Această postare este penultima din seria aceasta, e continuarea părții a 4-a de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016.html
10) În zilele în care am stat acasă în București au fost multe orori asupra mea, dintre care voi nota doar câteva, dar acum nu mai țin minte ordinea în care s-au petrecut. La un moment dat mama m-a vizitat și mi-a făcut puțină ordine în casă, mai ales în dormitor, dar foarte agresiv și bătându-și joc de mine. Urla încontinuu că la mine miroase a pișat, că miroase ca într-o casă cu bătrâni paralizați (cum era când eram mică de tot și stăteam cu bunicii și fără ea) și tot repeta cuvântul pișat întorcând salteaua, ridicând-o de pe pat, scuturând păturile și așternutul, pe care l-a și schimbat parcă la un moment dat. A luat coșul de rufe din dormitor și a spus ”tu trebuie să stai pe balcon” astfel încât parcă mi se adresa mie, fiindcă nu era logic să vorbească cu coșul de rufe. Spunea că și coșul miroase a pișat și nu trebuie să stea rufele murdare unde dorm. Era ca scoasă din minți. Peste mintea mea intrau unii cu amenințări de moarte mereu, de pildă spuneau că pe certificatul meu de deces o să scrie accident vascular cerebral. Alții intrau de sute de ori cu ideea că milioane sau miliarde chiar de oameni o să moară și de aia trebuie să mă chinuiască pe mine. (!) Alții spuneau că îmi vor face giulgiu din broderia aceea de la mamaia, că mă vor îmbălsăma și îngropa creștinește, etc. așa cum mă amenințau de multe ori din 2006 încoace. La un moment dat a fost Nelu, fratele mamei la București și a vizitat-o și bănuiesc că au vorbit de rău despre mine în absența mea, așa cum fac de obicei. Eu am telefonat să o întreb sau să o rog pe mama ceva, sau poate doar să schimb câteva vorbe, fără nicio intenție rea, și ea mi-a închis telefonul cu vorbele ”Du-te dracu!” M-am întristat din nou. Un lucru foarte urât - și de data asta nu știu dacă mă veți crede, dar dacă sunteți inteligenți veți înțelege că așa a fost -- este că o perioadă îndelungată de timp, poate încă dinainte de 15 mai când am început povestirea mea cu punctul 1, în unele nopți, la ore târzii, repet - numai din când în când -- erau urlete demonice, inumane, extrem de dureroase în noapte în apropierea ferestrelor mele. Știu că veți spune că e halucinație dacă nu aveți capul lucid, dar a fost realitate. Nu știu ce erau -- cred că erau un fel de alarme ciudate rău (poate de mașini) sau poate niște sunete înregistrate pentru a mă chinui pe mine sau/și pe alții. Din cauza acestor țipete sfâșietoare plus tot ce am pățit din partea vecinilor, mi s-a întâmplat să mă sperii atunci când muncitorii de la blocul de alături tăiau poliuretan sau ce era și de fiecare dată câdn priveam pe geam se ascundeau, cum am povestit deja, adică mai pe scurt intrase frica rău în mine, accentuată datorită amenințărilor de moarte peste mintea mea. Atunci am scos bibelourile vechi și noi din dulap și le-am așezat pe pervazuui geamului către balcon și eram pregătită să le sparg în caz că voi muri, fiindcă mă simțeam înfiorător, mă futuseră probabil sau mătrășiseră după cum spun ei rău de tot. Sau poate ceva otravă, citiți cu atenție, tot ce am scris e adevărul. Apoi am înțeles că de fapt nu mor atunci și le-am adus înapoi în casă, dar deocamdată nu le-am mai băgat în dulap.
Un alt lucru înfiorător a fost agresivitatea oamenilor față de mine pe străzi, Dumnezeu știe ce aveau cu mine! Am scris deja o parte. Mai menționez că au continuat ceea ce începuseră cu ani în urmă, adică ieșirea lor la plimbare în jurul blocului meu cu cărucioare cu bebeluși la plimabre, dar atât de multe încât e clar că nu a fost coincidență, că ieșeau dinadins sau ghidați de cineva exact în jurul blocului meu, câte 5-10 pe zi, ceea ce din nou mă rănea prin durerea sufletească mare de a nu fi avut eu dreptul să am copil. La un moment dat, fiind eu extenuată de diverse torturi, au intrat peste mintea mea cu ideea că ”au scos morții” și, ieșind pe stradă să merg la supermarketul mai îndepărtat, Mega Image-ul unde nu am găsit otrăvuri în aparență (am cumpărat lucruri otrăvite de la celălalt Mega Image), tocmai atunci în ziua aceea erau grămadă de oameni ciudați în fața blocului meu, care mergeau ca niște automate ( o parte din ei) exact către Mega Image. Acolo, când am vrut să iau un coș la intrare, era plin deja cu două pungi dintre care una era cu cireșe precis și eu am întrebat lumea din jur cu glas tare a cui este, cine și-a uitat cireșele acolo. O bătrână mi-a vorbit direct pe un ton ciudat, și spunea tot felul de aberații, care au înțeles numai între ei și pe care eu nu le pricep, dar erau indirect agresive. Când m-am întors, exact în fața gangului de la intrare era una zăpăcită rău, îmbrăcată aproape în zdrențe și călcând peste sandale cu călcâiele pe asfalt. Unii au intrat atunci peste mine și au spus că nu trebuia să cer haine de vară de la mama, că trebuia să aștept să fiu doar în zdrențe ca aia și că trebuia să rabd și de foame dacă nu aveam bani. Însă adevărul e că adesea au fost agresivi cu mine pe stradă - vezi de exemplu postări anterioare sau blogul meu A suicide letter în engleză pe wordpress. În altă zi chiar când coboram din bloc, în holul de la intrare, urca o altă femeie ciudată împreună cu niște vecini (nu o cunosc, nu e exclus să locuiască în bloc), care vorbea cu glas tare, privindu-mă -- ”s-au făcut multe lucruri bune în țara asta, trebuie să se facă și asta”. Vedeți, ei, cei care nici nu îmi răspund la salut de fapt, au lumea lor, pe care eu nu o înțeleg. De-a lungul zilelor acestea de suferință, adesea, în cursul zilei poate și de două ori, urla vecinul meu homosexual, care are perete comun cu mine și are un iubit relativ tânăr, negricios, nu pare a fi român. Mi s-a spus că acel homosexual urlă așa când face sex cu celălalt. Probabil știți că mie nu îmi plac homosexualii de când eram tânără, de fapt nici nu credeam că există. Dar nici chiar atâta, mă gândeam eu zilele din urmă fiindcă alteori e liniștit. E și el șchiop, merge mai greu afară decât mine. Într-una din aceste dimineți cel tânăr a ieșit la volanul mașinii în calea mea, deși era pustiu pe stradă, am impresia că era și bătrânul cu el în dreapta lui. Au ieșit și alți vecini dimineața devreme și s-au purtat ciudat și chiar și patronul obez de la aprozarul stradal din colț mi-a spus săru mâna, deși de obicei nu se uită la mine.
Au fost multe lucruri ciudate. Într-una din nopți mi s-au ars două becuri la rând, ceea ce mi se întâmplă din când în când, destul de des cum zice și maică-mea, mai ales când sunt chinuită, dar nu depinde mine, nu are legătură directă cu oboseala sau lipsa mea de energie, nu vreau să credeți aberații. Apoi iar am fost cam speriată fiindcă s-a lăsat o ceață groasă în zona mea din București, nu mai vedeam blocul din față, fenomen rar la începutul verii. Este și asta adevărat. (Tot în nopțile astea am fost martora unui răsărit de lună absolut roșu-sângeriu, ceea ce e tot un fenomen relativ rar, a fost singura dată în viața mea, cineva din blocul alăturat a făcut o poză parcă de pe balcon). Apoi, după ce s-a lăsat ceața, mi-a fost rău, fiindcă ceața îmi face rău întotdeauna, chiar dacă e toamnă. Peste mintea mea rămăsese numai unul în engleză și mi-a spus că singura stea micuță care mai strălucește deasupra blocului meu e steaua Sirius, deoarece ceea ce gândisem era prea profund și filozofic și greu de înțeles de alții, prin urmare ei pierduseră firul gândurilor mele. M-a băgat în sperieți de fapt, spunea că el este Negru (I am Black) și m-a cam batjocorit. Apoi s-a răspândit ceața și mi-am dat și eu seama că poate mersesem prea departe cu concluziile mele filozofice, dar eram obosită și torturată rău și chiar numai o stea mică mai pâlpâia slab. Apoi am înlocuit becurile.
Una dintre amenințările lor constante, pe lângă cele de moarte, era că oamenii vor să mă bage la balamuc și îmi reeptau de multe ori acest lucru, cu specificarea că vor să mă bage la agitați. În același timp îmi repetau ”Ce ne facem dacă Cristina cheamă salvarea?”. Într-o seară, când era mai rău și se adunaseră din nou tineri care vociferau afară în fața ferestrei (atunci nici nu m-am uitat dacă erau tineri și nici nu am fost atentă ce spuneau cu glas tare), repet, după ce mi-a fost destul de rău și m-au scuipat cu diverse aberații ca întotdeauna, la un moment dat au spus, așa cum fac ei uneori că ”au întors roata”. Roata este o idee a lor, nu a mea, prin care sperie oamenii chinuiți psihiatric, fiindcă exact în acele momente ei lovesc mai tare, pentru ca proștii să creadă că deducția corectă e că roțile mari alcătuite din trupuri și/sau capete de oameni legați de victimă (cum eram eu) sunt întoarse pe dos din direcția lor de rotire și atunci totul cade în capul omului tras pe roată. Această idee de roată este prezentă și într-un cântec celebru al formației Creedence Clearwater Revival (vezi semnificația, etc) , respectiv cântecul Proud Mary. În realitate e o cursă, este o idee de păcălit proștii, foarte complexă. La fel, tot o idee este și aceea că nebunii cum sunt eu trebuie sau pot fi aranjați. Ce înțeleg ei prin aranjare este dificil de spus, dar vă spun sigur că nu există, cel puțin în viața mea, în tot ce am înțeles eu, am văzut că este o minciună la fel cu toate celelalte. Și apoi v-am explicat (și nu e orgoliu) că am fost o femeie perfectă și normală psihic care oricum nu putea și nu avea nevoie să fie aranjată. Acest lucru îl veți înțelege mai bine numai după ce voi termina de scris blogul acesta. Cei care cred că eu aș fi megalomană, etc. sunt doar oameni proști și/sau răi. După ce ei m-au amenințat că au întors roata, au încercat să mă facă să nu mai iau pastilele psihiatrice în acel moment, fiindcă era ora să le iau și eu le-am luat, fiindcă mă simțeam tot mai rău. Nu știu cu precizie dacă apa a fost otrăvită (jur încă o dată că ei îmi iau lucrurile, etc.) sau dacă tocmai după ce am luat pastilele m-au lovit/ futut mai rău, dar oricum, după ce le-am luat, mi s-a făcut atât de rău încât am chemat cu chiu cu vai salvarea. De obicei pastilele psihiatrice nu au acest efect asupra mea, ci îmi calmează organismul, fiindcă din punct de vedere psihic sunt mereu calmă. Puterea conștiinței mele scădea tot mai mult, dar răul fizic (la inimă, abdomen, etc.) era și mai mare, indescriptibil. Spre mirarea și bucuria mea salvarea a venit. M-au întrebat cum mi-e rău și eu am spus că în tot corpul și apoi mi-au cerut să merg cu ei dar numai vag, mai mult insistau că semnez un formular și să scriu eu cu mâna mea că am refuzat internarea, așa cum se făcea la spitalul de psihiatrie, unde, numai la ultimele mele internări, mi-au cerut să semnez că accept internarea și tratamentul, fiindcă așa sunt formalitățile acum, poate nu toți pacienții sunt internați cu forța, cum am fost eu internată inițial. Din păcate eu aveam degetele foarte slăbite și nu mai puteam să îmi controlez mișcarea lor, astfel încât discuția cu cei de la salvare s-a centrat pe rugămintea mea repetată să scrie el textul și eu să semnez și refuzul lui repetat (unul dintre ei). Eu am încercat să le explic că accept tratamentul pe care îl consideră ei adecvat și că accept să merg cu wei dacă ei consideră că trebuie și viața îmi e pericilitată, dar în final au plecat, după ce mi-au lăsat o pastilă mică să o iau. Nu știu ce era și am luat-o...Poate apa era otrăvită, poate nu, cert e că mi-a fost și mai rău după aceea și puteam din nou să mor fiindcă mi-am pierdut parțial conștiența ulterior: mi-am pus proteza să merg la WC și am pus numai un sungur ciorap în loc de patru sau cinci câți trebuie să pun în interior și abia mergeam și puteam să cad rău din picioare, acest lucru mi-l amintesc cu precizie și așa am găsit proteza lângă pat când m-am trezit a doua zi. Ceea ce am mai descoperit în plus a doua zi a fost inexplicabil pentru mine, fiindcă nu știu cu precizie dacă mi-am pierdut conștiența complet încât să fac așa ceva: lângă ușa de la intrare era dezastru -- toate catrafusele de pe raftul cu pantofi vechi, care acum nu mai îmi sunt buni din păcate, erau răscolite și aruncate care încotro. Desigur, tot ce se poate. Vă asigur că ei pot intra și dacă eu dorm cu ușa încuiată și cheia înăuntru, cum s-a întâmplat când am căzut în baie anul trecut 2015 și a venit un bărbat de la deblocări (aveam cheia în broasca de jos și tot era încuiat) și de atunci a rămas o gaură în perete (așa mi-a spus mama, că ăla a băgat un fel de rangă pe acolo și a dat jos ușa și apoi a pus-o la loc ușor). După aceea m-am speriat și mai tare fiindcă am găsit pe masa din bucătărie un plic lăsat de mama (în farfuria rotundă) cu eticheta ”Diverse” lipită pe el și l-am deschis. Înăuntru era și încă mai este un număr de telefon pentru ambulanța socială sector 2 și alte fleacuri care m-au speriat, deși plicul fusese pus acolo probabil mai demult, eu abia atunci l-am găsit.
Cu toate că am scris inițial (acum am modificat) că aceasta e ultima postare din serie, mai am ceva de scrsi și voi continua acum în postarea cu numărul 6, care precis va fi ultima, acum știu sigur. Am avut mai mult de explicat, am vrut să fie totul clar...în caz că interesează pe cineva. Așadar, urmarea în următoarea postare:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_15.html
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
duminică, 10 iulie 2016
miercuri, 6 iulie 2016
Oroare în viața mea, primăvară-vară 2016, partea a patra (234)
Aceasta e urmarea povestirii anterioare, cea de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_27.html
Nu am mai fost lăsată să scriu de mai mult timp. Intenționez să termin povestirea ultimelor luni de suferință, apoi blocul 2, apoi blocul 3 în care sunt acum și apoi restul din ISC și apoi concluzii și completări finale. Asta e. Nu depinde de mine. Dacă aș putea scrie până la capăt și dacă ați citi absolut toată viața mea ați vedea cu certitudine că am fost un om bun și inteligent mereu, că nu am fost nebună, că nu am greșit niciodată și că nu am avut absolut nicio șansă toată viața. Și că tot ce am scris e adevărul și că nu lipsește nimic esențial, în ciuda faptului că am fost supusă la tehnici de tortură, deci inclusiv tehnici de spălare a memoriei. Amintirile din viața personală nu dispar, ele se șterg retrograd, începând cu data de azi înapoi, de pildă nume de persoane cunoscute sau chipurile lor -- dar acesta e un lucru lipsit de importanță. Desigur, tot ce am scris până acum despre ultimele luni e adevărul. Spuneam de exemplu despre micul Marius cu care mama a făcut meditații și despre boala lui renală sau genito-urinară(am scris urinară din greșeală). Am omis să scriu că acel copil mi-a explicat că medicii au spus că e necesară o intervenție chirurgicală, dar numai peste ani. Dar tot ce am scris e curat, clar și adevărat. Cred că vă dați seama că dacă ar fi să scriu absolut totul foarte clar, ar dura 1000 de ani și nu e posibil.
Repet, din nou sunt foarte supărată, pe lângă atâtea lucruri mi s-au luat din nou fotografii din albume, unele cu mine și foști colegi de facultate la sfârșitul facultății...erau deja scanate, dar ei pot să le ia și din calculator, etc. de pildă am stocat în memoria blogurilor mele pe wordpress, cu acces doar pentru mine toate pozele mele, inclusiv cele care sunt lipsă acum -- și apoi am descoperit că cineva a intrat în contul meu și a șters majoritatea pozelor, mai ales cele la care țineam. Nu înțeleg oameni buni de ce mă omorâți, nu am greșit nimic o viață întreagă 45 de ani, nu am uitat nimic, nu am fost nebună niciodată, nu am mințit nimic și nu am ascuns nimic. Ei ce au de ascuns din moment ce mă tratează inuman și pe lângă toate chinurile îmi și iau lucrurile din casă? De filmele foto îmi pare și mai rău, încă mai sper să le găsesc, dacă le voi găsi vă anunț, dar sigur mi le-au luat, am găsit și cutii goale pentru filmele rolă...și șalul de la bunica pus precis în sertar, și obiectele ceramice din biblioteca mea și toate bijuteriile mele de argint, și ciorapii medicinali (acum acum probleme la gleznă dar cucu bani..) și toate multe altele...de ce doamne, asta e inuman! Eu nu am făcut nici cel mai mic rău, absolut sigur, nici măcar neintenționat.
Mai adaug acum la punctul 8, punctul anterior, plus alte chinuri și mizerii create de vecini sau alții în blocul 3 în care mă aflu acum, că odinioară, mai ales în primii ani după ce m-am mutat aici în 2006, au găsit multe chinuri și umilințe la care să mă supună și teroare încontinuu. Una din ideile lor oribile a fost că îmi umblau la dulapul din dormitor când eu plecam de acasă. Este posibil ca ei să fi umblat peste tot, dar ușa din stânga a dulapului mai vechi din dormitor se închidea mai greu și poate ei nu se sinchiseau când plecau să o lase corect închisă. Eu mă întorceam și mă treceau fiori de silă și supărare, căci era mereu semideschisă. O închideam corect de două ori în broască și ea stătea corect. Apoi din nou o găseam deschisă și în mod sigur nu putea fi un fenomen fizic normal. Pe lângă faptul inuman de a mi se lua lucrurile la care țineam, fiarele abjecte îmi și aduceau mizerii în casă. Eu făceam curățenie foarte în amănunt fiindcă odinioară eram suplă și chiar cu numai un picior ștergeam și lustrele din tavan și spălam geamurile toate într-o zi și perdelele toate, ca să nu mai vorbesc de ordine și prafuri. Îmi plăcea, am fost crescută așa. Mi-au luat și această ultimă poate plăcere a vieții ce îmi mai rămăsese. M-au îngrășat și m-au îmbolnăvit. Mă doare totul, mi se umflă picioarele, nu am energie. Odinioară, după numai o săptămână, în mod cu totul inexplicabil prin fenomene fizice normale, erau rulouri de praf peste tot prin colțuri și chiar pe margini pe parchet, iar ușile de la debra, tocurile ușilor și faianța din baie și mașina de spălat mereu curățată de mine la fel cu celelalte lucruri, erau din nou murdare și pline de slin grețos portocaliu-vișiniu. Să nu spuneți că nu credeți, tot restul ce am povestit e adevărul. Admit că praful putea intra (deși era tare mult) însă petele roșii-portocalii în locuri unde nu aveau ce căuta sau unde spălam, nu aveau cum să apară din senin. Și ororile mai mari abia din 2002 au început. La început m-am luptat în zadar și făceam mereu și mereu curat, curățam mereu aceleași uși, dulapuri, parte laterală a mașinii de spălat, faianța care nu avea cum să fie murdară, etc. Apoi a trebuit să abandonez. Zilele astea de exemplu am fost speriată de mirosul clar și puternic de acetonă din dormitor, care nu putea fi de la sine, ca și cum venise o scorpie să îmi verse după dulapuri sau după pat. De asta nu pot fi sigură 100%.
