Oroare în viața mea: primăvară-vară 2016, partea a 5-a (235)

Această postare este penultima din seria aceasta, e continuarea părții a 4-a de la linkul următor:

http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016.html

10) În zilele în care am stat acasă în București au fost multe orori asupra mea, dintre care voi nota doar câteva, dar acum nu mai țin minte ordinea în care s-au petrecut. La un moment dat mama m-a vizitat și mi-a făcut puțină ordine în casă, mai ales în dormitor, dar foarte agresiv și bătându-și joc de mine. Urla încontinuu că la mine miroase a pișat, că miroase ca într-o casă cu bătrâni paralizați (cum era când eram mică de tot și stăteam cu bunicii și fără ea) și tot repeta cuvântul pișat întorcând salteaua, ridicând-o de pe pat, scuturând păturile și așternutul, pe care l-a și schimbat parcă la un moment dat. A luat coșul de rufe din dormitor și a spus ”tu trebuie să stai pe balcon” astfel încât parcă mi se adresa mie, fiindcă nu era logic să vorbească cu coșul de rufe. Spunea că și coșul miroase a pișat și nu trebuie să stea rufele murdare unde dorm. Era ca scoasă din minți. Peste mintea mea intrau unii cu amenințări de moarte mereu, de pildă spuneau că pe certificatul meu de deces o să scrie accident vascular cerebral. Alții intrau de sute de ori cu ideea că milioane sau miliarde chiar de oameni o să moară și de aia trebuie să mă chinuiască pe mine. (!) Alții spuneau că îmi vor face giulgiu din broderia aceea de la mamaia, că mă vor îmbălsăma și îngropa creștinește, etc. așa cum mă amenințau de multe ori din 2006 încoace. La un moment dat a fost Nelu, fratele mamei la București și a vizitat-o și bănuiesc că au vorbit de rău despre mine în absența mea, așa cum fac de obicei. Eu am telefonat să o întreb sau să o rog pe mama ceva, sau poate doar să schimb câteva vorbe, fără nicio intenție rea, și ea mi-a închis telefonul cu vorbele ”Du-te dracu!” M-am întristat din nou. Un lucru foarte urât - și de data asta nu știu dacă mă veți crede, dar dacă sunteți inteligenți veți înțelege că așa a fost -- este că o perioadă îndelungată de timp, poate încă dinainte de 15 mai când am început povestirea mea cu punctul 1, în unele nopți, la ore târzii, repet - numai din când în când -- erau urlete demonice, inumane, extrem de dureroase în noapte în apropierea ferestrelor mele. Știu că veți spune că e halucinație dacă nu aveți capul lucid, dar a fost realitate. Nu știu ce erau -- cred că erau un fel de alarme ciudate rău (poate de mașini) sau poate niște sunete înregistrate pentru a mă chinui pe mine sau/și pe alții. Din cauza acestor țipete sfâșietoare plus tot ce am pățit din partea vecinilor, mi s-a întâmplat să mă sperii atunci când muncitorii de la blocul de alături tăiau poliuretan sau ce era și de fiecare dată câdn priveam pe geam se ascundeau, cum am povestit deja, adică mai pe scurt intrase frica rău în mine, accentuată datorită amenințărilor de moarte peste mintea mea. Atunci am scos bibelourile vechi și noi din dulap și le-am așezat pe pervazuui geamului către balcon și eram pregătită să le sparg în caz că voi muri, fiindcă mă simțeam înfiorător, mă futuseră probabil sau mătrășiseră după cum spun ei rău de tot. Sau poate ceva otravă, citiți cu atenție, tot ce am scris e adevărul. Apoi am înțeles că de fapt nu mor atunci și le-am adus înapoi în casă, dar deocamdată nu le-am mai băgat în dulap.
