Aici găsiți continuarea povestirii de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_95.html
Ibi avea ciudățeniile ei, poate în mare parte datorită faptului că fusese văduvă de tânără. De pildă era foarte îndrăgostită de plante, avea multe ghivece cu plante de toate dimensiunile, pe care le-a luat cu ea când s-a mutat la garsonieră și în mod miraculos pentru iubitorii plantelor, a nimerit un loc cu balcon foarte mare, cum cei de la etaje superioare nu au. Tot nu i-au încăput toate și a mai pus și în casă. A vândut sau a dat aproape de pomană cele mai multe din cărțile adunate de soțul ei și s-a restrâns, cumpărând ceva mobilă mai nouă și punând restul banilor în bancă. Avea ideile ei fixe și îmi spunea de pildă că lumea spune că e mai bine să fie mai mai multe cutremure mici și dese decât unul mare. Atunci eram încă vecine în blocul doi. Nașul meu era deja bolnav de cancer hepatic și, cât am stat eu acolo, boala lui s-a agravat. Nașa a murit în 2002. În 2004, anul morții nașului meu, exact de 4 martie, ziua lui de naștere, a fost un cutremur măricel în București. L-am simțit din casa cu otrăvuri, cum aveam să îi spun mai târziu. Ulterior oamenii se prefăceau că nu a fost nimic (colegii mei profesori și poate toți) și eu nu puteam ghici ce gândeau. Oricum eu, fiindcă nu percepusem niciodată gândurile altora, nu am deranjat pe nimeni, în sensul că nu vorbeam nimic în mintea mea, dar gândeam numai de bine și respectam mereu oamenii. Am fost fundamental optimistă și nu am deranjat oamenii cu gândurile mele nici după ce ei au pătruns cu obscenități și oroare peste mintea mea, după moartea tatei în 2005. Absolut cert am fost un om bun și liniștit. Odată am deschis micul televizor la un post românesc și a început chiar atunci un cutremur și în primul moment cei doi protagoniști ai emisiunii nu au spus nici pâs dar probabil cineva le-a făcut semn că pot spune și au sărit pe scaune cu vorbele ”avem un cutremur în direct!”.
Revenind cu firul povestirii la Ibi. Îi plăcea muzica clasică, ceea ce îmi plăcea și mie. Cunoștea o parte din bucățile celebre. De-a lungul anilor am fost cu ea la Festivalul Internațional Enescu de la București și la diverse alte spectacole la Operă. Odată am fost (parcă singură) la un concert gratuit în apropierea locuinței. Nu mi-a plăcut atunci. Am mai fost cu ea la plimbare la Târgul de Florii și m-am simțit bine. A fost totuși o prietenă adevărată în lipsă de altceva și m-a ajutat. Partea mai bună a relației dintre noi două a fost după mai mult timp. Tot ea îmi spunea odată că îi pare rău că a murit de cancer nu știu ce personalitate -- femeie -- de la Timișoara, care era glasul adevărului. Eu nu aveam cum să fiu la curent cu diverse mondenități sau lucruri de la televizor sau din gura lumii. Când mi-am cumpărat a doua floare (din specia Croton) i-am luat și ei una, dar mi-a spus că îi pare rău, dar a ei a murit. Altădată am cumpărat de la un magazin de suveniruri din apropiere două iconițe de argint cu maica sfântă și pruncul (atunci aveam ceva bani și nu erau scumpe) și i-am dat și lui Ibi una. O are probabil și acum, o pusese pe un raft în noua ei locuință, care, din motive necunoscute mie, avea lumini încastrate și ea, dar sub tavan. În noua ei locuință am cunoscut pe acea poetă bătrână căreia i se publicau cărți la editura Eminescu și care trăia din mila blocului -- nu avea bani aproape deloc și înainte să moară mi-a dat și mie o carte cu autograf (era din cenaclul Mitzurei Arghezi). Ibi îi dădea și ea mâncare. Cât timp am stat în blocul doi cu ea, l-am cunoscut și pe fratele ei, care la un moment dat s-a așezat pe jos în balconul comun. Părea un om cumsecade. Era foarte sărac. După moartea tatei în 2005, Ibi mi-a povestit că nu știe ce să se facă, fiindcă fratele ei nu are bani deloc să pună acoperiș casei lui proaspăt construite și vine iarna și nu are nici de unde să se împrumute. Era și ea cu adevărat disperată. Eu mereu am ajutat oamenii când am putut și mi-era milă de fratele ei și de ea, mai ales că fratele ei, destul de vârstnic, avea și copil mic, un băiețel pe care l-am cunoscut ulterior și cu care m-am plimbat cu Ibi. I-am spus că îi voi împrumuta eu suma necesară și i-am dat vreo 10-20.000 de euro cu împrumut din banii moșteniți de mine, fiindcă aveam încredere în ea și eram convinsă că mi-i va da înapoi. Ibi, când i-am spus, a sărit pe scaun de bucurie și s-a schimbat la față de parcă îl vedea pe Dumnezeu. Și pe mine m-a mirat reacția ei. E scris și în Biblie că dacă împrumuți omul sărac nu trebuie să ceri dobândă, e un păcat. Ibi mi-a dat toți banii înapoi, în rate lunare, desigur fără dobândă. Dar din nefericire fratele ei a murit. Era și bolnav și părăsit de nevasta tânără înainte de moarte. Ibi vorbea de ea cu mare supărare și spunea că toată lume știe că ea este ”stricătoare de case”. Femeia a luat copilul și a mai făcut încă un copil cu un bărbat din localitatea aceea, bărbat care avea deja încă nu mai știu câți copii și nevastă. Ibi era supărată atunci, dar în final, la mai mult timp de la moartea fratelui ei, a acceptat-o pe mama infidelă, spre binele nepotului ei, care oricum ducea viață grea, și făcea naveta la școală în București. Și Ibi m-a salvat pe mine odată într-una din cele trei ierni cât am stat în blocul doi. Fusesem nu mai știu cu ce treabă în oraș, deși era zăpadă mare. Exact când m-am întors, în fața întrării în bloc, mi s-a rupt proteza ortopedică și am căzut, spre norocul meu pe moale. Ibi m-a dus în casă cu ajutorul unui vecin. Mulțumesc lui Dumnezeu că proteza mi s-a rupt aproape de casă, că pe vremea aceea nu aveam telefon mobil și totodată aș fi putut să mă rănesc grav.
Un lucru mai ciudat legat de Ibi e că, după ce eu m-am mutat în blocul trei,
Va urma, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_27.html
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
marți, 26 iulie 2016
luni, 25 iulie 2016
Totul despre vecinii mei - blocul doi, partea a 5-a
Urmează continuarea povestirii de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_25.html
D-na Nicolau era foarte devotată nepoților ei de la frate (mai era și unul mai mare) și inițial și lui Ildiko, studentă eminentă, protejați care îi umpleau viața de femeie singură, în afară de faptul că făcea scripte contabile pentru nu știu ce verișoară sau prietenă, am uitat eu acum ce. Lua bani în schimbul acestor servicii. Când s-a mutat de acolo, cam odată cu mine, în Colentina la parter, a devenit colaborator cu funcții contabile în administrația blocului în care s-a mutat. Mie mai îmi dădea din când în când mâncare gătită de ea. Odată țin minte precis că erau miriapozi pe zidul de la intrarea în apartamentul ei și, cum eu mă luptam cu moliile și larvele lor în zadar, i-am spus lui Ildiko, care stătea în ușă, că iar sunt miriapozi acolo. Ildiko a schițat o figură dezgustată față de mine și a dat miriapodul jos. Da, a fost o reacție impulsivă din partea mea, de care acum îmi pare rău. După aceea, relația mea cu Ildiko s-a răcit. Pe vremea când mă chinuiam în zadar cu munca de Sisif de a omorî molii din salteaua veche din acel apartament (cheltuiam o groază pe insecticid), după moartea tatei când am început să percep gândurile celorlalți, la un moment dat a intrat unul peste mine cu ideea ”Dacă ne tot omoară așa, cum vrea să o ajutăm?”. După ce m-am mutat în blocul trei am avut miriapozi adesea în casă, în mod ciudat, ca și cum mi-i punea cineva, fiindcă prea des apăreau brusc urcând pe tavan sau erau mereu pe peretele de lângă telefonul fix sus când intram de afară și nu fuseseră cu câteva ore în urmă, și eu mă chinuiam să le omor. Miriapozii se distrug greu și sunt scârboși. Odată am lăsat unul lipit de tavan cu insecticid evreiesc cumpărat de la Carrefour și după câteva săptămâni sau luni s-a trezit la viață de parcă fusese în chist. Acum blocul meu al treilea pare infestat de miriapozi, dar la mine nu prea au mai fost demult, umblă pe zidul exterior. Voi arăta clar mai încolo că unii chiar mi-au intrat în casă, m-au speriat, mi-au luat lucrurile și precis mi-au mânjit casa și mi-au adus mizerii înăuntru, aveți răbdare să scriu tot.
D-na Nicolau era catolică și frecventa biserica catolică din apropiere. Odată am mers cu ea la slujbă și am fost plăcut impresionată. Oricum eu nu am trecut la catolicism, chiar dacă e același Dumnezeu. Nu are prea mare importanță. Dna Nicolau mi-a cerut să îi spun Ibi , ceea ce mie îmi era greu, dată fiind diferența de vârstă. Ildiko îi spunea Ibi, deși Ildiko era foarte tânără. Ildiko a avansat mult cu studiul și până la urmă a refuzat un post universitar la ASE, pentru a emigra în cele din urmă în SUA, de unde îi trimitea periodic vești lui Ibi prin telefon sau prin internet-video. (Fac o paranteză pentru a explica puțin norocul celor care au emigrat în SUA de exemplu -- mulți și în alte țări -- spre deosebire de mine, orfană săracă și maltratată de cei care nu mi-au fost nici măcar părinți adevărați și folosită de ceilalți. În SUA au emigrat Marina Gârju, cu al cărei tată și fetiță aidoma ei m-am întâlnit în parcul Circului și am stat de vorbă; Marina a fost prodigioasă, a făcut trei facultăți; a emigrat Anna Maria, verișoara mea de al treilea rang de etnie maghiară de la Cluj, cu al cărei tată, tenor la Operă, m-am întâlnit în București fiindcă avea treburi legate de fiica lui și mi-a spus că eu trebuie să țin minte să mănânc cât mai multe banane mereu -- eu nu m-am gândit pe moment la Mowgli din cartea junglei și nici la organul sexual masculin, dar ulterior mi-am amintit și am făcut legătura; Ildiko; vărul meu primar Cosmin cu soția și copilul, prin loteria vizelor, etc.)
Ibi avea grijă și de vreo trei-patru bătrâni, prieteni sau rude bolnavi cu multiple operații (de pildă unul cu cancer la colon) care mureau pe rând. Ducea nostalgia vremurilor în care ea și alte vecine și prietene încingeau câte un joc (de canastă, remi sau nu mai știu eu ce îmi spunea ea) acolo în bloc. Printre prietenele ei de joc despre care îmi vorbea mai mult era și Babi, o vecină de bloc mai în vârstă, care avea rude în Grecia și al cărei nepot Iani, o mândrețe de bărbat după spusele lui Ibi, era în mod fantastic chiar locatarul celui de-al treilea apartament la etajul doi și jumătate, alături de mine. L-am văzut și pe Iani și pe mama lui venită din Grecia în vizită și pe Babi. Iani avea o menajeră și odată am rugat-o să îmi facă și mie curat contra cost și am auzit-o pe Ibi vorbind ciudat pe culoar cu ea să nu insiste prea mult cu cărățenia la mine și ea spunea că înțelege.
Ibi îmi tot repeta că în apartamentul închiriat de tata pentru mine stătuseră înainte niște prostituate și că ea se tot mira cum aveau fetele acelea așa o activitate sexuală de nu știu câți bărbați în fiecare zi. Interesant e că vecina mea actuală de dedesubt mi-a spus când m-am mutat în blocul trei că înaintea mea stătuse aici cu italianul care mi-a vândut apartamentul o curvă țigancă. Când mi-am căutat apartament după moartea tatei mi s-a prezentat dar am refuzat la preț acceptabil un apartament posibil tot de curve, tot în zona Perla-Dorobanți, concluzie trasă de mine (eram cu maică-mea atunci, dar ea nu a zis nimic) după bideu plus duș de lux plus lumini încastrate ciudat plus bucătărie lipsă (dărâmată pentru a face spațiu interior). Tot Ibi mi-a spus că deasupra mea în blocul doi nu locuiește nimeni, fiindcă doamna care locuia acolo se aruncase de la etaj, fiind bolnavă de cancer. E drept, în primii doi ani acolo a fost liniște de deasupra.
