, care ulterior s-a desfiinţat. Am sperat în zadar, acum voi muri. Dacă ei nu se răzgândesc să fie tot adevărul şi drepturi depline şi copilul meu, cu ajutorul lui Dumnezeu voi termina de scris totul aci în câteva săptămâni şi voi crăpa apoi. Există unii care spun că trebuia să accept să mor în tăcere şi tortură inumană şi fără să spun adevărul desrpre cum m-au masacrat fiarele acestei lumi...ei nu au dreptate...ei spun că rufele murdare se spală în familie dar nu au dreptate în cazul meu, am fost un om absolut curat chiar dacă nu am avut familie, nu am avut nicio greşelaă şi toţi m-au lovit. Ei spun de fapt că eu am fost un om prea supus şi cuminte şi că nu am avut niciodată atitudine dominatoare faţă de alţii şi că în lume cei ca mine trebuie să înghită tot căcatul altora, fiindcă ceilalţi ştiu să lovească şi să calce în picioare, iar ca mine sunt sunt mereu călcaţi şi abuzaţi, deci trebuie să îndoaie genunchii în faţa celor puternici şi răi şi mincinoşi. Totul fiindcă eu niciodată nu am lovit în altcineva. Deci ei spun că adevărul nu trebuie să existe şi nici dreptatea şi ei trebuie să apere legea junglei în care eu trebuia să fiu doar un miel absolut tăcut în faţa măcelului. Vă jur, exact asta este opinia dominantă şi proabil că toţi gândiţi aşa. Am mai întâlnit oameni buni abuzaţi şi batjocoriţi şi faţă de ei atitudinea celorlalţi era aceeaşi.

Am fost monstruos torturată zi de zi, și otrăvită fără nicio vină și mama tot continua să mă lovească, după tot ce făcuse. De aceea invectivele acestea exagerate, recunosc, de scroafă infectă și altele. Este adevărul, tot ce am povestit despre ea și m-au torturat așa rău încât m-au obligat să recunosc totul despre ea și ea se "bucură" poate (eu mă îndoiesc), fiindcă așa mi-a promis din copilărie - că mă va omorî și va minți și lumea toată va crede minciunile ei. Nu știu dacă puteți observa că a fost mereu vorba de oameni cu multă putere în societate, care par să descindă din mai multe vieți sau reincarnări, care lovesc și maltratează un om tânăr, singur, sărac, fără sprijin, fără experiență... Oare nu vedeți că aranjamentele psihiatrice - diverse teorii sau categorii nosografice - sunt prefabricate și de fapt greu de crezut? Nu vedeți că e mai logic că mama e cea rea și asasinul eventual (poate nu chiar, dar pe aproape), nu copilul sau fecioara sau chiar fiica deja matură și izolată o viață întreagă, așa cum i se promisese demult? E așa simplu și sunteți toți orbi... și eu am fost cu adevărat numai binele. (azi, 7.01.21)

Deci

După cum puteţi vedea din faptul că am scris din nou absolut tot adevărul în întregime despre viaţa mea şi aici, oamenii îmi vor moartea cât mai curând.

Mai întâi legat de poezie sau altfel de texte: evident că tot ce am scris e caca (iertaţi expresia), am încercat să scriu mai bine în zadar timp de 8 ani. Textele mele au fost mereu respinse de critici sau reviste din ţară sau din străinătate. Nu sunt proastă să cred că pot plăcea cuiva, nu voi mai scrie deloc. Motivaţia mea de a scrie a fost de a crea ceva frumos pentru ceilalţi, mereu am simţit nevoia să dăruiesc altora ceva bun de când eram mică. Nu am reuşit, m-au respins mereu şi pe siteuri literare. Întâmplător pe agonia am avut trei texte recomandate în toată “cariera” mea de poet de doi bani. Pe blogul meu evident nu am avut nici mulţi cititori, nici reacţii, nici comentarii, nici persoane interesate. E destul şi nu sunt idioată să mai scriu.

Acum iar am doar 200 de lei din care trebuie să trăiesc, deci să flămânzesc din nou, eu şi porumbelul meu, timp de 3 săptămâni. După o viaţă întreagă de lipsuri şi sărăcie am răbdat de foame în ultimii 7 ani. Char dacă nu fumam nu îmi ajungeau banii, pot explica în detaliu. Am fumat fiindcă am fost torturată înfiorător încontinuu. Am vrut să muncesc din tinereţe, dar nu m-au acceptat şi chiar mi-au spus că nu am acest drept, nici legal, să muncesc, şi că trebuie să mor în izolare.

Nu am avut absolut nicio greşeală timp de 30 de ani. Nu am păcătuit nimic. Absolut tot ceea ce am spus despre viaţa mea e adevărul curat. Mereu am fost un om bun şi am iubit oamenii şi viaţa. Nu am avut absolut nicio şansă. Am trăit mereu în realitate, am fost mereu lucidă şi nu am inventat nimic şi nu am delirat niciodată. Am comunicat mereu normal cu oamenii dar ei mereu mi-au răspuns anormal. Chiar dacă nu spuneam nimic despre trecut şi nu mă gândeam defel la trecut, ei tot mă batjocoreau şi se purtau anormal. Cred că ei mă loveau chiar dacă nu spuneam nimic din tot adevărul despre viaţa mea pur şi simplu fiindcă eram un om lucid şi o oglindă perfectă a realităţii, în timp ce ei minţeau despre orice. Pot exemplifica acest adevăr. Mi-am cerut plângând drepturile şi am spus mereu adevărul despre viaţa mea, la fel cum am spus totul în postarea din urmă "Totul despre viaţa mea". În schimb oamenii, care mai dau câte un leu cerşetorilor, mie nu mi-au dat nimic, deşi am fost un om perfect. M-au închis şi m-au torturat încontinuu din 1984, când aveam 13 ani. Dacă am spus adevărul, cum era firesc, ei nu mi-au răspuns niciodată de 30 de ani sau mi-au răspuns agresiv şi chiar foarte violent. Uneori spuneau: "Ne facem că plouă". Alteori spuneau : "cum explicăm că...etc.", ca şi cum ei trăiesc explicând altora prin minciună viaţa mea. Alteori spuneau: "nu putem să întoarcem timpul înapoi". În ultimele zile (aţi văzut din ceea ce am scris) m-au torturat încontinuu şi chiar mai puternic. Azi de exemplu iar mi-au spus că îmi vor moartea şi că "poporul ăsta nu trebuie să înţeleagă cum te-am chinuit şi omorât noi". În ansamblu ei spun de 30 de ani că eu nu sunt om pentru ei şi nu contează cât m-au chinuit şi că nu am avut niciun drept, fiindcă eu pentru ei am fost doar sacrificiu ca Cristos şi de aceea mă omoară şi mă tratează ca şi cum nu aş fi om. Ei consideră că au acest drept şi nu le pasă. Pentru ei eu sunt doar un obiect care trebuie să îndure absolut orice chin şi nedreptate o viaţă întreagă. Plus batjocura şi minciuna lor. În schimb eu am fost mereu un om normal, absolut fără nicio nebunie sau greşeală. Chiar dacă am făcut abstracţie de toată ura şi minciunile lor, ei tot m-au chinuit de moarte.

Şi, zilele acestea, în vreme ce câte unul spune “Vai Doamne, totul e adevărat”, ca şi cum abia se trezeşte, altul răspunde “Uo!”, ca şi cum mă huiduie pe mine. Nu îmi vine să cred că cineva m-ar urî, gândiţi-vă cum a fost întreaga mea viaţă curată şi fără greşeală. Cu braţele pline de drag de oameni şi ţară. După care, chiar adineaori, un porc zice. “Vezi-ţi de treabă că nimeni nu are să creadă adevărul.”

Şi iar s-a băgat ăla care zice “eu nu pot să o iert”. Este foarte clar pentru o lume întreagă că eu nu am făcut toată viaţa niciun rău în mod intenţionat, se poate dovedi, dar nu mai explic. În acelaşi timp pot spune că nu am făcut niciun rău nimănui nici neintenţionat, deci ăla minte ca să mă lovească doar. Altă aberaţie: s-a băgat unul care zice că eu am insultat poporul român. Se poate vedea că adevărul e numai cum am spus eu timp de 30 de ani şi că nu am insultat pe nimeni.