Un alt lucru înfiorător a fost agresivitatea oamenilor față de mine pe străzi, Dumnezeu știe ce aveau cu mine! Am scris deja o parte. Mai menționez că au continuat ceea ce începuseră cu ani în urmă, adică ieșirea lor la plimbare în jurul blocului meu cu cărucioare cu bebeluși la plimabre, dar atât de multe încât e clar că nu a fost coincidență, că ieșeau dinadins sau ghidați de cineva exact în jurul blocului meu, câte 5-10 pe zi, ceea ce din nou mă rănea prin durerea sufletească mare de a nu fi avut eu dreptul să am copil. La un moment dat, fiind eu extenuată de diverse torturi, au intrat peste mintea mea cu ideea că ”au scos morții” și, ieșind pe stradă să merg la supermarketul mai îndepărtat, Mega Image-ul unde nu am găsit otrăvuri în aparență (am cumpărat lucruri otrăvite de la celălalt Mega Image), tocmai atunci în ziua aceea erau grămadă de oameni ciudați în fața blocului meu, care mergeau ca niște automate ( o parte din ei) exact către Mega Image. Acolo, când am vrut să iau un coș la intrare, era plin deja cu două pungi dintre care una era cu cireșe precis și eu am întrebat lumea din jur cu glas tare a cui este, cine și-a uitat cireșele acolo. O bătrână mi-a vorbit direct pe un ton ciudat, și spunea tot felul de aberații, care au înțeles numai între ei și pe care eu nu le pricep, dar erau indirect agresive. Când m-am întors, exact în fața gangului de la intrare era una zăpăcită rău, îmbrăcată aproape în zdrențe și călcând peste sandale cu călcâiele pe asfalt. Unii au intrat atunci peste mine și au spus că nu trebuia să cer haine de vară de la mama, că trebuia să aștept să fiu doar în zdrențe ca aia și că trebuia să rabd și de foame dacă nu aveam bani. Însă adevărul e că adesea au fost agresivi cu mine pe stradă - vezi de exemplu postări anterioare sau blogul meu A suicide letter în engleză pe wordpress. În altă zi chiar când coboram din bloc, în holul de la intrare, urca o altă femeie ciudată împreună cu niște vecini (nu o cunosc, nu e exclus să locuiască în bloc), care vorbea cu glas tare, privindu-mă -- ”s-au făcut multe lucruri bune în țara asta, trebuie să se facă și asta”. Vedeți, ei, cei care nici nu îmi răspund la salut de fapt, au lumea lor, pe care eu nu o înțeleg. De-a lungul zilelor acestea de suferință, adesea, în cursul zilei poate și de două ori, urla vecinul meu homosexual, care are perete comun cu mine și are un iubit relativ tânăr, negricios, nu pare a fi român. Mi s-a spus că acel homosexual urlă așa când face sex cu celălalt. Probabil știți că mie nu îmi plac homosexualii de când eram tânără, de fapt nici nu credeam că există. Dar nici chiar atâta, mă gândeam eu zilele din urmă fiindcă alteori e liniștit. E și el șchiop, merge mai greu afară decât mine. Într-una din aceste dimineți cel tânăr a ieșit la volanul mașinii în calea mea, deși era pustiu pe stradă, am impresia că era și bătrânul cu el în dreapta lui. Au ieșit și alți vecini dimineața devreme și s-au purtat ciudat și chiar și patronul obez de la aprozarul stradal din colț mi-a spus săru mâna, deși de obicei nu se uită la mine.
Au fost multe lucruri ciudate. Într-una din nopți mi s-au ars două becuri la rând, ceea ce mi se întâmplă din când în când, destul de des cum zice și maică-mea, mai ales când sunt chinuită, dar nu depinde mine, nu are legătură directă cu oboseala sau lipsa mea de energie, nu vreau să credeți aberații. Apoi iar am fost cam speriată fiindcă s-a lăsat o ceață groasă în zona mea din București, nu mai vedeam blocul din față, fenomen rar la începutul verii. Este și asta adevărat. (Tot în nopțile astea am fost martora unui răsărit de lună absolut roșu-sângeriu, ceea ce e tot un fenomen relativ rar, a fost singura dată în viața mea, cineva din blocul alăturat a făcut o poză parcă de pe balcon). Apoi, după ce s-a lăsat ceața, mi-a fost rău, fiindcă ceața îmi face rău întotdeauna, chiar dacă e toamnă. Peste mintea mea rămăsese numai unul în engleză și mi-a spus că singura stea micuță care mai strălucește deasupra blocului meu e steaua Sirius, deoarece ceea ce gândisem era prea profund și filozofic și greu de înțeles de alții, prin urmare ei pierduseră firul gândurilor mele. M-a băgat în sperieți de fapt, spunea că el este Negru (I am Black) și m-a cam batjocorit. Apoi s-a răspândit ceața și mi-am dat și eu seama că poate mersesem prea departe cu concluziile mele filozofice, dar eram obosită și torturată rău și chiar numai o stea mică mai pâlpâia slab. Apoi am înlocuit becurile.