Povestisem despre aventura periculoasă de a merge la Voluntari a doua oară. Mersesem atacată de multe mașini furibunde și transpirând și ca vai de lume. Trecusem prin zona unde locuia Răducan(u) instructorul auto care a abuzat de zonele mele sexuale pentru acel fel de masturbare lângă copaci. Încă le mai țin minte pe fiicele lui Anca și Simona, colege cu mine la grădiniță la care țineam.
9) Cu mama a fost greu și totul a fost foarte greu din primele momente acolo. Au intrat peste mine cu gânduri urâte și absurde și în engleză și în română. La început ăîa în engleză voiau să mă păcăleascîă că vor să mă psih-analizeze, așa fac ei de multe ori, în realitate e doar tortură în aștă limbă, nu în română. Am trecut prin zeci de așa zise psihanalizări și tot nu se satură nici ăia. Avusesem și ciclul menstrual și din lipsă de bani am folosit chioți vechi în loc de tampoane, bine cîă îi aveam și pe ăia. ALtul sau alt aîn română spunea ”UUF! Cum să îi explic eu Cristinei?” Mama mea mă tot pisa cu voce tare la masă despre procesul intentat de consumatori postului național TVR1, fiindcă nu le oferă ce le place și ei sunt obligați să plătească și îmi tot repeta despre Zilele orașului Voluntari, o sărbătoare sau festivitate ce urma să aibă loc în curând și mă invita să ies noaptea pe stradă să văd cum e iluminatul public, de parcă te crezi la Paris. În engleză mă bruscau iar cu ideea că eu am fost mielul lui Dumnezeu dar oamenii nu trebuie să înțeleagă, dar apoi au trecut la idei foarte urâte, morbide și grețoase și toate minciuni sau semiadevăruri, iar eu ripostam în gând sau în șoaptă când nu mă auzea mama, eu spuneam numai adevărul la ceea ce spuneau eu strâmb. Apoi am fost atactă sexual și trupește, chiar și cerebral din ce în ce mai tare, lucruri pe care nu le pot descrie în detaliu. Mama îmi spunea cu voce tare tot felul de mizerii în timp ce luam masa împreună la bucătărie, mă chinuia și mă tracasa înfiorător. Mi-a spus că vine o vreme când toți părinții se satură de copiii lor și că eu trebuie să înțleg asta. Mi-era tot mai rău. Norocul meu a fost pe moment faptul că era 28 mai și era termenul la care chiriașii trebuiau să îmi dea banii. M-a sunat unul din ei și a spus că a doua zi nu poate fiindcă pleacă din oraș și că trebuie să îl întâlnesc în aceeași seară în fața blocului meu. Am fixat întâlnirea la ora 9 seara și apoi, cu chiu cu vai m-am pregătit să plec și am luat și una din broderiile rămase de la mamaia să îmimai bucur ochii cu ea un timp, dacă tot mi se iau lucrurile mereu... Pe drum ne-am întâlnit cu Fana, vecina bătrână și am stat mai mult timp de vorbă cu ea (mai mult mama desigur) și Fana spunea cu mâna pe inimă că ea mereu a fost cumsecade cu maică-mea și a sprijinit-o și ajutat-o. Apoi am trecut pe lângă părculeț, mergând spre șoseaua Andronache și într-adevăr acolo unii serbau Zilele orașului Voluntari cu mult tam-tam. Un tânăr a început să strige tare la trecerea mea ”Panarama dracu!”. Am avut norocul să găsim un taxi liber, care a acceptat să mă ducă pe Moșilor. Dar cum nu avea rest, a trebuit să îi plătesc cu câțiva lei mai mult. El a refuzat să coboare să caute rest la vreun chioșc sau la supermarket, eu aveam bagaj și mi-era tare greu, l-am rugat în zadar. De nu știu câte ori mi-au făcut chestia asta. Un taximetrist din apropiere a refuzat să îi schimbe banii spunând că eu nici nu știu să deschid o portieră a vreunei mașini noi (se blocase) și a demarat în trombă, ca și cum mă ura și mă disprețuia. Între timp unii continuau să intre peste mintea mea cu aberații, de pildă ideea că ei trebuiau să mă chinuiască pe mine ca să poată elibera Voluntariul. În engleză spuneau opusul, îmi aruncau ideea absurdă că țara mea de proști tocmai a pierdut războiul de independență pentru totdeauna.
Va urma continuarea în ultima parte, a 5-a, cu punctul 10, în postarea aceasta:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_10.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_27.html
Nu am mai fost lăsată să scriu de mai mult timp. Intenționez să termin povestirea ultimelor luni de suferință, apoi blocul 2, apoi blocul 3 în care sunt acum și apoi restul din ISC și apoi concluzii și completări finale. Asta e. Nu depinde de mine. Dacă aș putea scrie până la capăt și dacă ați citi absolut toată viața mea ați vedea cu certitudine că am fost un om bun și inteligent mereu, că nu am fost nebună, că nu am greșit niciodată și că nu am avut absolut nicio șansă toată viața. Și că tot ce am scris e adevărul și că nu lipsește nimic esențial, în ciuda faptului că am fost supusă la tehnici de tortură, deci inclusiv tehnici de spălare a memoriei. Amintirile din viața personală nu dispar, ele se șterg retrograd, începând cu data de azi înapoi, de pildă nume de persoane cunoscute sau chipurile lor -- dar acesta e un lucru lipsit de importanță. Desigur, tot ce am scris până acum despre ultimele luni e adevărul. Spuneam de exemplu despre micul Marius cu care mama a făcut meditații și despre boala lui renală sau genito-urinară(am scris urinară din greșeală). Am omis să scriu că acel copil mi-a explicat că medicii au spus că e necesară o intervenție chirurgicală, dar numai peste ani. Dar tot ce am scris e curat, clar și adevărat. Cred că vă dați seama că dacă ar fi să scriu absolut totul foarte clar, ar dura 1000 de ani și nu e posibil.
Repet, din nou sunt foarte supărată, pe lângă atâtea lucruri mi s-au luat din nou fotografii din albume, unele cu mine și foști colegi de facultate la sfârșitul facultății...erau deja scanate, dar ei pot să le ia și din calculator, etc. de pildă am stocat în memoria blogurilor mele pe wordpress, cu acces doar pentru mine toate pozele mele, inclusiv cele care sunt lipsă acum -- și apoi am descoperit că cineva a intrat în contul meu și a șters majoritatea pozelor, mai ales cele la care țineam. Nu înțeleg oameni buni de ce mă omorâți, nu am greșit nimic o viață întreagă 45 de ani, nu am uitat nimic, nu am fost nebună niciodată, nu am mințit nimic și nu am ascuns nimic. Ei ce au de ascuns din moment ce mă tratează inuman și pe lângă toate chinurile îmi și iau lucrurile din casă? De filmele foto îmi pare și mai rău, încă mai sper să le găsesc, dacă le voi găsi vă anunț, dar sigur mi le-au luat, am găsit și cutii goale pentru filmele rolă...și șalul de la bunica pus precis în sertar, și obiectele ceramice din biblioteca mea și toate bijuteriile mele de argint, și ciorapii medicinali (acum acum probleme la gleznă dar cucu bani..) și toate multe altele...de ce doamne, asta e inuman! Eu nu am făcut nici cel mai mic rău, absolut sigur, nici măcar neintenționat.
Mai adaug acum la punctul 8, punctul anterior, plus alte chinuri și mizerii create de vecini sau alții în blocul 3 în care mă aflu acum, că odinioară, mai ales în primii ani după ce m-am mutat aici în 2006, au găsit multe chinuri și umilințe la care să mă supună și teroare încontinuu. Una din ideile lor oribile a fost că îmi umblau la dulapul din dormitor când eu plecam de acasă. Este posibil ca ei să fi umblat peste tot, dar ușa din stânga a dulapului mai vechi din dormitor se închidea mai greu și poate ei nu se sinchiseau când plecau să o lase corect închisă. Eu mă întorceam și mă treceau fiori de silă și supărare, căci era mereu semideschisă. O închideam corect de două ori în broască și ea stătea corect. Apoi din nou o găseam deschisă și în mod sigur nu putea fi un fenomen fizic normal. Pe lângă faptul inuman de a mi se lua lucrurile la care țineam, fiarele abjecte îmi și aduceau mizerii în casă. Eu făceam curățenie foarte în amănunt fiindcă odinioară eram suplă și chiar cu numai un picior ștergeam și lustrele din tavan și spălam geamurile toate într-o zi și perdelele toate, ca să nu mai vorbesc de ordine și prafuri. Îmi plăcea, am fost crescută așa. Mi-au luat și această ultimă poate plăcere a vieții ce îmi mai rămăsese. M-au îngrășat și m-au îmbolnăvit. Mă doare totul, mi se umflă picioarele, nu am energie. Odinioară, după numai o săptămână, în mod cu totul inexplicabil prin fenomene fizice normale, erau rulouri de praf peste tot prin colțuri și chiar pe margini pe parchet, iar ușile de la debra, tocurile ușilor și faianța din baie și mașina de spălat mereu curățată de mine la fel cu celelalte lucruri, erau din nou murdare și pline de slin grețos portocaliu-vișiniu. Să nu spuneți că nu credeți, tot restul ce am povestit e adevărul. Admit că praful putea intra (deși era tare mult) însă petele roșii-portocalii în locuri unde nu aveau ce căuta sau unde spălam, nu aveau cum să apară din senin. Și ororile mai mari abia din 2002 au început. La început m-am luptat în zadar și făceam mereu și mereu curat, curățam mereu aceleași uși, dulapuri, parte laterală a mașinii de spălat, faianța care nu avea cum să fie murdară, etc. Apoi a trebuit să abandonez. Zilele astea de exemplu am fost speriată de mirosul clar și puternic de acetonă din dormitor, care nu putea fi de la sine, ca și cum venise o scorpie să îmi verse după dulapuri sau după pat. De asta nu pot fi sigură 100%.
Povestisem despre aventura periculoasă de a merge la Voluntari a doua oară. Mersesem atacată de multe mașini furibunde și transpirând și ca vai de lume. Trecusem prin zona unde locuia Răducan(u) instructorul auto care a abuzat de zonele mele sexuale pentru acel fel de masturbare lângă copaci. Încă le mai țin minte pe fiicele lui Anca și Simona, colege cu mine la grădiniță la care țineam.
9) Cu mama a fost greu și totul a fost foarte greu din primele momente acolo. Au intrat peste mine cu gânduri urâte și absurde și în engleză și în română. La început ăîa în engleză voiau să mă păcăleascîă că vor să mă psih-analizeze, așa fac ei de multe ori, în realitate e doar tortură în aștă limbă, nu în română. Am trecut prin zeci de așa zise psihanalizări și tot nu se satură nici ăia. Avusesem și ciclul menstrual și din lipsă de bani am folosit chioți vechi în loc de tampoane, bine cîă îi aveam și pe ăia. ALtul sau alt aîn română spunea ”UUF! Cum să îi explic eu Cristinei?” Mama mea mă tot pisa cu voce tare la masă despre procesul intentat de consumatori postului național TVR1, fiindcă nu le oferă ce le place și ei sunt obligați să plătească și îmi tot repeta despre Zilele orașului Voluntari, o sărbătoare sau festivitate ce urma să aibă loc în curând și mă invita să ies noaptea pe stradă să văd cum e iluminatul public, de parcă te crezi la Paris. În engleză mă bruscau iar cu ideea că eu am fost mielul lui Dumnezeu dar oamenii nu trebuie să înțeleagă, dar apoi au trecut la idei foarte urâte, morbide și grețoase și toate minciuni sau semiadevăruri, iar eu ripostam în gând sau în șoaptă când nu mă auzea mama, eu spuneam numai adevărul la ceea ce spuneau eu strâmb. Apoi am fost atactă sexual și trupește, chiar și cerebral din ce în ce mai tare, lucruri pe care nu le pot descrie în detaliu. Mama îmi spunea cu voce tare tot felul de mizerii în timp ce luam masa împreună la bucătărie, mă chinuia și mă tracasa înfiorător. Mi-a spus că vine o vreme când toți părinții se satură de copiii lor și că eu trebuie să înțleg asta. Mi-era tot mai rău. Norocul meu a fost pe moment faptul că era 28 mai și era termenul la care chiriașii trebuiau să îmi dea banii. M-a sunat unul din ei și a spus că a doua zi nu poate fiindcă pleacă din oraș și că trebuie să îl întâlnesc în aceeași seară în fața blocului meu. Am fixat întâlnirea la ora 9 seara și apoi, cu chiu cu vai m-am pregătit să plec și am luat și una din broderiile rămase de la mamaia să îmimai bucur ochii cu ea un timp, dacă tot mi se iau lucrurile mereu... Pe drum ne-am întâlnit cu Fana, vecina bătrână și am stat mai mult timp de vorbă cu ea (mai mult mama desigur) și Fana spunea cu mâna pe inimă că ea mereu a fost cumsecade cu maică-mea și a sprijinit-o și ajutat-o. Apoi am trecut pe lângă părculeț, mergând spre șoseaua Andronache și într-adevăr acolo unii serbau Zilele orașului Voluntari cu mult tam-tam. Un tânăr a început să strige tare la trecerea mea ”Panarama dracu!”. Am avut norocul să găsim un taxi liber, care a acceptat să mă ducă pe Moșilor. Dar cum nu avea rest, a trebuit să îi plătesc cu câțiva lei mai mult. El a refuzat să coboare să caute rest la vreun chioșc sau la supermarket, eu aveam bagaj și mi-era tare greu, l-am rugat în zadar. De nu știu câte ori mi-au făcut chestia asta. Un taximetrist din apropiere a refuzat să îi schimbe banii spunând că eu nici nu știu să deschid o portieră a vreunei mașini noi (se blocase) și a demarat în trombă, ca și cum mă ura și mă disprețuia. Între timp unii continuau să intre peste mintea mea cu aberații, de pildă ideea că ei trebuiau să mă chinuiască pe mine ca să poată elibera Voluntariul. În engleză spuneau opusul, îmi aruncau ideea absurdă că țara mea de proști tocmai a pierdut războiul de independență pentru totdeauna.
Va urma continuarea în ultima parte, a 5-a, cu punctul 10, în postarea aceasta:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_10.html
luni, 27 iunie 2016
Oroare în viața mea: primăvară-vară 2016, partea a treia (233)
Continui azi, 27 iunie 2016, partea a treia a povestirii despre ultimele săptămâni de suferință și tortură. Mai jos linkul spre partea a doua:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_26.html
8) Datorită condițiilor din ce în ce mai dificile și fiindcă la maică-mea cel puțin era răcoare în casă și liniște când ea era plecată sau era în camera ei, am plecat din nou la Voluntari după câteva zile, când iar nu aveam niciun leu. Prima oară când m-am dus fusese noaptea Muzeelor în țară și prin alte țări de asemenea, după cum văzusem pe net și unii montaseră piesa Adam și Eva nu mai știu cum, exact la cimitirul Bellu în acea noapte. A doua oară când am fost la mama, ea îmi tot repeta că vor fi în curând Zilele orașului Voluntari, un eveniment anual în acea comunitate, care ieri nu era încă menționat pe internet, probabil pe 28 mai. Când am plecat din București m-am înbrăcat cu fusta verde cea bună, găsită la mine în dulap. Mi-am luat câteva lucruri în sacoșă. Nu aveam bani să schimb tramvaiul cu maxi taxi la avion, adică la Fundeni cum se spunea pe vremuri, fiindcă acolo începea șoseaua Fundeni, care mergea și la spitalul Fundeni și tot pe acolo, pe ocolite, m-au dus nașu și tata cu mașina la spitalul de psihiatrie în 1992 când m-au închis prima oară. Acum acolo este de mult, un avion, care îmi amintește de numele străzii unde am copilărit în Voluntari, Aurel Vlaicu, personalitate care este din câte am văzut și pe bancnota de 50 de lei din România. A trebuit să merg până la capătul tramvaiului și apoi pe jos. În tramvai lumea era destul de bine îmbărcată și încălțată, până și oamenii din tramvai am constatat că au bani în aparență. Și accesorii (genți, telefoane scumpe, etc.). În spatele tramvaiului era o persoană blondă sau vopsită care era și grasă și semăna puțin cu Francesca Sauka, verișoara mea de a doua, care a refuzat la un moment dat să mai răspundă mailurilor sau telefoanelor mele, până când am renunțat. Intraseră mai demult niște porci peste mintea mea (în ultimii ani), care mi-au lătrat vorbe urâte care pot fi tot minciuni abominabile despre verii mei. Oricum vă spun sigur, repet, absolut tot ce spun ei în vorbe peste mintea mea e minciună (mai ales totul din ultimele luni de tortură) și absolut tot ce am spus eu e adevărul. În ultimele săptămâni și luni au intrat cu câteva vorbe adevărate, numai vreme de vreo câteva ore, restul a fost minciună încontinuu. Despre verii mei îmi spuseseră de vreo câteva ori mai demult că s-au futut împreună și apoi s-au sinucis și că Francisca a fost mai proastă decât mine. Nu cred, pur și simplu nu știu de ce refuză să vorbească cu mine, dar nici ceilalți nu vor să vorbească cu mine deloc. Așa a fost toată viața. Când am ajuns la podul peste calea ferată am fost fericită câteva momente. De atâția ani nu mai m-au lăsat să ies din casă și mi-era tare dor să miros iarba și florile sălbatice...dacă aș fi avut bani aș fi mers până într-un parc, dar abia aveam de pâine. Acum sunt palidă și umflată, obeză și în ultimele 3 luni nu doar că am albit mai rău, dar mi s-au accentuat absolut sigur ridurile la colțul gurii, și de vârstă și tot chinul... Mergând pe lângă pod, am fost de-a dreptul șocată de mirosul frumos al ierbii și floricelelor, deși erau și hârtii igienice folosite multe. Sub pod cineva curăța gunoiul la capătul dinspre oraș, dar erau gunoi mult încă exact la trecerea din București în Voluntari (azi semnalizată), cum fusese și în copilăria mea, când făceam uneori același drum. În oraș unii intraseră peste mine cu ideea că eram un înger printre ei și au continuat să mă lovească cu diferite lucruri mai urâte acolo. Inclusiv în enlgeză. La calea ferată de sub pod mi-era tare greu să trec peste pietrele mari colțuroase și linii, aproape mă împiedicam, nu aveam punct de sprijin. A apărut o femeie cu inimă bună și m-a ajutat și eu i-am mulțumit și am spus să o ajute Dumnezeu. După ce am trecut calea ferată mergeam încet și greu, de căldură, oboseală în trup și mi se tot lipea fusta de proteză și trebuia să o țin cu mâna stângă, ceea ce mi-a atras vorbe rele în minte din partea unora. A fost un adevărat calvar, fiindcă pe strada marginală, în mod de-a dreptul diabolic de ciudat, de parcă aveau ceva cu mine, veneau mereu mașini, una după alta, din spate și din față. Și nu era trotuar și eu mă clătinam, mergând cât mai pe margine pe stânga, oprindu-mă când veneau mașini câte două. După ce am dat primul colț, a fost la fel și abia aveam loc de mașini parcate pe trotuar. Mașinile care treceau pe stradă aproape mă agățau, treceau la câțăva centimetri, deci am riscat moartea, fiindcă eram obosită și puteam cădea. Câinii din curți lătrau urât de tot. Am mers apoi pe Mihai Viteazu, și acolo oamenii aveau casele renovate, dar nu mai erau atâtea mașini. La un moment dat am avut de ales între un câine legat pe trotuar și mersul pe stradă și desigur am ales cel mai mic rău și câinele nu m-a mușcat, dar a lătrat tare, și o mașină a trecut pe lângă mine din nou, în timp ce stăpânul câinelui parcă zâmbea. La colțul străzii mele era staționată o mașină de poliție. Dl. Marinică era la poartă, m-a salutat. Intrând în curte la mama eram așa de obosită încât am avut senzația greșită că îmbrăcasem fusta pe dos și m-am plâns mamei, în timp ce stăteam pe scaunul din curte la masă. Mama spunea să e pe față și s-a aplecat să se uite la fusta mea. În casă am privit și eu cu atenție și am dat-o jos și era pe față. Am povestit aceste detalii deoarece încă un obiect care mi-a fost luat sau a dispărut în ultimele zile a fost fusta aceea, nu știu unde poate fi. Precis nu am aruncat-o, mai am de căutat doar într-un dulap, să văd dacă nu a dosit-o careva pe acolo, eu nu țin minte să o fi pus acolo. Știam că o lăsasem mamei să o spele, fiindcă ea insistă să îi dau hainele la spălat, iar eu din păcate nu am mai avut bani și dero și de curent pentru mașina de spălat. Oricum durerea mea mai mare e că mi-au luat din sertar cărticica de rugăciuni din copilărie, unde aveam și rugăciuni scrise de mâna mea demult...Sau filmele de la toate pozele...