În concluzie, deşi am iubit viaţa mult şi nu am apucat să trăiesc deloc, mă voi omorî în curând. Şi nimănui nu îi pasă, tocmai fiindcă nu am minţit niciodată şi am fost un om perfect normal. Îmi pare foarte rău că mor şi vă blestem din toată inima. Vă blestem să deveniţi oameni şi să înţelegeţi tot adevărul despre barbaria voastră şi despre viaţa mea nevinovată şi normală. Să vă purtaţi crucea 60 de ani, nu 30 cum aţi făcut cu mine. Şi nu mai pot ierta deloc, am iertat până acum vreo trei ani în zadar. Nu e normal şi nici drept şi nici "nobil" să vă mai iert. Aţi făcut pipi mereu pe toată iubirea mea sinceră de oameni şi iertarea mea adevărată. Nici Dumnezeu nu vă iartă. V-am dat toate şansele să vă îndreptaţi timp de 30 de ani, dar voi mereu spuneţi că îmi vreţi moartea şi că vreţi să muşamalizaţi totul şi să ascundeţi adevărul. Eu nu am uitat absolut nimic, tot ce am spus e adevărul curat şi în întregime. Încă mai sper, atât timp cât sunt în viaţă, că poate veţi deschide poarta dreptăţii şi binelui.

Azi 11 septembrie 2014 iar m-au atacat sexual urât şi din cauza asta trupul mi se îngreunează tot mai tare. Abia mai mă duc la baie să fac pipi. Abia am ieşit puţin pe stradă. Abia am dat hrană porumbelului. Nu pot arunca gunoaiele de câteva zile şi nu pot spăla vasele. Iar nu am cum să mă spăl pe cap. Şi în timp ce unii mă atacă sexual deşi nu am greşit nimic toată viaţa, tot ei sau alţii mă scuipă cu agresivitate cu toate ideile lor notate mai sus. Altul zice din nou “aşa trebuiau să îi facă de la început”. Nu ştiu la ce început se referă. Efectiv începutul e doar faptul că m-am născut.

Acum iar au intrat unii peste mine în limba engleză. Ei spun că « lumea întreagă crede că tu eşti vinovată, Cristina ». Am întrebat cum e posibil aşa ceva şi de ce crimă mă acuză lumea întreagă. Ei au spus că nu pot să îmi spună. Apoi altul în engleză că « Pakistan îşi cere scuze Cristina ». Au mai fost din ăştia care se dau drept alte ţări şi mereu îşi cer scuze, nu mai enumăr ţările pe care ei le-au enumerat. Cu alte cuvinte, loveşti un om de moarte şi în acelaşi timp îţi ceri scuze. Sunt şi ei la fel cu cei în limba română. Apoi altul, tot în engleză : « oamenii de rând sunt proşti, nu vor înţelege niciodată » . Încă o dată, pentru a milioana oară, spun adevărul : Se poate observa că nu am de 7 ani bani nici de mâncare, chiar dacă nu aş fi fumat. Preţurile cresc mereu, hrana e foarte scumpă. Întreaga viaţă, din copilărie, nu am avut nici un ban. Înainte de aceşti 7 ani aveam doar de hrană, de la părinţi, eu personal nu am avut niciodată bani. Se poate observa că am fost izolată cu forţa, batjocorită şi torturată încontinuu zi de zi fără nicio apărare în ultimii ani. Orice om cât de cât lucid poate să îşi dea seama că aşa a fost şi înainte de aceşti ultimi ani, că aşa a fost încontinuu din 1984 şi eu mereu am fost un om inteligent şi normal în zadar, exact aşa cum a fost în ultimii ani. Jurnalele din anii 84-92 nu le mai am, dar se poate încă dovedi că nu am inventat nimic din povestea vieţii mele. Cred că şi un prost şi-ar putea da seama că nu am avut nicio legătură cu Pakistan sau cu alte ţări şi că nu m-am gândit la ele niciodată, ca orice om normal în situaţia mea. M-am gândit la alţii numai ca orice om cu capul pe umeri când a trebuit să le cer ajutorul în 2002, când am fost în multe alte locuri şi la diverse organizaţii cu tot adevărul şi cererea de eliberare. Până atunci nici nu aş fi putut accepta să emigrez în altă ţară chiar dacă aş fi avut ocazia, fiindcă îmi iubeam ţara prea mult şi în niciun caz nu credeam că poporul, cum zic ei azi, ar avea ceva cu mine. Credeam că doar unii răi îmi vor moartea din motive pe care nu le pot înţelege şi credeam firesc că binele şi adevărul vor triumfa. Până şi un prost, repet, poate vedea că aşa a fost realitatea vieţii mele mereu : lipsă completă de drepturi, numai închisoare şi tortură din 84, nu ştiu din ce cauză. Până şi un prost poate vedea că nu am fost nebună să cred că am influenţă politică şi nici nu mă uitam la televizor aproape niciodată. O singură dată m-am uitat la televizor în jurul anilor 2000, timp în care eram şi atunci încontinuu batjocorită, urmărită şi lovită şi oricum închisă. Atunci m-am uitat la televizor numai din cauza celorlalţi, din cauza presiunilor lor mari de la distanţă, dar şi foarte multe directe, după ce mi-am pierdut piciorul, nu mai povestesc din nou cum a fost. Oricum m-am uitat după mulţi ani de tortură imensă şi continuă asupra mea, vreo 15 până la acel moment. Oricum nu am avut în viaţa mea niciodată idei politice, pot explica din nou că nu am fost nebună. Este la fel cu faptul că nu puteam avea dorinţe sexuale, din moment ce nu există bărbat în preajma mea, nu înţeleg de ce oamenii nu înţeleg viaţa raţională şi normală mereu. Singura mea atitudine “politică”, care nu a avut nicio influenţă asupra omenirii nici în jurul anilor 2000 şi niciodată înainte, a fost o imensă dragoste faţă de pace sau ideea de pace pe pământ şi exact aşa gândeam şi atunci privind ştirile. Pot dovedi acest lucru, mai am încă un jurnal şi unom inteligent poate înţelege din tot ce am fost şi tot ce am scris vreodată, inclusiv poezii, că niciodată nu am minţit şi nu m-am prefăcut, fiindcă am foat foarte pură şi cuminte şi absolut normală. Ataşarea mea profundă faţă de ideile pacifiste s-a datorat educaţiei de acest gen în copilărie, dar şi şcolii şi cărţilor citite. Aş putea povesti totul în detaliu. Şi doar pentru scurt timp am privit ştirile, fiind torturată zilnic, cu ideile mele pacifiste cu tot. Şi e drept că am sperat pace pentru conflictele prezentate la ştiri şi bine şi dreptate şi ajutor pentru oamenii năpăstuiţi din diverse locuri din lume care apărea la ştiri. Apoi, după un an sau doi de refugiu în mass media, din 2001 sau 2002 nu m-am mai uitat la ştiri, fiindcă unii mă chinuiau tot mai mult şi fiindcă mereu am fost un om normal şi nu visam cai verzi pe pereţi. Eu nu am avut viaţă deloc din 84, oare chiar nu vedeţi ce mi-au făcut încontinuu? Oare chiar nu vedeţi că am fost un om perfect şi normal mereu ? Deşi m-au torturat enorm, ei tot mă tratează drept nebună din 84 începând. Unii pot zice că ei mă lovesc cu idei despre alte ţări ca lumea să fie convinsă că sunt nebună. Ei bine, nu sunt nebună. Şi ideile politice pot fi uneori normale, dar în cazul meu nu ar fi fost normale. Fusesem crescută de familie cu aversiune faţă de politică, poate pentru a mă feri de astfel de nebunie a altora şi iată că tot nu am scăpat. Eram un om inteligent, conştientă că nu am studiat ştiinţe politice la facultate şi eram prea deşteaptă pentru a visa în mod absurd şi a mă înhăita cu ceea ce ei numesc "oamenii de rând" şi ideile lor semipolitice şi în plus nu am avut legături cu oamenii de rând, nici politice, nici de altă natură. Pentru numele lui Dumnezeu, chiar nu vedeţi adevărul? Şi nici nu aveam vreun interes, nici măcar altruist, eu nu puteam influenţa nimic.

Alt porc zice: vezi că nu e adevărat ce spui tu Cristina: ai scris de moartea lui Saddam Hussein la începutul scrisorii acesteia şi totdată spui acum că nu urmăreai ştirile. Vedeţi ce înseamnă nebunia altora, nu a mea? Ei mă lovesc încontinuu cu ură şi aberaţii. Absolut sigur nu mă uitam la ştiri când a murit acea persoană. Faptul că am aflat de execuţia lui a fost o întâmplare, am deschis televizorul pe moment. Dar ceea ce sugerează acel porc arată că ei nu se satură de 30 de ani să mă lovească şi să mistifice viaţa mea cu minciunile şi nebunia lor. E ca şi cum ar pleca de la prezumţia că eu sunt nebună sau idioată sau rea. Când judeci un om trebuie să începi judecata cu gândul bun şi curat. Este absolut cert că un om nu poate fi robot perfect dacă îşi povesteşte viaţa şi nici nu ar fi normal. De fapt, dacă vrei să explici şi să povesteşti fiecare detaliu, atunci absolut sigur nu ai termina nici în o mie de ani. Iar eu am fost un om normal, am trăit mereu normal, nu am dorit niciodată să îmi povestesc viaţa. Ceilalţi m-au obligat să povestesc totul şi continuă să mă lovească şi să mă omoare de fapt foarte dureros, în foame şi izolare totală şi scuipată mereu cu minciunile lor şi fără copilul meu şi fără niciun drept din 84.