Va urma în curând. Deocamdată am scris cam jumătate din toată povestirea despre blocul trei, în aceste ultime două postări. Continuarea povestirii în partea a 6-a, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_26.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_25.html
D-na Nicolau era foarte devotată nepoților ei de la frate (mai era și unul mai mare) și inițial și lui Ildiko, studentă eminentă, protejați care îi umpleau viața de femeie singură, în afară de faptul că făcea scripte contabile pentru nu știu ce verișoară sau prietenă, am uitat eu acum ce. Lua bani în schimbul acestor servicii. Când s-a mutat de acolo, cam odată cu mine, în Colentina la parter, a devenit colaborator cu funcții contabile în administrația blocului în care s-a mutat. Mie mai îmi dădea din când în când mâncare gătită de ea. Odată țin minte precis că erau miriapozi pe zidul de la intrarea în apartamentul ei și, cum eu mă luptam cu moliile și larvele lor în zadar, i-am spus lui Ildiko, care stătea în ușă, că iar sunt miriapozi acolo. Ildiko a schițat o figură dezgustată față de mine și a dat miriapodul jos. Da, a fost o reacție impulsivă din partea mea, de care acum îmi pare rău. După aceea, relația mea cu Ildiko s-a răcit. Pe vremea când mă chinuiam în zadar cu munca de Sisif de a omorî molii din salteaua veche din acel apartament (cheltuiam o groază pe insecticid), după moartea tatei când am început să percep gândurile celorlalți, la un moment dat a intrat unul peste mine cu ideea ”Dacă ne tot omoară așa, cum vrea să o ajutăm?”. După ce m-am mutat în blocul trei am avut miriapozi adesea în casă, în mod ciudat, ca și cum mi-i punea cineva, fiindcă prea des apăreau brusc urcând pe tavan sau erau mereu pe peretele de lângă telefonul fix sus când intram de afară și nu fuseseră cu câteva ore în urmă, și eu mă chinuiam să le omor. Miriapozii se distrug greu și sunt scârboși. Odată am lăsat unul lipit de tavan cu insecticid evreiesc cumpărat de la Carrefour și după câteva săptămâni sau luni s-a trezit la viață de parcă fusese în chist. Acum blocul meu al treilea pare infestat de miriapozi, dar la mine nu prea au mai fost demult, umblă pe zidul exterior. Voi arăta clar mai încolo că unii chiar mi-au intrat în casă, m-au speriat, mi-au luat lucrurile și precis mi-au mânjit casa și mi-au adus mizerii înăuntru, aveți răbdare să scriu tot.
D-na Nicolau era catolică și frecventa biserica catolică din apropiere. Odată am mers cu ea la slujbă și am fost plăcut impresionată. Oricum eu nu am trecut la catolicism, chiar dacă e același Dumnezeu. Nu are prea mare importanță. Dna Nicolau mi-a cerut să îi spun Ibi , ceea ce mie îmi era greu, dată fiind diferența de vârstă. Ildiko îi spunea Ibi, deși Ildiko era foarte tânără. Ildiko a avansat mult cu studiul și până la urmă a refuzat un post universitar la ASE, pentru a emigra în cele din urmă în SUA, de unde îi trimitea periodic vești lui Ibi prin telefon sau prin internet-video. (Fac o paranteză pentru a explica puțin norocul celor care au emigrat în SUA de exemplu -- mulți și în alte țări -- spre deosebire de mine, orfană săracă și maltratată de cei care nu mi-au fost nici măcar părinți adevărați și folosită de ceilalți. În SUA au emigrat Marina Gârju, cu al cărei tată și fetiță aidoma ei m-am întâlnit în parcul Circului și am stat de vorbă; Marina a fost prodigioasă, a făcut trei facultăți; a emigrat Anna Maria, verișoara mea de al treilea rang de etnie maghiară de la Cluj, cu al cărei tată, tenor la Operă, m-am întâlnit în București fiindcă avea treburi legate de fiica lui și mi-a spus că eu trebuie să țin minte să mănânc cât mai multe banane mereu -- eu nu m-am gândit pe moment la Mowgli din cartea junglei și nici la organul sexual masculin, dar ulterior mi-am amintit și am făcut legătura; Ildiko; vărul meu primar Cosmin cu soția și copilul, prin loteria vizelor, etc.)
Ibi avea grijă și de vreo trei-patru bătrâni, prieteni sau rude bolnavi cu multiple operații (de pildă unul cu cancer la colon) care mureau pe rând. Ducea nostalgia vremurilor în care ea și alte vecine și prietene încingeau câte un joc (de canastă, remi sau nu mai știu eu ce îmi spunea ea) acolo în bloc. Printre prietenele ei de joc despre care îmi vorbea mai mult era și Babi, o vecină de bloc mai în vârstă, care avea rude în Grecia și al cărei nepot Iani, o mândrețe de bărbat după spusele lui Ibi, era în mod fantastic chiar locatarul celui de-al treilea apartament la etajul doi și jumătate, alături de mine. L-am văzut și pe Iani și pe mama lui venită din Grecia în vizită și pe Babi. Iani avea o menajeră și odată am rugat-o să îmi facă și mie curat contra cost și am auzit-o pe Ibi vorbind ciudat pe culoar cu ea să nu insiste prea mult cu cărățenia la mine și ea spunea că înțelege.
Ibi îmi tot repeta că în apartamentul închiriat de tata pentru mine stătuseră înainte niște prostituate și că ea se tot mira cum aveau fetele acelea așa o activitate sexuală de nu știu câți bărbați în fiecare zi. Interesant e că vecina mea actuală de dedesubt mi-a spus când m-am mutat în blocul trei că înaintea mea stătuse aici cu italianul care mi-a vândut apartamentul o curvă țigancă. Când mi-am căutat apartament după moartea tatei mi s-a prezentat dar am refuzat la preț acceptabil un apartament posibil tot de curve, tot în zona Perla-Dorobanți, concluzie trasă de mine (eram cu maică-mea atunci, dar ea nu a zis nimic) după bideu plus duș de lux plus lumini încastrate ciudat plus bucătărie lipsă (dărâmată pentru a face spațiu interior). Tot Ibi mi-a spus că deasupra mea în blocul doi nu locuiește nimeni, fiindcă doamna care locuia acolo se aruncase de la etaj, fiind bolnavă de cancer. E drept, în primii doi ani acolo a fost liniște de deasupra.
Va urma în curând. Deocamdată am scris cam jumătate din toată povestirea despre blocul trei, în aceste ultime două postări. Continuarea povestirii în partea a 6-a, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_26.html
Totul despre vecinii mei - blocul doi, partea a 4-a
Voi continua povestirea martiriului meu, așa cum am planificat. Voi termina mai întâi ce este de scris despre blocul al doilea și apoi ultimul bloc și apoi ISC din nou. Aceste povestiri despre blocurile în care am stat le voi eticheta și cu ISC, fiindcă sunt de fapt fapte esențiale din povestirea întregii mele vieți. Destul de importante au fost și povestirile despre cum m-au chinuit în ultimele luni, fiindcă asta s-a întâmplat mereu din 2006 de când m-am mutat aici și a fost chiar mai rău, dar eu eram mai tânără.
Ca întotdeauna, este dificil să scriu. Acum e și cald, eu nu am word și voi încerca să scriu în aplicația wordpad, în ciuda dificultăților și atacurilor sexuale din partea altora. De când am început să fac public tot adevărul aici, acum câțiva ani, a fost extrem de dificil să scriu, foarte mulți parcă mi se împotrivesc, fiindcă tot ceea ce scriu e adevărul și este în întregime. Nu lipsește nimic și voi termina totul. E ca și cum ei mă acuză pe mine de ceva ce eu nu cunosc. Repet, citiți tot ce am scris aici în întregime, cuvânt cu cuvânt. Viața mea a fost perfecțiunea și totuși am fost abuzată monstruos de la 13 ani, zi și noapte. Nu am uitat nimic și nici nu am înnebunit niciodată. Cred că aș fi meritat viața, cu putere deplină și libertate între oameni, fiindcă am fost un om perfect, cum am spus de atâtea ori. A fost mult mai mult rău, dar totul e scris concentrat pe scurt până în 2002-2003 și voi termina absolut totul până azi. Imaginați-vă cât de multă iubire de oameni și de ceea ce este frumos am avut în permanență. Zi de zi eram un car de frumusețe și înțelepciune aș îndrăzni să spun, și muncă și drag de muncă totodată și niciun pic de răutate sau orgoliu. Am fost un om modest, dar acum povestesc absolut obiectiv și drept și voi mai scrie și despre infinitul acela de bine și lumină din sufletul meu și din gândirea mea. Am avut și un caracter perfect, cum poate înțelegeți dacă ați citit totul. Și, repet, m-au torturat mult mai atroce cu mii de lucruri zi de zi din toamna lui 1984. Azi 25 iulie 2016 încerc să stau să povestesc în continuare mai târziu spre seară și în noapte. După ce voi scrie un fragment mai mare, revin și îl public în această postare.
M-am mutat cu chirie la niște proprietari zgripțuroi. Înainte de a pleca de acasă, părinții mei discutau în dormitor încât eu i-am auzit - tata o întreba pe mama dacă acceptă așa ceva și ea spusese da și el i-a spus înfuriat : da ce, vrei să moară?! Copilul nostru? și ea a spus da și atunci el a zis atunci așa să fie. Eu nu m-am speriat și nu am înțeles nimic, nu mi-era frică de ceea ce urma să fie, fiind total nevinovată. Scena aceasta între părinții mei a fost reală, întocmai ca și cea în care mama îi spunea tatei: Îți faci prea multe păcate cu copilul acesta! Și el nu mai știu ce a zis atunci, și eu am înțeles că se refereau la mine. Oricum eu devenisem profesor titular prin concurs la liceul I.L. Caragiale, deși legal nu aveam dreptul. Părinții mi-au închiriat un apartament de două camere la intersecția Dorobanți cu Iancu de Hunedoara, deci foarte aproape de locul de muncă și bineînțeles îmi plăteau chiria, fiindcă salariul meu la început pe cartea de muncă, în 2003 era 4 milioane și jumătate de lei și apoi nu a crescut mult și repede, pot atașa aici copii după cartea de muncă. Ca întotdeauna, întreaga societate era împotriva mea, fiindcă, cu puțin înainte de a mă retrage eu din învățământ (de fapt dată afară indirect), au început greve ale profesorilor care chiar aveau salariu acceptabil dacă aveau ani de muncă mai mulți și, din câte am înțeles eu, după ce eu am plecat și lor li s-au mărit salariile. Voi da mai încolo mai mult exemple de astfel de nenorociri asupra mea la nivel societal, poate chiar mai mult decât ați citit în Pe aripile vântului, întrutotul adevărate.
La început am fost cu tata și m-am întâlnit cu proprietarul al cărui nume l-am uitat, un om brunet și grăsun, care parcă îmi amintea de tipul britanicului brunet, dacă există așa ceva. Au stabilit chiria la 170 de euro pe lună și am semnat un așa zis contract fără valoare juridică, doar o înțelegere între noi, unde era stipulat că eu, în calitate de chiriaș nu trebuie să înstrăinez obiectele din casă sau să modific ceva. În anii când am stat acolo plăteam chiria soției blonde și cu voce ascuțită și răutăcioasă a proprietarului. O scorpie în aparență care nu s-a îmblânzit în fața bunei mele cuviințe și bunătății mele. Numai la început a mai venit și nașul meu acolo și mi-a întins o sfoară în baie și un sprijin pentru a putea ieși din baie, fiindcă nu aveam cum să fac baie altfel, deoarece am un singur picior. Este adevărat că eram la numai câteva minute distanță de liceu, dar iarna când era gheață peste tot abia ajungeam acolo, ținându-mă de pereți, norocul meu că eram mai tânără și nu chiar obeză. Nașul meu s-a uitat în jur și a spus că e destul de curat (probabil că văzuse crudul adevăr de fapt, fiindcă era un om inteligent) și a mai spus că trebuie să întrețin curățenia doar.
Apartamentul nu era o mansardă , dar era culmea mizeriei. Am scris totul în povestirea Scrinul negru. Geamurile nu izolau bine și intra praful și curentul între geam și ramele geamurilor. Le-am lipit cum am putut cu izolir band. Pe balconul deschis spre strada aglomerată erau multe fiare vechi și nu puteam întinde rufe și erau grămezi de praf care nu puteau fi scoase dintre fiare. Proprietara mi-a spus că țiganii nu vor să le ia de la ei și ea nu are ce face. În dormitor era un pat dublu vechi și un dulap pe care nu le-am folosit. Salteaua era împuțită și plină de molii și viermi de molii și proprietara a refuzat să o arunce, în ciuda faptului că era un lucru infect. Mi-a spus nonșalant și absurd că moliile sunt probabil de la vecini, deși eu i-am spus că era așa de la început. În dormitorul acela mi-am instalat calculatorul primit în dar de la tata pe un birou ieftin cumpărat de la hipermarket la pachet, pe care scriu și acum. Atunci m-a ajutat Ildiko, studentă la ASE (care nu era departe), nepoata vecinei unguroaice, doamna Nicolau Ibolyia, să îl instalez. Mătușa ei spunea că ea se pricepe fiindcă tatăl ei era (un fel de) tâmplar. Tot acolo am pus și plante verzi -- cele două pe care le mai am și acum, una luată cu tata de la hipermarket înainte să moară nașu și alta luată de mine de la florărie înainte să moară tata. La acel calculator pregăteam materiale didactice și teste pentru lecțiile de psihologie sau economie pe care le susțineam. Cheltuiam pe hârtie și cerneală de imprimantă, etc. Am muncit mult cât timp am fost profesoară acolo doi ani - eram aproape în permanență ocupată și deoarece aveam multe clase, fiindcă psihologia sau economia erau una- două ore pe săptămână în medie și eu aveam normă întreagă de 18 ore (parcă) pe săptămână-- și fiecare elev trebuia să aibă cel puțin două note - dura mult corectarea testelor pe care le dădeam lor.
Nu aveam mașină de spălat și trebuia să îi dau mamei hainele mele -- ea chiar insista, nu aveam ce face, și eu îmi spălam o parte acolo, desigur chiloții îi spălam acolo în chiuvetă și îmi amintesc cu precizie că m-a uimit dna Delia (Dumitriu cred), colegă cu mine și profesoară de engleză la liceu, care spunea cu voce tare în cancelarie despre cum își spală ea izmenele, chiar când eu mă tot ocupam cu așa ceva. M-a uimit fiindcă nici acolo la liceu nu am scăpat, ca întotdeauna, de ”urmărirea” în detaliu a vieții mele, așa cum începuse în 1988, odată cu Zăgrean și eu nu înțelegeam de ce.