Va urma povestirea mâine, azi nu am mai putut. Oricum mesajul e clar -- vor toți să mă sinucid. Și nu știu ce vor câștiga, că precis nu cireșe sau roșii cum cultiva nașul meu, Dumnezeu să îl ierte, că numai la mai mulți ani după moartea lui au apărut pe piață roșii bune din soiurile lui sau multe cireșe sau vișine cum aveam în copilărie. Voi explica mai clar chestiunea cu filmele. Gândiți-vă că unii rămân fără casă după incendiu sau cutremur etc și pierd totul și apoi trebuie să trăiască din nou, fără bijuterii, poze, etc. Dar asta se întâmplă o dată sau de două ori pentru ei. Dar de ce trebuie eu să mă compar cu ei? De ce să fi fost eu cel mai nenoricit om din lume? Nu am greșit nimic, nu am făcut niciun rău și am făcut numai binele de fapt o viață de om. Și mi-au luat lucrurile începând din 1984! 32 de ani. Oare înțelegeți? Filmele acelea însemnau mult pentru mine -- erau o parte din viața mea, din identitatea mea. Chiar dacă aș fi plecat să trăiesc în Groenlanda, filmele acelea și încă vreo câteva lucruri le-aș fi luat cu mine. Am fost un om, înțelegeți? Un om foarte bun, dar un om normal. De ce o tortură așa inumană? Filmele erau o dovadă că eu le-am trăit și eu le-am făcut, că am fost un om bun și normal și că eram eu în ele. Deci mesajul e clar că îmi vor sinuciderea. Și eu nu mai pot răbda așa ceva. Veniți să faceți percheziție dacă nu mă credeți. Ce puteți inventa? Că le-am aruncat eu ca să mă dau mare sau fiindcă eram nebună?! Va urma.
Nu am mai fost lăsată să scriu de mai mult timp. Intenționez să termin povestirea ultimelor luni de suferință, apoi blocul 2, apoi blocul 3 în care sunt acum și apoi restul din ISC și apoi concluzii și completări finale. Asta e. Nu depinde de mine. Dacă aș putea scrie până la capăt și dacă ați citi absolut toată viața mea ați vedea cu certitudine că am fost un om bun și inteligent mereu, că nu am fost nebună, că nu am greșit niciodată și că nu am avut absolut nicio șansă toată viața. Și că tot ce am scris e adevărul și că nu lipsește nimic esențial, în ciuda faptului că am fost supusă la tehnici de tortură, deci inclusiv tehnici de spălare a memoriei. Amintirile din viața personală nu dispar, ele se șterg retrograd, începând cu data de azi înapoi, de pildă nume de persoane cunoscute sau chipurile lor -- dar acesta e un lucru lipsit de importanță. Desigur, tot ce am scris până acum despre ultimele luni e adevărul. Spuneam de exemplu despre micul Marius cu care mama a focut meditații și despre boala lui renală (am scris urinară din greșeală). Am omis să scriu că acel copil mi-a explicat că medicii au spus că e necesară o intervenție chirurgicală, dar numai peste ani. Dar tot ce am scris e curat, clar și adevărat. Cred că vă dați seama că dacă ar fi să scriu absolut totul foarte clar, ar dura 1000 de ani și nu e posibil. Va urma continuarea în următoarea postare:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_26.html
8) Datorită condițiilor din ce în ce mai dificile și fiindcă la maică-mea cel puțin era răcoare în casă și liniște când ea era plecată sau era în camera ei, am plecat din nou la Voluntari după câteva zile, când iar nu aveam niciun leu. Prima oară când m-am dus fusese noaptea Muzeelor în țară și prin alte țări de asemenea, după cum văzusem pe net și unii montaseră piesa Adam și Eva nu mai știu cum, exact la cimitirul Bellu în acea noapte. A doua oară când am fost la mama, ea îmi tot repeta că vor fi în curând Zilele orașului Voluntari, un eveniment anual în acea comunitate, care ieri nu era încă menționat pe internet, probabil pe 28 mai. Când am plecat din București m-am înbrăcat cu fusta verde cea bună, găsită la mine în dulap. Mi-am luat câteva lucruri în sacoșă. Nu aveam bani să schimb tramvaiul cu maxi taxi la avion, adică la Fundeni cum se spunea pe vremuri, fiindcă acolo începea șoseaua Fundeni, care mergea și la spitalul Fundeni și tot pe acolo, pe ocolite, m-au dus nașu și tata cu mașina la spitalul de psihiatrie în 1992 când m-au închis prima oară. Acum acolo este de mult, un avion, care îmi amintește de numele străzii unde am copilărit în Voluntari, Aurel Vlaicu, personalitate care este din câte am văzut și pe bancnota de 50 de lei din România. A trebuit să merg până la capătul tramvaiului și apoi pe jos. În tramvai lumea era destul de bine îmbărcată și încălțată, până și oamenii din tramvai am constatat că au bani în aparență. Și accesorii (genți, telefoane scumpe, etc.). În spatele tramvaiului era o persoană blondă sau vopsită care era și grasă și semăna puțin cu Francesca Sauka, verișoara mea de a doua, care a refuzat la un moment dat să mai răspundă mailurilor sau telefoanelor mele, până când am renunțat. Intraseră mai demult niște porci peste mintea mea (în ultimii ani), care mi-au lătrat vorbe urâte care pot fi tot minciuni abominabile despre verii mei. Oricum vă spun sigur, repet, absolut tot ce spun ei în vorbe peste mintea mea e minciună (mai ales totul din ultimele luni de tortură) și absolut tot ce am spus eu e adevărul. În ultimele săptămâni și luni au intrat cu câteva vorbe adevărate, numai vreme de vreo câteva ore, restul a fost minciună încontinuu. Despre verii mei îmi spuseseră de vreo câteva ori mai demult că s-au futut împreună și apoi s-au sinucis și că Francisca a fost mai proastă decât mine. Nu cred, pur și simplu nu știu de ce refuză să vorbească cu mine, dar nici ceilalți nu vor să vorbească cu mine deloc. Așa a fost toată viața. Când am ajuns la podul peste calea ferată am fost fericită câteva momente. De atâția ani nu mai m-au lăsat să ies din casă și mi-era tare dor să miros iarba și florile sălbatice...dacă aș fi avut bani aș fi mers până într-un parc, dar abia aveam de pâine. Acum sunt palidă și umflată, obeză și în ultimele 3 luni nu doar că am albit mai rău, dar mi s-au accentuat absolut sigur ridurile la colțul gurii, și de vârstă și tot chinul... Mergând pe lângă pod, am fost de-a dreptul șocată de mirosul frumos al ierbii și floricelelor, deși erau și hârtii igienice folosite multe. Sub pod cineva curăța gunoiul la capătul dinspre oraș, dar erau gunoi mult încă exact la trecerea din București în Voluntari (azi semnalizată), cum fusese și în copilăria mea, când făceam uneori același drum. În oraș unii intraseră peste mine cu ideea că eram un înger printre ei și au continuat să mă lovească cu diferite lucruri mai urâte acolo. Inclusiv în enlgeză. La calea ferată de sub pod mi-era tare greu să trec peste pietrele mari colțuroase și linii, aproape mă împiedicam, nu aveam punct de sprijin. A apărut o femeie cu inimă bună și m-a ajutat și eu i-am mulțumit și am spus să o ajute Dumnezeu. După ce am trecut calea ferată mergeam încet și greu, de căldură, oboseală în trup și mi se tot lipea fusta de proteză și trebuia să o țin cu mâna stângă, ceea ce mi-a atras vorbe rele în minte din partea unora. A fost un adevărat calvar, fiindcă pe strada marginală, în mod de-a dreptul diabolic de ciudat, de parcă aveau ceva cu mine, veneau mereu mașini, una după alta, din spate și din față. Și nu era trotuar și eu mă clătinam, mergând cât mai pe margine pe stânga, oprindu-mă când veneau mașini câte două. După ce am dat primul colț, a fost la fel și abia aveam loc de mașini parcate pe trotuar. Mașinile care treceau pe stradă aproape mă agățau, treceau la câțăva centimetri, deci am riscat moartea, fiindcă eram obosită și puteam cădea. Câinii din curți lătrau urât de tot. Am mers apoi pe Mihai Viteazu, și acolo oamenii aveau casele renovate, dar nu mai erau atâtea mașini. La un moment dat am avut de ales între un câine legat pe trotuar și mersul pe stradă și desigur am ales cel mai mic rău și câinele nu m-a mușcat, dar a lătrat tare, și o mașină a trecut pe lângă mine din nou, în timp ce stăpânul câinelui parcă zâmbea. La colțul străzii mele era staționată o mașină de poliție. Dl. Marinică era la poartă, m-a salutat. Intrând în curte la mama eram așa de obosită încât am avut senzația greșită că îmbrăcasem fusta pe dos și m-am plâns mamei, în timp ce stăteam pe scaunul din curte la masă. Mama spunea să e pe față și s-a aplecat să se uite la fusta mea. În casă am privit și eu cu atenție și am dat-o jos și era pe față. Am povestit aceste detalii deoarece încă un obiect care mi-a fost luat sau a dispărut în ultimele zile a fost fusta aceea, nu știu unde poate fi. Precis nu am aruncat-o, mai am de căutat doar într-un dulap, să văd dacă nu a dosit-o careva pe acolo, eu nu țin minte să o fi pus acolo. Știam că o lăsasem mamei să o spele, fiindcă ea insistă să îi dau hainele la spălat, iar eu din păcate nu am mai avut bani și dero și de curent pentru mașina de spălat. Oricum durerea mea mai mare e că mi-au luat din sertar cărticica de rugăciuni din copilărie, unde aveam și rugăciuni scrise de mâna mea demult...Sau filmele de la toate pozele...
Va urma povestirea mâine, azi nu am mai putut. Oricum mesajul e clar -- vor toți să mă sinucid. Și nu știu ce vor câștiga, că precis nu cireșe sau roșii cum cultiva nașul meu, Dumnezeu să îl ierte, că numai la mai mulți ani după moartea lui au apărut pe piață roșii bune din soiurile lui sau multe cireșe sau vișine cum aveam în copilărie. Voi explica mai clar chestiunea cu filmele. Gândiți-vă că unii rămân fără casă după incendiu sau cutremur etc și pierd totul și apoi trebuie să trăiască din nou, fără bijuterii, poze, etc. Dar asta se întâmplă o dată sau de două ori pentru ei. Dar de ce trebuie eu să mă compar cu ei? De ce să fi fost eu cel mai nenoricit om din lume? Nu am greșit nimic, nu am făcut niciun rău și am făcut numai binele de fapt o viață de om. Și mi-au luat lucrurile începând din 1984! 32 de ani. Oare înțelegeți? Filmele acelea însemnau mult pentru mine -- erau o parte din viața mea, din identitatea mea. Chiar dacă aș fi plecat să trăiesc în Groenlanda, filmele acelea și încă vreo câteva lucruri le-aș fi luat cu mine. Am fost un om, înțelegeți? Un om foarte bun, dar un om normal. De ce o tortură așa inumană? Filmele erau o dovadă că eu le-am trăit și eu le-am făcut, că am fost un om bun și normal și că eram eu în ele. Deci mesajul e clar că îmi vor sinuciderea. Și eu nu mai pot răbda așa ceva. Veniți să faceți percheziție dacă nu mă credeți. Ce puteți inventa? Că le-am aruncat eu ca să mă dau mare sau fiindcă eram nebună?! Va urma.
Nu am mai fost lăsată să scriu de mai mult timp. Intenționez să termin povestirea ultimelor luni de suferință, apoi blocul 2, apoi blocul 3 în care sunt acum și apoi restul din ISC și apoi concluzii și completări finale. Asta e. Nu depinde de mine. Dacă aș putea scrie până la capăt și dacă ați citi absolut toată viața mea ați vedea cu certitudine că am fost un om bun și inteligent mereu, că nu am fost nebună, că nu am greșit niciodată și că nu am avut absolut nicio șansă toată viața. Și că tot ce am scris e adevărul și că nu lipsește nimic esențial, în ciuda faptului că am fost supusă la tehnici de tortură, deci inclusiv tehnici de spălare a memoriei. Amintirile din viața personală nu dispar, ele se șterg retrograd, începând cu data de azi înapoi, de pildă nume de persoane cunoscute sau chipurile lor -- dar acesta e un lucru lipsit de importanță. Desigur, tot ce am scris până acum despre ultimele luni e adevărul. Spuneam de exemplu despre micul Marius cu care mama a focut meditații și despre boala lui renală (am scris urinară din greșeală). Am omis să scriu că acel copil mi-a explicat că medicii au spus că e necesară o intervenție chirurgicală, dar numai peste ani. Dar tot ce am scris e curat, clar și adevărat. Cred că vă dați seama că dacă ar fi să scriu absolut totul foarte clar, ar dura 1000 de ani și nu e posibil. Va urma continuarea în următoarea postare:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016.html
duminică, 26 iunie 2016
Oroare în viața mea: primăvară-vară 2016, partea a doua (postarea 232 în acest moment :(
Continuare a povestirii de ieri:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016.html
5) Spre sfârșitul lunii mai am rămas din nou fără bani deloc, cum mi s-a întâmplat mereu. Deisgur că mama dă vina pe faptul că eu fumez, că altfel aș fi avut bani, dar nu are dreptate. Din suma de 1200 lei nu mi-ar fi rămas oricum, poate voi explica mai clar în altă postare, deși unii au intrat peste mintea mea că ei au calculat totul până la ultimul leu. Nu mai aveam bani de hrană, probabil iar am mâncat pâine cu apă dar nu mai aveam nici de așa ceva și nici un leu de țigări și mi-era rău. Înainte de acest moment, timp de vreo 2 săptămâni mama îmi spusese să merg la ea, insista să stau la ea vreo câteva zile și eu am refuzat, fiindcă o suport foarte greu. Până și când vine la mine e tare greu. Dacă înfulec ceva la bucătărie (din ce îmi aduce ea), vorbește tot timpul să mi se pună rău mâncarea. (Tata spunea că la masă nu se vorbește și eu eram de acord cu el). Se duce la WC să se pișe (așa zice ea) și se screme de două-trei ori să facă câteva picături, și în același timp vorbește și mă întreabă câteva lucruri câteva lucruri cu ușa deschisă. (Nu știu de ce, poate nu are intenții rele). Face scandal de multe ori (nervi și discuții) și eu nu o pot calma orice aș zice sau oricât i-aș da dreptate sau oricât tac. Eu nu o provoc niciodată. După ce se răcorește de nervi (făcea și mai urât când nu fumam în 2005-2007 și erau și bani atunci, dar ea tot făcea mereu scandal, eram și slabă și făceam toată treaba din casă singură) după aceea se destinde și zâmbește calm și fericită de parcă a trecut de un hop. Sunt condamnată de mult la sărăcie grea și ziolare totală, ea e singurul meu suport. Dar mă chinuie mereu, deci nu puteam merge la ea în vizită. Verii mei nu îmi scriu nici măcar un sms și refuză să vorbească cu mine. Societatea m-a obligat și s-o port în cârcă oarecum pe maică-mea, după tot ce am îndurat din 84. Verific cutia poștală și mailul pe calculator zi de zi și nu primesc niciun semn de viață din partea nimănui. Verișoara mea Irina s-a mutat din București îanpoi la Sibiu. I-a trimis o vedere mamei mele din Spania mai demult și cât timp a stat aici pe mama o vizita. Sunt unele guri rele care spuneau pe mintea mea că am fost sacrificată ca familia Șerban să își crească copilul (ceea ce nu cred) sau alții spun că am fost eu sacrificată pentru ca alte femei din țara asta să aibă ele tot ce vor, inclusiv copii (asta e discutabil, nu cred că e chiar așa sau numai asta). Mama a mers în ultimele luni la familia Șerban (vărul ei Ovidiu) din Pipera, care a avut mereu bani, fiind fiu de preot, etc. să îi viziteze, uneori cu Irina, alteori singură și de câteva ori ca să aibă grijă de mama bătrână a soției lui Ovidiu. Uneori contra cost. În ultimele săptămâni mama mi-a explicat, că având ea aproape 69 de ani și datorită restructurărilor în Europa (târgul de lângă Voluntari), ea își va pierde serviciul, o dau afară. Și mi-a spus că familia Șerban i-a oferit o slujbă contra unei sume frumușele de bani să meargă la ei să aibă grijă de bătrână. După câteva săptâmâni acei oameni s-au răzgândit. Nu știu ce va fi, dar mă tem că mă vor obliga să mă sinucid, că banii nu au cum să ajungă. Nu mă pot muta cu ea, pe lângă faptul că mă chinuie e și foarte cicălitoare și ce voi mai povesti. Cum spuneam eram fără bani și începusem să mă siomt rău de căldură, zgomote, lipsuri diverse, astfel încât am hotărât pe la 9-10 seara să merg la Voluntari, măcar pentru o singură țigară și un pic de liniște în casă după ce mama tace. Am telefonat la ea timp de vreo oră și nu a răspuns, telefonul era închis. Am riscat să mă duc, fiindcă mi-era rău și speram să o pot trezi dacă doarme, să îmi plătească cursa de taxi, cum a făcut și în alte dăți și cum îmi promisese în acele zile, în caz că mă duceam. Am ajuns acolo după ora 11 noaptea, dar nu era încă 11 jumătate, așa țin minte. Mama de obicei ațipea pe la 8-9 și se scula pe la 10 să se mai uite la tv. Am bătut în poartă în draci degeaba. Oamenii de acolo nu au sonerii la poartă și nici ea. Am telefonat de mai multe ori la Mădălina, vecina care are o cameră din casa noastră și nu mi-a răspuns, deși ei mereu se culcau târziu, fiind tineri. M-am dus și am bătut și am strigat tare la dl. Marinică, vecinul celălalt al mamei, care mereu vine pe la ea sau care o invită la ei la o țuică sau vin. (mama a cam început să tragă la măsea și mie mi-e milă totuși). Deși era lumină în camera din față și câinii lătrau tare, nici ei nu mi-au răspuns. Am și telefonat pe mobilul soției lui în zadar. M-am dus și am bătut și am strigat și la fosta noastră casă, acum reconstruită, unde stă fiul dlui Marinică și nepoțica. Nașii mei aveau sonerie, ei nu. Șoferul în final a plecat, luând în mașină o persoană care ședea pe o bancă pe strada mamei, după ce m-a muștruluit și m-a cam înjurat, nici nu mai țin minte cum. Oricum nu a fost foarte rău. E singura dată din viață când nu am putut plăti cursa. Rămasă singură în noapte și răcoare m-am dus la Fana, vecina care avusese grijă de grădina mamei într-o vreme, cu care mama s-a certat și i-a luat cheile înapoi. Culmea e că mama a găsit cheile Fanei undeva în grădină în ultimele zile, după vizita mea la ea. Din păcate, din cauza iritării și întunericului am confundat poarta Fanei cu alta și am strigat și bătut în zadar, de mă dureau palmele. Din fericire după un timp a ieșit Mihaela, fata Fanei la poartă, în pijama. M-a ajutat. Copilul ei a sărit gardul la mama și i-a bătut și a strigat la fereastră până când mama s-a trezit. Erau unii răi în București care intrau pe mintea mea cu ideea că eu trebuie să înțeleg că trebuie să mă mut cu mama și s-o las pe mama să mă omoare, ca să trăiască ei. Repet, moartea mea nu cred că le-ar folosi. În cele câteva zile cât am stat acolo maam a fost cumsecade și bună. În noaptea aceea mi-a dat puțină mâncare și vreo două țigări și după aceea a făcut patul pentru mine, dar plapuma adusă de vărul meu Cosmin din Colun era plină de molii și deja roasă. Mi-a dat alta, mai avea cel puțin încă una din cele vreo 4 la un moment dat, printre care era și plapuma mea, pe care ea a luat-o de la mine din București acolo. Atunci am fost la mama îmbrăcată cu unica mea fustă maro și cam groasă pentru vară, veche din 2000-2002, care și ea începuse să aibă găuri de uzură. M-am plâns că nu am ce purta vara și nu vreau să stau închisă în casă și ea mi-a promis că vom merge la Europa să îmi iau vreo două-trei lucruri ieftine de purtat peste două zile, că ea va da o parte din bani și eu urmează să îi dau înapoi o parte după ce iau chiria la sfârșitul lunii. Într-adevăr am fost acolo și mi-am luat două fuste foarte ieftine și o bustieră, ca să nu ies pe stradă cu sânii atârnând. Ne-a dus dl Marinică cu mașina lui, și la dus și la întors. Mi-am mai luat și două bluze de vară. Oricum la Bucur Obor, care e de fapt magazin de cartier periferic, prețurile la fuste erau 180 de lei, de 5-6 ori mai mari ca acolo. Bluzele la fel. Eu nu mă puteam atinge de nimic. A rămas ca mama să îmi cumpere a doua zi o fustă care era mult mai bună decât cele două deja luate, pe care am găsit-o mai târziu, fiindcă primele două erau prea lungi și strâmte, dar nu am avut de ales. M-am întors în București cu mijloace de transport în comun desigur. În aceeași zi au început să mă scuipe unii peste mintea mea cu multe amenințări de moarte, minciuni și aberații, cum făceau ei uneori, dar foarte urât. Încontinuu. Plus chiuveta, plus celelalte torturi...A doua zi abia am convins-o pe mama la telefon să îmi cumpere acea fustă promisă. Desigur, ulterior i-am dat banii, dar și ea mi-a dat 200 lei (după ce am luat chiria) să îmi iau și niște teniși sau sandale, că nici încălțăminte de vară nu am de mult timp. Căutând în dulap am găsit o fustă verde mai veche, de vară, nepurtată, probabil tot un dar de la mama. Când am fost la Voluntari, mama purta în casă haine vechi de la mine, găurite ca vai de lume și ele, la fel ca mine în casă. Și ea a depus grăsime pe burtă. Apoi m-a vizitat iar și eu i-am oferit ei fusta aceea găsită în dulap, de milă că oricum nici ea nu prea are și fiindcă credeam că nu îmi e bună. Ea mi-a cerut să o încerc și când am pus-o pe mine îmi venea perfect și mama a insistat să o port eu. Era oricum mai bună decât celelalte. La ea acasă mama nu avea doar molii în plapumă ci și păianjeni negri mari pe tavan și pânze de păianjen la colțurile ușii de la dormitorul ei. Când a venit la București din nou, mi-a adus un cadou frumos -- o pereche de pantaloni de vară albaștri, din cei cu șnur, de pânză topită, de care unii spun că sunt pentru nebune, dar buni de căldură și care se decolorează rău la spălat.