Chiar dacă m-am detaşat uneori de internet, ei tot m-au lovit încontinuu, cum începuseră din 84. Azi m-am dus cu o parte din ultimii mei bani la supermarket fiindcă mă simt rău şi nu am mai putut răbda de foame şi singurătate. Una din casierele de acolo parcă mi-a aruncat pentru scurt timp o privire veninoasă, repet, parcă, după care a început să îmi vorbească cu « bănuţii » şi punguţa sau alte diminutive..deci toţi mă tratează drept nebună efectiv din 84 şi toţi mă bagă în mormânt... Apoi altul a intrat pe mintea mea « Handicapata aia incă nu a înţeles ? » Deci ei vor să mor acum. În copilărie şi după aceea chiar, deoarece proababil aveau interes, au făcut tot posibilul să îmi întărească dragostea de viaţă şi concepţiile împotriva sinuciderii.

Şi iar unii încep să latre urât : « E o ordinară. Vrea să distrugă o întreagă şcoală de psihologie. » Bineînţeles că nu e adevărat. Nu am fost altfel decât sunt acum niciodată şi niciodată nu am fost nebună din 84. Ăştia care latră aşa sunt doar şcoală de asasini plătiţi. Eu am citit destulă psihologie şi am înţeles totul, dar munca mea de o viaţă nu contează, fiindcă pentru ei eu am fost doar sacrificiu şi ei mint că eu am fost dezadaptată şi nebună. Între noi fie vorba, toţi psihologii nu sunt decât asasini plătiţi, eu oricum nu aş fi putut să mă adaptez între ei. Există şi profesii puţin mai “umane”, cum ar fi ingineria. Sunt convinsă că alţii au spus acest lucru înaintea mea, cred că vă pot găsi lucrul scris în cărţi dacă aş căuta, dar, vedeţi dvs., toţi spun că ei au dreptul să spună tot ce vor, inclusiv adevărul uneori, dar eu nu, fiindcă sunt nebuna lor, ca să trăiască ei la adăpost. Dar ei nu pot ucide gândirea sau adevărul într-un om adevărat şi inteligent cum am fost eu. Pot omorî cu cruzime şi nimănui nu îi pasă, dar adevărul rămâne.

Încă o dată trag linie şi vă mai spun un adevăr dureros. Aceşti porci, cum i-am numit eu uneori, au intrat cu multă ură asupra mea, cu evidentul scop de a mă omorî. Şi eu voiam să trăiesc şi să am copil încă din 1984. Nu vă mai explic faptul că nu am fost niciodată nebună că mi-am dorit copilul întreaga viaţă mai mult decât libertatea sau viaţa. Acest lucru nu se putea schimba şi dacă nu voi avea copil anul acesta voi muri. Am spus din 84 şi am avut mereu dreptate. Societatea mi-a furat toţi banii aâtţia ani şi ar fi datoare să îmi dea înapoi măcar la nivelul salariului minim pe economie (deşi eu cred că am avut valoare umană mai mare) pentru toţi aceşti ani în care nu m-au lăsat să muncesc, ca să îmi pot creşte copilul.

Să ne întoarcem la oile noastre. Aceşti porci mi-au explicat clar ( nu este invenţia mea) că ei m-au sacrificat şi au făcut lumea să creadă că eu sunt nebună pentru ca ei să poată păcăli şi conduce mai bine proştii ca pe nişte turme, pentru ca să poată să comită orice crimă la adăpostul minciunii şi folosindu-mă pe mine ca ţap ispăşitor. Ştiu că pare apocaliptic şi incredibil, dar e adevărat. Există nişte realităţi clare, nu le mai enumăr. La urma urmelor, se zice că până şi ororile hitleriste ( a căror cauză sau scop nu le cunosc) au crescut tot prin manipularea sistemului social în acelaşi mod. Şi ei sunt în stare de orice, sunt desensibilizaţi faţă de frumos, bine sau drepate şi nu au respect defel pentru fiinţa umană. Eu am fost mereu trează şi lucidă, dar ei au zis clar că au păcălit lumea că sunt nebună şi că proştii chiar cred că tot ce spun eu e aiureală sau minciună, că niciodată eu nu voi avea cuvânt în societate. În aceeaşi ordine de idei pare logic că alţi idioţi cred că unele fapte clare prezentate de mine în povestea vieţii mele ar fi doar invenţii ale altora, fiindcă în modul acesta ei voiau să mă « aranjeze ». Ei cred numai fiindcă aşa li s-a spus, adică nu au discernământ şi nu respectă « nebunii » cum am fost eu, fiindcă pentru ei nebunii nu merită respect din principiu. Nebunii sunt sclavi torturaţi mai atroce decât sclavii reali de odinioară, şi caşi atunci omorâţi fără niciun drept şi fără ca stăpânii să recunoască adevărul. Reept pentru ei e un lucru şitu că unii au rolul să aranjeze « nebuni » pentru aşa zisa linişte adciăp adormire a societăţii şi toţi ştiu că nebunilor li se toarnă minciuni în cap ca să fie aranjaţi. V-aţi gândit vreodată că poate nu e aşa ? V-aţi gândit vreodată că poate tot ce am povestit eu putea fi dovedit şi a fost adevărul curat ? Şi nu am spus niciodată aberaţii sau lucruri ilogice.

Legat de cele de mai sus vă dau un exemplu, care pare scos din teatrul absurdului al lui Eugen Ionesco. Acest autor într-adevăr a spus lucrurilor pe nume şi a arătat clar adevărul despre crimele insituţionalizate ale societăţii, dar şi alţii la fel, poate nu la fel de caustic şi evident. Unul dintre porcii care a intrat pe mintea mea mi-a mărturisit că eu sunt a nu ştiu câta femeie pe care o omoară. Am uitat cifra şi voiam să trăiesc, încă mai speram să învingă binele în faţa răului. Dar a spus în aşa fel încât părea adevărat. După mai mulţi ani încă ţineam minte acel lucru şi am întrebat eu parcă porcul, poate că era acelaşi, şi el mi-a spus din nou aceeaşi cifră....din păcate nu am notat într-un caiet toată povestea. Acum vă spun curat : nu există dovezi certe despre acele crime mărturisite pe mintea mea de un porc, dar cel puţin se ridică un semn de întrebare în mod normal. În afară de acest lucru, tot ce am scris în cele de mai sus, întreaga scrisoare, e absolut clară şi adevărată şi e absolut clar că am fost mereu om normal. Şi pot să vă spun cu certitudine că ei sunt cu adevărat criminali înrăiţi...mare parte din cei care m-au lovit direct de-a lungul vieţii, nu numai cei care au venit telepatic peste gândurile mele. Doar că voi nu credeţi pentru că eu sunt aşa zis nebună şi pentru că crimele lor sunt prea monstruoase şi credeţi că eu aş delira. Pe mine m-au masacrat monstruos, dar nu sunt singura. Dacă nu va fi adevărul deplin şi dreptatea implorate din 84, dacă nu voi avea copil desigur mă omor, dar faţă de alte sinucideri, aceasta e o crimă mai monstruoasă.

