Actualizarea "Sinelui"

O altă poveste misterioasă și adevărată, adevărată cum numai o poveste poate fi. Una dintre aceste fotografii de mai jos este o imagine în oglindă a realității, ea a ieșit așa după developare la fotograf, nu știu nici eu de ce. Cred că ați ghicit deja care din aceste poze e originalul. Cealaltă este modificată digital de mine, pentru a dezvălui locul băncuței și al ferestrelor față de poartă și a contura mai bine chipurile copiilor. Eu am fost acel copil gras (regret acum modul în care m-au îngrășat, ca pe un porc înainte de tăiere, cum spunea Irina Vișoiu, o colegă din clasa a 8-a) și numele celeilalte fetițe era Mihaela. Eram în satul bunicilor mei. Ea a fost un copil obraznic comparativ cu mine și am fost șocată atunci când ea mi-a povestit despre sex sau faptul că ea a văzut rudele ei în acea casă din poză cum fac asta și mi-a spus că stăteau în picioare. (Îmi pare rău dacă par să jignesc pe cineva povestind acest adevăr neplăcut, dar am spus tot adevărul despre mine pentru că am crezut că a fost o crimă cu circumstanțe agravante asupra mea, am explicat de ce. După prima mea închidere la psihiatrie, am fost foarte moale și chinuită din cauza medicamentelor foarte puternice din spital și de acasă (și injecții). Astfel, un instructor de la o școală de șoferi m-a abuzat sexual - a fost rapt, nu viol - exact așa cum acea fetiță îmi povestise demult și eu uitasem, stând cu spatele sprijinit de un copac într-o pădure din apropierea Bucurestiului, pe linia de centură. Vă asigur că societatea a început să repete trecutul meu cu mult timp în urmă, incă din copilarie - cărți, filme, cântece, faptele mele reale, etc. Dupa internarea mea psihiatrică au repetat sinele meu inconștient, adică înlăturat din ceea ce îmi puteam aminti. Numai după mai mulți ani am reușit să îmi amintesc cu precizie faptele din trecut care stăteau la baza faptelor care se întâmplau în viața mea. Înainte de diagnosticul psihiatric - în viața mea erau repetate amintiri prezente în ego-ul meu adevărat. Evident că lumea a respins ambele părți ale ființei mele, dar cu toate acestea era mai bine în general înainte de spital). Nici un alt copil nu mi-a mai spus de atunci lucruri de genul acesta și, din momentul în care Mihaela mi-a spus, am reprimat acea amintire urâtă în mintea mea inconștientă. Fetița venea de la București, a fost poate singurul copil, în afară de mine, care venea din București în satul bunicilor mei, ea venea la unele rude mai îndepărtate. Împreună cu ea au venit două persoane surdo-mute în vârstă, soț și soție, rudele ei. Oricum am fost fericită atunci, am fost fericită chiar jucându-mă cu ea, pentru că eram îndrăgostită de tot ce trăiam și îmi plăcea totul. Aveam o natură fundamental pozitivă, eram genul de copil sărac care e recunoscător pentru ceea ce i-a lăsat Dumnezeu. Puteti vedea că numărul de peste poarta de la intrare era 31, dar casa era cea mai apropiată casă de casa noastră, pe aceeași parte a drumului principal, iar casa noastră avea numărul 4 pe poartă și în actele oficiale. Cam ciudat. Din întâmplare, casa unde am crescut aproape de București avea tot numărul 4 la poartă când eram mică. Alte fapte interesante sunt că o dată, înainte de Paști, am dat foc, din greșeală, (era un vânt foarte puternic în acea noapte) părului lung al acelei tinere femei care a trăit acolo la vecinii noștri de la numărul 31, odată când m-am străduit să duc lumânarea în jurul bisericii din sat, așa cum era tradiția ortodoxă în Vinerea Mare. Mi s-a spus că acea tânără femeie a fost spionată pe străzile orașului Sibiu și urmărită de omul care a luat-o de nevastă, care era întâmplător un bărbat dintr-un alt sat din aceeași zonă. Am considerat acest fapt interesant, pentru că mi s-a întâmplat și mie așa ceva (încă o repetare), după mai mulți ani, din cauza unui profesor care m-a sedus, de care m-am îndrăgostit și care apărea misterios pe străzile Bucureștiului în calea mea. După ani de zile cele două fetițe născute de vecina din sat, Raluca și Ana, au fost lăsate să vină și să se joace cu mine la noi acasă, sau mergeam eu la ele, când aveam cam 17-18 ani, în ciuda diferenței de vârstă. Raluca era deja născută când am cunoscut-o pe Mihaela, de Ana nu îmi amintesc. Am primit din partea lor fotografii în dar (desigur, eu încă mai am acele fotografii, erau în apartamentul meu cu câteva zile în urmă) și dedicații frumoase pe dosul acelor fotografii. Întotdeauna mi-a plăcut să mă joc cu copiii și am avut grijă și de copii mici în timpul vieții mele, uneori. Am fost răbdătoare și calmă și atunci copiii păreau să mă placă.