Una dintre amenințările lor constante, pe lângă cele de moarte, era că oamenii vor să mă bage la balamuc și îmi reeptau de multe ori acest lucru, cu specificarea că vor să mă bage la agitați. În același timp îmi repetau ”Ce ne facem dacă Cristina cheamă salvarea?”. Într-o seară, când era mai rău și se adunaseră din nou tineri care vociferau afară în fața ferestrei (atunci nici nu m-am uitat dacă erau tineri și nici nu am fost atentă ce spuneau cu glas tare), repet, după ce mi-a fost destul de rău și m-au scuipat cu diverse aberații ca întotdeauna, la un moment dat au spus, așa cum fac ei uneori că ”au întors roata”. Roata este o idee a lor, nu a mea, prin care sperie oamenii chinuiți psihiatric, fiindcă exact în acele momente ei lovesc mai tare, pentru ca proștii să creadă că deducția corectă e că roțile mari alcătuite din trupuri și/sau capete de oameni legați de victimă (cum eram eu) sunt întoarse pe dos din direcția lor de rotire și atunci totul cade în capul omului tras pe roată. Această idee de roată este prezentă și într-un cântec celebru al formației Creedence Clearwater Revival (vezi semnificația, etc) , respectiv cântecul Proud Mary. În realitate e o cursă, este o idee de păcălit proștii, foarte complexă. La fel, tot o idee este și aceea că nebunii cum sunt eu trebuie sau pot fi aranjați. Ce înțeleg ei prin aranjare este dificil de spus, dar vă spun sigur că nu există, cel puțin în viața mea, în tot ce am înțeles eu, am văzut că este o minciună la fel cu toate celelalte. Și apoi v-am explicat (și nu e orgoliu) că am fost o femeie perfectă și normală psihic care oricum nu putea și nu avea nevoie să fie aranjată. Acest lucru îl veți înțelege mai bine numai după ce voi termina de scris blogul acesta. Cei care cred că eu aș fi megalomană, etc. sunt doar oameni proști și/sau răi. După ce ei m-au amenințat că au întors roata, au încercat să mă facă să nu mai iau pastilele psihiatrice în acel moment, fiindcă era ora să le iau și eu le-am luat, fiindcă mă simțeam tot mai rău. Nu știu cu precizie dacă apa a fost otrăvită (jur încă o dată că ei îmi iau lucrurile, etc.) sau dacă tocmai după ce am luat pastilele m-au lovit/ futut mai rău, dar oricum, după ce le-am luat, mi s-a făcut atât de rău încât am chemat cu chiu cu vai salvarea. De obicei pastilele psihiatrice nu au acest efect asupra mea, ci îmi calmează organismul, fiindcă din punct de vedere psihic sunt mereu calmă. Puterea conștiinței mele scădea tot mai mult, dar răul fizic (la inimă, abdomen, etc.) era și mai mare, indescriptibil. Spre mirarea și bucuria mea salvarea a venit. M-au întrebat cum mi-e rău și eu am spus că în tot corpul și apoi mi-au cerut să merg cu ei dar numai vag, mai mult insistau că semnez un formular și să scriu eu cu mâna mea că am refuzat internarea, așa cum se făcea la spitalul de psihiatrie, unde, numai la ultimele mele internări, mi-au cerut să semnez că accept internarea și tratamentul, fiindcă așa sunt formalitățile acum, poate nu toți pacienții sunt internați cu forța, cum am fost eu internată inițial. Din păcate eu aveam degetele foarte slăbite și nu mai puteam să îmi controlez mișcarea lor, astfel încât discuția cu cei de la salvare s-a centrat pe rugămintea mea repetată să scrie el textul și eu să semnez și refuzul lui repetat (unul dintre ei). Eu am încercat să le explic că accept tratamentul pe care îl consideră ei adecvat și că accept să merg cu wei dacă ei consideră că trebuie și viața îmi e pericilitată, dar în final au plecat, după ce mi-au lăsat o pastilă mică să o iau. Nu știu ce era și am luat-o...Poate apa era otrăvită, poate nu, cert e că mi-a fost și mai rău după aceea și puteam din nou să mor fiindcă mi-am pierdut parțial conștiența ulterior: mi-am pus proteza să merg la WC și am pus numai un sungur ciorap în loc de patru sau cinci câți trebuie să pun în interior și abia mergeam și puteam să cad rău din picioare, acest lucru mi-l amintesc cu precizie și așa am găsit proteza lângă pat când m-am trezit a doua zi. Ceea ce am mai descoperit în plus a doua zi a fost inexplicabil pentru mine, fiindcă nu știu cu precizie dacă mi-am pierdut conștiența complet încât să fac așa ceva: lângă ușa de la intrare era dezastru -- toate catrafusele de pe raftul cu pantofi vechi, care acum nu mai îmi sunt buni din păcate, erau răscolite și aruncate care încotro. Desigur, tot ce se poate. Vă asigur că ei pot intra și dacă eu dorm cu ușa încuiată și cheia înăuntru, cum s-a întâmplat când am căzut în baie anul trecut 2015 și a venit un bărbat de la deblocări (aveam cheia în broasca de jos și tot era încuiat) și de atunci a rămas o gaură în perete (așa mi-a spus mama, că ăla a băgat un fel de rangă pe acolo și a dat jos ușa și apoi a pus-o la loc ușor). După aceea m-am speriat și mai tare fiindcă am găsit pe masa din bucătărie un plic lăsat de mama (în farfuria rotundă) cu eticheta ”Diverse” lipită pe el și l-am deschis. Înăuntru era și încă mai este un număr de telefon pentru ambulanța socială sector 2 și alte fleacuri care m-au speriat, deși plicul fusese pus acolo probabil mai demult, eu abia atunci l-am găsit.
Cu toate că am scris inițial (acum am modificat) că aceasta e ultima postare din serie, mai am ceva de scrsi și voi continua acum în postarea cu numărul 6, care precis va fi ultima, acum știu sigur. Am avut mai mult de explicat, am vrut să fie totul clar...în caz că interesează pe cineva. Așadar, urmarea în următoarea postare:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_15.html