6) Revenind în București din Voluntari, oamenii răi au început să mă scuipe cu gânduri extrem de morbide peste mintea mea. Voi nota aici câteva dintre ele (erau mii cu totul în aceste săptămâni de tortură și medicamentele psihiatrice nu mai au efect asupra lor și nici asupra fututului de mult, dar cel puțin îmi calmează oarecum organismul, trupul greu încercat. Sunt foarte grasă (127 kg), de vreo doi ani nu mai am șolduri (aripioare) și burta mea e imensă, mi se pare că e mai umflată pe dreapta, în zona ficatului. Am avut probleme fizice monstruoase (umflarea picioarelor -- de fapt tromboză venoasă gravă uneori -- probleme digestive cât cuprinde, greață, colici oribile, balonare chiar mai mare uneori, mâncărimi groaznice (prurit) pentru care mi s-a dat doar antialergic, sete până la 16 litri de apă pe zi, deși nu credeți, foame înfiorătoare, mai mult decât puteți să vă imaginați, etc. nu știu dacă voi apuca să mai descriu în viitor, scurgeri albastre mai ales în zona ganglionilor inghinali sau venelor, dureri și crampe musculare puternice, dureri de cap, scaun segmentat sau foarte subțire, rar cu sânge ) o parte din aceste probleme au fost și în ultimele săptămâni. De fapt m-au și otrăvit, am găsit melci lipiți de salată sau nisip în hrana semipreparată de la Mega Image, unde de patru ori am nimerit și hrană absolut cert amară tare din care am înghițit fără să știu (deci evident un fel de otravă) în alimentele pe care le cumpăram eu de obicei, fiind mai ieftine! E monstruos, mă omoară lent fără nicio vină și în torturi groaznice și oribile. Am cerut ajutorul medical în zadar. Orice, ei neagă adevărul și nu mi-au dat tratament, în afară de pastile pentru stomac și Lipantil pentru grăsimi crescute în sânge. Cum de vreun an am și neuropatie periferică, mi-au dat și Milgamma care nu se compensează fiindcă chipurile nu am diabet, deși am băut peste 10 litri de apă de mai multe ori...Și mi s-a dat Movalis pentru durerile de coloană vertebrală din timpul nopții. Și medicamentele costă. Încă o dată, repet: Despre ceea ce unii numesc în mod greșit ”somatizare” în boala așa zis psihică. Acesta e un eufemism. Înseamnă de fapt să fii chinuit sexual de la distanță (unicul simptom real în tinerețe de fapt) până când îți mănâncă oamenii răi corpul, și mai ales organele interne, nu doar sexul. Medicamentele psihiatrice te protejează la început de orori sexuale. După mulți ani își pierd efectul. Somatizare înseamnă tulburări fizice grave uneori și faptul că medicii nu dau tratament decât puțin pentru boala fizică și mai înseamnă să fii otrăvit cu alimente cumpărate la magazin, absolut cert pot spune că nu aveam amar în gură și erau ele amare de exemplu. Erau exact alimentele pe care le luam eu de obicei, fiind mai ieftine, sau cele la reducere, fiind expirate sau aproape expirate. Precis nu erau amare fiindcă erau vechi, ci fiindcă cineva le otrăvise intenționat. Mi s-a întâmplat și asta de mai multe ori.
7) Câteva din gândurile lor monstruoase cu care m-au chinuit le voi nota aici. Când m-am întors din prima mea recentă vizită în Voluntari au început să se ia de mine încontinuu. Cu gânduri în limba română. Întunecate și rele. Nici azi nu s-au oprit deși deocamadată e mai bine, încă mă amenință că poporul vrea să mă bage la balamuc sau la sanatoriu, etc., etc. Încontinuu mi-au spus numai minciuni și lucruri imposibile. Că poporul mă urăște (?! e imposibil), că poporul crede că eu Cristina sunt altcineva, nu cine sunt cu adevărat, că poporul crede că eu sunt exact opusul a ceea ce sunt. Că eu Cristina am avut o bunătate patologică (nu există bunătate patologică și orice om inteligent este un om bun). În curtea blocului urla unul cu voce tare, scandând cuvintele: ”Mai rău de atât nu se poate” și altul răspundea peste mintea mea ”O să le arăt eu că se poate și mai rău”: Încă de atunci unii sugerau că ei scuipă gânduri negative peste mintea mea ca să păcălească poporul că eu aș fi rea sau idioată sau nebună și că eu sunt cea care vrea să facă rău altora sau eu am făcut rău altora în trecut. Sau că am nu știu ce putere în sensul acesta. Enumăr câteva dintre aceste gânduri, pe care unii oameni răi le repetau foarte des peste mintea mea: stai liniștit că nimeni nu o să înțeleagă (? cine să stea liniștit?), o să îi distrug pe toți, din punctul meu de vedere poate să se ducă totul dracu, înțelegi acum?, înțelegi ce ai făcut?, când am înțeles ce am făcut m-am îngrozit/ mi-a venit să urlu/ mi s-a ridicat părul pe mine, înțelegi acum ce trebuie să faci?, mie îmi vine să urlu, iartă-ne Cristina (ca și cum unora le era frică de mine sau naiba știe ce voiau să sugereze), dacă nu taci din gură pierdem totul, adio Cristina (de vreo 5-6 ori pe zi), stimată doamnă....etc. (ăștia cu stimată doamnă au început când m-am dus a doua oară la Voluntari spunând aberații și au continuat multe zile până când în final au spus stimată doamnă poporul român e un popor de nebuni și noi nu avem ce face, etc. Alte gânduri ale lor au fost: Cristina te iubesc (?!) dar nu sunt de acord cu ce vrei tu să faci (Niciodată nu am fost vicleană și nu am avut planuri/intenții ascunse), trebuie să o înghițim și pe asta (când am ieșit pe stradă și oamenii erau amenințători cum voi povesti, ca și cum ei sunt balaur cu mai multe capete), nu are dreptate, hai mai dă-o dracu, fugi de-aici că cine ar crede așa ceva, acum încearcă să o zidească, lumea crede că tu ești strigoi, să o ia dracu, fato trebuie să te fuți (pe 1 Mai a fost Paștele Ortodox și m-am întâlnit cu Irina de la Constanța, care a fost drăguță și mi-a adus undeva lângă Foișor că ea refuză să intre la mine în casă, ca și toți ceilalți, dar mi-a adus alimente și m-am bucurat, e greu când nu ai bani. Nu știu de ce ea m-a luat cu ”fato” încât când mi se aruncau vorbe cu fato mă gândeam fără să vreau la ea, dar nu înseamnă că ea era), alte gânduri erau fato asta ți-a fost soarta, stimată doamnă acum vă vom omorî (înainte ca ei să mă lovească mai monstruos), nebuna aia are dreptate, nebuna aia tot n-a înțeles, asta se întoarce și din mormânt, sunt Pittiș..., votez pentru, lumea trebuie să creadă că a fost război, poporul de rând nu trebuie să înțeleagă, lumea nu trebuie să înțeleagă adevărul despre România, că eu Cristina aș fi singurul om normal din România, ți-au pus tot pământul pe umeri și de aia a trebuit să intervenim noi, țara ta de tâmpiți tocmai a pierdut războiul de independență pentru totdeauna, Cristina, faptul că tu nu ai greșit nimic nu îți dă dreptul să spui adevărul, în România numai copii au dreptul să spună adevărul, etc. Au mai fost multe gânduri macabre și grețoase și amenințări de moarte sau rău mereu, plus aberații, lucruri complet ilogice. În plus, mai ales după a doua mea vizită la Voluntari m-au atacat cu multe gânduri în limba engleză, simultan cu cele în română. Că puternica Franță a capitulat, China și-a luat toate măsurile de precauție (era o chinezoaică sau asiatică într-o dimineață în calea mea pe stradă și ăia chiar atunci au zis aceste vorbe despre China), unde o să fie următorul cutremur?, că eu aș fi un geniu cu origini proletare/ modeste (grassroots genius), că maică-mea e regina lor foarte rea, că trebuiau să mă chinuiască că altfel nu puteau să elibereze Voluntariul, și multe alte aberații sau minciuni cu adevărat oribile, nu precum cele notate aici, pe care între timp, cum voi povesti, am reușit să le uit. Altă chestie era că ei mă numeau încuiată spunând că pentru ei încuiații sunt cei care nu percep gândurile altora cum fusesem eu până la 35 de ani și eventual, ca în Harry Potter, ei nu au cum să facă vrăji, nu au puteri ca ei. Mi-au mai spus că părinții tăi Cristina au fost idioți, fiindcă ei credeau că dacă cresc o încuiată....nu am înțeles restul propoziției, de multe ori spuneau jumătăți de propoziție. Uneori repetau nume din trecutul meu, inclusiv Popa, numele verilor mei de la Sibiu și spuneau că ei votează pentru/împotrivă. Eu am ripostat cu adevărul la toate minciunile lor, am ripostat cu glas tare între patru pereți (nu cât să audă vecinii) sau în gând, dar mereu în limba română, numai de câteva ori în engleză. Au fost unii în franceză peste mintea mea, dar foarte puțin. Alții spuneau că Cristina, eu, nu știe nimic, ea nu a înțeles nimic. Adesea e câte unul peste mintea mea cu gânduri în română care îmi spune ”proasto” mereu. Am întrebat de ce și a zis că el/ea așa spune tuturor femeilor. Altul spunea că el are ochi peste tot și ca dovadă îmi spunea că sunt furnici pe tavan unde eu nici nu privisem și ele chiar erau acolo, așa cum fuseseră furnici pe tavanul meu înainte de cutremurul mare din Japonia, absolut sigur. Acum erau trei sau patru. Și mai straniu a fost când mi-a arătat niște gâze foarte mici pe parchet, într-un colț ascuns. De fapt mai straniu e cu furnicile, că gâzele puteau să le pună acolo așa cum mi-au luat lucruri din casă, dar furnicile cum le-au pus pe tavan? Jur că e adevărat, deși unii poate în mod cert nu mă cred. Nu știu nici acum dacă ăștia sunt femei sau bărbați. Alte chestii de ale lor: o să ajungem din nou la noapte bună copii, o să ajungem din nou la triunghiul Bermudelor și OZNuri, etc.
8) Datorită condițiilor din ce în ce mai dificile și fiindcă la maică-mea cel puțin era răcoare în casă și liniște când ea era plecată sau era în camera ei, am plecat din nou la Voluntari după câteva zile, când iar nu aveam niciun leu. Prima oară când m-am dus fusese noaptea Muzeelor în țară și prin alte țări de asemenea, după cum văzusem pe net și unii montaseră piesa Adam și Eva nu mai știu cum, exact la cimitirul Bellu în acea noapte. Va urma în curând continuarea.
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_27.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016.html
5) Spre sfârșitul lunii mai am rămas din nou fără bani deloc, cum mi s-a întâmplat mereu. Deisgur că mama dă vina pe faptul că eu fumez, că altfel aș fi avut bani, dar nu are dreptate. Din suma de 1200 lei nu mi-ar fi rămas oricum, poate voi explica mai clar în altă postare, deși unii au intrat peste mintea mea că ei au calculat totul până la ultimul leu. Nu mai aveam bani de hrană, probabil iar am mâncat pâine cu apă dar nu mai aveam nici de așa ceva și nici un leu de țigări și mi-era rău. Înainte de acest moment, timp de vreo 2 săptămâni mama îmi spusese să merg la ea, insista să stau la ea vreo câteva zile și eu am refuzat, fiindcă o suport foarte greu. Până și când vine la mine e tare greu. Dacă înfulec ceva la bucătărie (din ce îmi aduce ea), vorbește tot timpul să mi se pună rău mâncarea. (Tata spunea că la masă nu se vorbește și eu eram de acord cu el). Se duce la WC să se pișe (așa zice ea) și se screme de două-trei ori să facă câteva picături, și în același timp vorbește și mă întreabă câteva lucruri câteva lucruri cu ușa deschisă. (Nu știu de ce, poate nu are intenții rele). Face scandal de multe ori (nervi și discuții) și eu nu o pot calma orice aș zice sau oricât i-aș da dreptate sau oricât tac. Eu nu o provoc niciodată. După ce se răcorește de nervi (făcea și mai urât când nu fumam în 2005-2007 și erau și bani atunci, dar ea tot făcea mereu scandal, eram și slabă și făceam toată treaba din casă singură) după aceea se destinde și zâmbește calm și fericită de parcă a trecut de un hop. Sunt condamnată de mult la sărăcie grea și ziolare totală, ea e singurul meu suport. Dar mă chinuie mereu, deci nu puteam merge la ea în vizită. Verii mei nu îmi scriu nici măcar un sms și refuză să vorbească cu mine. Societatea m-a obligat și s-o port în cârcă oarecum pe maică-mea, după tot ce am îndurat din 84. Verific cutia poștală și mailul pe calculator zi de zi și nu primesc niciun semn de viață din partea nimănui. Verișoara mea Irina s-a mutat din București îanpoi la Sibiu. I-a trimis o vedere mamei mele din Spania mai demult și cât timp a stat aici pe mama o vizita. Sunt unele guri rele care spuneau pe mintea mea că am fost sacrificată ca familia Șerban să își crească copilul (ceea ce nu cred) sau alții spun că am fost eu sacrificată pentru ca alte femei din țara asta să aibă ele tot ce vor, inclusiv copii (asta e discutabil, nu cred că e chiar așa sau numai asta). Mama a mers în ultimele luni la familia Șerban (vărul ei Ovidiu) din Pipera, care a avut mereu bani, fiind fiu de preot, etc. să îi viziteze, uneori cu Irina, alteori singură și de câteva ori ca să aibă grijă de mama bătrână a soției lui Ovidiu. Uneori contra cost. În ultimele săptămâni mama mi-a explicat, că având ea aproape 69 de ani și datorită restructurărilor în Europa (târgul de lângă Voluntari), ea își va pierde serviciul, o dau afară. Și mi-a spus că familia Șerban i-a oferit o slujbă contra unei sume frumușele de bani să meargă la ei să aibă grijă de bătrână. După câteva săptâmâni acei oameni s-au răzgândit. Nu știu ce va fi, dar mă tem că mă vor obliga să mă sinucid, că banii nu au cum să ajungă. Nu mă pot muta cu ea, pe lângă faptul că mă chinuie e și foarte cicălitoare și ce voi mai povesti. Cum spuneam eram fără bani și începusem să mă siomt rău de căldură, zgomote, lipsuri diverse, astfel încât am hotărât pe la 9-10 seara să merg la Voluntari, măcar pentru o singură țigară și un pic de liniște în casă după ce mama tace. Am telefonat la ea timp de vreo oră și nu a răspuns, telefonul era închis. Am riscat să mă duc, fiindcă mi-era rău și speram să o pot trezi dacă doarme, să îmi plătească cursa de taxi, cum a făcut și în alte dăți și cum îmi promisese în acele zile, în caz că mă duceam. Am ajuns acolo după ora 11 noaptea, dar nu era încă 11 jumătate, așa țin minte. Mama de obicei ațipea pe la 8-9 și se scula pe la 10 să se mai uite la tv. Am bătut în poartă în draci degeaba. Oamenii de acolo nu au sonerii la poartă și nici ea. Am telefonat de mai multe ori la Mădălina, vecina care are o cameră din casa noastră și nu mi-a răspuns, deși ei mereu se culcau târziu, fiind tineri. M-am dus și am bătut și am strigat tare la dl. Marinică, vecinul celălalt al mamei, care mereu vine pe la ea sau care o invită la ei la o țuică sau vin. (mama a cam început să tragă la măsea și mie mi-e milă totuși). Deși era lumină în camera din față și câinii lătrau tare, nici ei nu mi-au răspuns. Am și telefonat pe mobilul soției lui în zadar. M-am dus și am bătut și am strigat și la fosta noastră casă, acum reconstruită, unde stă fiul dlui Marinică și nepoțica. Nașii mei aveau sonerie, ei nu. Șoferul în final a plecat, luând în mașină o persoană care ședea pe o bancă pe strada mamei, după ce m-a muștruluit și m-a cam înjurat, nici nu mai țin minte cum. Oricum nu a fost foarte rău. E singura dată din viață când nu am putut plăti cursa. Rămasă singură în noapte și răcoare m-am dus la Fana, vecina care avusese grijă de grădina mamei într-o vreme, cu care mama s-a certat și i-a luat cheile înapoi. Culmea e că mama a găsit cheile Fanei undeva în grădină în ultimele zile, după vizita mea la ea. Din păcate, din cauza iritării și întunericului am confundat poarta Fanei cu alta și am strigat și bătut în zadar, de mă dureau palmele. Din fericire după un timp a ieșit Mihaela, fata Fanei la poartă, în pijama. M-a ajutat. Copilul ei a sărit gardul la mama și i-a bătut și a strigat la fereastră până când mama s-a trezit. Erau unii răi în București care intrau pe mintea mea cu ideea că eu trebuie să înțeleg că trebuie să mă mut cu mama și s-o las pe mama să mă omoare, ca să trăiască ei. Repet, moartea mea nu cred că le-ar folosi. În cele câteva zile cât am stat acolo maam a fost cumsecade și bună. În noaptea aceea mi-a dat puțină mâncare și vreo două țigări și după aceea a făcut patul pentru mine, dar plapuma adusă de vărul meu Cosmin din Colun era plină de molii și deja roasă. Mi-a dat alta, mai avea cel puțin încă una din cele vreo 4 la un moment dat, printre care era și plapuma mea, pe care ea a luat-o de la mine din București acolo. Atunci am fost la mama îmbrăcată cu unica mea fustă maro și cam groasă pentru vară, veche din 2000-2002, care și ea începuse să aibă găuri de uzură. M-am plâns că nu am ce purta vara și nu vreau să stau închisă în casă și ea mi-a promis că vom merge la Europa să îmi iau vreo două-trei lucruri ieftine de purtat peste două zile, că ea va da o parte din bani și eu urmează să îi dau înapoi o parte după ce iau chiria la sfârșitul lunii. Într-adevăr am fost acolo și mi-am luat două fuste foarte ieftine și o bustieră, ca să nu ies pe stradă cu sânii atârnând. Ne-a dus dl Marinică cu mașina lui, și la dus și la întors. Mi-am mai luat și două bluze de vară. Oricum la Bucur Obor, care e de fapt magazin de cartier periferic, prețurile la fuste erau 180 de lei, de 5-6 ori mai mari ca acolo. Bluzele la fel. Eu nu mă puteam atinge de nimic. A rămas ca mama să îmi cumpere a doua zi o fustă care era mult mai bună decât cele două deja luate, pe care am găsit-o mai târziu, fiindcă primele două erau prea lungi și strâmte, dar nu am avut de ales. M-am întors în București cu mijloace de transport în comun desigur. În aceeași zi au început să mă scuipe unii peste mintea mea cu multe amenințări de moarte, minciuni și aberații, cum făceau ei uneori, dar foarte urât. Încontinuu. Plus chiuveta, plus celelalte torturi...A doua zi abia am convins-o pe mama la telefon să îmi cumpere acea fustă promisă. Desigur, ulterior i-am dat banii, dar și ea mi-a dat 200 lei (după ce am luat chiria) să îmi iau și niște teniși sau sandale, că nici încălțăminte de vară nu am de mult timp. Căutând în dulap am găsit o fustă verde mai veche, de vară, nepurtată, probabil tot un dar de la mama. Când am fost la Voluntari, mama purta în casă haine vechi de la mine, găurite ca vai de lume și ele, la fel ca mine în casă. Și ea a depus grăsime pe burtă. Apoi m-a vizitat iar și eu i-am oferit ei fusta aceea găsită în dulap, de milă că oricum nici ea nu prea are și fiindcă credeam că nu îmi e bună. Ea mi-a cerut să o încerc și când am pus-o pe mine îmi venea perfect și mama a insistat să o port eu. Era oricum mai bună decât celelalte. La ea acasă mama nu avea doar molii în plapumă ci și păianjeni negri mari pe tavan și pânze de păianjen la colțurile ușii de la dormitorul ei. Când a venit la București din nou, mi-a adus un cadou frumos -- o pereche de pantaloni de vară albaștri, din cei cu șnur, de pânză topită, de care unii spun că sunt pentru nebune, dar buni de căldură și care se decolorează rău la spălat.