P. S. Mărturisesc că abia acum am înțeles poate elementele de bază ale psihiatriei (”Elementary, Watson!”), de exemplu jocul psihiatrilor între conștient și mintea inconștientă a celor condamnați. Dar eu am fost condamnată la moarte fiind în mod evident cu totul bună și inocentă. Mintea mea conștientă era frumoasă și sufletul meu asemenea, ceea ce pot dovedi și acum că așa era, și eu nu știu exact de ce m-au torturat prin repetarea lucrurilor din trecutul meu (trecut conștient) înainte de spitalizare. Metaforic vorbind, ce au încercat să uite? Oare vremea războiului rece, când am crescut eu, sau altceva?
Aceasta este adevarata poveste ”Frumoasa si Bestia”. (jocul dintre ego și inconștient - din acest punct de vedere consider că psihanaliza are dreptate, deși nu îmi plac termenii psihologici sau psihiatrici pentru explicarea vieții unui om. Viața nici nu trebuie explicată și nimeni nu are "căderea" să judece pe altcineva, cum spunea Dostoievski.) Poate că de data asta m-am pripit - poate fi o pură coincidență, dar aproape întotdeauna mi s-au întâmplat așa multe lucruri în ceea ce privește perioadele de timp dinainte și de după psihiatrie, pentru atât de mulți ani în viața mea. Din nou spun: generalizarea poate că a fost pripită ... eu aș spune acum cu ușor cinism, precum unele dintre rudele mele mi-au spus când eram mică: "lasă-mă în durerea mea".
Mi-am amintit acum cel mai bun lucru pe care l-am auzit când eram studentă la psihologie: "O persoană devine nebună în momentul în care el / ea nu mai este capabil de a munci și de a iubi. "(citat imperfect). Ar mai fi doar de adăugat, pentru ca povestea să fie completă, că, în special după moartea tatei în 2005, ceilalți m-au chinuit zilnic tot în închisoare de fapt, de data aceasta cu alte lucruri și cuvinte, aproape deloc repetiții din viața mea personală, conștientă sau inconștientă. Explicația o aflați în postarea mea mai veche -- 21 iunie 2016 -- unde puteți citi și traduce adevărul despre ceea ce eu am numit de multe ori ”iluminare și revelare și fericire” din nou în viața mea. Și mi-au distrus foarte urât organismul, poate pentru că ”psihicul” redevenise puternic...eu nu știu de unde proveneau ura și violența clare ale celorlalți, inclusiv pe străzi ( nu e fantezie), fiindcă eu și conștient și inconștient oferisem calm, blândețe, iertare și iubire celorlalți o viață întreagă. De ce nu au vrut adevărul, de ce nu m-au acceptat?

Am scris în postarea La fine del Cielo despre fenomene supranormale de deschidere a cărților (cum am pățit anul acesta cu cartea lui Rilke) și am explicat că oamenii de aceste fel cum am fost eu nu sunt nebuni sau posedați și nu sunt marioneta diavolului. Ceilalți da, cum veți mai vedea din ce urmează să povestesc. După cum veți vedea în postările ulterioare (la 28 iulie 2016), acest lucru care mi se întâmplase în fragedă tinerețe în mod clar mi s-a mai întâmplat anul acesta și când am căutat în dicționar cuvântul ”javră”, pentru că mă interesa etimologia pe care nu o puteam ghici și chiar e ambiguă și dificilă, când dicționarul mi s-a deschis clar din prima încercare exact la acea pagină cu cuvântul javră, ceea ce exclude simpla coincidență, fiindcă eu nu mai mânuisem de mult dicționarul, cum mi s-a întâmplat de multe ori și cu alte cărți. Unii porci au intrat peste mintea mea cu ideea că pe ei îi înspăimântă că tocmai eu am fost ”aleasa”, fiindcă ei leagă ideea de aleasă în mod ocult de astfel de întâmplări gen cea cu cărțile și apoi lovesc de moarte în omul bun și inteligent cum am fost eu, din motive de obscurantism.