Încă o dată, acum chiar finalul acestei scrisori. După moartea tatei acum 9 ani în 2005 am fost masacrată, torturată, măcelărită mult mai mult ca înainte, din ce în ce mai mult an după an, în completă sărăcie şi completă izolare. Şi oamenii nu vor să îmi dea măcar un leu de pomană, se comportă ca şi cum vor să mor de foame, după tot ce au făcut, după toate că am fost un om perfect. Se poate observa cu claritate că am fost un om perfect în cele mai mici detalii şi că nu am avut absolut nicio greşeală, dar ei tot m-au masacrat sexual şi cerebral încontinuu. În 2006-2007 eram suplă şi mlădioasă, destul de frumoasă la trup şi la chip, făceam singură curat în casă de două ori pe săptămână, făceam baie cu uşurinţă o dată pe săptămână, găteam mâncare, ascultam muzică clasică, coseam un goblen din când în când, etc. Totul era acompaniat de o imensă pace sufletească, de linişte şi calm şi adevărată iubire faţă de oameni. Absolut sigur a fost aşa, există încă toate dovezile. Repet, nu am greşit nimic, nici cât negru sub unghie, dar ei tot m-au măcelărit. Şi nu greşiesm nici înainte de 2005 şi fusesem torturată monstruos efectiv din 84 dar rămăsesem un om bun şi era perfecţiunea în 2007. Ei spun mereu că trebuie să mă omoare şi să ascundă adevărul fiindcă eu am pierdut totul. Şi de aceea nu am dreptul să muncesc sau să am alt drept pe lumea asta, fiindcă, chipurile am pierdut totul în 2005. Dar nu au dreptate. Atunci, în 2005, un post de radio FM, respectiv Radio Europa m-a convins întrutotul că ei mă vor ajuta, fiindcă fusesem torturată încontinuu timp de 21 de ani. Oricine în locul meu ar fi gândit la fel, fiindcă absolut clar nu greşiesm nimic din 84 încoace şi fusesem închisă şi torturată încontinuu, dşei am fost mereu la fel şi totodată un om absolut normal. Ţin minte totul, nu am uitat nimic. În mod normal atunci am crezut, exact aşa cum sugerau cei de la radio, că mulţi oameni din ţara mea, şi încă şi alţii pe care ei îi puteau coopta, doresc să mă ajute şi doresc să mă elibereze, fiindcă toţi ştiu că am fost un om fără pată, chinuită sadic o viaţă întreagă. Până atunci trecuseră 21 de ani de tortură continuă. Dar de fpat acel post de radio voia să mă distrugă şi mai mult. Deci eu nu am pierdut nimic, ei mi-au luat cu forţa !! Însă cei care mă chinuie de moarte încontinuu din 2005 încoace, deşi eu nu am mai avut absolut nicio greşeală şi nimeni nu m-a mai păcălit, ei nu au dreptate că trebuiau să mă omoare fiindcă în 2005 am pierdut totul. Rămăsesem un om perfect şi aveam numai 34 de ani, şi eram pe deplin dornică de muncă şi de lectură, aveam o pace sufletească perfectă şi puteam recupera orice mi-ar fi furat ceilalţi în numai câţiva ani. Nu avusesem nicio vină. Acesta e adevărul, nu ceea ce spun ei, nu aveau nicun motiv să mă tortureze zi şi noapte din 2005 încoace. Eu am fost un om absolut normal, fără nicio greşeală de gândire sau de comportament şi cu sentimente foarte frumoase faţă de oameni, absolut zi de zi şi din 2005 încoace, şi la fel şi înainte. Bineînţeles nu îi pot iubi pe cei răi şi nici nedreptatea.

Repet, am fost perfeţiunea ca om şi binele absolut faţă de ceilalţi. De ce nu vreţi să fie adevărul din 1984 încoace şi prin acest lucru şi multă violenţă şi torturi zi de zi îmi daţi moartea? Trebuie să fie adevărul complet şi dreptatea şi să am copil, am implorat din 84 şi absolut niciodată nu am fost nebună sau proastă sau rea. Nu a existat nimic rău în viaţa mea şi am fost conştientă de tot adevărul torturilor asupra mea încontinuu din 84 şi nu am uitat nimic. Şi după toate că am fost mereu lucidă şi un om absolut bun şi perfect, tot mă omorâţi.. Până şi un om prost poate vedea cum am fost în ultimele două săptămâni: calmă, bună şi cu gânduri frumoase de fapt, lucidă şi fără să delirez, etc. Răul a fost numai din cauza altora, nimic din partea mea. Şi pe de altă parte se poate vedea că am fost încontinuu torturată în ultimele săptămâni, aşa cum am povestit. Având în vedere acest lucru, până şi un prost îşi poate da seama că aşa am fost încontinuu în ultimii ani de tortură oribilă după moartea tatei, deşi nu am greşit nimic şi am fost mereu aceeaşi. Mai mult decât atât, este aproape clar că nu mint şi că nu am greşit nimic nici înainte de 2005, când torturile şi închisoarea au fost la fel de oribile încă din 1984. Eu am fost doar un om perfect normal şi inteligent din 1984. Fără greşeli sau păcate. Ei spun că au inventat numai minciuni despre mine, eu nu înţeleg la ce le foloseşte moartea mea.

Azi, 12 septembrie 2014. Am ieşit după masa pe stradă, fiindcă toată dimineaţa am dormit fiindcă m-au chinuit mult de tot ieri şi noaptea trecută. Era din nou ambuscadă de maşini pe stradă, ca să mă lovească pe mine, nu ştiu de fapt în ce scop. Jur, acest lucru s-a întâmplat de vreo 40-50 de ori cel puţin în ultmii ani, adică din 2005 încoace, deşi eu nu am greşit absolut nimic şi am fost mereu un om normal. Repet, nici în povestea aceea cu radioul din 2005 nu am greşit de fapt, iar după acea poveste nici nu mai au ce inventa, absolut întreaga mea viaţă, zi după zi, a fost doar binele şi adevărul şi chiar perfecţiunea faţă de ceilalţi. Dar azi era iar aglomeraţie de maşini, după care în general mi se face rău în corp şi la inimă, după toate că m-au chinuit încontinuu şi pe alte planuri şi nu mai am energie. Este înfiorător pentru un om singur să se vadă înghiţit fără nicio vină de o mare de maşini, înghesuite între două semafoare, coadă lungă de sute de metri...nici nu vă daţi seama cât suferă corpul omului atacat de ei aşa... Unul intre pietoni striga, când trecea pe lângă mine : « Grăsime ! Grăsime afumată ! », eventual să mă simt eu vizată fiindcă m-au îngrăşat enorm şi aproape că m-au obligat să fumez. Mi s-a mai întâmplat de mii de ori, acest gen de « urmărire » a vieţii mele a început din 1988. Când am fost suplă în 89-90 sau în 2006-2007, când nici nu fumam, atunci ei m-au chinuit dublu poate faţă de acum. Efectiv viaţa mea a fost un exemplu de virtute, pace interioară şi calm şi bunătate faţă de oameni, pe care i-am respectat mult. Am fost mereu delicată, gingaşă fără prefăcătorie, aşa cum sunt şi unele poezii ale mele şi totuşi oamenii mi-au răspuns numai cu violenţă. M-am purtat frumos mereu chiar şi cu maică-mea, după toate că mă batjocorea şi mă tortura zi de zi. Acum nu mai pot şi îmi dau seama că normal ar fi să fie separată legal de mine şi să nu o mai văd fiindcă eu am fost mereu un om normal şi bun şi nu am greşit nimic. Unii zic că « oamenii nu te plac Cristina », dar nu văd de ce şi de ce mă omoară efectiv.

13 septembrie 2014. Iar au început porcii să mă scuipe în mod abject. Un om scârbos spune "decât o regină nebună...". Nu sunt nebună să mă cred regină, am fost totuşi un om perfect normal întreaga viaţă, am fost inteligentă şi un om foarte bun în acelaşi timp, chiar dacă nu am nici ce mânca şi am fost izolată cu forţa. Ei mă omoară în mod concret, obiectiv, nu am niciun fel de probleme psihice şi niciodată nu am avut. Întotdeauna am fost conştientă de realitate, întotdeauna am fost exact cum sunt azi. (nici nu cred că există aşa ceva de fapt, adică oamenii nu sunt nebuni, cei inteligenţi cum am fost eu sunt doar futuţi, iar ceilalţi aşa-zis nebuni sunt doar mai proşti şi chinuiţi şi ei cerebral cu medicamente sau sau în alt mod, adică parazitaţi de fapt). Niciodată nu am am avut vreun simptom psihiatric efectiv, adică aşa cum e scris în cărţi, dar ei numesc halucinaţii faptul că am fost chinuită sexual de la distanţă. Acele aspecte sexuale nu erau deloc "percepţii fără obiect" cum definesc unii halucinaţiile; se putea observa clar că aveam contracţii musculare şi alte semne că erau lucruri reale în lumea concretă, nu în fantezia mea, semne care puteau fi înregistrate sau măsurate. Şi, desigur, nici nu mă gândeam la aspecte sexuale când se întâmplau acele lucruri. Repet, se poate observa cu precizie că nu am greşit nimic din 2005 încoace, când torturile s-au accentuat. Dar la fel, absolut la fel a fost totul din 84, niciodată nu am greşit, nu am minţit, nu am fost nebună, nu am uitat nimic. Am fost binele absolut, cu sufletul plin de iubire faţă de oameni şi pace şi frumos. Nu înţeleg de ce întârzie adevărul. Am fost un om bogat intelectual şi cred că meritam să am drepturi depline în societate. Repet, am fost un om de valoare şi niciodată nebună, absolut niciodată, nu înţeleg de ce mă distrug ei şi mă obligă la moarte în curând. M-au torturat monstruos încontinuu din 84 şi eu ţin minte totul, chiar am fost un om perfect. M-a sunat iar maică-mea şi m-a întrebat cu ipocrizie dacă am nevoie de bani. Şi am răspuns nu, fiindcă vă daţi seama ce scandaluri monstruoase mi-ar fi făcut dacă spuneam da. Dar, ca întotdeauna, chiar dacă eu voi răbda de foame şi dureri în corp (fiindcă sunt grav bolnavă şi medicii nu vor să mă ajute) şi voi răbda multe alte rele, chiar dacă nu mă voi plânge deloc acelei femei monstruoase, veţi vedea în curând dacă nu mă credeţi, că maică-mea mă va lovi din nou monstruos şi va urla la mine şi va găsi sămânţă de scandal oricât de calmă sau prefectă sunt eu. Aşa a fost mereu din 84.