6) Revenind în București din Voluntari, oamenii răi au început să mă scuipe cu gânduri extrem de morbide peste mintea mea. Voi nota aici câteva dintre ele (erau mii cu totul în aceste săptămâni de tortură și medicamentele psihiatrice nu mai au efect asupra lor și nici asupra fututului de mult, dar cel puțin îmi calmează oarecum organismul, trupul greu încercat. Sunt foarte grasă (127 kg), de vreo doi ani nu mai am șolduri (aripioare) și burta mea e imensă, mi se pare că e mai umflată pe dreapta, în zona ficatului. Am avut probleme fizice monstruoase (umflarea picioarelor -- de fapt tromboză venoasă gravă uneori -- probleme digestive cât cuprinde, greață, colici oribile, balonare chiar mai mare uneori, mâncărimi groaznice (prurit) pentru care mi s-a dat doar antialergic, sete până la 16 litri de apă pe zi, deși nu credeți, foame înfiorătoare, mai mult decât puteți să vă imaginați, etc. nu știu dacă voi apuca să mai descriu în viitor, scurgeri albastre mai ales în zona ganglionilor inghinali sau venelor, dureri și crampe musculare puternice, dureri de cap, scaun segmentat sau foarte subțire, rar cu sânge ) o parte din aceste probleme au fost și în ultimele săptămâni. De fapt m-au și otrăvit, am găsit melci lipiți de salată sau nisip în hrana semipreparată de la Mega Image, unde de patru ori am nimerit și hrană absolut cert amară tare din care am înghițit fără să știu (deci evident un fel de otravă) în alimentele pe care le cumpăram eu de obicei, fiind mai ieftine! E monstruos, mă omoară lent fără nicio vină și în torturi groaznice și oribile. Am cerut ajutorul medical în zadar. Orice, ei neagă adevărul și nu mi-au dat tratament, în afară de pastile pentru stomac și Lipantil pentru grăsimi crescute în sânge. Cum de vreun an am și neuropatie periferică, mi-au dat și Milgamma care nu se compensează fiindcă chipurile nu am diabet, deși am băut peste 10 litri de apă de mai multe ori...Și mi s-a dat Movalis pentru durerile de coloană vertebrală din timpul nopții. Și medicamentele costă. Încă o dată, repet: Despre ceea ce unii numesc în mod greșit ”somatizare” în boala așa zis psihică. Acesta e un eufemism. Înseamnă de fapt să fii chinuit sexual de la distanță (unicul simptom real în tinerețe de fapt) până când îți mănâncă oamenii răi corpul, și mai ales organele interne, nu doar sexul. Medicamentele psihiatrice te protejează la început de orori sexuale. După mulți ani își pierd efectul. Somatizare înseamnă tulburări fizice grave uneori și faptul că medicii nu dau tratament decât puțin pentru boala fizică și mai înseamnă să fii otrăvit cu alimente cumpărate la magazin, absolut cert pot spune că nu aveam amar în gură și erau ele amare de exemplu. Erau exact alimentele pe care le luam eu de obicei, fiind mai ieftine, sau cele la reducere, fiind expirate sau aproape expirate. Precis nu erau amare fiindcă erau vechi, ci fiindcă cineva le otrăvise intenționat. Mi s-a întâmplat și asta de mai multe ori.
7) Câteva din gândurile lor monstruoase cu care m-au chinuit le voi nota aici. Când m-am întors din prima mea recentă vizită în Voluntari au început să se ia de mine încontinuu. Cu gânduri în limba română. Întunecate și rele. Nici azi nu s-au oprit deși deocamadată e mai bine, încă mă amenință că poporul vrea să mă bage la balamuc sau la sanatoriu, etc., etc. Încontinuu mi-au spus numai minciuni și lucruri imposibile. Că poporul mă urăște (?! e imposibil), că poporul crede că eu Cristina sunt altcineva, nu cine sunt cu adevărat, că poporul crede că eu sunt exact opusul a ceea ce sunt. Că eu Cristina am avut o bunătate patologică (nu există bunătate patologică și orice om inteligent este un om bun). În curtea blocului urla unul cu voce tare, scandând cuvintele: ”Mai rău de atât nu se poate” și altul răspundea peste mintea mea ”O să le arăt eu că se poate și mai rău”: Încă de atunci unii sugerau că ei scuipă gânduri negative peste mintea mea ca să păcălească poporul că eu aș fi rea sau idioată sau nebună și că eu sunt cea care vrea să facă rău altora sau eu am făcut rău altora în trecut. Sau că am nu știu ce putere în sensul acesta. Enumăr câteva dintre aceste gânduri, pe care unii oameni răi le repetau foarte des peste mintea mea: stai liniștit că nimeni nu o să înțeleagă (? cine să stea liniștit?), o să îi distrug pe toți, din punctul meu de vedere poate să se ducă totul dracu, înțelegi acum?, înțelegi ce ai făcut?, când am înțeles ce am făcut m-am îngrozit/ mi-a venit să urlu/ mi s-a ridicat părul pe mine, înțelegi acum ce trebuie să faci?, mie îmi vine să urlu, iartă-ne Cristina (ca și cum unora le era frică de mine sau naiba știe ce voiau să sugereze), dacă nu taci din gură pierdem totul, adio Cristina (de vreo 5-6 ori pe zi), stimată doamnă....etc. (ăștia cu stimată doamnă au început când m-am dus a doua oară la Voluntari spunând aberații și au continuat multe zile până când în final au spus stimată doamnă poporul român e un popor de nebuni și noi nu avem ce face, etc. Alte gânduri ale lor au fost: Cristina te iubesc (?!) dar nu sunt de acord cu ce vrei tu să faci (Niciodată nu am fost vicleană și nu am avut planuri/intenții ascunse), trebuie să o înghițim și pe asta (când am ieșit pe stradă și oamenii erau amenințători cum voi povesti, ca și cum ei sunt balaur cu mai multe capete), nu are dreptate, hai mai dă-o dracu, fugi de-aici că cine ar crede așa ceva, acum încearcă să o zidească, lumea crede că tu ești strigoi, să o ia dracu, fato trebuie să te fuți (pe 1 Mai a fost Paștele Ortodox și m-am întâlnit cu Irina de la Constanța, care a fost drăguță și mi-a adus undeva lângă Foișor că ea refuză să intre la mine în casă, ca și toți ceilalți, dar mi-a adus alimente și m-am bucurat, e greu când nu ai bani. Nu știu de ce ea m-a luat cu ”fato” încât când mi se aruncau vorbe cu fato mă gândeam fără să vreau la ea, dar nu înseamnă că ea era), alte gânduri erau fato asta ți-a fost soarta, stimată doamnă acum vă vom omorî (înainte ca ei să mă lovească mai monstruos), nebuna aia are dreptate, nebuna aia tot n-a înțeles, asta se întoarce și din mormânt, sunt Pittiș..., votez pentru, lumea trebuie să creadă că a fost război, poporul de rând nu trebuie să înțeleagă, lumea nu trebuie să înțeleagă adevărul despre România, că eu Cristina aș fi singurul om normal din România, ți-au pus tot pământul pe umeri și de aia a trebuit să intervenim noi, țara ta de tâmpiți tocmai a pierdut războiul de independență pentru totdeauna, Cristina, faptul că tu nu ai greșit nimic nu îți dă dreptul să spui adevărul, în România numai copii au dreptul să spună adevărul, etc. Au mai fost multe gânduri macabre și grețoase și amenințări de moarte sau rău mereu, plus aberații, lucruri complet ilogice. În plus, mai ales după a doua mea vizită la Voluntari m-au atacat cu multe gânduri în limba engleză, simultan cu cele în română. Că puternica Franță a capitulat, China și-a luat toate măsurile de precauție (era o chinezoaică sau asiatică într-o dimineață în calea mea pe stradă și ăia chiar atunci au zis aceste vorbe despre China), unde o să fie următorul cutremur?, că eu aș fi un geniu cu origini proletare/ modeste (grassroots genius), că maică-mea e regina lor foarte rea, că trebuiau să mă chinuiască că altfel nu puteau să elibereze Voluntariul, și multe alte aberații sau minciuni cu adevărat oribile, nu precum cele notate aici, pe care între timp, cum voi povesti, am reușit să le uit. Altă chestie era că ei mă numeau încuiată spunând că pentru ei încuiații sunt cei care nu percep gândurile altora cum fusesem eu până la 35 de ani și eventual, ca în Harry Potter, ei nu au cum să facă vrăji, nu au puteri ca ei. Mi-au mai spus că părinții tăi Cristina au fost idioți, fiindcă ei credeau că dacă cresc o încuiată....nu am înțeles restul propoziției, de multe ori spuneau jumătăți de propoziție. Uneori repetau nume din trecutul meu, inclusiv Popa, numele verilor mei de la Sibiu și spuneau că ei votează pentru/împotrivă. Eu am ripostat cu adevărul la toate minciunile lor, am ripostat cu glas tare între patru pereți (nu cât să audă vecinii) sau în gând, dar mereu în limba română, numai de câteva ori în engleză. Au fost unii în franceză peste mintea mea, dar foarte puțin. Alții spuneau că Cristina, eu, nu știe nimic, ea nu a înțeles nimic. Adesea e câte unul peste mintea mea cu gânduri în română care îmi spune ”proasto” mereu. Am întrebat de ce și a zis că el/ea așa spune tuturor femeilor. Altul spunea că el are ochi peste tot și ca dovadă îmi spunea că sunt furnici pe tavan unde eu nici nu privisem și ele chiar erau acolo, așa cum fuseseră furnici pe tavanul meu înainte de cutremurul mare din Japonia, absolut sigur. Acum erau trei sau patru. Și mai straniu a fost când mi-a arătat niște gâze foarte mici pe parchet, într-un colț ascuns. De fapt mai straniu e cu furnicile, că gâzele puteau să le pună acolo așa cum mi-au luat lucruri din casă, dar furnicile cum le-au pus pe tavan? Jur că e adevărat, deși unii poate în mod cert nu mă cred. Nu știu nici acum dacă ăștia sunt femei sau bărbați. Alte chestii de ale lor: o să ajungem din nou la noapte bună copii, o să ajungem din nou la triunghiul Bermudelor și OZNuri, etc.
8) Datorită condițiilor din ce în ce mai dificile și fiindcă la maică-mea cel puțin era răcoare în casă și liniște când ea era plecată sau era în camera ei, am plecat din nou la Voluntari după câteva zile, când iar nu aveam niciun leu. Prima oară când m-am dus fusese noaptea Muzeelor în țară și prin alte țări de asemenea, după cum văzusem pe net și unii montaseră piesa Adam și Eva nu mai știu cum, exact la cimitirul Bellu în acea noapte. Va urma în curând continuarea.
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_27.html
discuția mea pe facebook cu un fost coleg de la psihologie, Daniel Constantinescu
Dl. Daniel Constantinescu, fost coleg cu mine în facultatea de psihologie, mi-a cenzurat ”moral” faptul că am postat pe facebook în grupul promoției 1995 de la facultatea de psihologie, un link către postarea mea anterioară pe acest blog al meu. Redau mai jos întocmai conversația purtată cu el, care pare un om obosit și nu se sinchisește de reguli de ortografie în limba română:
Dan:
Noi toți copii sărmani , altfel radeam lumea. Acest grup este unul de întâlnire al celor ce vrem. Nu e grup de suport terapeutic , de blamare, de povesti mai mult sau mai puțin triste pe care le avem toți dintre noi. În cazul în care dorești ajutor ( si am văzut oferte) , solicita.l Cristina.
Eu:
Nu are rost să îți bați joc de mine. Nu am primit nicio ofertă de ajutor, nu știu de ce faci pe diavolul. Chiar crezi că vei ajunge mai departe? Așteaptă să citești tot ce voi scrie în ultima mea postare sau dă-mă afară din grup dacă te doare adevărul (habar nu am de ce). Acest grup e chiar pentru așa ceva -- sau trăiți toți în turnuri de fildeș? În facultate nu erați așa. Cele vreo 200 de lei primiți de la voi oricum mi-au fost furați. De ce ți-e frică? Cum adică radeati lumea? Pe cine am blamat eu?
el:
Nu îmi bat joc, era un sfat sincer
el:
Nu te voi da afară , nu sunt administrator grup. As dori sa ai rezolvări. Nu vreau să ajung departe. As dori sa.ti fie mai bine si sa nu.ti blamezi părinții. Noi am cunoscut unul din ei când ai avut amabilitatea sa ne inviți la tine
eu:
Eu, repet, nu am blamat pe nimeni. Am spus numai adevărul curat și am avut de-a lungul anilor dovezi certe pentru tot ce am spus începând cu 1984. Nu înțeleg de ce tu numești a spune adevărul curat ”blam”. Nu am avut nicio amabilitate, nu înțeleg de ce îți bați joc de mine. A fost un gest firesc și normal și cu sufletul bun și luminos.
eu:
eu de o săptămână mă lupt în tot apartamentul cu gândaci și molii și păianjeni mari și multe altele -- a trebuit să cumpăr insecticid scump pentru mine. Numai la începutul șederii mele aici am mai pățit așa ceva, dar nu chiar ca acum. De toate... :( Înțeleg de ce unele mame cu bebeluși suferă, poate fără greșeală ca și mine, dar nu cred că dacă spun ce e curat și adevărat ele suferă mai mult. Am și scris despre aceste lucruri deja.
tot eu:
Da, îmi amintesc că ai fost și tu la ziua mea în 1993, împlineam 22 de ani, părinții mei au avut amabilitatea să plece atunci de acasă. Nu țin minte pe cine și cum ai cunoscut. În poza de mai jos (pe care încă nu mi-au luat-o, dar au luat filmele) ești tu și Sebastian, zis Sebi. (nu sigur Sebi). Mama mea încă mai are acel lampadar. O așez aici ca dar pentru tine, eu nu îmi bat joc, sunt sinceră.
Daniel Constantiescu este cel de lângă lampadar. Eu nu înțeleg la cine se referă ei drept ”noi” și mai sus ”cei care vrem”. Cum adică noi cei care vrem?
După mai mult timp el, din nou:
Acolo sunt eu si Bogdan. De.aia spun parintii tai au avut si lucruri bune, amabilitati. Sa fii sanatoasa, Cristina, si cauta rezolvari la probleme nu invinuiri . toate cele bune iti doresc !
eu:
sunt fericită că m-ai prins cu mâța în sac și mi-ai amintit că acela era Bogdan Ion, adineaori eram cum am scris pe blogul meu deja, cam obosită și am transcris discuția noastră de aici acolo, dar recunosc că m-am grăbit și am scris Sebi și acolo. De fapt îl încurcasem pe Bogdan Ion cu Cezar Ion, care era membru al corpului didactic al facultății și pe care l-am întâlnit după mai mulți ani de la absolvire acolo, e mai greu să îți explic. În rest, blogul meu l-am verificat de zeci de ori în întregime și nu are greșeli și de fiecare dată când nu eram 100% sigură scriam că nu sunt. Acum voi modifica și acolo -- și apoi voi continua postarea mea anterioară, pe care tu ai blamat-o mai sus. În rest poți citi totul cu încredere dacă dorești, sunt poate doar 2-3 greșeli neintenționate în tot blogul meu :) Nici acum nu sunt 100% sigură că acesta de mai sus e Bogdan, deci voi scrie ca atare.
el:
Bogdan Dragoescu il cheama, fericirea nu trebuie sa stea sa sa o credem in asta. Sincer, cred ca ai nevoie de ajutor. Dumnezeu sa-ti ajute! Bogdan Ion este un alt coleg cu expertiza psihoterapeutica, ar putea fi de ajutor .
eu:
Acum aproape că îmi amintesc :) că era Bogdan Dragoescu, mă bucur, fiindcă atunci când îți amintești câte ceva mai moare un drac (glumeam). Mult noroc și ție! Tot restul corect ce am scris din copilărie. Dar sincer nu știu de ce îți bați joc din nou că eu caut învinuiri sau că părinții mei ...etc.
______________________________
Adaug acum că numele Bogdan Ion și Bogdan Dragoescu mi-au fost date de programul/ soft al facebook. Dintre toți patru de mai sus, numai de Daniel Constantinescu și Cezar Ion îmi amintesc cu precizie. Pe Bogdan Ion l-am uitat total sau nu a existat în anturajul meu deloc atunci. De Bogdan Drăgoescu îmi amintesc, dar nu îi mai țineam minte numele.