Baia mi-a provocat o surpriză mare, fiindcă, prima oară când m-am îmbăiat acolo, s-a făcut inundație în casă pe parchetul vechi și jegos și eu am m-am speriat, fără să înțeleg la început ce era -- și tot eu a trebuit să plătesc să mi se desfunde scurgerea, iar instalatorul recomandat probabil de vecina mea, a scos din scurgere niște bolovani mari. Scurgerea era aproape complet astupată. Într-o debara, și ea nefuncțională, de lângă baie, erau îngrămădite multe cărți, ca după potop. Eu nu m-am atins de ele. Dormeam pe canapeaua din sufragerie, în fața acelei mobile închise la culoare și fără utilitate, în care erau niște obiecte argintii, asemănătoare cu odoarele bisericești. Acea mobilă se descuama, ca și cum era ceva toxic acolo...am lipit pe ea cu bandă adezivă acuarelele mele pictate în 2005, încât vecina Nicolau spunea că fac expoziție. Acolo era și un televizor color mic, pe care l-am folosit rar de tot. Masa era cam șchioapă. În colțul dinspre balcon era acel soclu de ciment acoperit de o dantelă groasă (o pânză tricotată înflorată) în mod ciudat, lucru pe care nu l-am atins până când nu s-a întâmplat nenorocirea să fac curățenie, eu fără nicio intenție rea, doar fiindcă nu mai aveam serviciu și eram scârbită de mizeria de peste tot în acel apartament, la fel cu Albă ca Zăpada în casa piticilor. Proprietarul îmi spusese că nici el, care moștenise casa de la părinți, nu știe cum au reușit să urce soclul acolo, probabil cu macaraua, fiind extrem de greu, și mie mi s-a părut ciudat că nu știa.
La bucătărie era jeg peste tot de ți-era greață. Frigiderul mic și vechi infect, cămara plină de oale vechi și murdare, deci impracticabilă, aragazul vechi împuțit rău. Totuși îmi găteam mâncare acolo și foloseam de voie de nevoie frigiderul. Odată, după moartea tatei, mama a dormit cu mine acolo, fiindcă mi-era tare rău. Nu știu ce a apucat-o, dar a lăsat gazul din nou deschis la bucătărie, așa cum mai făcuse și pe Moșilor când eram toți trei. La fel cum mi s-a întâmplat pe Moșilor, îngerul meu păzitor m-a trezit din somn și am mers la timp la bucătărie noaptea când ea părea să doarmă și l-am închis. (Jur pe tot ce e mai sfânt că mama, nu eu, a lăsat gazul deschis la bucătărie în ambele situații și acesta a fost primul meu motiv, printre altele, de a nu mă muta cu ea deloc după moartea tatei.) Ușa de la intrare dădea într-un balcon comun pentru trei apartamente (al meu era la mijloc), la etajul doi și jumătate. Așa era blocul acela situat deasupra fostului cinematograf Volga, devenit studio Martin, care și el a fost închis în primii doi ani cât am stat acolo, din 2003 până în 2005. Coboram din lift la etajul trei unde erau un singur apartament în dreapta sau două ( nu m-am uitat cu atenție) și apoi coboram jumătate de etaj până la apartamentele noastre.
Câteva vorbe despre vecini. Eu nu am avut legătură cu ei și nu am cunoscut decât vag câțiva, fiindcă nimeni nu era interesat să se prezinte unei chiriașe oarecare. Am cunoscut-o mai bine doar pe dna Nicolau, văduvă în apartament de trei camere, care s-a purtat bine cu mine în general și mi-a povestit treptat despre viața ei și puțin despre alți vecini. Pe măsură ce o cunoșteam mai bine, devenea tot mai bună cu mine, după care ea a fost dintre puținii oameni care mi-au pășit pragul de mai multe ori în blocul trei, după care m-a părăsit și ea la fel cu toți ceilalți și a refuzat să mai vorbim chiar și numai la telefon, cum voi povesti mai încolo. La începutul relației noastre era și ea ciudată. De pildă vorbea despre vecinul de la etajul inferior ca și cum era dintre ”dușmani”, ceea ce m-a nedumirit, era ca și cum pentru ea acest termen ascundea povești paranoice sau mistere. Da, așa spunea, ”la dușmani” când fusese vorba de inundația mea sau de altceva legat de etajul de dedesubt, unde locuia un bărbat ursuz, l-am văzut și eu odată. Nu știu ce fel de războaie sau coaliții visa ea, eu am fost mereu realistă și nu puteam bănui. Ildiko a stat acolo și a fost relativ cumsecade cu mine, am și acum felicitarea de Crăciun din partea ei, meșterită chiar de ea, nu cumpărată. Cel puțin un Revelion am petrecut cu dna Nicolau acolo, nu m-am dus la părinți, care mă chinuiseră prea mult toată viața. D-na Nicolau mi-a arătat fotografiile ei vechi cu soțul ei și ea prin Europa, fiindcă amândoi fuseseră coriști la corul Preludiu, mi-a povestit despre cum a rămas ea fără copii deși ar fi vrut, dar s-a trezit prea târziu (eu nu înțelegeam nimic desigur) și mi-a povestit mai multe despre viața ei și a fratelui ei (mai tânăr cred) care locuia cu a doua sau a treia soție și copil mic într-o localitate lângă București, el fiind grav bolnav de inimă, sau despre rudele ei, părinții lui Ildiko, care locuiau în inima țării în zonă cu etnie maghiară. Mi-a mai povestit treptat despre cum a albit ea într-o noapte când i-a murit tatăl și ea avea mai puțin de 40 de ani. Acum mă întreb și eu cum oare, deoarece firul de păr este țesut mort. Cine știe?
Va urma în postarea următoare, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_95.html
Ca întotdeauna, este dificil să scriu. Acum e și cald, eu nu am word și voi încerca să scriu în aplicația wordpad, în ciuda dificultăților și atacurilor sexuale din partea altora. De când am început să fac public tot adevărul aici, acum câțiva ani, a fost extrem de dificil să scriu, foarte mulți parcă mi se împotrivesc, fiindcă tot ceea ce scriu e adevărul și este în întregime. Nu lipsește nimic și voi termina totul. E ca și cum ei mă acuză pe mine de ceva ce eu nu cunosc. Repet, citiți tot ce am scris aici în întregime, cuvânt cu cuvânt. Viața mea a fost perfecțiunea și totuși am fost abuzată monstruos de la 13 ani, zi și noapte. Nu am uitat nimic și nici nu am înnebunit niciodată. Cred că aș fi meritat viața, cu putere deplină și libertate între oameni, fiindcă am fost un om perfect, cum am spus de atâtea ori. A fost mult mai mult rău, dar totul e scris concentrat pe scurt până în 2002-2003 și voi termina absolut totul până azi. Imaginați-vă cât de multă iubire de oameni și de ceea ce este frumos am avut în permanență. Zi de zi eram un car de frumusețe și înțelepciune aș îndrăzni să spun, și muncă și drag de muncă totodată și niciun pic de răutate sau orgoliu. Am fost un om modest, dar acum povestesc absolut obiectiv și drept și voi mai scrie și despre infinitul acela de bine și lumină din sufletul meu și din gândirea mea. Am avut și un caracter perfect, cum poate înțelegeți dacă ați citit totul. Și, repet, m-au torturat mult mai atroce cu mii de lucruri zi de zi din toamna lui 1984. Azi 25 iulie 2016 încerc să stau să povestesc în continuare mai târziu spre seară și în noapte. După ce voi scrie un fragment mai mare, revin și îl public în această postare.
M-am mutat cu chirie la niște proprietari zgripțuroi. Înainte de a pleca de acasă, părinții mei discutau în dormitor încât eu i-am auzit - tata o întreba pe mama dacă acceptă așa ceva și ea spusese da și el i-a spus înfuriat : da ce, vrei să moară?! Copilul nostru? și ea a spus da și atunci el a zis atunci așa să fie. Eu nu m-am speriat și nu am înțeles nimic, nu mi-era frică de ceea ce urma să fie, fiind total nevinovată. Scena aceasta între părinții mei a fost reală, întocmai ca și cea în care mama îi spunea tatei: Îți faci prea multe păcate cu copilul acesta! Și el nu mai știu ce a zis atunci, și eu am înțeles că se refereau la mine. Oricum eu devenisem profesor titular prin concurs la liceul I.L. Caragiale, deși legal nu aveam dreptul. Părinții mi-au închiriat un apartament de două camere la intersecția Dorobanți cu Iancu de Hunedoara, deci foarte aproape de locul de muncă și bineînțeles îmi plăteau chiria, fiindcă salariul meu la început pe cartea de muncă, în 2003 era 4 milioane și jumătate de lei și apoi nu a crescut mult și repede, pot atașa aici copii după cartea de muncă. Ca întotdeauna, întreaga societate era împotriva mea, fiindcă, cu puțin înainte de a mă retrage eu din învățământ (de fapt dată afară indirect), au început greve ale profesorilor care chiar aveau salariu acceptabil dacă aveau ani de muncă mai mulți și, din câte am înțeles eu, după ce eu am plecat și lor li s-au mărit salariile. Voi da mai încolo mai mult exemple de astfel de nenorociri asupra mea la nivel societal, poate chiar mai mult decât ați citit în Pe aripile vântului, întrutotul adevărate.
La început am fost cu tata și m-am întâlnit cu proprietarul al cărui nume l-am uitat, un om brunet și grăsun, care parcă îmi amintea de tipul britanicului brunet, dacă există așa ceva. Au stabilit chiria la 170 de euro pe lună și am semnat un așa zis contract fără valoare juridică, doar o înțelegere între noi, unde era stipulat că eu, în calitate de chiriaș nu trebuie să înstrăinez obiectele din casă sau să modific ceva. În anii când am stat acolo plăteam chiria soției blonde și cu voce ascuțită și răutăcioasă a proprietarului. O scorpie în aparență care nu s-a îmblânzit în fața bunei mele cuviințe și bunătății mele. Numai la început a mai venit și nașul meu acolo și mi-a întins o sfoară în baie și un sprijin pentru a putea ieși din baie, fiindcă nu aveam cum să fac baie altfel, deoarece am un singur picior. Este adevărat că eram la numai câteva minute distanță de liceu, dar iarna când era gheață peste tot abia ajungeam acolo, ținându-mă de pereți, norocul meu că eram mai tânără și nu chiar obeză. Nașul meu s-a uitat în jur și a spus că e destul de curat (probabil că văzuse crudul adevăr de fapt, fiindcă era un om inteligent) și a mai spus că trebuie să întrețin curățenia doar.
Apartamentul nu era o mansardă , dar era culmea mizeriei. Am scris totul în povestirea Scrinul negru. Geamurile nu izolau bine și intra praful și curentul între geam și ramele geamurilor. Le-am lipit cum am putut cu izolir band. Pe balconul deschis spre strada aglomerată erau multe fiare vechi și nu puteam întinde rufe și erau grămezi de praf care nu puteau fi scoase dintre fiare. Proprietara mi-a spus că țiganii nu vor să le ia de la ei și ea nu are ce face. În dormitor era un pat dublu vechi și un dulap pe care nu le-am folosit. Salteaua era împuțită și plină de molii și viermi de molii și proprietara a refuzat să o arunce, în ciuda faptului că era un lucru infect. Mi-a spus nonșalant și absurd că moliile sunt probabil de la vecini, deși eu i-am spus că era așa de la început. În dormitorul acela mi-am instalat calculatorul primit în dar de la tata pe un birou ieftin cumpărat de la hipermarket la pachet, pe care scriu și acum. Atunci m-a ajutat Ildiko, studentă la ASE (care nu era departe), nepoata vecinei unguroaice, doamna Nicolau Ibolyia, să îl instalez. Mătușa ei spunea că ea se pricepe fiindcă tatăl ei era (un fel de) tâmplar. Tot acolo am pus și plante verzi -- cele două pe care le mai am și acum, una luată cu tata de la hipermarket înainte să moară nașu și alta luată de mine de la florărie înainte să moară tata. La acel calculator pregăteam materiale didactice și teste pentru lecțiile de psihologie sau economie pe care le susțineam. Cheltuiam pe hârtie și cerneală de imprimantă, etc. Am muncit mult cât timp am fost profesoară acolo doi ani - eram aproape în permanență ocupată și deoarece aveam multe clase, fiindcă psihologia sau economia erau una- două ore pe săptămână în medie și eu aveam normă întreagă de 18 ore (parcă) pe săptămână-- și fiecare elev trebuia să aibă cel puțin două note - dura mult corectarea testelor pe care le dădeam lor.
Nu aveam mașină de spălat și trebuia să îi dau mamei hainele mele -- ea chiar insista, nu aveam ce face, și eu îmi spălam o parte acolo, desigur chiloții îi spălam acolo în chiuvetă și îmi amintesc cu precizie că m-a uimit dna Delia (Dumitriu cred), colegă cu mine și profesoară de engleză la liceu, care spunea cu voce tare în cancelarie despre cum își spală ea izmenele, chiar când eu mă tot ocupam cu așa ceva. M-a uimit fiindcă nici acolo la liceu nu am scăpat, ca întotdeauna, de ”urmărirea” în detaliu a vieții mele, așa cum începuse în 1988, odată cu Zăgrean și eu nu înțelegeam de ce.