Iar a venit maică-mea la mine cu mâncare. Azi iar a jucat teatru că e o mamă bună şi grijulie. După tot ce mi-a făcut din 84 ! Înainte de a pleca a avut grijă să lase o baltă de apă pe jos în baie. Aproape de fiecare dată când vine în vizită face la fel. Nu ştiu de ce, nu am nici cea mai mică bănuială. Alţii iar au intrat peste mintea mea spunând că eu nu înţeleg că milioane de oameni mă urăsc. Vă spun cu certitudine că e imposibil, citiţi tot adevărul despre mine şi modul pacific şi curat în care mi-am trăit viaţa şi veţi vedea că e imposibil să mă urască cineva. Am fost mereu sinceră, mereu eu însămi şi când pictam acuarele sau desenam şi când coseam goblen, şi când scriam poezii, etc.Am fost şi chinuită şi săracă de mică şi mi-am păstrat tot sufletul blând şi plin de bogăţii de iubire faţă de oameni şi faţă de viaţă. Mereu am fost un om luminos şi blând...se poate dovedi prin toate sentimentele mele şi gândurile curate. Mereu am fost exact cum sunt azi. Altul iar zice « are dreptate, dar a recunoşte adevărul înseamnă a recunoaşte că suntem porci ». Cu alte cuvinte îmi vor moartea şi muşamalizarea adevărului. Pe de altă parte, nu înţeleg defel ce zice: oare vrea să susţină că dacă aş fi fost nebună cu adevărat ar fi fost normal ca ei să mă maltrateze şi să îşi bată joc mereu de mine ? Doamne, nu are dreptate deloc ! Chiar dacă aş fi fost nebună ei nu aveau dreptul moral să mă măcelărească atât de monstruos, atâţia ani.

Iar s-a băgat unul peste mine cu ideea « cum poate spune că ea a fost numai blândeţe şi bine când eu văd numai fiere şi venin în ceea ce spune ? » Înseamnă că ori e orb, ori se preface că e prost ca să mă omoare de fapt, ori îi păcăleşte pe alţii în acelaşi scop. Nu e niciun strop de fiere sau de venin în ce am scris despre viaţa mea, chiar dacă scriu în condiţii dificile (torturată monstruos, probleme trupeşti grave, vecini care bubuie şi urlă, etc.) Tot ce am scris e doar adevărul curat, obiectiv, şi am fost forţată să spun tot adevărul atât prin medicamente înfiorătoare, cât şi prin torturi atroce. Între timp am fost mereu blândeţe şi lumină şi speranţă şi gânduri şi sentimente frumoase...citiţi textele mele despre sat de exemplu...dacă aveţi minte vă puteţi da seama că omul nu se schimbă în faţa calomniei şi infamiei altora...am fost perfect de bună şi cuminte am fost un om foarte constant şi ei tot loveau, exact aşa cum am povestit, fără niciun fel de fiere sau venin din partea mea. Şi dacă tăceam, repet, tot mă loveau de moarte. Ce naiba, aţi înnebunit cu toţii ?!

14 septembrie 2014. Iar au intrat unii peste mine cu ideea "i-au îndobitocit pe toţi". Adică vor să spună că omaenii sunt îndobitociţi legat de viaţa mea normală şi curată întotdeauna. Apoi adaugă la persoana a IIa "V-au îndobitocit pe toţi". Trebuie să recunosc că are dreptate. Oamenii par îndobitociţi legat de aceste crime monstruoase asupra mea încă din 84, nimeni nu vrea dreptate şi adevăr. Am găsit ieri pe internet un grup intitulat Respect Aura Ion, ca şi cum românii ar avea cât de cât respect faţă de ideea de adevăr şi drepturile omului şi dreptate, etc. Atunci de ce pe mine mă omoară? Tot ce am povestit e adevărul curat şi chiar am fost un om de valoare şi virtute exemplară. Am fost mereu un om limpede şi chiar frumos sufleteşte. Şi, după cum se poate observa clar că am fost perfect normală şi fără nicio greşeală din 2005 încoace,iar cei inteligenţi şi-ar putea da seama că la fel a fost şi înainte de 2005, exact din 1984. Pentru numele lui Dumnezeu, dacă aveţi idei absurde şi criminale că aş fi greşit ceva (de exemplu din 2005) vă rog daţi-mi un exemplu. Oricât veţi scormoni, nu veţi găsi decât binele şi adevărul şi iubirea faţă de oameni şi totul normal şi curat în viaţa mea. Şi mereu grija faţă de ordine şi curăţenie în casă (acum m-au chinuit de n-am putut face curat). Şi mereu gândul senin şi amintirea florilor şi cerului curat şi respectul faţă de biserici adevărate, etc. Între timp am fost încontinuu torturată şi exclusă şi mulţi mi-au spus că din cauza faptului că la putere în societate sunt oameni foarte răi şi nu îi suportă pe cei cu sufletul curat. Bine, dar chiar în halul ăsta?

Tot ce am povestit despre viaţa mea în prima parte a scrisorii e adevărul curat. Tot ce am povestit în partea a IIa a scrisorii despre modul în care unii mă batjocoresc şi ideile lor cu care ei intră pe mintea mea e de asemenea adevărul. Eu nu am inventat nimic şi nu sunt paranoică, efectiv toate de mai sus sunt gânduri ale lor despre mine. Nu au legătură cu viaţa mea şi sunt doar atacuir la persoană. Azi noapte, înainte să adorm, au intrat din nou cu ideea că ei mă distrug pe mine şi mă forţează să mă omor fiindcă, citez "nu putem face lumea după chipul şi asemănarea ta". Exact aşa spuneau şi acum 6-7 ani. Mai spuneau că eu sunt prea calmă, prea pură, prea bună şi de o moralitate prea strictă, astfel încât ar fi o nenorocire ca oamenii să fie ca mine, fiindcă nu ar mai exista progres. Cu alte cuvinte, calităţile mele morale au fost utile pentru ei doar ca să mă poată chinui mai mult timp. Dar, vă rog să priviţi adevărul: mereu am fost un om normal şi inteligent, nu înţeleg de ce m-au masacrat întreaga viaţă, inclusiv în ultimii 9 ani încontinuu, în timp ce altor bărbaţi sau femei din generaţia mea de exemplu le-au lăsat toate drepturile şi puterea în societate ca intelectuali sau în alte profesii, deci i-au lăsat să facă lumea după chipul şi asemănarea lor de fapt. Şi nu pierdusem nimic, doar ceilalţi mi-au furat totul fiind eu în închisoare de la 13 ani. Repet, eram încă tânără 31-34 ani şi puteam recupera totul...de ce mă omoară de fapt?

Ora 2 PM, duminică 14 septembrie 2014. Azi am fost în stare să mă spăl pe cap în sfârşit...şi am descoperit că sunt infestată cu păduchi. Mai am numai 80 de lei pentru 2 săptămâni şi iar trebuie să cheltui bani să cumpăr un şampon medicinal. Mâncărimile de cap au început cam acum 2 săptămâni, dar trupul meu era prea slăbit şi în durere şi nu am mai putut să mă spăl pe cap; aveam alte mâncărimi, dureri şi secreţii albastre în zona inghinală, aceste lucruri au dispărut...şi acum a apărut această infestare Şi ieri am văzut cum porumbelul meu se scarpină insistent cu ciocul în zona gâtului. Mă tem că este totuşi o infestare cu păduche uman şi că poate pasărea va muri. Nu ştiu sigur, dar în baie păduchii era destul de mari.