Acum e ora 1 noaptea, duminică, am mai omorât un gândac mare negru la bucătărie și am observat, de fapt mi s-a părut, că luna a răsărit cu greu și foarte târziu în noaptea aceasta față de celelalte, nu de mult. Mâine voi continua să scriu povestirea din postarea anterioară, dacă mă ajută Dumnezeu. Cât despre lună, știți că ea are ore diferite de răsărit și apus și se tot plimbă pe cer în diverse colțuri. Poate nu veți crede, dar mie îmi face rău, adică are o ușoară influență rea asupra mea, mai ales dacă e plină saua proape plină, mă obosește. În grădina și curtea de la Colun, la bunici, nu țin minte să fi văzut vreodată luna, fiindcă într-adevăr erau un deal și niște obstacole în fața privirii acolo, încât rotirea lunii nu o puteam vedea. Ori poate am fost protejată, glumesc. Stelele aveau o influență energizantă asupra mea. Și acolo era cerul spuzit de stele și curat ca lacrima.
Dan:
Noi toți copii sărmani , altfel radeam lumea. Acest grup este unul de întâlnire al celor ce vrem. Nu e grup de suport terapeutic , de blamare, de povesti mai mult sau mai puțin triste pe care le avem toți dintre noi. În cazul în care dorești ajutor ( si am văzut oferte) , solicita.l Cristina.
Eu:
Nu are rost să îți bați joc de mine. Nu am primit nicio ofertă de ajutor, nu știu de ce faci pe diavolul. Chiar crezi că vei ajunge mai departe? Așteaptă să citești tot ce voi scrie în ultima mea postare sau dă-mă afară din grup dacă te doare adevărul (habar nu am de ce). Acest grup e chiar pentru așa ceva -- sau trăiți toți în turnuri de fildeș? În facultate nu erați așa. Cele vreo 200 de lei primiți de la voi oricum mi-au fost furați. De ce ți-e frică? Cum adică radeati lumea? Pe cine am blamat eu?
el:
Nu îmi bat joc, era un sfat sincer
el:
Nu te voi da afară , nu sunt administrator grup. As dori sa ai rezolvări. Nu vreau să ajung departe. As dori sa.ti fie mai bine si sa nu.ti blamezi părinții. Noi am cunoscut unul din ei când ai avut amabilitatea sa ne inviți la tine
eu:
Eu, repet, nu am blamat pe nimeni. Am spus numai adevărul curat și am avut de-a lungul anilor dovezi certe pentru tot ce am spus începând cu 1984. Nu înțeleg de ce tu numești a spune adevărul curat ”blam”. Nu am avut nicio amabilitate, nu înțeleg de ce îți bați joc de mine. A fost un gest firesc și normal și cu sufletul bun și luminos.
eu:
eu de o săptămână mă lupt în tot apartamentul cu gândaci și molii și păianjeni mari și multe altele -- a trebuit să cumpăr insecticid scump pentru mine. Numai la începutul șederii mele aici am mai pățit așa ceva, dar nu chiar ca acum. De toate... :( Înțeleg de ce unele mame cu bebeluși suferă, poate fără greșeală ca și mine, dar nu cred că dacă spun ce e curat și adevărat ele suferă mai mult. Am și scris despre aceste lucruri deja.
tot eu:
Da, îmi amintesc că ai fost și tu la ziua mea în 1993, împlineam 22 de ani, părinții mei au avut amabilitatea să plece atunci de acasă. Nu țin minte pe cine și cum ai cunoscut. În poza de mai jos (pe care încă nu mi-au luat-o, dar au luat filmele) ești tu și Sebastian, zis Sebi. (nu sigur Sebi). Mama mea încă mai are acel lampadar. O așez aici ca dar pentru tine, eu nu îmi bat joc, sunt sinceră.
Daniel Constantiescu este cel de lângă lampadar. Eu nu înțeleg la cine se referă ei drept ”noi” și mai sus ”cei care vrem”. Cum adică noi cei care vrem?
După mai mult timp el, din nou:
Acolo sunt eu si Bogdan. De.aia spun parintii tai au avut si lucruri bune, amabilitati. Sa fii sanatoasa, Cristina, si cauta rezolvari la probleme nu invinuiri . toate cele bune iti doresc !
eu:
sunt fericită că m-ai prins cu mâța în sac și mi-ai amintit că acela era Bogdan Ion, adineaori eram cum am scris pe blogul meu deja, cam obosită și am transcris discuția noastră de aici acolo, dar recunosc că m-am grăbit și am scris Sebi și acolo. De fapt îl încurcasem pe Bogdan Ion cu Cezar Ion, care era membru al corpului didactic al facultății și pe care l-am întâlnit după mai mulți ani de la absolvire acolo, e mai greu să îți explic. În rest, blogul meu l-am verificat de zeci de ori în întregime și nu are greșeli și de fiecare dată când nu eram 100% sigură scriam că nu sunt. Acum voi modifica și acolo -- și apoi voi continua postarea mea anterioară, pe care tu ai blamat-o mai sus. În rest poți citi totul cu încredere dacă dorești, sunt poate doar 2-3 greșeli neintenționate în tot blogul meu :) Nici acum nu sunt 100% sigură că acesta de mai sus e Bogdan, deci voi scrie ca atare.
el:
Bogdan Dragoescu il cheama, fericirea nu trebuie sa stea sa sa o credem in asta. Sincer, cred ca ai nevoie de ajutor. Dumnezeu sa-ti ajute! Bogdan Ion este un alt coleg cu expertiza psihoterapeutica, ar putea fi de ajutor .
eu:
Acum aproape că îmi amintesc :) că era Bogdan Dragoescu, mă bucur, fiindcă atunci când îți amintești câte ceva mai moare un drac (glumeam). Mult noroc și ție! Tot restul corect ce am scris din copilărie. Dar sincer nu știu de ce îți bați joc din nou că eu caut învinuiri sau că părinții mei ...etc.
______________________________
Adaug acum că numele Bogdan Ion și Bogdan Dragoescu mi-au fost date de programul/ soft al facebook. Dintre toți patru de mai sus, numai de Daniel Constantinescu și Cezar Ion îmi amintesc cu precizie. Pe Bogdan Ion l-am uitat total sau nu a existat în anturajul meu deloc atunci. De Bogdan Drăgoescu îmi amintesc, dar nu îi mai țineam minte numele.
Acum e ora 1 noaptea, duminică, am mai omorât un gândac mare negru la bucătărie și am observat, de fapt mi s-a părut, că luna a răsărit cu greu și foarte târziu în noaptea aceasta față de celelalte, nu de mult. Mâine voi continua să scriu povestirea din postarea anterioară, dacă mă ajută Dumnezeu. Cât despre lună, știți că ea are ore diferite de răsărit și apus și se tot plimbă pe cer în diverse colțuri. Poate nu veți crede, dar mie îmi face rău, adică are o ușoară influență rea asupra mea, mai ales dacă e plină saua proape plină, mă obosește. În grădina și curtea de la Colun, la bunici, nu țin minte să fi văzut vreodată luna, fiindcă într-adevăr erau un deal și niște obstacole în fața privirii acolo, încât rotirea lunii nu o puteam vedea. Ori poate am fost protejată, glumesc. Stelele aveau o influență energizantă asupra mea. Și acolo era cerul spuzit de stele și curat ca lacrima.
sâmbătă, 25 iunie 2016
Oroare în viața mea : primăvară-vară 2016, partea întâi
M-au masacrat monstruos ]n ultimele 3 luni, ei au spus că oamenii cred că eu Cristina-Monica Moldoveanu sunt nebună de legat (e drept că mă legau urât în spital fiindcă eram foarte calmă și ziceau că trebuie să mă agite ca să prindă medicamentele alea oribile psihiatrice. Bineînțeles că nu am fost niciodată nebună, am fost doar un copil foarte normal și fără bani, masacrată monstruos de părinți și am spus tot adevărul din 1984 și cred că trebuie să fie tot adevărul spus și să am copil și dreptul de a face o facultate. Fiind acum prea târziu, mă voi omorî în curând. Toți știau de 32 de ani că fără copil și drepturi mă voi omorî. Am așteptat destul 32 de ani. Azi voi scrie pe blogul meu o parte din ce mi-au făcut în ultimele 3 luni, când ei au tot spus că trebuie să mă chinuiască cerebral rău de tot, fiindcă acesta e interesul lor înainte să mă sinucid eu, chiar dacă eu nu înțeleg de ce. A fost oribil, mi-au scuipat numai minciuni, amenințări de moarte și înjurături. Mi-au spus în derâdere ”Stimată doamnă noi suntem de acord că aveți dreptate, dar nu putem aduce un popor întreg la înapoiere pentru dreptatea DUMITALE”. Nu cerusem decât dreptul de a trăi, nu înțeleg ce credeau ei. În engleză mi-au scuipat milioane de aberații de asemenea. O să îmi ia vreo 2 ore doar ca să scriu pe scurt adevărul despre ultimele 3 luni de oroare. Nu voi scrie decât ceea ce e adevărul despre cruzimea cu care m-au masacrat și o mică parte din invențiile lor morbide cu care mi-au împuțit creierul. Ei și azi mi-au spus din nou în engleză că eu Cristina-Monica Moldoveanu am fost mielul lui Dumnezeu dar oamenii nu trebuie să înțeleagă asta că ar fi un dezastru. Ăștia cam au dreptate, dar nu știu ce dezastru, cred că dezastru nu ar fi. Povestirea aceasta o continui aici în vreo 2 ore, sper să am puterea de a scrie, deși mă simt obosită, deși iar s-au băgat unii porci peste mine cu ideea ”Ce pula mea mai vrea”. Oricum mai am puțin și voi muri. Vor fi cel puțin 15 puncte, în ordine, până voi reuși să scriu totul.
1) Voi începe cu data de 15 mai când am fost la Tramvaiul 26, o casă pentru întâlniri între poeți, din cauza suferinței de izolare completă și insuportabilă de atâția ani. M-am îmbrăcat cu pantalonii de plastic negru, vechi, cumpărați de la second hand, care abia mă încap. M-am întâlnit pe Moșilor cu doamna Kiss, vecina de la etajul doi din blocul în care stăteam cu părinții, cea care mi-a salvat viața după ce am sărit pe fereastră. Era cu fata ei Taina venită din Italia și cu un bebeluș în cărucior. Mama îmi transmisese că soțul ei a murit. I-am transmis condoleanțe, ea a lăcrimat. Mi-a spus că fata ei acum s-a pornit cu copiii, că acel nepoțel nu e singurul...Nici Taina nu mai e tânără din câte știu, eu am 45 de ani, ea trebuie să fi fost cu vreo 5 ani mai mică, dar arăta foarte tânără încă. Mă tem că doamna Kis m-a întrebat din nou de mama, dar am uitat...e tare dureros cum am mai spus să fii întrebată de un monstru care ți-e mamă de fiecare dată când vorbești cu alții și să fii tratată drept nebună, deci condamnată la moarte, în timp ce scroafa infectă sau fiara și scorpia dacă preferați de maică-mea a avut tot ce a vrut toată viața. Din fericire după ce 2-3 ani am umblat cu pantofi rupți, aceeași pereche vară și iarnă, mama mi-a dat 135 de lei pentru o pereche de pantofi pe care am luat-o de la Bucur Obor (poate cei mai ieftini pentru mine) de la bărbați. La tramvaiul 26 am dăruit un exemplar din cărticica mea de poezii unui artist plastic care mi-a spus că era prietenul lui Claudiu Komartin, organizatorul cenaclului de acolo, care era plecat în străinătate. Locul era foarte aproape de mine, pe o stradă cu case vechi, strada Cercului, pe unde mă plimbam în tinerețe. A fost relativ bine acolo, chiar dacă toată viața am fost o exclusă din cauza condiției sociale modeste. Am cerut să nu fiu fotografiată și am dat mâna cu ezitare cu Anca Toma. Nu prea mi-a plăcut ce se discuta acolo, fiindcă unul din cei doi poeți convocați tot timpul spunea ceva despre pârțuri, accentuând cuvântul acesta care mie nu mi-a plăcut niciodată. Pârțurile sunt sănătoase, mai ales dacă ai probleme digestive cum am eu. La pauză m-am întors acasă. Oricum după câteva săptămâni unul a intrat pe mintea mea cu ideea că tot răul care a urmat e din cauză că eu m-am dus atunci acolo și deci am ieșit din colivie, că chipurile altfel nu m-ar fi torturat așa groaznic. Mă îndoiesc, tot așa ar fi fost, cred eu. În seara când m-am întors am cumpărat de la chioșcul de jos o punguță cu alune. Acolo la cenaclu cumpărasem un ceai verde și o cafea mică. În noaptea care a urmat, nu știu precis din ce cauze, am avut probleme digestive urâte (poate de la alune), nu am dormit deloc, am avut grețuri puternice, mâncărimi puternice peste tot corpul încontinuu și dureri de abdomen și de cap. M-am dus la farmacia non stop și am cerut ceva de greață, dar mi-a dat Motilium. Am luat și bomboane Halls mentolate să îmi mai schimb gustul. Cred că mă și ustura sotmacul rău, am luat pastile Esomeprazol că mai aveam. Alunele îmi tot veneau înapoi, etc..a fost oribil. Rău a fost și în ziua care a urmat, mai ales fiindcă nu dormisem și probabil m-au futut urât, cum zic unii. Cum spuneam criză hepato-biliară posibil, dar de atâția ani medicii nu mi-au dat nimic nici pentru bilă...În ultimele săptămâni am mai avut probleme uneori grave digestive, mi-a fost atât de rău noaptea încât am vomat pe parchet și pe covor în dormitor și mi-era groază că exact în acele momente câte un porc îmi scuipa să vărs pe jos...eu nu ascultam de el, ci mergeam la baie de câte ori puteam.
2) O altă nenorocire a fost că mi s-au terminat pastilele psihiatrice de Seroquel cam în aceeași periaodă și a trebuit să rabd fără, fiindcă mama nu a putut să meargă când am rugat-o eu, am îndurat vreo 2 săptămâni...mi-a spus să mă duc eu dacă vreau, dar mi-era tare greu și m-ar fi costat prea mult. Pe la începutul lunii iunie mi-a adus o cutie cu 60 și mi-a spus că doctorița a zis să iau câte 2 seara. Acum mai am numai două, sper ca mama să recunoască adevărul de data asta și doctorița la fel și să îmi aducă încă o cutie măcar joia viitoare. Oricum, pastilele nu m-au mai ajutat prin chinurile și atacurile abjecte asupra mea care au urmat. Dar le-am luat. Fiind neuroleptice, sunt aproape convinsă că m-au ajutat inhibând sistemul nervos parasimpatic și calmând fenomenologia digestivă în consecință, deși eu cred că medicația propriuzis pentru digestie ar fi fost de preferat.
3) Un lucru oribil a fost că au început lucrările de reabilitare termică la blocul din vecinătate, în spatele blocului meu, unde deschid ferestrele. Chiar dacă poate nu mă credeți, au început demult, fie din aprilie, fie din mai și de atunci se tot câcâie sau o lălăie, cum au spus destui peste mintea mea. A fost de fapt ca un fel de război blitz asupra sistemului meu nervos. Nu știu câți dintre proprietari erau în interiorul blocului, fiindcă noaptea nu erau multe ferestre luminate. A fost inuman. Azi de exemplu unul țipa altuia că trebuie să asculte de comanda lui (de două ori a țipat ”comandă”) și apoi îi spunea că trebuie să aștepte dacă el spune așa. Au lucrat cu zgomot foarte mare, au urlat încontinuu porcării, aberații diverse și foarte multe înjurături grețoase. Lucrurile pe care ei le scuipau nu făceau parte din viața mea sau din trecutul meu, doar câteva înjurături erau din cele pe care le folosea tata (mai ciudate). Uneori făceau pe morții sau adormiții exact când priveam pe fereastră, apoi se ridicau. Încă nu au terminat, deși când au făcut la blocul meu au terminat în 1-2 săptămâni și fără nicio înjurătură, eu fiind înăuntru. La un moment dat mi s-a întâmplat ceva grotesc. Mă chinuiseră monstruos cum voi explica mai încolo, eram epuizată și fizic și nervos și proferau amenințări de moarte încontinuu peste mintea mea plus foarte multe minciuni. Eram singură și mi-era rău în tot corpul. Mi-a fugit mintea aiurea și pentru moment am crezut că e adevărat că vecinii vor să mă taie cu cuțitele, așa cum spuneau unii pe mintea mea. Repet, eram foarte slăbită...foarte. Vă spun cu certitudine, deși nu credeți, că ăia care lucrau la bloc tocmai tăiau poliester sau cum s-o numi acel material nu știu. Era ca zgomotul ascuțirii unor cuțite. Când mă duceam în sufragerie din dormitor să privesc pe geam dacă erau ei, atunci se opreau! Ca și cum cineva îmi urmărea mișcările și fiecare intenție. Din dormitor și din sufragerie zgomotul era ca și cum venea de pe holul din bloc de la intrare. Absolut sigur. Și apoi priveam iar pe fereastră și zgomotul înceta, muncitorii se opreau din tăiat. De vreo 10 ori. Trăiam o stare de confuzie și mi-au trebuit vreo câteva ore până când am înțeles că muncitorii aceia care urlau înjurături făceau așa dinadins și că zgomotul era de la ei, nu de la vecinii mei, fiindcă muncitorii se ascundeau de mine. În final am deschis ușa de la intrare, fiindcă eu sunt genul care preferă să își privească moartea în față. Ați putea spune că nu e logic ca un om să creadă că vecinii vor să îl taie. În momentele acelea era oarecum logic, din mai multe motive. Vecinii mei m-au respins de 10 ani de când m-am mutat aici, voi povesti mai încolo, în altă postare ce mi-au făcut unii dintre ei, cei foarte puțini care au vorbit cu mine. Oricum ei au statut de oameni acceptați în societate și au avut chiar în ultimele săptămâni convocări ale asociației de proprietari, unde eu nu am loc. Nu cunosc numele nici unuia, față de mine nu se prezintă și eu degeaba am încercat să mă apropii de ei. Toți știu că nu am bani aproape deloc. Mulți nu mă salută, deși tineri sau bărbați tineri. Unii își bat joc și mă salută uneori și alteori nu. Femeia de serviciu din bloc mă salută cu juma de gură când e singură și nici nu se uită la mine dacă e alt vecin/vecină alături de ea, chiar dacă eu salut. Unii mai în vârstă nu îmi răspund la salut. Unii mai tineri mă salută după ce mă depășesc sau abia deschid gura șoptind cu voce joasă sau doar cu buzele, încât eu nu apuc sau nu am de ce să le răspund când ei mă batjocoresc. Alții uneori mă salută alteori nu. Alta, de la altă scară, are o altă tactică: de fiecare când o salut, ea însăși, nu știu cum naiba, îmi spune bună ziua chiar în același moment, deși ea e mai în vârstă. Alții, când mă mai întâlnesc cu ei, îmi vorbesc pe un ton total lipsit de respect, fac bășcălie și mă tratează de parcă aș fi idioată sau copil de 5 ani. Eu niciodată nu am greșit față de ei și m-am comportat ca un om matur. În timp ce ăia ”lucrau” la blocul de alături, vecinii de la baie îmi făceau periodic zgomot cu apa, în timp ce eram futută sau chinuită și în timp ce doamna Ioana, vecina bătrână de jos, dădea televizorul tare în draci, uneori în foc continuu de la 7 dimineața la 1 noaptea. Zi de zi. Acum în acest moment unii fac baie, dar Ioana s-a liniștit, nu știu dacă mai e acasă, de câteva zile. Copiii, în afară de unul, nu mă salută. Grupuri de petrecăreți tineri ocupă noapte de noapte spațiul verde din spatele blocului, înjurând și ei, râzând tare, cântând cântecul vechi ”fac țiganii foc...etc.” sau altele, bătând tobe sau aplaudând mereu tare. Copiii, încă de mici, scuipă înjurături pe care eu nu le auzeam în copilăria mea. Grupuri de adolescenți au trecut pe aici săptămânile din urmă, vorbind tare ceva din viața mea personală, am uitat acum ce, dar e absolut sigur, în mod foarte agresiv. Mai demult, când eu începusem să scriu povestea vieții mele, copiii repetau în mod ciudat cu voce tare unele cuvinte de-ale mele. Vă dau un exemplu ciudat: eu scrisesem odată despre cum făceam papalașcă la țară din praful de pe uliță împreună cu alți copii -- este un cuvânt rar, și copiii de aici au început să urle tocmai atunci (nu era halucinație!) ”papalașcă de lumină”, ceea ce era cel puțin ciudat! Au fost destule din astea. Un alt lucru din ultimele săptămâni e că vecinii (ceea ce mi-au făcut și în trecut) apar în mod straniu în calea mea, în mod repetat, într-un mod care exclude coincidența sau simpla întâmplare în mod sigur. Mereu aceiași, uneori foarte mulți deodată...etc. zi de zi, nu mai explic. De asemenea, unii care mă salutau în mod normal după ce m-am mutat aici, după un timp nu m-au mai salutat, deși eu nu m-am schimbat niciodată și nici nu am greșit nimic, nu doar de când sunt aici, ci întreaga viață. Ei sunt cei care mereu se schimbă, dar fără motiv real.