Baia mi-a provocat o surpriză mare, fiindcă, prima oară când m-am îmbăiat acolo, s-a făcut inundație în casă pe parchetul vechi și jegos și eu am m-am speriat, fără să înțeleg la început ce era -- și tot eu a trebuit să plătesc să mi se desfunde scurgerea, iar instalatorul recomandat probabil de vecina mea, a scos din scurgere niște bolovani mari. Scurgerea era aproape complet astupată. Într-o debara, și ea nefuncțională, de lângă baie, erau îngrămădite multe cărți, ca după potop. Eu nu m-am atins de ele. Dormeam pe canapeaua din sufragerie, în fața acelei mobile închise la culoare și fără utilitate, în care erau niște obiecte argintii, asemănătoare cu odoarele bisericești. Acea mobilă se descuama, ca și cum era ceva toxic acolo...am lipit pe ea cu bandă adezivă acuarelele mele pictate în 2005, încât vecina Nicolau spunea că fac expoziție. Acolo era și un televizor color mic, pe care l-am folosit rar de tot. Masa era cam șchioapă. În colțul dinspre balcon era acel soclu de ciment acoperit de o dantelă groasă (o pânză tricotată înflorată) în mod ciudat, lucru pe care nu l-am atins până când nu s-a întâmplat nenorocirea să fac curățenie, eu fără nicio intenție rea, doar fiindcă nu mai aveam serviciu și eram scârbită de mizeria de peste tot în acel apartament, la fel cu Albă ca Zăpada în casa piticilor. Proprietarul îmi spusese că nici el, care moștenise casa de la părinți, nu știe cum au reușit să urce soclul acolo, probabil cu macaraua, fiind extrem de greu, și mie mi s-a părut ciudat că nu știa.
La bucătărie era jeg peste tot de ți-era greață. Frigiderul mic și vechi infect, cămara plină de oale vechi și murdare, deci impracticabilă, aragazul vechi împuțit rău. Totuși îmi găteam mâncare acolo și foloseam de voie de nevoie frigiderul. Odată, după moartea tatei, mama a dormit cu mine acolo, fiindcă mi-era tare rău. Nu știu ce a apucat-o, dar a lăsat gazul din nou deschis la bucătărie, așa cum mai făcuse și pe Moșilor când eram toți trei. La fel cum mi s-a întâmplat pe Moșilor, îngerul meu păzitor m-a trezit din somn și am mers la timp la bucătărie noaptea când ea părea să doarmă și l-am închis. (Jur pe tot ce e mai sfânt că mama, nu eu, a lăsat gazul deschis la bucătărie în ambele situații și acesta a fost primul meu motiv, printre altele, de a nu mă muta cu ea deloc după moartea tatei.) Ușa de la intrare dădea într-un balcon comun pentru trei apartamente (al meu era la mijloc), la etajul doi și jumătate. Așa era blocul acela situat deasupra fostului cinematograf Volga, devenit studio Martin, care și el a fost închis în primii doi ani cât am stat acolo, din 2003 până în 2005. Coboram din lift la etajul trei unde erau un singur apartament în dreapta sau două ( nu m-am uitat cu atenție) și apoi coboram jumătate de etaj până la apartamentele noastre.
Câteva vorbe despre vecini. Eu nu am avut legătură cu ei și nu am cunoscut decât vag câțiva, fiindcă nimeni nu era interesat să se prezinte unei chiriașe oarecare. Am cunoscut-o mai bine doar pe dna Nicolau, văduvă în apartament de trei camere, care s-a purtat bine cu mine în general și mi-a povestit treptat despre viața ei și puțin despre alți vecini. Pe măsură ce o cunoșteam mai bine, devenea tot mai bună cu mine, după care ea a fost dintre puținii oameni care mi-au pășit pragul de mai multe ori în blocul trei, după care m-a părăsit și ea la fel cu toți ceilalți și a refuzat să mai vorbim chiar și numai la telefon, cum voi povesti mai încolo. La începutul relației noastre era și ea ciudată. De pildă vorbea despre vecinul de la etajul inferior ca și cum era dintre ”dușmani”, ceea ce m-a nedumirit, era ca și cum pentru ea acest termen ascundea povești paranoice sau mistere. Da, așa spunea, ”la dușmani” când fusese vorba de inundația mea sau de altceva legat de etajul de dedesubt, unde locuia un bărbat ursuz, l-am văzut și eu odată. Nu știu ce fel de războaie sau coaliții visa ea, eu am fost mereu realistă și nu puteam bănui. Ildiko a stat acolo și a fost relativ cumsecade cu mine, am și acum felicitarea de Crăciun din partea ei, meșterită chiar de ea, nu cumpărată. Cel puțin un Revelion am petrecut cu dna Nicolau acolo, nu m-am dus la părinți, care mă chinuiseră prea mult toată viața. D-na Nicolau mi-a arătat fotografiile ei vechi cu soțul ei și ea prin Europa, fiindcă amândoi fuseseră coriști la corul Preludiu, mi-a povestit despre cum a rămas ea fără copii deși ar fi vrut, dar s-a trezit prea târziu (eu nu înțelegeam nimic desigur) și mi-a povestit mai multe despre viața ei și a fratelui ei (mai tânăr cred) care locuia cu a doua sau a treia soție și copil mic într-o localitate lângă București, el fiind grav bolnav de inimă, sau despre rudele ei, părinții lui Ildiko, care locuiau în inima țării în zonă cu etnie maghiară. Mi-a mai povestit treptat despre cum a albit ea într-o noapte când i-a murit tatăl și ea avea mai puțin de 40 de ani. Acum mă întreb și eu cum oare, deoarece firul de păr este țesut mort. Cine știe?
Va urma în postarea următoare, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_95.html
sâmbătă, 23 iulie 2016
showtime din nou 2
prea ostenită să mai scriu și cum nu am cu cine vorbi, m-am apucat să cânt din nou ca nebuna, singură...improvizație cu mine și versuri improvizate în engleză (poate voi face unul și în română):
luni, 11 iulie 2016
11 iulie 2016
Acum sunt fericită că noaptea trecută am reușit să termin de scris tot adevărul esențial despre cum am fost chinuită monstruos în ultimele luni anul acesta (mai-iulie 2016). Un lucru bun și o datorie morală de care m-am achitat. Dar ei iar au început cu ideea stai liniștit că nimeni nu o crede pe Cristina și totodată mă amenință cu aberații că nu știu cine mă va omorî cu ultimele puteri și mai spun și un lucru adevărat, că anume eu am fost pentru ei suportul unora din realizările lor în lume sau a vieții lor în sens mai larg, exact ca în cântecul de mai jos. Mulțam de compliment, aceasta e parțial adevărat, în mod evident, dar nu voi mai explica... E bine acum, sunt obosită că nu am dormit, dar va trece și asta până mâine.
duminică, 10 iulie 2016
Oroare în viața mea: primăvară-vară 2016, partea a 6-a (236)
În sfârșit ultima parte a povestirii, în care mai am doar câteva lucruri de scris, dar le voi spune clar. Este continuarea povestirii de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_10.html
11) O parte din lucrurile pe care le voi nota în această ultimă povestire au fost deja notate pe blogul meu la postările dinainte de povestirea aceasta în șase părți, acum doar le voi menționa din nou și altă parte au fost notate pe blogul meu în engleză, plus ce mai am de adăugat. Am scris de mai multe ori despre furtul unor obiecte din casa mea -- din păcate e adevărat și mie asta mi s-a părut cea mai mare porcărie pe care au făcut-o, deși voi puteți argumenta că acele obiecte nu sunt ficatul sau inima mea, etc. Eu prefer să nu explic de ce cred așa. Am observat și la mama lucruri lipsă și am văzut că biblioteca tatei a fost distrusă (știam titlurile pe dinafară și eu sunt cea care a așezat cărțile acolo). Desigur nu îmi pare rău de Memoriile lui Churchill, dar îmi pare rău de alte cărți, tata avea o mică colecție bunicică și eu oricum nu voi mai avea bani de cărți în caz că nu mi se întoarce norocul sortit la polul opus, în caz că voi avea nevoie să citesc... Când am fost la mama am renunțat să o întreb dacă mai are în dulap punguța cu felicitări și alte desene ale mele de când erma copil și alte mici dulcegării sau lucruri create și scrise de mine la grădiniță și în primii ani de școală. Când mama s-a mutat acolo, încă avea acele lucruri cu ea. Menționez că a vândut aproape toate bijuteriile de aur (și mai vechi și mai noi, dar oricum nu avea multe, deși spunea că vecinii bârfeau) și mai are din cele de la mamaia doar ghiulul ei de aur, nu prea mare ca gramaj. Dulapul ei e aproape gol de haine și oricum a dat pe cele frumoase pe care le avea când lucra la ambasada aceea mică, fiindcă acum statutul ei e de văduvă săracă, înainte era săracă, dar, repet, avea haine pentru serviciu. Un lucru interesant pe care mi l-a spus mama este că ea știe că cel puțin o parte din bijuteriile vechi ale mamaiei, care era obligată să le vândă, au ajuns la prietena lui tanti Piri, respectiv dna Fifi Popescu -- ceea ce nu știu dacă e adevărat, dar m-a mirat ca tocmai mama Cătălinei să le fi luat. (Am mai povestit de Cătălina și legătura ei cu viața mea în anii când am dat la medicină după facultatea de psihologie).
Revenind la firul povestirii mele. La un moment dat a intrat unul peste mintea mea în săptămânile din urmă cu ideea că el are ochi peste tot și mi-a spus că pe tavan, într-un colț unde eu nu privisem desigur, erau furnici -- eu m-am dus să mă uit (vă sfătuiesc să nu ascultați niciodată de ei dacă intră pe mintea dvs și vă cer ceva) și furnicile erau într-adeăvr acolo. Erau 3 sau patru și mergeau liniștite la plimbare cu burta în sus, dar pe mine m-a speriat puțin acest lucru, nu fiindcă ăla avea dreptate sau ochi peste tot, ci fiindcă au mai fost precis furnici pe tavanul meu chiar înainte de cutremurul mare din Japonia și atunci tot eu am fost torturată foarte mult. Apoi am ieșit din casă să îmi cumpăr hrană și când m-am întors au intrat din nou peste mintea mea și au zis: ”Cristina, arată-ne furnicile”: Eu m-am conformat din nou, m-am apropiat de fereastră unde erau (poate intraseră pe acolo) și furnicile erau încă în același loc. Nu a fost singura dată când mi-au făcut așa ceva. În altă zi mi s-a întâmplat să stau la birou în dormitor și unul a intrat peste mintea mea și a zis să mă uit lângă pat -- între pat și covorul meu primit de la mama, care l-a luat de la ambasadă când s-a desființat ambasada (a fost un dar, nu a furat nimic), că cică erau gâze mici acolo -- și chiar erau, de data asta nu erau furnici. Nu știu să le numesc, nu au fost halucinație sau ochi obosiți. Știu, aceste fenomene par să se apropie de domeniul paranormalului sau misterelor din insula Paștelui de odinioară și ați putea să mă acuzați că le povestesc. Dar asta e viața uneori, numai Dumnezeu le știe pe toate, noi bieți oameni botezați, trebuie să ascultăm de legea firii sau de legea lui Dumnezeu, cum preferați.
Un alt lucru înspăimântător pentru cei curioși și mai puțin educați sau pentru tinerii inocenți cum am fost și eu odată este modul în care se pot deschide cărțile din bibliotecă, alese la întâmplare. Am explicat aceste lucruri în detaliu într-o povestire anterioară, respectiv La fine del cielo, acesta e titlul ei pe acest blog. După ce am făcut ordine și curățenie în sertare, așa cum am povestit deja și am descoperit diverse porcării pe care le-am aruncat, sau lipsa unor lucrușoare dragi, m-am apucat și de ordine în bibliotecă, pe care nu am terminat-o încă. Astfel am avut surpriza să mi se întâmple să se deschidă ca în tinerețe o carte, de data aceasta a fost cea cu poeme de Rilke, exact la ceea ce gândisem cu câteva zile în urmă -- desigur puteți găsi explicații naturaliste simple și legate de inconștientul meu, fiindcă ”țineam minte ” ce gândisem anterior în mod inconștient și de aceea am deschis la întâmplare exact acea carte, și ea s-a deschis exact la pasajul la care probabil veți spune că o citisem mai mult cu mulți ani în urmă, dar eu vă spun că acestea sunt doar o parte din adevăr, restul ma explicat deja. În tinerețe mi se deschideau și apriori, chiar dacă nu citisem cartea respectivă. Acum numai pe aceea am deschis-o la întâmplare și în plus am mai scos din alte câteva cărți niște hărtii sau vederi sau felicitări sau alte amintiri inutile, le-am curățat.
Apoi, într-o zi, m-am dus la cele trei biserici din apropierea casei mele, cum am mai povestit. De fapt, am fost mai întâi la biserica Silvestru, aproape de școala generală, numită acum gimnaziu, unde am făcut clasa a 8-a. Puteți citi din urmă...am avut încă un semnal și anume că am șezut pe gardul de piatră, obosită fiind și după ce am ascultat gura rea a unor bătrâne care locuiau în apropiere. Am șezut înainte să intru în biserică și o creangă de salcie tânără a căzut cu ploaie din ziua sau noaptea anterioară exact pe obrazul meu stâng, deși nu erau motive aparente să cadă chiar atunci. Am intrat în biserică, am văzut o cristelniță mare și doi bărbați care ședeau înăuntru. Am văzut ochiul în triunghi la intrare și nu am putut aprinde lumânări. Am stat să mă reculeg apoi am ieșit. Când am mers a doua oară acolo era închis (sau poate era a treia) și am mers prin spatele bisericii și am văzut mormântul părintelui Galeriu tot sub o salcie, dar bătrână...și mormântul altui prelat în apropiere și un călugăr intrând. Întoarsă în lumea laică și murdară am văzut o mașină cu numele scris pe ea -- școala de șoferi Dinu, amintindu-mi de porecla lui Lucian, colegul din liceu care îmi spusese că soarta mea a fost hotărâtă din naștere și a Luizei la fel, de a fi paciente psihiatrice în viitor. În altă zi am fost la slujba de duminică și erau chiar Rusaliile și era lume și cineva mi-a permis să stau pe scaun, dar oamenii nu mă auzeau, deși am cerut îngăduință să șed, se făceau că nu mă aud, sau chiar nu auzeau. În toate cele trei dăți m-am împărtășit din frumusețea și prospețimea naturii domesticite ce e drept, dar nu cu totul de oameni, de puțina verdeață sau floare din preajma bisericii. A fost frumos ca într-o poveste acest lucru.