Alţi oameni răi pe mintea mea…Acum insinuează că oamenii mă cred pe mine nebună fiindcă am răspuns la salutul vecinilor, familia cu care am avut probleme pe care le-am descris mai înainte în textul “Gura lumii (2)” şi în “Gura lumii”. Vecina mai în vârstă nu era adineaori cu copiii ei. Nu am greşit nimic niciodată şi nu am fost niciodată nebună. Să se pună ei în locul meu, să sufere izolaţi cu forţa de la 13 ani, să vadă că nu puteam să dau cu piciorul nimănui şi niciunei relaţii cu alţi oameni. Să stea ei în izolare totală aproape 10 ani, după alţi 20 de ani în singurătate. Şi după aceea să vedem ce mai spun…tot nebună mă vor considera? Numai pentru faptul că am fost mereu deschisă dialogului cu alţii? Şi în condiţiile în care singurul om care mai vorbeşte cu mine e vipera aia de maică-mea...absolut orice altă relaţie mi-a fost interzisă şi ceilalţi m-au părăsit, până şi Luiza nu a mai vrut să îmi răspundă la salut, deşi nu am greşit nimic. Aduce-ţi-vă aminte că am încercat din răsputeri să scap de maică-mea, aşa cum ar fi făcut orice om normal şi nevinovat şi nu a fost posibil, nici acum câţiva ani, nici înainte întreaga viaţă. Maică-mea e un monstru, pentru numele lui Dumnezeu...de ce m-au condamnat să nu am altă comunicare sau relaţie, în afară de cea cu ea ? Oricum ei nu mă pot plânge nici de păduchi, fiindcă ar zice numai că sunt nebună, chiar dacă îi arăt păduchii în chiuvetă. Ei nu am putut să îi spun nici lucruri neutre sau bune, darmite să mă plâng de ceva. Întotdeauna, ea deviază discuţia de la subiect şi răspunde de genul "Dar eu?" sau se face că nu aude şi mă obligă să repet tot ce am spus, sau e total insensibilă la lucruri frumoase sau bune şi apoi mă acuză că eu doar mă plâng ei. Iar când mă vizitează, în cel mai bun caz, dacă nu face scandal, atunci îmi caută mereu nod în papură. Foarte rar, îmi povesteşte câte ceva despre ea, de exemplu despre problemele ei cu vecinii, care au inventat că ea e plină de aur şi de bani, ceea ce vă asigur că nu e adevărat, nici ea nu are bani.

Azi, 14 septembrie 2014 am reuşit în sfârşit să merg la farmacie cu reţeta pentru medicamentul de stomac compensat/ gratuit. Iar am avut ghinion fiindcă reţeta era emisă pe 13, eu nu am ştiut că expiră într-o lună şi am ajuns cu două zile mai târziu, fiindcă se pare că ultima zi era 12 dacă s-a emis pe 13. Farmacista a spus că nu mai poate să îmi dea medicamentul. Dar e groaznic, eu chiar nu am greşit nimic toată viaţa, şi cu adevărat am fost torturată groaznic în ultima lună dar şi înainte, fiindcă de aceea ajunsesem la medic pe 13 august. De ce nu au milă, de ce mă omoară ? Nici nu am observat cum a trecut timpul, mă târam de la o zi la alta, fără bani, chinuită oribil şi nevinovată. A fost imposibil să merg la farmacie. Nu am cum să am bani să cumpăr medicamente, în curând nu voi mai avea deloc bani (din nou), fiindcă am cumpărat şamponul contra păduchilor şi din cauza stresului (izolare, sărăcie, torturi diverse, etc.) mi-am cumpărat o felie de pizza şi câteva ţigări...Alimentele sunt peste tot foarte scumpe. Mi-am luat două pastile de stomac contra cost. Va trebui să merg din nou la medicul de familie şi nici nu ştiu dacă o voi găsi acolo. Acum înţelegeţi oare ?-- din 84 încoace totul a fost la fel în viaţa mea...mijloacele de transport în oraş sau trenurile întârziau ore în şir şi pe vremea lui Ceauşescu şi după aceea, birocraţia mi-a dat dureri de cap tot timpul de 30 de ani încontinuu, etc. Niciodată nu am greşit, am avut răbdare şi gândul curat. Am pomenit numele lui Ceauşescu fiindcă unii veneau peste gândurile mele chiar cu ideea că eu aş fi fost legată în mintea unor nebuni sau idioţi sau oameni ciudaţi de persoana lui Ceauşescu. Am uitat că notez acest lucru. Probabil face parte din paranoia aruncată asupra mea pentru a guverna iluziile politice ale unora, adică de fapt este tot ceea ce deja am explicat în paragraful de la începutul scrisorii care începea cu "singura teorie valabilă ", adică modul în care m-au folosit ca sclavă pentru interesele murdare ale unora. De fapt sunt interese murdare. Eu absolut sigur nu am avut nicio legătură cu politica veche (şi evident nici cu cea postdecembristă), eram doar un copil crescut în sărăcie şi lipsuri diverse, mereu cea mai săracă din colectivul în care eram, mereu batjocorită şi lovită direct din 84, şi de părinţi şi de colegi sau profesori. Repet, am fost crescută să nu îmi placă politica deloc. Am fost mereu cu picioarele pe pământ, inclusiv când am fost la revoluţie, dar mersul meu acolo se explică prin torturile suportate ani la rând şi valul mulţimii. Nu am discutat cu nimeni poitică niciodată, fiindcă nu am fost nebună niciodată. Nu aveam nicio legătură şi niciun interes. Am explicat în detaliu cum a fost în 89 când au murit soţii Ceauşescu şi că nu am fost nebună şi nu am avut niciun amestec în acea execuţie. Doar pentru câteva secunde mi-am pierdut conştienţa şi am urlat "moarte" cum făceau şi ceilalţi, dar acest lucru se explică prin surmenaj şi forţa hipnotică a maselor (populaţiei) asupra omului singur. Am suferit neplăceri legate de fostul regim, dar unii oameni îmi scot ochii că eu aveam ce mânca şi ei nu. Înainte de 84 era mâncare şi în magazine, după 84 a început să dispară totul treptat, odată cu accentuarea torturilor asupra mea, dar toţi cei pe care i-am întâlnit spuneau că se descurcă "pe sub mână". În afară de mâncare, (care unoeri apărea miraculos unde nu te aşteptai) eu nu am avut niciun alt avantaj faţă de alţi copii-- nu aveam bani ca alţii, nu aveam haine la fel ca înainte de 84, etc. Părinţii mei nu aveau legătură cu politica, doar că mama lucra la o mică ambasadă. Părinţii mei nu comunicau nimic cu mine, darmite politică. O singură dată după 89, jur că nu mai mult de o dată, tatăl meu m-a şocat puţin fiindcă s-a uitat foarte urât la mine, fără legătură cu sentimentele sau cuvintele mele şi a spus: "Ei cred că Ceauşescu e prost. Ceauşescu nu e prost deloc." Deoarece tatăl meu mă împroşca cu mii şi mii de aspecte "paranoice", legate de mii şi mii de lucruri -- religie, cutremure, literatură, psihiatrie, genialitate, sexualitate etc, etc. eu nici nu am dat importanţă acelor cuvinte, singurele legate de Ceauşescu între mine şi alţii, în afară de vorbele unei foste colege, singura mea relaţie mai apropiată: "Ce ai face Cristina dacă te-ai întâlni de-odată cu Ceauşescu?". Jur pe tot ce e mai sfânt că altceva nu a mai existat în viaţa mea legat de acel personaj.

Şi chiar acum a intrat un alt porc peste mine cu ideea "sentinţa e irevocabilă, Cristina" Dar eu efectiv nu am greşit şi nici păcătuit nimic o viaţă întreagă. Apoi "nu putem să îţi lăsăm viaţa că ar însemna să întoarcem lumea pe dos". Adică eu trebuie să mor în chinuri, păduchi şi ura ciudată a unor nebuni zi de zi, izolare totală, foame de atâţia ani, minciuna tuturor, lipsă de medicamente pentru cancerul sau boala asta gravă, lipsa drepturilor omului pentru mine din 84, lipsă de toate, etc. fiindcă altfel, spun aceşti monştri, dacă tu Cristina ai avea drepturi lumea s-ar întoarce pe dos. Bine, dar e complet absurd. Tot ce am povestit e adevărul curat, deci lumea ESTE pe dos… exact ca în operele artistice care ilustrează acest lucru…

Am uitat să notez o singură “teorie” care ar explica şi ea martiriul şi moartea mea. Este posibil, dar nu e cert… unii mi-au sugerat că aş fi fost într-un program de eugenie al fostului regim, fiindcă eu am primit un diagnostic de hipotiroidie în adolescenţă...aş putea povesti în detaliu păţaniile mele ciudate cu medici în vremea aceea, dar nu cred că are rost aici.