4)Un lucru înfiorător, care începuse de când m-am mutat aici, dar s-a agravat, este faptul că nu am dreptul să am niciun obiect al meu în casă, obiect personal la care țin. Este o tortură monstruoasă, după tot ce mi-au făcut toți din 84 încoace. În luna mai mi s-a stricat și yala de la intrare și a trebuit să încui numai jos. Nu aveam bani de reparații și maică-mea mă tot presa să o repar. Până la urmă ea mi-a adus în casă pe tatăl băiatului cu care ea face meditații la franceză. Băiatul este bolnav și grăsun și învață la școala franceză. M-am îngrozit când maică-mea mi-a spus că acel copil se tot freacă pe scaune când vine la ea și că ea a văzut sânge sau ceva roșu la WC după ce copilul s-a dus să facă pipi. M-am gândit că poate are o boală gravă renală. Copilul a făcut o lecție cu mine anul trecut sau acum doi ani, așa mi s-a cerut și eu am acceptat, nu am avut de ales -- aritmetică. Într-adevăr se freca de scaun. Mi-a explicat că medicii vor să îl opereze, dar părinții lui și el refuză așa ceva, că le e frică și nu cred ei că este bine. L-au dat la școala centrală unde se studiază în franceză și când au venit părinții lui a început să repete vulgar, după ce făcuse meditația cu mine -- Notre poule est dans votre cour. Părea tare fericit. Adulții se distrau. A fost dezgustător, unii sugerau că poate au făcut o înscenare împotriva mea, mai ales că eu urăsc dintotdeauna vulgaritățile. Taică-su a venit la mine de două ori. Și prima oară, și acum săptămânile trecute, cineva m-a futut oribil și m-a obligat să mă frec de două ori, în ciuda împotrivirii mele. Și rândul trecut, și acum, unii au intrat în gândurile mele cu ideea că ăla e vicios irecuperabil și că asta are el nevoie și că acum chipurile îi plătise maică-mii. Mă îngrozesc ce au făcut ăia (părinții și alte influențe) din copilul lor, așa cum m-am îngrozit când am văzut cum o fostă chiriașă a noastră își nenorocea bebelușul. Aceasta din urmă avea animale exotice în apartamentul nostru, trăia cu molii multe ( a stricat toate trei covoarele de lână), avea viermi lungi care se urcau pe pereți (foarte mulți în hol și la bucătărie) și nu îi păsa. I-am spus că a infestat casa și că își chinuiește copilul și a privit în tavan și a zis că nu are ce face. Eu eram scârbită la culme, mai ales când am văzut că avea și bani mulți și bonă și modul în care trata copilul. Aș fi chemat o autoritate medicală dacă nu aș fi fost considerată nebună -- știam că până ar fi venit eventual (și poate nu ar fi venit) ele ar fi curățat eventual viermii. Acei viermi erau lungi și roz la culoare, nu știu ce erau, urcau pe pereți. Nu știu dacă copilul mai e în viață, dar mi-a părut rău că a luat cu ea și biroul meu de la tata când a plecat și mamei nu i-a păsat. Tatăl micului Marius, pe nume Florin, s-a chinuit sau s-a prefăcut că se chinuie la broasca mea de la intrare vreo două ore, spunând că el se pricepe și de aia s-a băgat, dar nu a reușit să o instaleze. Sunt unii idioți care intră pe mintea mea cu ideea că nu e adevărat. Absolut tot ce am spus timp de 45 de ani de viață e adevărul. Unii în enlgeză au intrat adesea cu ideea că eu am fost glasul adevărului de atâția ani. Deci încă o dată am fost și futută și cu banii luați. Unii au intrat mai apoi peste mintea mea cu ideea că eu Cristina, am poftit la carne de copil. Nu am înțeles deloc la ce se refereau, dar m-a scârbit acea idee, ca și ideile lor despre cum mă vor îmbălsăma sau că îmi vor face giulgiu din broderia de la mamaia la care eu țineam, fiind vorba de amintire de suflet, în singurătatea mea și toate lipsurile. Obiectele din casă mi-au dispărut de mult timp, am o listă întreagă și precis nu aș fi aruncat acele obiecte, am fost un om lucid, erau lucruri fără valoare bănească dar cu mare valoare sentimentală pentru mine, mai ales că altceva bun nu mi-a fost lăsat în viață. În ultimele săptămâni mi-au luat singura fustă bună de vară (voi povesti mai încolo, în această postare), mi-au luat poze la care țineam din albume (unele chiar scanate mai demult de mine și altele de asemenea), mi-au luat o farfurie de plastic de care aveam nevoie, etc. Mai demult, printre altele, mi-au luat obiectele ceramice din bibliotecă, fără valoare bănească, dar prețioase ca amintire dragă, luate de mine de la un târg de Florii unde fusesem cu o fostă vecină. Cu ele încă am multe poze. Și alte lucruri pe care le voi menționa dacă mai apuc într-o postare ulterioară. Astfel de abuzuri și torturi sunt și ele inumane câteodată. Pozele făcute de mine cu apartamentul închiriat, biroul meu de la tata și covoarele de lână, le-au luat și pe alea. Tot în aceste săptămâni am început să îmi fac din nou ordine în sertare și hârtii vechi și am descoperit că mi-au băgat acte mizerabile și aiureli în sertare și chiar că mi-au falsificat actele mele, fiindcă de exemplu mi-au scris codul numeric personal ca și cum eu aș fi născută pe 15 februarie, nu pe 16 cum sunt de fapt. Oricine ar fi deschis sertarele mele postmortem sau oricând ar fi spus că sunt fie idioată, fie nebună, fie amândouă. Am aruncat tot ce nu era necesar dar sunt conștientă că oricând ei pot să îmi ia și actul de proprietate (de fapt de vânzare-cumpărare, că altceva nu mi-au dat) și să mă arunce în stradă dacă vor. Sau să scoată o lege că numai actul de propretate pe care nu îl pot avea contează, adică să inventeze ceva. Un exemplu e că mi-au pus în sertar un act de analize medicale chipurile din 2008, la o clinică privată din sectorul 4, cu numele medicului meu de familie pe el -- dna Pană Monica -- când eu precis nu am avut bani de clinică privată și analizele le-am făcut de când m-am mutat aici la policlinica Ardeleni, gratuit, și această policlinică e în apropiere, oricum nu m-aș fi deplasat în altă parte. Acum îmi pare rău că nu am păstrat ca exemplu cele cu data nașterii 15 în loc de 16, că poate mai sunt ”idioți” care nu cred. Pe lângă poze mi-au luat și îmi pare tare rău, și filmele vechi developate la fotograf, toate. Un alt lucru oribil e că de foarte multe ori când merg la bucătărie să iau masa (noaptea trecută chiar la 2 noaptea) unii dintre vecinii de țeavă dau drumul la apă la bucătărie exact când mănânc și apoi opresc, adică lasă apa să curgă spasmodic de fiecare dată, ceea ce m-a iritat nervos și e probabil una din cauzele faptului că stomacul meu e bolnav sau a altor probleme digestive. Da, sunt torturi inumane. Săptămânile trecute, după ce m-am întors din Voluntari unde am vizitat-o pe mama cum voi povesti, am găsit chiuveta din bucătărie stricată (devenise arteziană și se pare că a umblat cineva la sită, era perfectă înainte să plec acolo și mă îndoiesc că se putea strica singură. Și am bani foarte puțini de reparații.
5)Voi continua cu punctul 5 în postarea care urmează după cea cu discuția de ieri noapte cu Daniel Constantinescu.
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_26.html
1) Voi începe cu data de 15 mai când am fost la Tramvaiul 26, o casă pentru întâlniri între poeți, din cauza suferinței de izolare completă și insuportabilă de atâția ani. M-am îmbrăcat cu pantalonii de plastic negru, vechi, cumpărați de la second hand, care abia mă încap. M-am întâlnit pe Moșilor cu doamna Kiss, vecina de la etajul doi din blocul în care stăteam cu părinții, cea care mi-a salvat viața după ce am sărit pe fereastră. Era cu fata ei Taina venită din Italia și cu un bebeluș în cărucior. Mama îmi transmisese că soțul ei a murit. I-am transmis condoleanțe, ea a lăcrimat. Mi-a spus că fata ei acum s-a pornit cu copiii, că acel nepoțel nu e singurul...Nici Taina nu mai e tânără din câte știu, eu am 45 de ani, ea trebuie să fi fost cu vreo 5 ani mai mică, dar arăta foarte tânără încă. Mă tem că doamna Kis m-a întrebat din nou de mama, dar am uitat...e tare dureros cum am mai spus să fii întrebată de un monstru care ți-e mamă de fiecare dată când vorbești cu alții și să fii tratată drept nebună, deci condamnată la moarte, în timp ce scroafa infectă sau fiara și scorpia dacă preferați de maică-mea a avut tot ce a vrut toată viața. Din fericire după ce 2-3 ani am umblat cu pantofi rupți, aceeași pereche vară și iarnă, mama mi-a dat 135 de lei pentru o pereche de pantofi pe care am luat-o de la Bucur Obor (poate cei mai ieftini pentru mine) de la bărbați. La tramvaiul 26 am dăruit un exemplar din cărticica mea de poezii unui artist plastic care mi-a spus că era prietenul lui Claudiu Komartin, organizatorul cenaclului de acolo, care era plecat în străinătate. Locul era foarte aproape de mine, pe o stradă cu case vechi, strada Cercului, pe unde mă plimbam în tinerețe. A fost relativ bine acolo, chiar dacă toată viața am fost o exclusă din cauza condiției sociale modeste. Am cerut să nu fiu fotografiată și am dat mâna cu ezitare cu Anca Toma. Nu prea mi-a plăcut ce se discuta acolo, fiindcă unul din cei doi poeți convocați tot timpul spunea ceva despre pârțuri, accentuând cuvântul acesta care mie nu mi-a plăcut niciodată. Pârțurile sunt sănătoase, mai ales dacă ai probleme digestive cum am eu. La pauză m-am întors acasă. Oricum după câteva săptămâni unul a intrat pe mintea mea cu ideea că tot răul care a urmat e din cauză că eu m-am dus atunci acolo și deci am ieșit din colivie, că chipurile altfel nu m-ar fi torturat așa groaznic. Mă îndoiesc, tot așa ar fi fost, cred eu. În seara când m-am întors am cumpărat de la chioșcul de jos o punguță cu alune. Acolo la cenaclu cumpărasem un ceai verde și o cafea mică. În noaptea care a urmat, nu știu precis din ce cauze, am avut probleme digestive urâte (poate de la alune), nu am dormit deloc, am avut grețuri puternice, mâncărimi puternice peste tot corpul încontinuu și dureri de abdomen și de cap. M-am dus la farmacia non stop și am cerut ceva de greață, dar mi-a dat Motilium. Am luat și bomboane Halls mentolate să îmi mai schimb gustul. Cred că mă și ustura sotmacul rău, am luat pastile Esomeprazol că mai aveam. Alunele îmi tot veneau înapoi, etc..a fost oribil. Rău a fost și în ziua care a urmat, mai ales fiindcă nu dormisem și probabil m-au futut urât, cum zic unii. Cum spuneam criză hepato-biliară posibil, dar de atâția ani medicii nu mi-au dat nimic nici pentru bilă...În ultimele săptămâni am mai avut probleme uneori grave digestive, mi-a fost atât de rău noaptea încât am vomat pe parchet și pe covor în dormitor și mi-era groază că exact în acele momente câte un porc îmi scuipa să vărs pe jos...eu nu ascultam de el, ci mergeam la baie de câte ori puteam.
2) O altă nenorocire a fost că mi s-au terminat pastilele psihiatrice de Seroquel cam în aceeași periaodă și a trebuit să rabd fără, fiindcă mama nu a putut să meargă când am rugat-o eu, am îndurat vreo 2 săptămâni...mi-a spus să mă duc eu dacă vreau, dar mi-era tare greu și m-ar fi costat prea mult. Pe la începutul lunii iunie mi-a adus o cutie cu 60 și mi-a spus că doctorița a zis să iau câte 2 seara. Acum mai am numai două, sper ca mama să recunoască adevărul de data asta și doctorița la fel și să îmi aducă încă o cutie măcar joia viitoare. Oricum, pastilele nu m-au mai ajutat prin chinurile și atacurile abjecte asupra mea care au urmat. Dar le-am luat. Fiind neuroleptice, sunt aproape convinsă că m-au ajutat inhibând sistemul nervos parasimpatic și calmând fenomenologia digestivă în consecință, deși eu cred că medicația propriuzis pentru digestie ar fi fost de preferat.
3) Un lucru oribil a fost că au început lucrările de reabilitare termică la blocul din vecinătate, în spatele blocului meu, unde deschid ferestrele. Chiar dacă poate nu mă credeți, au început demult, fie din aprilie, fie din mai și de atunci se tot câcâie sau o lălăie, cum au spus destui peste mintea mea. A fost de fapt ca un fel de război blitz asupra sistemului meu nervos. Nu știu câți dintre proprietari erau în interiorul blocului, fiindcă noaptea nu erau multe ferestre luminate. A fost inuman. Azi de exemplu unul țipa altuia că trebuie să asculte de comanda lui (de două ori a țipat ”comandă”) și apoi îi spunea că trebuie să aștepte dacă el spune așa. Au lucrat cu zgomot foarte mare, au urlat încontinuu porcării, aberații diverse și foarte multe înjurături grețoase. Lucrurile pe care ei le scuipau nu făceau parte din viața mea sau din trecutul meu, doar câteva înjurături erau din cele pe care le folosea tata (mai ciudate). Uneori făceau pe morții sau adormiții exact când priveam pe fereastră, apoi se ridicau. Încă nu au terminat, deși când au făcut la blocul meu au terminat în 1-2 săptămâni și fără nicio înjurătură, eu fiind înăuntru. La un moment dat mi s-a întâmplat ceva grotesc. Mă chinuiseră monstruos cum voi explica mai încolo, eram epuizată și fizic și nervos și proferau amenințări de moarte încontinuu peste mintea mea plus foarte multe minciuni. Eram singură și mi-era rău în tot corpul. Mi-a fugit mintea aiurea și pentru moment am crezut că e adevărat că vecinii vor să mă taie cu cuțitele, așa cum spuneau unii pe mintea mea. Repet, eram foarte slăbită...foarte. Vă spun cu certitudine, deși nu credeți, că ăia care lucrau la bloc tocmai tăiau poliester sau cum s-o numi acel material nu știu. Era ca zgomotul ascuțirii unor cuțite. Când mă duceam în sufragerie din dormitor să privesc pe geam dacă erau ei, atunci se opreau! Ca și cum cineva îmi urmărea mișcările și fiecare intenție. Din dormitor și din sufragerie zgomotul era ca și cum venea de pe holul din bloc de la intrare. Absolut sigur. Și apoi priveam iar pe fereastră și zgomotul înceta, muncitorii se opreau din tăiat. De vreo 10 ori. Trăiam o stare de confuzie și mi-au trebuit vreo câteva ore până când am înțeles că muncitorii aceia care urlau înjurături făceau așa dinadins și că zgomotul era de la ei, nu de la vecinii mei, fiindcă muncitorii se ascundeau de mine. În final am deschis ușa de la intrare, fiindcă eu sunt genul care preferă să își privească moartea în față. Ați putea spune că nu e logic ca un om să creadă că vecinii vor să îl taie. În momentele acelea era oarecum logic, din mai multe motive. Vecinii mei m-au respins de 10 ani de când m-am mutat aici, voi povesti mai încolo, în altă postare ce mi-au făcut unii dintre ei, cei foarte puțini care au vorbit cu mine. Oricum ei au statut de oameni acceptați în societate și au avut chiar în ultimele săptămâni convocări ale asociației de proprietari, unde eu nu am loc. Nu cunosc numele nici unuia, față de mine nu se prezintă și eu degeaba am încercat să mă apropii de ei. Toți știu că nu am bani aproape deloc. Mulți nu mă salută, deși tineri sau bărbați tineri. Unii își bat joc și mă salută uneori și alteori nu. Femeia de serviciu din bloc mă salută cu juma de gură când e singură și nici nu se uită la mine dacă e alt vecin/vecină alături de ea, chiar dacă eu salut. Unii mai în vârstă nu îmi răspund la salut. Unii mai tineri mă salută după ce mă depășesc sau abia deschid gura șoptind cu voce joasă sau doar cu buzele, încât eu nu apuc sau nu am de ce să le răspund când ei mă batjocoresc. Alții uneori mă salută alteori nu. Alta, de la altă scară, are o altă tactică: de fiecare când o salut, ea însăși, nu știu cum naiba, îmi spune bună ziua chiar în același moment, deși ea e mai în vârstă. Alții, când mă mai întâlnesc cu ei, îmi vorbesc pe un ton total lipsit de respect, fac bășcălie și mă tratează de parcă aș fi idioată sau copil de 5 ani. Eu niciodată nu am greșit față de ei și m-am comportat ca un om matur. În timp ce ăia ”lucrau” la blocul de alături, vecinii de la baie îmi făceau periodic zgomot cu apa, în timp ce eram futută sau chinuită și în timp ce doamna Ioana, vecina bătrână de jos, dădea televizorul tare în draci, uneori în foc continuu de la 7 dimineața la 1 noaptea. Zi de zi. Acum în acest moment unii fac baie, dar Ioana s-a liniștit, nu știu dacă mai e acasă, de câteva zile. Copiii, în afară de unul, nu mă salută. Grupuri de petrecăreți tineri ocupă noapte de noapte spațiul verde din spatele blocului, înjurând și ei, râzând tare, cântând cântecul vechi ”fac țiganii foc...etc.” sau altele, bătând tobe sau aplaudând mereu tare. Copiii, încă de mici, scuipă înjurături pe care eu nu le auzeam în copilăria mea. Grupuri de adolescenți au trecut pe aici săptămânile din urmă, vorbind tare ceva din viața mea personală, am uitat acum ce, dar e absolut sigur, în mod foarte agresiv. Mai demult, când eu începusem să scriu povestea vieții mele, copiii repetau în mod ciudat cu voce tare unele cuvinte de-ale mele. Vă dau un exemplu ciudat: eu scrisesem odată despre cum făceam papalașcă la țară din praful de pe uliță împreună cu alți copii -- este un cuvânt rar, și copiii de aici au început să urle tocmai atunci (nu era halucinație!) ”papalașcă de lumină”, ceea ce era cel puțin ciudat! Au fost destule din astea. Un alt lucru din ultimele săptămâni e că vecinii (ceea ce mi-au făcut și în trecut) apar în mod straniu în calea mea, în mod repetat, într-un mod care exclude coincidența sau simpla întâmplare în mod sigur. Mereu aceiași, uneori foarte mulți deodată...etc. zi de zi, nu mai explic. De asemenea, unii care mă salutau în mod normal după ce m-am mutat aici, după un timp nu m-au mai salutat, deși eu nu m-am schimbat niciodată și nici nu am greșit nimic, nu doar de când sunt aici, ci întreaga viață. Ei sunt cei care mereu se schimbă, dar fără motiv real.