În altă zi am fost la biserica sfântul Pantelimon unde mai fusesem odată cu câteva vecine care mi-au pus batic în cap și cântau, dar din păcate a fost un fel de răzmeriță în fața bisericii și au închis ușa fiindcă unii strigau în timpul slujbei ”vrem patriarh!” și vecinele mele au zis că ăia nu sunt creștini. De data aceasta am fost aproape singură în biserică și am văzut cum o femeie scrie pe masa unde erau reclame pentru excursii în străinătate (poate strângeau bani și pentru așezăminte bisericești) -- și am scris și eu mărturisirea mea curată că nu am păcătuit toată viața și am semnat și am pus data. Am cumpărat o iconiță de la dugheana unde era anunț despre slujba la așezământul Mărcuța, la fel cum cumpărasem la Silvestru (chiar atunci pe facebook unii și-au bătut joc că miroase a praf de pușcă de icoane). La biserica Pantelimon cristelnița era mai mică. Un crucifix mare îl arăta pe Mântuitor pe cruce cu o hârcă la baza crucii. A intrat și o femeie cu un bărbat într-un cărucior cu rotile, ea plângea și nu au stat mult. Apoi m-am dus la biserica Olari și am admirat că încă exista florăria veche de acolo și m-am strâmbat puțin văzând lumea adunată la o crâșmă nouă din apropiere. În curticica bisericii grădinarul tăia iarba -- am intrat și am luat două lumânări, pe care le-am aprins în altă zi la Silvestru (de Rusalii cum am povestit), una pentru mine, alta pentru mama. Nu le-am aprins la Olari fiindcă la locul cuvenit erau doar lumânări foarte mari și mirosea urât de tot. Pe o bancă dinăuntru era o femeie care înfuleca pâine cum a trebuit și eu să fac în lipsă de bani și i-am dat 10 lei. (Scriu foarte greu acum această povestire, fiindcă mereu trebuie să salvez și mereu intră unii care îmi dublează postarea și eu o șterg pe cea în plus, dar vă asigur că ceea ce a rămas pe blog e adevărul curat. Mai am puțin și voi termina, deși mă dor mâinile oribil și coloana vertebrală). Unii au intrat în zilele acelea cu ideea că eu am greșit că m-am dus la biserică fiindcă biserica e un loc public și eu trebuie să stau izolată. Eu le-am răspuns că, pe lângă faptul că omul nu poate trăi în izolare completă mult timp și că are un instinct puternic să fie împreună cu alții (deci omul nu e vinaovat deloc), în plus nu înțeleg de ce nu aș merge la biserică. Voi chiar acceptați numai păcătoșii la biserică? Eu chiar nu am greșit nimic o viață întreagă. Mi se dădeau uneori numai rugăciuni pentru păcătoși. Odată după ce am spus Tatăl nostru fiindcă mă chinuiau sexual, au venit așa de oribil sexual peste mine, încât de atunci am spus Tatăl nostru numai pe trei sferturi. Eu cred că pot ridica o rugă de mulțumire lui Dumnezeu pentru că sunt în viață. Mai pot să mă rog pentru cei nevoiași și cu inima bună. Și mai pot să mă rog ca aceia răi sau care umblă pe cărări greșite să se lumineze la minte și la suflet.
Mergând într-una din zile la Mega Image-ul mic dinspre Foișor, m-am întâlnit chiar cu medicul ortoped (precis era el) al cărui nume l-am uitat între timp, care lucrase odinioară, poate și acum la spitalul Foișor și care mă operase de așa zis nevrom și tata îi dăduse bani. După operație mi-a palpat zona la scurt timp și a spus că totul s-a rezolvat, deși eu aveam aceleași senzații. El spusese încă din timpul operației, când eram anesteziată doar rahidian, deci lucidă, că l-a găsit -- nervul adică. Senzațiile acelea electrice la atingere nu s-au diminuat decât după mai mulți ani, treptat, deci el mințea categoric. Un lucru bun este că mi-a prescris Flamexin și antibiotic dacă am infecție la bont și mi-a spus că dacă se umflă la genunchi este doar bursită de contact, din cauza presiunii și trebuie să iau doar Flamexin. Din păcate, pe căldură și fiind chinuită sexual și pe alte planuri, chiar am făcut bursită de contact chiar după întâlnirea cu el și a trebuit să iau din nou Flamexin. Am avut și foarte urâte junghiuri încontinuu în bont. Nu vă mint, nu mi se mai întâmplase de mult.
La un moment dat m-am apucat să scriu întreaga povestire a ultimelor luni de suferință în aceste 6 fragmente și am pus link pe facebook în grupul absolvenților de la psihologie, am povestit deja în postarea despre Daniel Constantinescu. Din motive obscure pentru mine, după o zi sau mai mult, nu mă mai uit acum pe facebook, dna Camelia Popa, o fostă colegă din facultatea de psihologie, s-a retras din acel grup și în același timp a renunțat la prietenia mea, după ce m-a admonestat urât în grupul acela la comentariile normale puse de mine, spunând că și ea se retrage de acolo (nu voi cita aici ce a scris), la fel cum a făcut Daniel Constantinescu, fiindcă chipurile eu o deranjam cu schimb de replici ca niște ”pase” și că ei nu sunt ”roboți”, etc. Eu nu am aruncat răul asupra lor, cred că nu înțelesese sau se prefăcea și mi-a mai scris acolo că eu am nevoie de ”ajutor”. Eu nu m-am retras din grup și le-am mulțumit, în caz că ei mă vor putea ajuta din afara grupului mai bine. Abia când mama mi-a adus din nou apă Zizin de la supermarket mi-am amintit că acea doamnă, cu comportament discutabil pe facebook prin ceea ce posta, semăna foarte bine cu domnișoara/doamna Zaizon Camelia din facultate, care mi-a povestit în incinta spitalului de psihiatrie că ea fusese și ea internată la psihiatrie cu psihoză postpartum, după nașterea copilului, și mai îmi spusese că ea lucra în jurnalistică (și dna Popa Camelia a lucrat) și că luase un interviu soției primului ministru Petre Roman și că studia și sataniștii de la Constanța. Desigur seamănă la chip, dar nu pot ști sigur dacă este aceeași persoană. Nu pot ști 100%. În aceeași perioadă în care am avut aceste probleme pe facebook, am povestit că mă luptam cu tot felul de goange în apartament, fiindcă a fost invazie de insecte și păianjeni, iar mama parcă știa ce va urma fiindcă mi-a scos la vedere mai dinainte puținul insecticid pe care îl mai aveam la tub. A trebuit să cumpăr altul și, după ce am omorât vreo 10 molii mari de noapte de aproape că era să cad pe jos ca să le pot atinge cu sprayul, am mai omorât un păianjen foarte mare în dormitor, un alt păianjen și un miriapod și un gândac mare în bucătărie (exact pe 25 iunie 2016), mulți țânțari și nici eu nu mai știu ce, slavă domnului că acum nu mai sunt decât muște.
Mi-a venit ciclul din nou și din nefericire iar am fost torturată sexual exact la ciclu, așa cum s-a întâmplat mereu în ultimii ani de calvar. De data aceasta a fost și mai monstruos fiindcă îmi controlau mișcările pelvisului și a durat de dimineața până seara încontinuu două zile și în a treia zi mă simțeam monstruos -- aproape leșinată de rău cerebral, amețeală și presiune imensă, nu mai vedeam bine, etc. etc., ba chiar simțeam că pot cădea din picioare și mi-a fost frică.
Ulterior (și simultan) au început torturi și mai groaznice, fiindcă am început să transpir enorm încontinuu și a durat foarte mult acest chin. Abia mai puteam îndura, respiram greu de tot și aveam impresia că nu mergeam la WC după câtă apă beam. TRANSPIRAM ENORM, subliniez, insuportabil. Cu mare chiu și vai abia mi-am revenit...sunt doar o femeie oarecare, nu sunt de piatră.
Am fost și la Pizza Hut, restaurant de pizza din apropiere și mi-am luat o felie de pizza mai ieftină și acolo era sub tejghea spre stradă un păianjen, dar desigur nu l-am omorât, că aveam destule probleme și așa (glumesc puțin). Casiera vorbea cu o femeie ceva despre faptul că unii sunt îndrăgostiți și zăpăciți dar că noi trebuie să îi suportăm și pe aceia și femeia zâmbea și apoi a plecat încât eu am putut comanda. Femeia aceea, prin zâmbetul ei tâmp, mi-a amintit de o întâmplare de demult din viața mea, care s-a petrecut chiar pe strada pe unde intri la biserica Silvestru, pe sub clopotnița unde acum ceasul funcționează corect, unde este scris că e fondată în anul MDCCCLXXIX, adică 1879, dacă mai țin minte corect. Acolo era o casă mai veche unde funcționa un cabinet stomatologic (nu mai scriu acum nimic despre importanța dinților și măselelor sau faptul că nu se compensează de la stat decât rar, și lucruri pe care poate le voi scrie mai încolo din ce am pățit eu). Dar voi povesti ceea ce mi s-a întâmplat mai demult acolo, mergând eu să îmi fac o coroniță sau cum naiba se numește, pentru două-trei măsele (rădăcini) deodată. Am așteptat în cabinet împreună cu femeie cu același zâmbet tâmp, molatec și aiurea ca femeia de la Pizza Hut. Pe masa din holul mic de așteptare erau reviste și alte materiale poate, dar ceea ce m-a scârbit era o revistă cu titlu mare ”Orgasmul divin”, sau oricum făcea parte din acea revistă precis. Deoarece eram în apropierea bisericii poate, eu am făcut o corelație urâtă și anume orgasmul lui Dumnezeu, fiindcă divin înseamnă dumnezeiesc totodată și fiindcă eu însămi nu trăisem propriuzis niciun orgasm și nu știam ce pot spune alții despre așa ceva. Am abandonat revista imediat și am așteptat cuminte. Apoi, când stăteam pe scaunul stomatologic, dentistul s-a apropiat de mine și parcă l-am simțit, dar ceea ce simțeam în acel cabinet nu erau senzații sexuale, ci ceva foarte rău, o stare de respingere imensă, un rău pe care acum nu îl mai pot descrie. O aură negativă ar spune unii, adică negativă pentru mine. La un moment dat, la televizorul de acolo, un actor sau o actriță a început să recite Luceafărul de Eminescu și atunci dentistul s-a retras în camera din spate și m-a lăsat pe scaun așteptând. Apoi a revenit după mai mult timp în care nu știu ce făcea dincolo, dar, dacă în momentul în care se dusese dincolo părea surprins plăcut în mod brusc, când s-a întors era rău și nepoliticos față de cum fusese. Tot acolo am văzut deodată un bărbat care se uita la noi pe fereastră și eu l-am atenționat pe dentist, dar el s-a prefăcut că nu era nimic când eu l-am atenționat. Îmi mai aduc aminte aproape cu certitudine că el nu a plecat dincolo din cauza anesteziei mele dentare, nu știu de ce s-a dus. Un lucru 100% cert e că m-a chinuit cu injecțiile pentru anestezie, care nu prindeau, el spunea că are un anestezic foarte bun și în schimb nu avea efect deloc și am suferit. Eu nu am fost idioată cum sugerează acum cineva, pur și simplu toți s-au purtat la fel cu mine o viață întreagă din cauza sărăciei. Ce altceva ați fi vrut să fac în mod concret și util în acele momente și în restul vieții la fel? Să mă dau cu capul de pereți? La ce bun?
Acum am ajuns în sfârșit la finalul acestei povestiri scrisă cu mare atenție pentru a fi totul absolut adevărat. Mai adaug că nu știu sigur dacă mă vor lăsa în pace, probabil că nu, dar modul în care m-au torturat în ultimele luni a fost monstruos, deși îmi fac așa de când m-am mutat aici în 2006, din ce în ce mai rău. După tot ce a fost mi-am revenit oarecum, dar sunt foarte slăbită... Picioarele mi s-au umflat din nou, iau Tertensif ca diuretic, prescris de dna medic de familie. Acum e liniște, nu mai sunt deocamdată nici băieții veseli de afară, nici televizorul exagerat de tare al vecinei de dedesubt, nici gândurile rele peste mintea mea... este superb deocamdată, dar mă tem că nu va dura, ca de obicei. Încă mai sper totuși un miracol...mă rog lui Dumnezeu. În ultimele zile mama mi-a spus că a fost din nou lăsată de vecinii ei, care au rațe în grădina noastră (oricum mama nu a mai cultivat acolo și vecinul Marinică o mai ajută), să aibă grijă din nou de toate păsările lor, ei fiind plecați câteva zile. Într-adevăr au dat-o afară de la serviciu, dar au angajat-o alții, care îi cer să muncească și mai mult ca timp, deși ea are aproape 70 de ani, de fapt și mie îmi e milă, după tot ce mi-a făcut. Vecinii aceia au păsări exotice (păuni, găini pitice, fazan, etc.), pe lângă rațe. Stimați cititori, dacă ați citit cu inima curată, ați înțeles. Vă spun deocamdată la revedere, este 4 jumătate acum luni, dar mă bucur că măcar am terminat de scris pe scurt tot adeăvrul din ultimele luni și sper să continui restul povestirii în general de unde rămăsesem. Punct. În final linkul din nou spre prima parte, dacă doriți să (re)citiți:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016.html
4 octombrie 2021 - da, tot ce am notat aici e adevărat, unii spun că modul în care am notat totul dă o impresie proastă, de delir sau dezorganizare etc. Se poate, dar eu am scris așa dintr-un motiv evident - era vorba de multe detalii și ar fi durat prea mult să scriu elaborat și clar. În plus, eram otrăvită și chinuită, cum am tot explicat.