Pot să mai adaug încă o concluzie. Eu nu am fost niciodată nebună, proastă sau rea, cred că oricine poate vedea acest lucru. În acelaşi timp eu am trăit şi am gândit mereu curat şi nu am dat nimănui motive să creadă că eu aş avea vreo legătură cât de mică cu nebunia unora legat de Ceauşescu, darmite să îi fac pe unii să creadă ştiu eu ce aberaţii că eu aş fi nebună sau că aş fi avut legătură cu Ceauşescu. Vă dau câteva exemple: în familia mea mama părea a fi capul răutăţilor şi tata părea a fi în apărare. Eu am încercat să fac pace între ei fiindcă eram copil bun şi cu încredere că iubirea e mai puternică ca ura (încă mai cred şi acum). Atunci ambii părinţi şi-au redirecţionat ura şi violenţa asupra mea. Exact la fel şi societatea. Adică înainte de 84, când mergeam cu mama la cumpărături (şi ea era de obicei plină de nervi şi mă urechea fără motiv, spunea mereu că nu suportă aglomeraţia), unii oameni de pe stradă o apostrofau pe maică-mea că ar fi ţaţă sau ţoapă, sau altfel de vacă. Chiar şi după 84, de fiecare dată când mergeam cu mama la vreun spectacol, lumea din spatele nostru o lua la rost pe mama, ca şi cum vedeau în ea ceva rău, deci marginalizarea socială din cauza sărăciei de fapt (sau mediului social defavorizat) era evidentă. După 89 ei au transferat agresivitatea asupra mea şi s-au purtat la fel cu mine, inclusiv la spectacole, cum făceau cu mama înainte. Deci se poate vedea clar că nici eu, nici mama mea nu aveam legătură cu politica sau cu Ceauşescu, fiindcă nimeni nu ne respecta defel şi nu aveam nicidecum vreo « putere » ocultă în societate. Pot da multe alte exemple, toate sunt adevărate şi dinainte şi de după 89. De exemplu după ce am rămas fără picior şi intram ca studentă la spitalul municipal/ universitar/ de urgenţă – femeile de serviciu mă lătrau oarecum agresiv, după care liftiera spunea, în condiţiile în care eu eram oricum chinuită trupeşte ca întotdeauna, « noi suntem de vină că am adus Soarele prea aproape de Pământ ». Şi astfel îmi vorbeau mereu unii în mod direct, alţii prin astfel de vorbe în jurul meu. Ce naiba de legătură vedeţi cu politica ? Tot ce am povestit e adevărul, nu am delirat niciodată. Sincer, nici nu cred de fapt că oamenii sunt aşa "nebuni" cum sugerează unii, încât să creadă că eu aş avea vreo legătură cu politica. Sincer nu înţeleg cum pot ei să omoare cu zâmbetul pe buze un om nevinovat şi bun cum am fost eu, nu înţeleg de ce întârzie adevărul şi dreptatea implorate de mine din 84. E normal că vreau să trăiesc, nu am apucat viaţă deloc. Chiar acum au intrat din nou în gândurile mele cu ideea că "e adevărat că are dreptate, dar noi nu putem să ne permitem să...(nu se înţelege ce) ...pentru o nebună". Nu voi mai scrie nimic din ce se mai întâmplă, în această scrisoare...sunt oameni foarte răi şi voi ceilalţi sunteţi complici cu ei. Atât.

Încă o dată totuşi adevărul. Azi 15 septembrie 2014. De ce mă omorâţi ? Am fost totuşi un om perfect şi mi-am cerut, firesc, dreptul la viaţă din 84, decând au început să mă tortureze. De atunci nu s-au oprit. Au inventat că sunt nebună grav, când de fapt nu am minţit niciodată, nu am avut delir şi nici interpretativitate şi niciun alt simptom. Azi era din nou maree de maşini şi oameni pe stradă. Am găsit azi dimineaţă în geantă singura mea pereche de ochelari de soare rupţi. Desigur nu am bani de alţii. În afară de izolarea completă de mulţi ani, de fapt din 84, nu din vina mea, nu am bani nici de mâncare de atâţia ani. Acum iar sunt fără niciun leu două săptămâni. Este real şi că am păduchi, poate indirect sau direct tot din cauza celor care îmi vor moartea. Este real că îmi dispar lucruri din casă şi că în mod misterios uşa dulapului se deschide periodic, deşi o închid de două ori. Este real că am simptome trupeşti, nu psihice, grave, pe care de fapt medicii nu le tratează. Iar oamenii aceia răi m-au invadat cu minciuni, ca şi cum eu aş fi delirat, atât aberaţii că aş fi nebună, cât şi idei absurde că m-aş fi gândit la politică. Tot la fel au intrat peste mine cu idei aberante despre nu ştiu ce curvă sau ţigancă sau vrăjitoare, ca şi cum eu m-aş fi crezut sau ei ar fi crezut că sunt curvă, ţigancă sau vrăjitoare. Nu e adevărat, am fost un om inteligent şi nici nu îmi vine să cred că oamenii cred răul sau aberaţii despre mine. De atâţia ani abia am cu ce să mă îmbrac, iar dacă vine frigul chiar nu voi avea deloc, numai dacă slăbesc (ceea ce încă sper) voi încăpea în singura mea pereche de blugi vechi şi peticiţi de mulţi ani. Am avut totuşi norocul azi să pot merge la medicul de familie şi să iau altă reţetă pentru medicamente de stomac, dar a trebuit să plătesc 3 lei şi treizeci de bani. Cel puţin stomacul poate nu mă va mai durea. Iar intră nişte oameni răi peste mine cu ideea că eu nu am dreptate. Adevărul e ca am avut mereu dreptate, nu doar acum. E trist, nu înţeleg de ce nu există milă.

Am ieşit până la supermarket să îmi cumpăr o pâine şi trei ţigări din ultimii bani. La ducere o persoană din bloc m-a salutat. La întoarcere m-am intersectat cu vecina de deasupra, care ducea în braţe povară dulce de copilaş. Vecinii au făcut mulţi copii în blocul în care stau în ultimii 7 ani. Vecina de deasupra nu m-a salutat niciodată, nu înţeleg de ce, eu nu am gândit nimic rău niciodată. Chiar şi când a venit la mine în apartament findcă aveam inundaţie la bucătărie şi precis nu era din cauza mea, dar ea nici nu se uita la mine, îl privea numai pe şi vorbea numai cu administratorul. Am câte o pată pe tavan în ambele camere datorită lor. În acelaşi moment iar s-a băgat unul pe mine cu ideea că "asta crede că toate necazurile ei sunt din cauza ta". Apoi altul a zis "idioata". Apoi, altul sau acelaşi, exact cum au făcut în urmă cu un an-doi: "ea nu înţelege că ea trebuie să moară ca să trăim noi?!" Iar altul "pierdem totul".

Şi altul iar latră "nu are dreptate" periodic. Şi altul iar zice "noi am încercat să le explicăm oamenilor, dar ei pentru ei tu eşti o scroafă care şi-a trădat poporul". Este complet absurd, mereu mi-am iubit ţara enorm şi nu am trădat pe nimeni de mică deşi am fost foarte săracă şi chinuită. Iar peste toată grămada de gunoi trece unul ca un fluture cu aripile mânjite, spunând: "o să o am pe conştiinţă toată viaţa". Dacă aşa e, atunci de ce mă omoară?! De ce nu vor să fie adevărul şi dreptatea şi preferă să mă aibă pe conştiinţă? La ce popor se referă? Ce am trădat şi când? Este imposibil să trădezi ceva cu care nu ai legătură, respectiv oamenii păcătoşi şi mincinoşi. Eu nu am avut parte decât de închisoare şi tortură din 84, am văzut cum colegele şi colegii mei, chiar dacă erau agresivi şi mă batjocoreau (unii) ajungeau profesori universitari sau alte categorii sus-puse, în ţară sau în străinătate. Parcă în străinătate ajungeau cei mai oneşti (nu chiar toţi), ca şi cum era un fel de brain drain selectiv. Eu nu am avut nicio şansă. Nici să fiu femeie de serviciu, fiindcă asta am fost la ultimul meu serviciu şi acolo m-au obligat, prin multe abuzuri, să îmi dau demisia. Este exact cum spunea tata când eram tânără: "eşti un gunoi social. Nu meriţi să fii nici măturătoare de stradă." Şi nu era aşa. Puteţi să îmi spuneţi ce s-a întâmplat?