4)Un lucru înfiorător, care începuse de când m-am mutat aici, dar s-a agravat, este faptul că nu am dreptul să am niciun obiect al meu în casă, obiect personal la care țin. Este o tortură monstruoasă, după tot ce mi-au făcut toți din 84 încoace. În luna mai mi s-a stricat și yala de la intrare și a trebuit să încui numai jos. Nu aveam bani de reparații și maică-mea mă tot presa să o repar. Până la urmă ea mi-a adus în casă pe tatăl băiatului cu care ea face meditații la franceză. Băiatul este bolnav și grăsun și învață la școala franceză. M-am îngrozit când maică-mea mi-a spus că acel copil se tot freacă pe scaune când vine la ea și că ea a văzut sânge sau ceva roșu la WC după ce copilul s-a dus să facă pipi. M-am gândit că poate are o boală gravă renală. Copilul a făcut o lecție cu mine anul trecut sau acum doi ani, așa mi s-a cerut și eu am acceptat, nu am avut de ales -- aritmetică. Într-adevăr se freca de scaun. Mi-a explicat că medicii vor să îl opereze, dar părinții lui și el refuză așa ceva, că le e frică și nu cred ei că este bine. L-au dat la școala centrală unde se studiază în franceză și când au venit părinții lui a început să repete vulgar, după ce făcuse meditația cu mine -- Notre poule est dans votre cour. Părea tare fericit. Adulții se distrau. A fost dezgustător, unii sugerau că poate au făcut o înscenare împotriva mea, mai ales că eu urăsc dintotdeauna vulgaritățile. Taică-su a venit la mine de două ori. Și prima oară, și acum săptămânile trecute, cineva m-a futut oribil și m-a obligat să mă frec de două ori, în ciuda împotrivirii mele. Și rândul trecut, și acum, unii au intrat în gândurile mele cu ideea că ăla e vicios irecuperabil și că asta are el nevoie și că acum chipurile îi plătise maică-mii. Mă îngrozesc ce au făcut ăia (părinții și alte influențe) din copilul lor, așa cum m-am îngrozit când am văzut cum o fostă chiriașă a noastră își nenorocea bebelușul. Aceasta din urmă avea animale exotice în apartamentul nostru, trăia cu molii multe ( a stricat toate trei covoarele de lână), avea viermi lungi care se urcau pe pereți (foarte mulți în hol și la bucătărie) și nu îi păsa. I-am spus că a infestat casa și că își chinuiește copilul și a privit în tavan și a zis că nu are ce face. Eu eram scârbită la culme, mai ales când am văzut că avea și bani mulți și bonă și modul în care trata copilul. Aș fi chemat o autoritate medicală dacă nu aș fi fost considerată nebună -- știam că până ar fi venit eventual (și poate nu ar fi venit) ele ar fi curățat eventual viermii. Acei viermi erau lungi și roz la culoare, nu știu ce erau, urcau pe pereți. Nu știu dacă copilul mai e în viață, dar mi-a părut rău că a luat cu ea și biroul meu de la tata când a plecat și mamei nu i-a păsat. Tatăl micului Marius, pe nume Florin, s-a chinuit sau s-a prefăcut că se chinuie la broasca mea de la intrare vreo două ore, spunând că el se pricepe și de aia s-a băgat, dar nu a reușit să o instaleze. Sunt unii idioți care intră pe mintea mea cu ideea că nu e adevărat. Absolut tot ce am spus timp de 45 de ani de viață e adevărul. Unii în enlgeză au intrat adesea cu ideea că eu am fost glasul adevărului de atâția ani. Deci încă o dată am fost și futută și cu banii luați. Unii au intrat mai apoi peste mintea mea cu ideea că eu Cristina, am poftit la carne de copil. Nu am înțeles deloc la ce se refereau, dar m-a scârbit acea idee, ca și ideile lor despre cum mă vor îmbălsăma sau că îmi vor face giulgiu din broderia de la mamaia la care eu țineam, fiind vorba de amintire de suflet, în singurătatea mea și toate lipsurile. Obiectele din casă mi-au dispărut de mult timp, am o listă întreagă și precis nu aș fi aruncat acele obiecte, am fost un om lucid, erau lucruri fără valoare bănească dar cu mare valoare sentimentală pentru mine, mai ales că altceva bun nu mi-a fost lăsat în viață. În ultimele săptămâni mi-au luat singura fustă bună de vară (voi povesti mai încolo, în această postare), mi-au luat poze la care țineam din albume (unele chiar scanate mai demult de mine și altele de asemenea), mi-au luat o farfurie de plastic de care aveam nevoie, etc. Mai demult, printre altele, mi-au luat obiectele ceramice din bibliotecă, fără valoare bănească, dar prețioase ca amintire dragă, luate de mine de la un târg de Florii unde fusesem cu o fostă vecină. Cu ele încă am multe poze. Și alte lucruri pe care le voi menționa dacă mai apuc într-o postare ulterioară. Astfel de abuzuri și torturi sunt și ele inumane câteodată. Pozele făcute de mine cu apartamentul închiriat, biroul meu de la tata și covoarele de lână, le-au luat și pe alea. Tot în aceste săptămâni am început să îmi fac din nou ordine în sertare și hârtii vechi și am descoperit că mi-au băgat acte mizerabile și aiureli în sertare și chiar că mi-au falsificat actele mele, fiindcă de exemplu mi-au scris codul numeric personal ca și cum eu aș fi născută pe 15 februarie, nu pe 16 cum sunt de fapt. Oricine ar fi deschis sertarele mele postmortem sau oricând ar fi spus că sunt fie idioată, fie nebună, fie amândouă. Am aruncat tot ce nu era necesar dar sunt conștientă că oricând ei pot să îmi ia și actul de proprietate (de fapt de vânzare-cumpărare, că altceva nu mi-au dat) și să mă arunce în stradă dacă vor. Sau să scoată o lege că numai actul de propretate pe care nu îl pot avea contează, adică să inventeze ceva. Un exemplu e că mi-au pus în sertar un act de analize medicale chipurile din 2008, la o clinică privată din sectorul 4, cu numele medicului meu de familie pe el -- dna Pană Monica -- când eu precis nu am avut bani de clinică privată și analizele le-am făcut de când m-am mutat aici la policlinica Ardeleni, gratuit, și această policlinică e în apropiere, oricum nu m-aș fi deplasat în altă parte. Acum îmi pare rău că nu am păstrat ca exemplu cele cu data nașterii 15 în loc de 16, că poate mai sunt ”idioți” care nu cred. Pe lângă poze mi-au luat și îmi pare tare rău, și filmele vechi developate la fotograf, toate. Un alt lucru oribil e că de foarte multe ori când merg la bucătărie să iau masa (noaptea trecută chiar la 2 noaptea) unii dintre vecinii de țeavă dau drumul la apă la bucătărie exact când mănânc și apoi opresc, adică lasă apa să curgă spasmodic de fiecare dată, ceea ce m-a iritat nervos și e probabil una din cauzele faptului că stomacul meu e bolnav sau a altor probleme digestive. Da, sunt torturi inumane. Săptămânile trecute, după ce m-am întors din Voluntari unde am vizitat-o pe mama cum voi povesti, am găsit chiuveta din bucătărie stricată (devenise arteziană și se pare că a umblat cineva la sită, era perfectă înainte să plec acolo și mă îndoiesc că se putea strica singură. Și am bani foarte puțini de reparații.
5)Voi continua cu punctul 5 în postarea care urmează după cea cu discuția de ieri noapte cu Daniel Constantinescu.
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_26.html
vineri, 24 iunie 2016
Actualizarea "Sinelui"
O altă poveste misterioasă și adevărată, adevărată cum numai o poveste poate fi. Una dintre aceste fotografii de mai jos este o imagine în oglindă a realității, ea a ieșit așa după developare la fotograf, nu știu nici eu de ce. Cred că ați ghicit deja care din aceste poze e originalul. Cealaltă este modificată digital de mine, pentru a dezvălui locul băncuței și al ferestrelor față de poartă și a contura mai bine chipurile copiilor. Eu am fost acel copil gras (regret acum modul în care m-au îngrășat, ca pe un porc înainte de tăiere, cum spunea Irina Vișoiu, o colegă din clasa a 8-a) și numele celeilalte fetițe era Mihaela. Eram în satul bunicilor mei. Ea a fost un copil obraznic comparativ cu mine și am fost șocată atunci când ea mi-a povestit despre sex sau faptul că ea a văzut rudele ei în acea casă din poză cum fac asta și mi-a spus că stăteau în picioare. (Îmi pare rău dacă par să jignesc pe cineva povestind acest adevăr neplăcut, dar am spus tot adevărul despre mine pentru că am crezut că a fost o crimă cu circumstanțe agravante asupra mea, am explicat de ce. După prima mea închidere la psihiatrie, am fost foarte moale și chinuită din cauza medicamentelor foarte puternice din spital și de acasă (și injecții). Astfel, un instructor de la o școală de șoferi m-a abuzat sexual - a fost rapt, nu viol - exact așa cum acea fetiță îmi povestise demult și eu uitasem, stând cu spatele sprijinit de un copac într-o pădure din apropierea Bucurestiului, pe linia de centură. Vă asigur că societatea a început să repete trecutul meu cu mult timp în urmă, incă din copilarie - cărți, filme, cântece, faptele mele reale, etc. Dupa internarea mea psihiatrică au repetat sinele meu inconștient, adică înlăturat din ceea ce îmi puteam aminti. Numai după mai mulți ani am reușit să îmi amintesc cu precizie faptele din trecut care stăteau la baza faptelor care se întâmplau în viața mea. Înainte de diagnosticul psihiatric - în viața mea erau repetate amintiri prezente în ego-ul meu adevărat. Evident că lumea a respins ambele părți ale ființei mele, dar cu toate acestea era mai bine în general înainte de spital). Nici un alt copil nu mi-a mai spus de atunci lucruri de genul acesta și, din momentul în care Mihaela mi-a spus, am reprimat acea amintire urâtă în mintea mea inconștientă. Fetița venea de la București, a fost poate singurul copil, în afară de mine, care venea din București în satul bunicilor mei, ea venea la unele rude mai îndepărtate. Împreună cu ea au venit două persoane surdo-mute în vârstă, soț și soție, rudele ei. Oricum am fost fericită atunci, am fost fericită chiar jucându-mă cu ea, pentru că eram îndrăgostită de tot ce trăiam și îmi plăcea totul. Aveam o natură fundamental pozitivă, eram genul de copil sărac care e recunoscător pentru ceea ce i-a lăsat Dumnezeu. Puteti vedea că numărul de peste poarta de la intrare era 31, dar casa era cea mai apropiată casă de casa noastră, pe aceeași parte a drumului principal, iar casa noastră avea numărul 4 pe poartă și în actele oficiale. Cam ciudat. Din întâmplare, casa unde am crescut aproape de București avea tot numărul 4 la poartă când eram mică. Alte fapte interesante sunt că o dată, înainte de Paști, am dat foc, din greșeală, (era un vânt foarte puternic în acea noapte) părului lung al acelei tinere femei care a trăit acolo la vecinii noștri de la numărul 31, odată când m-am străduit să duc lumânarea în jurul bisericii din sat, așa cum era tradiția ortodoxă în Vinerea Mare. Mi s-a spus că acea tânără femeie a fost spionată pe străzile orașului Sibiu și urmărită de omul care a luat-o de nevastă, care era întâmplător un bărbat dintr-un alt sat din aceeași zonă. Am considerat acest fapt interesant, pentru că mi s-a întâmplat și mie așa ceva (încă o repetare), după mai mulți ani, din cauza unui profesor care m-a sedus, de care m-am îndrăgostit și care apărea misterios pe străzile Bucureștiului în calea mea. După ani de zile cele două fetițe născute de vecina din sat, Raluca și Ana, au fost lăsate să vină și să se joace cu mine la noi acasă, sau mergeam eu la ele, când aveam cam 17-18 ani, în ciuda diferenței de vârstă. Raluca era deja născută când am cunoscut-o pe Mihaela, de Ana nu îmi amintesc. Am primit din partea lor fotografii în dar (desigur, eu încă mai am acele fotografii, erau în apartamentul meu cu câteva zile în urmă) și dedicații frumoase pe dosul acelor fotografii. Întotdeauna mi-a plăcut să mă joc cu copiii și am avut grijă și de copii mici în timpul vieții mele, uneori. Am fost răbdătoare și calmă și atunci copiii păreau să mă placă.
P. S. Mărturisesc că abia acum am înțeles poate elementele de bază ale psihiatriei (”Elementary, Watson!”), de exemplu jocul psihiatrilor între conștient și mintea inconștientă a celor condamnați. Dar eu am fost condamnată la moarte fiind în mod evident cu totul bună și inocentă. Mintea mea conștientă era frumoasă și sufletul meu asemenea, ceea ce pot dovedi și acum că așa era, și eu nu știu exact de ce m-au torturat prin repetarea lucrurilor din trecutul meu (trecut conștient) înainte de spitalizare. Metaforic vorbind, ce au încercat să uite? Oare vremea războiului rece, când am crescut eu, sau altceva?
Aceasta este adevarata poveste ”Frumoasa si Bestia”. (jocul dintre ego și inconștient - din acest punct de vedere consider că psihanaliza are dreptate, deși nu îmi plac termenii psihologici sau psihiatrici pentru explicarea vieții unui om. Viața nici nu trebuie explicată și nimeni nu are "căderea" să judece pe altcineva, cum spunea Dostoievski.) Poate că de data asta m-am pripit - poate fi o pură coincidență, dar aproape întotdeauna mi s-au întâmplat așa multe lucruri în ceea ce privește perioadele de timp dinainte și de după psihiatrie, pentru atât de mulți ani în viața mea. Din nou spun: generalizarea poate că a fost pripită ... eu aș spune acum cu ușor cinism, precum unele dintre rudele mele mi-au spus când eram mică: "lasă-mă în durerea mea".
Mi-am amintit acum cel mai bun lucru pe care l-am auzit când eram studentă la psihologie: "O persoană devine nebună în momentul în care el / ea nu mai este capabil de a munci și de a iubi. "(citat imperfect). Ar mai fi doar de adăugat, pentru ca povestea să fie completă, că, în special după moartea tatei în 2005, ceilalți m-au chinuit zilnic tot în închisoare de fapt, de data aceasta cu alte lucruri și cuvinte, aproape deloc repetiții din viața mea personală, conștientă sau inconștientă. Explicația o aflați în postarea mea mai veche -- 21 iunie 2016 -- unde puteți citi și traduce adevărul despre ceea ce eu am numit de multe ori ”iluminare și revelare și fericire” din nou în viața mea. Și mi-au distrus foarte urât organismul, poate pentru că ”psihicul” redevenise puternic...eu nu știu de unde proveneau ura și violența clare ale celorlalți, inclusiv pe străzi ( nu e fantezie), fiindcă eu și conștient și inconștient oferisem calm, blândețe, iertare și iubire celorlalți o viață întreagă. De ce nu au vrut adevărul, de ce nu m-au acceptat?
Am scris în postarea La fine del Cielo despre fenomene supranormale de deschidere a cărților (cum am pățit anul acesta cu cartea lui Rilke) și am explicat că oamenii de aceste fel cum am fost eu nu sunt nebuni sau posedați și nu sunt marioneta diavolului. Ceilalți da, cum veți mai vedea din ce urmează să povestesc. După cum veți vedea în postările ulterioare (la 28 iulie 2016), acest lucru care mi se întâmplase în fragedă tinerețe în mod clar mi s-a mai întâmplat anul acesta și când am căutat în dicționar cuvântul ”javră”, pentru că mă interesa etimologia pe care nu o puteam ghici și chiar e ambiguă și dificilă, când dicționarul mi s-a deschis clar din prima încercare exact la acea pagină cu cuvântul javră, ceea ce exclude simpla coincidență, fiindcă eu nu mai mânuisem de mult dicționarul, cum mi s-a întâmplat de multe ori și cu alte cărți. Unii porci au intrat peste mintea mea cu ideea că pe ei îi înspăimântă că tocmai eu am fost ”aleasa”, fiindcă ei leagă ideea de aleasă în mod ocult de astfel de întâmplări gen cea cu cărțile și apoi lovesc de moarte în omul bun și inteligent cum am fost eu, din motive de obscurantism.
P. S. Mărturisesc că abia acum am înțeles poate elementele de bază ale psihiatriei (”Elementary, Watson!”), de exemplu jocul psihiatrilor între conștient și mintea inconștientă a celor condamnați. Dar eu am fost condamnată la moarte fiind în mod evident cu totul bună și inocentă. Mintea mea conștientă era frumoasă și sufletul meu asemenea, ceea ce pot dovedi și acum că așa era, și eu nu știu exact de ce m-au torturat prin repetarea lucrurilor din trecutul meu (trecut conștient) înainte de spitalizare. Metaforic vorbind, ce au încercat să uite? Oare vremea războiului rece, când am crescut eu, sau altceva?
Aceasta este adevarata poveste ”Frumoasa si Bestia”. (jocul dintre ego și inconștient - din acest punct de vedere consider că psihanaliza are dreptate, deși nu îmi plac termenii psihologici sau psihiatrici pentru explicarea vieții unui om. Viața nici nu trebuie explicată și nimeni nu are "căderea" să judece pe altcineva, cum spunea Dostoievski.) Poate că de data asta m-am pripit - poate fi o pură coincidență, dar aproape întotdeauna mi s-au întâmplat așa multe lucruri în ceea ce privește perioadele de timp dinainte și de după psihiatrie, pentru atât de mulți ani în viața mea. Din nou spun: generalizarea poate că a fost pripită ... eu aș spune acum cu ușor cinism, precum unele dintre rudele mele mi-au spus când eram mică: "lasă-mă în durerea mea".
Mi-am amintit acum cel mai bun lucru pe care l-am auzit când eram studentă la psihologie: "O persoană devine nebună în momentul în care el / ea nu mai este capabil de a munci și de a iubi. "(citat imperfect). Ar mai fi doar de adăugat, pentru ca povestea să fie completă, că, în special după moartea tatei în 2005, ceilalți m-au chinuit zilnic tot în închisoare de fapt, de data aceasta cu alte lucruri și cuvinte, aproape deloc repetiții din viața mea personală, conștientă sau inconștientă. Explicația o aflați în postarea mea mai veche -- 21 iunie 2016 -- unde puteți citi și traduce adevărul despre ceea ce eu am numit de multe ori ”iluminare și revelare și fericire” din nou în viața mea. Și mi-au distrus foarte urât organismul, poate pentru că ”psihicul” redevenise puternic...eu nu știu de unde proveneau ura și violența clare ale celorlalți, inclusiv pe străzi ( nu e fantezie), fiindcă eu și conștient și inconștient oferisem calm, blândețe, iertare și iubire celorlalți o viață întreagă. De ce nu au vrut adevărul, de ce nu m-au acceptat?
Am scris în postarea La fine del Cielo despre fenomene supranormale de deschidere a cărților (cum am pățit anul acesta cu cartea lui Rilke) și am explicat că oamenii de aceste fel cum am fost eu nu sunt nebuni sau posedați și nu sunt marioneta diavolului. Ceilalți da, cum veți mai vedea din ce urmează să povestesc. După cum veți vedea în postările ulterioare (la 28 iulie 2016), acest lucru care mi se întâmplase în fragedă tinerețe în mod clar mi s-a mai întâmplat anul acesta și când am căutat în dicționar cuvântul ”javră”, pentru că mă interesa etimologia pe care nu o puteam ghici și chiar e ambiguă și dificilă, când dicționarul mi s-a deschis clar din prima încercare exact la acea pagină cu cuvântul javră, ceea ce exclude simpla coincidență, fiindcă eu nu mai mânuisem de mult dicționarul, cum mi s-a întâmplat de multe ori și cu alte cărți. Unii porci au intrat peste mintea mea cu ideea că pe ei îi înspăimântă că tocmai eu am fost ”aleasa”, fiindcă ei leagă ideea de aleasă în mod ocult de astfel de întâmplări gen cea cu cărțile și apoi lovesc de moarte în omul bun și inteligent cum am fost eu, din motive de obscurantism.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)