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_10.html
11) O parte din lucrurile pe care le voi nota în această ultimă povestire au fost deja notate pe blogul meu la postările dinainte de povestirea aceasta în șase părți, acum doar le voi menționa din nou și altă parte au fost notate pe blogul meu în engleză, plus ce mai am de adăugat. Am scris de mai multe ori despre furtul unor obiecte din casa mea -- din păcate e adevărat și mie asta mi s-a părut cea mai mare porcărie pe care au făcut-o, deși voi puteți argumenta că acele obiecte nu sunt ficatul sau inima mea, etc. Eu prefer să nu explic de ce cred așa. Am observat și la mama lucruri lipsă și am văzut că biblioteca tatei a fost distrusă (știam titlurile pe dinafară și eu sunt cea care a așezat cărțile acolo). Desigur nu îmi pare rău de Memoriile lui Churchill, dar îmi pare rău de alte cărți, tata avea o mică colecție bunicică și eu oricum nu voi mai avea bani de cărți în caz că nu mi se întoarce norocul sortit la polul opus, în caz că voi avea nevoie să citesc... Când am fost la mama am renunțat să o întreb dacă mai are în dulap punguța cu felicitări și alte desene ale mele de când erma copil și alte mici dulcegării sau lucruri create și scrise de mine la grădiniță și în primii ani de școală. Când mama s-a mutat acolo, încă avea acele lucruri cu ea. Menționez că a vândut aproape toate bijuteriile de aur (și mai vechi și mai noi, dar oricum nu avea multe, deși spunea că vecinii bârfeau) și mai are din cele de la mamaia doar ghiulul ei de aur, nu prea mare ca gramaj. Dulapul ei e aproape gol de haine și oricum a dat pe cele frumoase pe care le avea când lucra la ambasada aceea mică, fiindcă acum statutul ei e de văduvă săracă, înainte era săracă, dar, repet, avea haine pentru serviciu. Un lucru interesant pe care mi l-a spus mama este că ea știe că cel puțin o parte din bijuteriile vechi ale mamaiei, care era obligată să le vândă, au ajuns la prietena lui tanti Piri, respectiv dna Fifi Popescu -- ceea ce nu știu dacă e adevărat, dar m-a mirat ca tocmai mama Cătălinei să le fi luat. (Am mai povestit de Cătălina și legătura ei cu viața mea în anii când am dat la medicină după facultatea de psihologie).
Revenind la firul povestirii mele. La un moment dat a intrat unul peste mintea mea în săptămânile din urmă cu ideea că el are ochi peste tot și mi-a spus că pe tavan, într-un colț unde eu nu privisem desigur, erau furnici -- eu m-am dus să mă uit (vă sfătuiesc să nu ascultați niciodată de ei dacă intră pe mintea dvs și vă cer ceva) și furnicile erau într-adeăvr acolo. Erau 3 sau patru și mergeau liniștite la plimbare cu burta în sus, dar pe mine m-a speriat puțin acest lucru, nu fiindcă ăla avea dreptate sau ochi peste tot, ci fiindcă au mai fost precis furnici pe tavanul meu chiar înainte de cutremurul mare din Japonia și atunci tot eu am fost torturată foarte mult. Apoi am ieșit din casă să îmi cumpăr hrană și când m-am întors au intrat din nou peste mintea mea și au zis: ”Cristina, arată-ne furnicile”: Eu m-am conformat din nou, m-am apropiat de fereastră unde erau (poate intraseră pe acolo) și furnicile erau încă în același loc. Nu a fost singura dată când mi-au făcut așa ceva. În altă zi mi s-a întâmplat să stau la birou în dormitor și unul a intrat peste mintea mea și a zis să mă uit lângă pat -- între pat și covorul meu primit de la mama, care l-a luat de la ambasadă când s-a desființat ambasada (a fost un dar, nu a furat nimic), că cică erau gâze mici acolo -- și chiar erau, de data asta nu erau furnici. Nu știu să le numesc, nu au fost halucinație sau ochi obosiți. Știu, aceste fenomene par să se apropie de domeniul paranormalului sau misterelor din insula Paștelui de odinioară și ați putea să mă acuzați că le povestesc. Dar asta e viața uneori, numai Dumnezeu le știe pe toate, noi bieți oameni botezați, trebuie să ascultăm de legea firii sau de legea lui Dumnezeu, cum preferați.
Un alt lucru înspăimântător pentru cei curioși și mai puțin educați sau pentru tinerii inocenți cum am fost și eu odată este modul în care se pot deschide cărțile din bibliotecă, alese la întâmplare. Am explicat aceste lucruri în detaliu într-o povestire anterioară, respectiv La fine del cielo, acesta e titlul ei pe acest blog. După ce am făcut ordine și curățenie în sertare, așa cum am povestit deja și am descoperit diverse porcării pe care le-am aruncat, sau lipsa unor lucrușoare dragi, m-am apucat și de ordine în bibliotecă, pe care nu am terminat-o încă. Astfel am avut surpriza să mi se întâmple să se deschidă ca în tinerețe o carte, de data aceasta a fost cea cu poeme de Rilke, exact la ceea ce gândisem cu câteva zile în urmă -- desigur puteți găsi explicații naturaliste simple și legate de inconștientul meu, fiindcă ”țineam minte ” ce gândisem anterior în mod inconștient și de aceea am deschis la întâmplare exact acea carte, și ea s-a deschis exact la pasajul la care probabil veți spune că o citisem mai mult cu mulți ani în urmă, dar eu vă spun că acestea sunt doar o parte din adevăr, restul ma explicat deja. În tinerețe mi se deschideau și apriori, chiar dacă nu citisem cartea respectivă. Acum numai pe aceea am deschis-o la întâmplare și în plus am mai scos din alte câteva cărți niște hărtii sau vederi sau felicitări sau alte amintiri inutile, le-am curățat.
Apoi, într-o zi, m-am dus la cele trei biserici din apropierea casei mele, cum am mai povestit. De fapt, am fost mai întâi la biserica Silvestru, aproape de școala generală, numită acum gimnaziu, unde am făcut clasa a 8-a. Puteți citi din urmă...am avut încă un semnal și anume că am șezut pe gardul de piatră, obosită fiind și după ce am ascultat gura rea a unor bătrâne care locuiau în apropiere. Am șezut înainte să intru în biserică și o creangă de salcie tânără a căzut cu ploaie din ziua sau noaptea anterioară exact pe obrazul meu stâng, deși nu erau motive aparente să cadă chiar atunci. Am intrat în biserică, am văzut o cristelniță mare și doi bărbați care ședeau înăuntru. Am văzut ochiul în triunghi la intrare și nu am putut aprinde lumânări. Am stat să mă reculeg apoi am ieșit. Când am mers a doua oară acolo era închis (sau poate era a treia) și am mers prin spatele bisericii și am văzut mormântul părintelui Galeriu tot sub o salcie, dar bătrână...și mormântul altui prelat în apropiere și un călugăr intrând. Întoarsă în lumea laică și murdară am văzut o mașină cu numele scris pe ea -- școala de șoferi Dinu, amintindu-mi de porecla lui Lucian, colegul din liceu care îmi spusese că soarta mea a fost hotărâtă din naștere și a Luizei la fel, de a fi paciente psihiatrice în viitor. În altă zi am fost la slujba de duminică și erau chiar Rusaliile și era lume și cineva mi-a permis să stau pe scaun, dar oamenii nu mă auzeau, deși am cerut îngăduință să șed, se făceau că nu mă aud, sau chiar nu auzeau. În toate cele trei dăți m-am împărtășit din frumusețea și prospețimea naturii domesticite ce e drept, dar nu cu totul de oameni, de puțina verdeață sau floare din preajma bisericii. A fost frumos ca într-o poveste acest lucru.
În altă zi am fost la biserica sfântul Pantelimon unde mai fusesem odată cu câteva vecine care mi-au pus batic în cap și cântau, dar din păcate a fost un fel de răzmeriță în fața bisericii și au închis ușa fiindcă unii strigau în timpul slujbei ”vrem patriarh!” și vecinele mele au zis că ăia nu sunt creștini. De data aceasta am fost aproape singură în biserică și am văzut cum o femeie scrie pe masa unde erau reclame pentru excursii în străinătate (poate strângeau bani și pentru așezăminte bisericești) -- și am scris și eu mărturisirea mea curată că nu am păcătuit toată viața și am semnat și am pus data. Am cumpărat o iconiță de la dugheana unde era anunț despre slujba la așezământul Mărcuța, la fel cum cumpărasem la Silvestru (chiar atunci pe facebook unii și-au bătut joc că miroase a praf de pușcă de icoane). La biserica Pantelimon cristelnița era mai mică. Un crucifix mare îl arăta pe Mântuitor pe cruce cu o hârcă la baza crucii. A intrat și o femeie cu un bărbat într-un cărucior cu rotile, ea plângea și nu au stat mult. Apoi m-am dus la biserica Olari și am admirat că încă exista florăria veche de acolo și m-am strâmbat puțin văzând lumea adunată la o crâșmă nouă din apropiere. În curticica bisericii grădinarul tăia iarba -- am intrat și am luat două lumânări, pe care le-am aprins în altă zi la Silvestru (de Rusalii cum am povestit), una pentru mine, alta pentru mama. Nu le-am aprins la Olari fiindcă la locul cuvenit erau doar lumânări foarte mari și mirosea urât de tot. Pe o bancă dinăuntru era o femeie care înfuleca pâine cum a trebuit și eu să fac în lipsă de bani și i-am dat 10 lei. (Scriu foarte greu acum această povestire, fiindcă mereu trebuie să salvez și mereu intră unii care îmi dublează postarea și eu o șterg pe cea în plus, dar vă asigur că ceea ce a rămas pe blog e adevărul curat. Mai am puțin și voi termina, deși mă dor mâinile oribil și coloana vertebrală). Unii au intrat în zilele acelea cu ideea că eu am greșit că m-am dus la biserică fiindcă biserica e un loc public și eu trebuie să stau izolată. Eu le-am răspuns că, pe lângă faptul că omul nu poate trăi în izolare completă mult timp și că are un instinct puternic să fie împreună cu alții (deci omul nu e vinaovat deloc), în plus nu înțeleg de ce nu aș merge la biserică. Voi chiar acceptați numai păcătoșii la biserică? Eu chiar nu am greșit nimic o viață întreagă. Mi se dădeau uneori numai rugăciuni pentru păcătoși. Odată după ce am spus Tatăl nostru fiindcă mă chinuiau sexual, au venit așa de oribil sexual peste mine, încât de atunci am spus Tatăl nostru numai pe trei sferturi. Eu cred că pot ridica o rugă de mulțumire lui Dumnezeu pentru că sunt în viață. Mai pot să mă rog pentru cei nevoiași și cu inima bună. Și mai pot să mă rog ca aceia răi sau care umblă pe cărări greșite să se lumineze la minte și la suflet.
Mergând într-una din zile la Mega Image-ul mic dinspre Foișor, m-am întâlnit chiar cu medicul ortoped (precis era el) al cărui nume l-am uitat între timp, care lucrase odinioară, poate și acum la spitalul Foișor și care mă operase de așa zis nevrom și tata îi dăduse bani. După operație mi-a palpat zona la scurt timp și a spus că totul s-a rezolvat, deși eu aveam aceleași senzații. El spusese încă din timpul operației, când eram anesteziată doar rahidian, deci lucidă, că l-a găsit -- nervul adică. Senzațiile acelea electrice la atingere nu s-au diminuat decât după mai mulți ani, treptat, deci el mințea categoric. Un lucru bun este că mi-a prescris Flamexin și antibiotic dacă am infecție la bont și mi-a spus că dacă se umflă la genunchi este doar bursită de contact, din cauza presiunii și trebuie să iau doar Flamexin. Din păcate, pe căldură și fiind chinuită sexual și pe alte planuri, chiar am făcut bursită de contact chiar după întâlnirea cu el și a trebuit să iau din nou Flamexin. Am avut și foarte urâte junghiuri încontinuu în bont. Nu vă mint, nu mi se mai întâmplase de mult.
La un moment dat m-am apucat să scriu întreaga povestire a ultimelor luni de suferință în aceste 6 fragmente și am pus link pe facebook în grupul absolvenților de la psihologie, am povestit deja în postarea despre Daniel Constantinescu. Din motive obscure pentru mine, după o zi sau mai mult, nu mă mai uit acum pe facebook, dna Camelia Popa, o fostă colegă din facultatea de psihologie, s-a retras din acel grup și în același timp a renunțat la prietenia mea, după ce m-a admonestat urât în grupul acela la comentariile normale puse de mine, spunând că și ea se retrage de acolo (nu voi cita aici ce a scris), la fel cum a făcut Daniel Constantinescu, fiindcă chipurile eu o deranjam cu schimb de replici ca niște ”pase” și că ei nu sunt ”roboți”, etc. Eu nu am aruncat răul asupra lor, cred că nu înțelesese sau se prefăcea și mi-a mai scris acolo că eu am nevoie de ”ajutor”. Eu nu m-am retras din grup și le-am mulțumit, în caz că ei mă vor putea ajuta din afara grupului mai bine. Abia când mama mi-a adus din nou apă Zizin de la supermarket mi-am amintit că acea doamnă, cu comportament discutabil pe facebook prin ceea ce posta, semăna foarte bine cu domnișoara/doamna Zaizon Camelia din facultate, care mi-a povestit în incinta spitalului de psihiatrie că ea fusese și ea internată la psihiatrie cu psihoză postpartum, după nașterea copilului, și mai îmi spusese că ea lucra în jurnalistică (și dna Popa Camelia a lucrat) și că luase un interviu soției primului ministru Petre Roman și că studia și sataniștii de la Constanța. Desigur seamănă la chip, dar nu pot ști sigur dacă este aceeași persoană. Nu pot ști 100%. În aceeași perioadă în care am avut aceste probleme pe facebook, am povestit că mă luptam cu tot felul de goange în apartament, fiindcă a fost invazie de insecte și păianjeni, iar mama parcă știa ce va urma fiindcă mi-a scos la vedere mai dinainte puținul insecticid pe care îl mai aveam la tub. A trebuit să cumpăr altul și, după ce am omorât vreo 10 molii mari de noapte de aproape că era să cad pe jos ca să le pot atinge cu sprayul, am mai omorât un păianjen foarte mare în dormitor, un alt păianjen și un miriapod și un gândac mare în bucătărie (exact pe 25 iunie 2016), mulți țânțari și nici eu nu mai știu ce, slavă domnului că acum nu mai sunt decât muște.