16 septembrie 2014. Iar a venit scârnăvia de maică-mea la mine în vizită. Unii spuneau "Maică-ta este una dintre cele mai mari jigodii pe care le-a avut pământul românesc, dar nu se poate face nimic." "Tu ai fost un om prea bun". Bine dar de ce îmi vreţi moartea şi nu vreţi să fie adevărul şi dreptatea din 1984 încoace? Nu am fost niciodată nebună, am fost mereu un om gingaş şi pur, binele şi lumina zemoase şi curate. Absolut sigur aş fi adus numai fericire oamenilor şi familiei mele, fiindcă meritam să am o familie a mea şi copilul meu. Nu înţeleg de ce îmi vreţi moartea acum, când trebuie să am copil şi aă fie dreptate, cum am implorat din 84. Şi naşu o numea pe mama jigodie şi avea dreptate. Şi mamaia îmi spunea adevărul despre ea în copilărie, dar îmi lăsase speranţa că prin răbdare şi iubire voi reuşi să plec de acasă...Sufletul încă mi-e plin de lumină şi adevăr, inima de frumuseţe şi drag de ţară... Nu am fost niciodată nebună, eu nu am greşit nimic întreaga viaţă şi ţin minte tot ce mi-a făcut scroafa de maică-mea. Azi de exemplu, cum s-a întâmplat de zeci de mii de ori şi v-am explicat totul de mii de ori, scârba mi-a făcut un fel de scandal, adică mi-a vorbit agresiv şi acuzator, pe un ton foarte urât, care ţi se bagă ca un cuţit în creier, timp de vreo 20 de minute, după care, ca întotdeauna în astfel de cazuri, s-a liniştit brusc şi a devenit numai lapte şi miere, cum face mereu ca să te apuce greaţa şi mai tare. Fiindcă ea vrea să spună: “uite, îmi bat joc de tine şi mă prefac cum vreau eu de 30 ani, fiindcă eu sunt "superioară" şi am dreptul să te omor”. Aşa a fost mereu, deşi eu am avut răbdare şi nu am greşit nimic şi ţin minte totul...exact din 1984. Eu am fost totuşi un om frumos (şi încă sunt) , de ce aţi vrut să o lăsaţi pe jigodie să mă omoare, am fost numai binele...niciodată nu am fost nebună, nici măcar o dată, implor încă o dată lumea întreagă, nu doar ţara mea, de ce vreţi să fiţi complici la infanticid aşa groaznic, de ce lui maică-mea i-aţi dat totul o viaţă întreagă şi pe mine m-aţi torturat încontinuu? De ce medicul de familie, după un calvar de 30 de ani fără greşeală din partea mea, îmi sugerează, atunci când mă plâng de izolare şi sărăcie, să mă mut cu scroafa ? Cum nu veţi găsi o greşeală în ultimii 9 ani, nu veţi găsi nici înainte de 2005 în viaţa mea, e adevărul. Iar alţii, din nou: "ne-au păcălit pe toţi proasto!" Nu sunt deloc proastă, nu ştiu cine sunt toţi şi cine i-a păcălit. Dar consider că omul nu are scuză să fie criminal sau să ascundă adevărul dacă a fost păcălit. Vreau să trăiesc din 84, cer de atunci drepturi şi adevărul, am dreptate absolută. Şi din nou unul repetă stereotip: “La loc comanda!”

17 septembrie 2014. Iar a apărut în calea mea vecina aceea care mi-a făcut scandal şi m-a împroşcat urât cu insulte şi înjurături, deşi nu am avut nicio vină, cum am povestit în Gura lumii şi Gura lumii (2). Totuşi eu am salutat-o şi azi nu mi-a mai făcut scandal. Dar acum îmi pare rău, probabil că ea nu poate înţelege iertarea şi gândul bun. De fapt acum am greşit, nu trebuia să o salut! Îmi pare sincer foarte rău, eram ameţită după pastilele psihiatrice, abia trezită din somn. Şi astfel am acţionat impulsiv, conform sentimentelor frumoase faţă de oameni. Dar ei nu pot înţelege asta. Dacă va mai apărea în calea mea nu o voi mai saluta niciodată.

Şi din nou unii îmi sugerează că eu trebuie să mor şi ei trebuie să muşamalizeze tot adevărul despre mine, fiindcă altfel ar fi un scandal prea mare. Eu nu înţeleg ce fel de scandal, fiindcă timp de 30 de ani am spus tot adevărul încontinuu, nu am greşit nimic şi nu am fost niciodată nebună. Deci cine să se certe cu cine, din moment ce tot adevărul şi dreptatea sunt de partea mea? Ei zic că tocmai de aceea ar fi scandal, fiindcă nu am greşit absolut nimic şi toţi sunt vinovaţi şi nimeni nu vrea să îşi asume responsabilitatea legat de masacrul vieţii mele nevinovate şi normale. Unii de asemnea îmi sugerează că nu am cancer, deşi am simptome groaznice, şi că adevărul e că ei m-au otrăvit ca să scape de mine, ca să nu mă dezvolt intelectual şi ca personalitate în societate, sau ca viitoare mamă şi soţie, fiindcă eram tânără şi aveam 31 sau 34 de ani, deci puteam recupera uşor în câţiva ani tot ce mi-au furat ei, fiindcă eu de fapt nu am pierdut nimic, doar ei mi-au furat, eu fiind un om perfect normal şi atunci ei, fiindcă nu mă suportă, au hotărât să mă otrăvească pentru a fi siguri de moartea mea şi muşamalizarea adevărului. Şi că tot de aceea mi-au dat păduchi, ca să mă scarpin, ceea ce duce la o stare intelectuală foarte proastă, fiindcă scărpinatul înseamnă pierdere de energie. Bine, voi muri în curând, aşa cum voi toţi aţi vrut timp de 30 de ani. Dacă va fi tot adevărul, cum implor din 84 şi voi avea copilul aşteptat de atunci şi toate drepturile implorate de atunci plus faptul de a nu o mai vedea niciodată pe scroafa de maică-mea nu mă mai omor, cum am spus de atâţia ani, dar de ce doamne atât de târziu ?? Nu am greşit absolut nimic o viaţă întreagă şi nu am gândit măcar ceva rău...

În curând voi muri, mă voi sinucide. Am implorat degeaba viaţa din 1984 încoace...Am fost încontinuu torturată. Unii spun că eu am fost ţapul lor ispăşitor, nu înţeleg pentru ce. La numai 21 de ani, după 8 ani de tortură groaznică, m-au închis cu forţa în spitalul de psihiatrie fiindcă eram violent masacrată sexual de la distanţă, ceea ce unii numesc futut, cuvânt pe care eu nu îl cunoşteam atunci. Medicii mi-au dat diagnosticul invalidant de schizofrenie şi m-au torturat grotesc de violent, timp îndelungat cu medicamente foarte puternice, împotriva acelor torturi sexuale de la distanţă asupra mea. Am fost un om absolut perfect, nu am avut absolut niciun alt simptom psihic în afară de acele violuri. Datorită acelui diagnostic nu mi-au lăsat nicun drept în societate până în ziua de azi, m-au izolat şi m-au lăsat complet fără bani şi complet singură. Acum medicamentele psihiatrice (neuroleptice) nu mai au efect asupra chinurilor sexuale de la distanţă. Azi noapte au venit sexual peste mine de două ori. Am spus medicului că medicamentele nu mai sunt eficiente şi nu mă mai protejează de ororile sexuale pentru care ei mă numesc schizofrenă. În mod aberant medicul mi-a prescris Romparkin (care e nu e neuroleptic pentru psihoză) pentru aceste lucruri. Păi atunci mă întreb eu, de ce mi-au dat diagnosticul iniţial de schizofrenie ca să mă chinuie o viaţă întreagă? Fără copilul meu eu mă omor. Şi de ce mi-au luat toate drepturile o viaţă întreagă? Vedeţi cât de porci sunt? Nu am avut niciodată nici delir, nici halucinaţii şi niciun alt fel de simptom. Am fost un om abslout perfect şi fără păcat o viaţă întreagă. Am fost senină, calmă şi fericită. Am iubit oamenii şi viaţa. Am fost un om inteligent. Am citit mult şi am înţeles multe lucruri. Ei spun doar pe gândurile mele că am fost doar ţapul lor ispăşitor. Deci în concluzie trebuie să fie adevărul, cum implor încă din 84 şi ei trebuie să îmi dea banii pe care mi i-au furat atâţia ani şi să am drepturi depline în societate şi mai ales copil, altfel mor.

"handicapata aia încă nu a înţeles?" "Ea nu înţelege că trebuie să tacă orice îi scuipă ceilalţi?" Etc. Vă jur că şi tăcerea e inutilă şi ei mă scuipă enorm, nu oricum. Ieri 23 septembrie 2014 am cerşit pe stradă câţiva lei cu nişte DVDuri în mână, cineva a fost destul de generos încât mi-a dat 10 lei şi am avut ce mânca ieri. O fostă prietenă, care şi ea de fapt mi-a aruncat unele vorbe cel puţin ciudate în anii tinereţii (la fel cum au făcut toţi, dar poate că ea a uitat) mi-a promis că îmi va trimit ecâţiva lei să îmi cumpăr pantaloni. Altfel oricum nu am ce îmbărca în sezonul rece. ALţii iar intră peste mine cu aceeaşi idee -- fugi de-aici că nimeni nu are să creadă adevărul", deci va trebui să mor. Şi pe facebook prietenii virtuali mi-au scris că sunt bolnavă mental şi că ei nu cred că eu niciodată nu am avut vreo tulburare psihică...totuşi e adevărat, citiţi toţi ce am scris, deci voi muri sigur, dacă nu va fi adevărul.