Mi-a venit ciclul din nou și din nefericire iar am fost torturată sexual exact la ciclu, așa cum s-a întâmplat mereu în ultimii ani de calvar. De data aceasta a fost și mai monstruos fiindcă îmi controlau mișcările pelvisului și a durat de dimineața până seara încontinuu două zile și în a treia zi mă simțeam monstruos -- aproape leșinată de rău cerebral, amețeală și presiune imensă, nu mai vedeam bine, etc. etc., ba chiar simțeam că pot cădea din picioare și mi-a fost frică.
Ulterior (și simultan) au început torturi și mai groaznice, fiindcă am început să transpir enorm încontinuu și a durat foarte mult acest chin. Abia mai puteam îndura, respiram greu de tot și aveam impresia că nu mergeam la WC după câtă apă beam. TRANSPIRAM ENORM, subliniez, insuportabil. Cu mare chiu și vai abia mi-am revenit...sunt doar o femeie oarecare, nu sunt de piatră.
Am fost și la Pizza Hut, restaurant de pizza din apropiere și mi-am luat o felie de pizza mai ieftină și acolo era sub tejghea spre stradă un păianjen, dar desigur nu l-am omorât, că aveam destule probleme și așa (glumesc puțin). Casiera vorbea cu o femeie ceva despre faptul că unii sunt îndrăgostiți și zăpăciți dar că noi trebuie să îi suportăm și pe aceia și femeia zâmbea și apoi a plecat încât eu am putut comanda. Femeia aceea, prin zâmbetul ei tâmp, mi-a amintit de o întâmplare de demult din viața mea, care s-a petrecut chiar pe strada pe unde intri la biserica Silvestru, pe sub clopotnița unde acum ceasul funcționează corect, unde este scris că e fondată în anul MDCCCLXXIX, adică 1879, dacă mai țin minte corect. Acolo era o casă mai veche unde funcționa un cabinet stomatologic (nu mai scriu acum nimic despre importanța dinților și măselelor sau faptul că nu se compensează de la stat decât rar, și lucruri pe care poate le voi scrie mai încolo din ce am pățit eu). Dar voi povesti ceea ce mi s-a întâmplat mai demult acolo, mergând eu să îmi fac o coroniță sau cum naiba se numește, pentru două-trei măsele (rădăcini) deodată. Am așteptat în cabinet împreună cu femeie cu același zâmbet tâmp, molatec și aiurea ca femeia de la Pizza Hut. Pe masa din holul mic de așteptare erau reviste și alte materiale poate, dar ceea ce m-a scârbit era o revistă cu titlu mare ”Orgasmul divin”, sau oricum făcea parte din acea revistă precis. Deoarece eram în apropierea bisericii poate, eu am făcut o corelație urâtă și anume orgasmul lui Dumnezeu, fiindcă divin înseamnă dumnezeiesc totodată și fiindcă eu însămi nu trăisem propriuzis niciun orgasm și nu știam ce pot spune alții despre așa ceva. Am abandonat revista imediat și am așteptat cuminte. Apoi, când stăteam pe scaunul stomatologic, dentistul s-a apropiat de mine și parcă l-am simțit, dar ceea ce simțeam în acel cabinet nu erau senzații sexuale, ci ceva foarte rău, o stare de respingere imensă, un rău pe care acum nu îl mai pot descrie. O aură negativă ar spune unii, adică negativă pentru mine. La un moment dat, la televizorul de acolo, un actor sau o actriță a început să recite Luceafărul de Eminescu și atunci dentistul s-a retras în camera din spate și m-a lăsat pe scaun așteptând. Apoi a revenit după mai mult timp în care nu știu ce făcea dincolo, dar, dacă în momentul în care se dusese dincolo părea surprins plăcut în mod brusc, când s-a întors era rău și nepoliticos față de cum fusese. Tot acolo am văzut deodată un bărbat care se uita la noi pe fereastră și eu l-am atenționat pe dentist, dar el s-a prefăcut că nu era nimic când eu l-am atenționat. Îmi mai aduc aminte aproape cu certitudine că el nu a plecat dincolo din cauza anesteziei mele dentare, nu știu de ce s-a dus. Un lucru 100% cert e că m-a chinuit cu injecțiile pentru anestezie, care nu prindeau, el spunea că are un anestezic foarte bun și în schimb nu avea efect deloc și am suferit. Eu nu am fost idioată cum sugerează acum cineva, pur și simplu toți s-au purtat la fel cu mine o viață întreagă din cauza sărăciei. Ce altceva ați fi vrut să fac în mod concret și util în acele momente și în restul vieții la fel? Să mă dau cu capul de pereți? La ce bun?
Acum am ajuns în sfârșit la finalul acestei povestiri scrisă cu mare atenție pentru a fi totul absolut adevărat. Mai adaug că nu știu sigur dacă mă vor lăsa în pace, probabil că nu, dar modul în care m-au torturat în ultimele luni a fost monstruos, deși îmi fac așa de când m-am mutat aici în 2006, din ce în ce mai rău. După tot ce a fost mi-am revenit oarecum, dar sunt foarte slăbită... Picioarele mi s-au umflat din nou, iau Tertensif ca diuretic, prescris de dna medic de familie. Acum e liniște, nu mai sunt deocamdată nici băieții veseli de afară, nici televizorul exagerat de tare al vecinei de dedesubt, nici gândurile rele peste mintea mea... este superb deocamdată, dar mă tem că nu va dura, ca de obicei. Încă mai sper totuși un miracol...mă rog lui Dumnezeu. În ultimele zile mama mi-a spus că a fost din nou lăsată de vecinii ei, care au rațe în grădina noastră (oricum mama nu a mai cultivat acolo și vecinul Marinică o mai ajută), să aibă grijă din nou de toate păsările lor, ei fiind plecați câteva zile. Într-adevăr au dat-o afară de la serviciu, dar au angajat-o alții, care îi cer să muncească și mai mult ca timp, deși ea are aproape 70 de ani, de fapt și mie îmi e milă, după tot ce mi-a făcut. Vecinii aceia au păsări exotice (păuni, găini pitice, fazan, etc.), pe lângă rațe. Stimați cititori, dacă ați citit cu inima curată, ați înțeles. Vă spun deocamdată la revedere, este 4 jumătate acum luni, dar mă bucur că măcar am terminat de scris pe scurt tot adeăvrul din ultimele luni și sper să continui restul povestirii în general de unde rămăsesem. Punct. În final linkul din nou spre prima parte, dacă doriți să (re)citiți:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/06/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016.html
4 octombrie 2021 - da, tot ce am notat aici e adevărat, unii spun că modul în care am notat totul dă o impresie proastă, de delir sau dezorganizare etc. Se poate, dar eu am scris așa dintr-un motiv evident - era vorba de multe detalii și ar fi durat prea mult să scriu elaborat și clar. În plus, eram otrăvită și chinuită, cum am tot explicat.
Oroare în viața mea: primăvară-vară 2016, partea a 5-a (235)
Această postare este penultima din seria aceasta, e continuarea părții a 4-a de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016.html
10) În zilele în care am stat acasă în București au fost multe orori asupra mea, dintre care voi nota doar câteva, dar acum nu mai țin minte ordinea în care s-au petrecut. La un moment dat mama m-a vizitat și mi-a făcut puțină ordine în casă, mai ales în dormitor, dar foarte agresiv și bătându-și joc de mine. Urla încontinuu că la mine miroase a pișat, că miroase ca într-o casă cu bătrâni paralizați (cum era când eram mică de tot și stăteam cu bunicii și fără ea) și tot repeta cuvântul pișat întorcând salteaua, ridicând-o de pe pat, scuturând păturile și așternutul, pe care l-a și schimbat parcă la un moment dat. A luat coșul de rufe din dormitor și a spus ”tu trebuie să stai pe balcon” astfel încât parcă mi se adresa mie, fiindcă nu era logic să vorbească cu coșul de rufe. Spunea că și coșul miroase a pișat și nu trebuie să stea rufele murdare unde dorm. Era ca scoasă din minți. Peste mintea mea intrau unii cu amenințări de moarte mereu, de pildă spuneau că pe certificatul meu de deces o să scrie accident vascular cerebral. Alții intrau de sute de ori cu ideea că milioane sau miliarde chiar de oameni o să moară și de aia trebuie să mă chinuiască pe mine. (!) Alții spuneau că îmi vor face giulgiu din broderia aceea de la mamaia, că mă vor îmbălsăma și îngropa creștinește, etc. așa cum mă amenințau de multe ori din 2006 încoace. La un moment dat a fost Nelu, fratele mamei la București și a vizitat-o și bănuiesc că au vorbit de rău despre mine în absența mea, așa cum fac de obicei. Eu am telefonat să o întreb sau să o rog pe mama ceva, sau poate doar să schimb câteva vorbe, fără nicio intenție rea, și ea mi-a închis telefonul cu vorbele ”Du-te dracu!” M-am întristat din nou. Un lucru foarte urât - și de data asta nu știu dacă mă veți crede, dar dacă sunteți inteligenți veți înțelege că așa a fost -- este că o perioadă îndelungată de timp, poate încă dinainte de 15 mai când am început povestirea mea cu punctul 1, în unele nopți, la ore târzii, repet - numai din când în când -- erau urlete demonice, inumane, extrem de dureroase în noapte în apropierea ferestrelor mele. Știu că veți spune că e halucinație dacă nu aveți capul lucid, dar a fost realitate. Nu știu ce erau -- cred că erau un fel de alarme ciudate rău (poate de mașini) sau poate niște sunete înregistrate pentru a mă chinui pe mine sau/și pe alții. Din cauza acestor țipete sfâșietoare plus tot ce am pățit din partea vecinilor, mi s-a întâmplat să mă sperii atunci când muncitorii de la blocul de alături tăiau poliuretan sau ce era și de fiecare dată câdn priveam pe geam se ascundeau, cum am povestit deja, adică mai pe scurt intrase frica rău în mine, accentuată datorită amenințărilor de moarte peste mintea mea. Atunci am scos bibelourile vechi și noi din dulap și le-am așezat pe pervazuui geamului către balcon și eram pregătită să le sparg în caz că voi muri, fiindcă mă simțeam înfiorător, mă futuseră probabil sau mătrășiseră după cum spun ei rău de tot. Sau poate ceva otravă, citiți cu atenție, tot ce am scris e adevărul. Apoi am înțeles că de fapt nu mor atunci și le-am adus înapoi în casă, dar deocamdată nu le-am mai băgat în dulap.
Un alt lucru înfiorător a fost agresivitatea oamenilor față de mine pe străzi, Dumnezeu știe ce aveau cu mine! Am scris deja o parte. Mai menționez că au continuat ceea ce începuseră cu ani în urmă, adică ieșirea lor la plimbare în jurul blocului meu cu cărucioare cu bebeluși la plimabre, dar atât de multe încât e clar că nu a fost coincidență, că ieșeau dinadins sau ghidați de cineva exact în jurul blocului meu, câte 5-10 pe zi, ceea ce din nou mă rănea prin durerea sufletească mare de a nu fi avut eu dreptul să am copil. La un moment dat, fiind eu extenuată de diverse torturi, au intrat peste mintea mea cu ideea că ”au scos morții” și, ieșind pe stradă să merg la supermarketul mai îndepărtat, Mega Image-ul unde nu am găsit otrăvuri în aparență (am cumpărat lucruri otrăvite de la celălalt Mega Image), tocmai atunci în ziua aceea erau grămadă de oameni ciudați în fața blocului meu, care mergeau ca niște automate ( o parte din ei) exact către Mega Image. Acolo, când am vrut să iau un coș la intrare, era plin deja cu două pungi dintre care una era cu cireșe precis și eu am întrebat lumea din jur cu glas tare a cui este, cine și-a uitat cireșele acolo. O bătrână mi-a vorbit direct pe un ton ciudat, și spunea tot felul de aberații, care au înțeles numai între ei și pe care eu nu le pricep, dar erau indirect agresive. Când m-am întors, exact în fața gangului de la intrare era una zăpăcită rău, îmbrăcată aproape în zdrențe și călcând peste sandale cu călcâiele pe asfalt. Unii au intrat atunci peste mine și au spus că nu trebuia să cer haine de vară de la mama, că trebuia să aștept să fiu doar în zdrențe ca aia și că trebuia să rabd și de foame dacă nu aveam bani. Însă adevărul e că adesea au fost agresivi cu mine pe stradă - vezi de exemplu postări anterioare sau blogul meu A suicide letter în engleză pe wordpress. În altă zi chiar când coboram din bloc, în holul de la intrare, urca o altă femeie ciudată împreună cu niște vecini (nu o cunosc, nu e exclus să locuiască în bloc), care vorbea cu glas tare, privindu-mă -- ”s-au făcut multe lucruri bune în țara asta, trebuie să se facă și asta”. Vedeți, ei, cei care nici nu îmi răspund la salut de fapt, au lumea lor, pe care eu nu o înțeleg. De-a lungul zilelor acestea de suferință, adesea, în cursul zilei poate și de două ori, urla vecinul meu homosexual, care are perete comun cu mine și are un iubit relativ tânăr, negricios, nu pare a fi român. Mi s-a spus că acel homosexual urlă așa când face sex cu celălalt. Probabil știți că mie nu îmi plac homosexualii de când eram tânără, de fapt nici nu credeam că există. Dar nici chiar atâta, mă gândeam eu zilele din urmă fiindcă alteori e liniștit. E și el șchiop, merge mai greu afară decât mine. Într-una din aceste dimineți cel tânăr a ieșit la volanul mașinii în calea mea, deși era pustiu pe stradă, am impresia că era și bătrânul cu el în dreapta lui. Au ieșit și alți vecini dimineața devreme și s-au purtat ciudat și chiar și patronul obez de la aprozarul stradal din colț mi-a spus săru mâna, deși de obicei nu se uită la mine.
Au fost multe lucruri ciudate. Într-una din nopți mi s-au ars două becuri la rând, ceea ce mi se întâmplă din când în când, destul de des cum zice și maică-mea, mai ales când sunt chinuită, dar nu depinde mine, nu are legătură directă cu oboseala sau lipsa mea de energie, nu vreau să credeți aberații. Apoi iar am fost cam speriată fiindcă s-a lăsat o ceață groasă în zona mea din București, nu mai vedeam blocul din față, fenomen rar la începutul verii. Este și asta adevărat. (Tot în nopțile astea am fost martora unui răsărit de lună absolut roșu-sângeriu, ceea ce e tot un fenomen relativ rar, a fost singura dată în viața mea, cineva din blocul alăturat a făcut o poză parcă de pe balcon). Apoi, după ce s-a lăsat ceața, mi-a fost rău, fiindcă ceața îmi face rău întotdeauna, chiar dacă e toamnă. Peste mintea mea rămăsese numai unul în engleză și mi-a spus că singura stea micuță care mai strălucește deasupra blocului meu e steaua Sirius, deoarece ceea ce gândisem era prea profund și filozofic și greu de înțeles de alții, prin urmare ei pierduseră firul gândurilor mele. M-a băgat în sperieți de fapt, spunea că el este Negru (I am Black) și m-a cam batjocorit. Apoi s-a răspândit ceața și mi-am dat și eu seama că poate mersesem prea departe cu concluziile mele filozofice, dar eram obosită și torturată rău și chiar numai o stea mică mai pâlpâia slab. Apoi am înlocuit becurile.
Una dintre amenințările lor constante, pe lângă cele de moarte, era că oamenii vor să mă bage la balamuc și îmi reeptau de multe ori acest lucru, cu specificarea că vor să mă bage la agitați. În același timp îmi repetau ”Ce ne facem dacă Cristina cheamă salvarea?”. Într-o seară, când era mai rău și se adunaseră din nou tineri care vociferau afară în fața ferestrei (atunci nici nu m-am uitat dacă erau tineri și nici nu am fost atentă ce spuneau cu glas tare), repet, după ce mi-a fost destul de rău și m-au scuipat cu diverse aberații ca întotdeauna, la un moment dat au spus, așa cum fac ei uneori că ”au întors roata”. Roata este o idee a lor, nu a mea, prin care sperie oamenii chinuiți psihiatric, fiindcă exact în acele momente ei lovesc mai tare, pentru ca proștii să creadă că deducția corectă e că roțile mari alcătuite din trupuri și/sau capete de oameni legați de victimă (cum eram eu) sunt întoarse pe dos din direcția lor de rotire și atunci totul cade în capul omului tras pe roată. Această idee de roată este prezentă și într-un cântec celebru al formației Creedence Clearwater Revival (vezi semnificația, etc) , respectiv cântecul Proud Mary. În realitate e o cursă, este o idee de păcălit proștii, foarte complexă. La fel, tot o idee este și aceea că nebunii cum sunt eu trebuie sau pot fi aranjați. Ce înțeleg ei prin aranjare este dificil de spus, dar vă spun sigur că nu există, cel puțin în viața mea, în tot ce am înțeles eu, am văzut că este o minciună la fel cu toate celelalte. Și apoi v-am explicat (și nu e orgoliu) că am fost o femeie perfectă și normală psihic care oricum nu putea și nu avea nevoie să fie aranjată. Acest lucru îl veți înțelege mai bine numai după ce voi termina de scris blogul acesta. Cei care cred că eu aș fi megalomană, etc. sunt doar oameni proști și/sau răi. După ce ei m-au amenințat că au întors roata, au încercat să mă facă să nu mai iau pastilele psihiatrice în acel moment, fiindcă era ora să le iau și eu le-am luat, fiindcă mă simțeam tot mai rău. Nu știu cu precizie dacă apa a fost otrăvită (jur încă o dată că ei îmi iau lucrurile, etc.) sau dacă tocmai după ce am luat pastilele m-au lovit/ futut mai rău, dar oricum, după ce le-am luat, mi s-a făcut atât de rău încât am chemat cu chiu cu vai salvarea. De obicei pastilele psihiatrice nu au acest efect asupra mea, ci îmi calmează organismul, fiindcă din punct de vedere psihic sunt mereu calmă. Puterea conștiinței mele scădea tot mai mult, dar răul fizic (la inimă, abdomen, etc.) era și mai mare, indescriptibil. Spre mirarea și bucuria mea salvarea a venit. M-au întrebat cum mi-e rău și eu am spus că în tot corpul și apoi mi-au cerut să merg cu ei dar numai vag, mai mult insistau că semnez un formular și să scriu eu cu mâna mea că am refuzat internarea, așa cum se făcea la spitalul de psihiatrie, unde, numai la ultimele mele internări, mi-au cerut să semnez că accept internarea și tratamentul, fiindcă așa sunt formalitățile acum, poate nu toți pacienții sunt internați cu forța, cum am fost eu internată inițial. Din păcate eu aveam degetele foarte slăbite și nu mai puteam să îmi controlez mișcarea lor, astfel încât discuția cu cei de la salvare s-a centrat pe rugămintea mea repetată să scrie el textul și eu să semnez și refuzul lui repetat (unul dintre ei). Eu am încercat să le explic că accept tratamentul pe care îl consideră ei adecvat și că accept să merg cu wei dacă ei consideră că trebuie și viața îmi e pericilitată, dar în final au plecat, după ce mi-au lăsat o pastilă mică să o iau. Nu știu ce era și am luat-o...Poate apa era otrăvită, poate nu, cert e că mi-a fost și mai rău după aceea și puteam din nou să mor fiindcă mi-am pierdut parțial conștiența ulterior: mi-am pus proteza să merg la WC și am pus numai un sungur ciorap în loc de patru sau cinci câți trebuie să pun în interior și abia mergeam și puteam să cad rău din picioare, acest lucru mi-l amintesc cu precizie și așa am găsit proteza lângă pat când m-am trezit a doua zi. Ceea ce am mai descoperit în plus a doua zi a fost inexplicabil pentru mine, fiindcă nu știu cu precizie dacă mi-am pierdut conștiența complet încât să fac așa ceva: lângă ușa de la intrare era dezastru -- toate catrafusele de pe raftul cu pantofi vechi, care acum nu mai îmi sunt buni din păcate, erau răscolite și aruncate care încotro. Desigur, tot ce se poate. Vă asigur că ei pot intra și dacă eu dorm cu ușa încuiată și cheia înăuntru, cum s-a întâmplat când am căzut în baie anul trecut 2015 și a venit un bărbat de la deblocări (aveam cheia în broasca de jos și tot era încuiat) și de atunci a rămas o gaură în perete (așa mi-a spus mama, că ăla a băgat un fel de rangă pe acolo și a dat jos ușa și apoi a pus-o la loc ușor). După aceea m-am speriat și mai tare fiindcă am găsit pe masa din bucătărie un plic lăsat de mama (în farfuria rotundă) cu eticheta ”Diverse” lipită pe el și l-am deschis. Înăuntru era și încă mai este un număr de telefon pentru ambulanța socială sector 2 și alte fleacuri care m-au speriat, deși plicul fusese pus acolo probabil mai demult, eu abia atunci l-am găsit.
Cu toate că am scris inițial (acum am modificat) că aceasta e ultima postare din serie, mai am ceva de scrsi și voi continua acum în postarea cu numărul 6, care precis va fi ultima, acum știu sigur. Am avut mai mult de explicat, am vrut să fie totul clar...în caz că interesează pe cineva. Așadar, urmarea în următoarea postare:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_15.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016.html
10) În zilele în care am stat acasă în București au fost multe orori asupra mea, dintre care voi nota doar câteva, dar acum nu mai țin minte ordinea în care s-au petrecut. La un moment dat mama m-a vizitat și mi-a făcut puțină ordine în casă, mai ales în dormitor, dar foarte agresiv și bătându-și joc de mine. Urla încontinuu că la mine miroase a pișat, că miroase ca într-o casă cu bătrâni paralizați (cum era când eram mică de tot și stăteam cu bunicii și fără ea) și tot repeta cuvântul pișat întorcând salteaua, ridicând-o de pe pat, scuturând păturile și așternutul, pe care l-a și schimbat parcă la un moment dat. A luat coșul de rufe din dormitor și a spus ”tu trebuie să stai pe balcon” astfel încât parcă mi se adresa mie, fiindcă nu era logic să vorbească cu coșul de rufe. Spunea că și coșul miroase a pișat și nu trebuie să stea rufele murdare unde dorm. Era ca scoasă din minți. Peste mintea mea intrau unii cu amenințări de moarte mereu, de pildă spuneau că pe certificatul meu de deces o să scrie accident vascular cerebral. Alții intrau de sute de ori cu ideea că milioane sau miliarde chiar de oameni o să moară și de aia trebuie să mă chinuiască pe mine. (!) Alții spuneau că îmi vor face giulgiu din broderia aceea de la mamaia, că mă vor îmbălsăma și îngropa creștinește, etc. așa cum mă amenințau de multe ori din 2006 încoace. La un moment dat a fost Nelu, fratele mamei la București și a vizitat-o și bănuiesc că au vorbit de rău despre mine în absența mea, așa cum fac de obicei. Eu am telefonat să o întreb sau să o rog pe mama ceva, sau poate doar să schimb câteva vorbe, fără nicio intenție rea, și ea mi-a închis telefonul cu vorbele ”Du-te dracu!” M-am întristat din nou. Un lucru foarte urât - și de data asta nu știu dacă mă veți crede, dar dacă sunteți inteligenți veți înțelege că așa a fost -- este că o perioadă îndelungată de timp, poate încă dinainte de 15 mai când am început povestirea mea cu punctul 1, în unele nopți, la ore târzii, repet - numai din când în când -- erau urlete demonice, inumane, extrem de dureroase în noapte în apropierea ferestrelor mele. Știu că veți spune că e halucinație dacă nu aveți capul lucid, dar a fost realitate. Nu știu ce erau -- cred că erau un fel de alarme ciudate rău (poate de mașini) sau poate niște sunete înregistrate pentru a mă chinui pe mine sau/și pe alții. Din cauza acestor țipete sfâșietoare plus tot ce am pățit din partea vecinilor, mi s-a întâmplat să mă sperii atunci când muncitorii de la blocul de alături tăiau poliuretan sau ce era și de fiecare dată câdn priveam pe geam se ascundeau, cum am povestit deja, adică mai pe scurt intrase frica rău în mine, accentuată datorită amenințărilor de moarte peste mintea mea. Atunci am scos bibelourile vechi și noi din dulap și le-am așezat pe pervazuui geamului către balcon și eram pregătită să le sparg în caz că voi muri, fiindcă mă simțeam înfiorător, mă futuseră probabil sau mătrășiseră după cum spun ei rău de tot. Sau poate ceva otravă, citiți cu atenție, tot ce am scris e adevărul. Apoi am înțeles că de fapt nu mor atunci și le-am adus înapoi în casă, dar deocamdată nu le-am mai băgat în dulap.
Un alt lucru înfiorător a fost agresivitatea oamenilor față de mine pe străzi, Dumnezeu știe ce aveau cu mine! Am scris deja o parte. Mai menționez că au continuat ceea ce începuseră cu ani în urmă, adică ieșirea lor la plimbare în jurul blocului meu cu cărucioare cu bebeluși la plimabre, dar atât de multe încât e clar că nu a fost coincidență, că ieșeau dinadins sau ghidați de cineva exact în jurul blocului meu, câte 5-10 pe zi, ceea ce din nou mă rănea prin durerea sufletească mare de a nu fi avut eu dreptul să am copil. La un moment dat, fiind eu extenuată de diverse torturi, au intrat peste mintea mea cu ideea că ”au scos morții” și, ieșind pe stradă să merg la supermarketul mai îndepărtat, Mega Image-ul unde nu am găsit otrăvuri în aparență (am cumpărat lucruri otrăvite de la celălalt Mega Image), tocmai atunci în ziua aceea erau grămadă de oameni ciudați în fața blocului meu, care mergeau ca niște automate ( o parte din ei) exact către Mega Image. Acolo, când am vrut să iau un coș la intrare, era plin deja cu două pungi dintre care una era cu cireșe precis și eu am întrebat lumea din jur cu glas tare a cui este, cine și-a uitat cireșele acolo. O bătrână mi-a vorbit direct pe un ton ciudat, și spunea tot felul de aberații, care au înțeles numai între ei și pe care eu nu le pricep, dar erau indirect agresive. Când m-am întors, exact în fața gangului de la intrare era una zăpăcită rău, îmbrăcată aproape în zdrențe și călcând peste sandale cu călcâiele pe asfalt. Unii au intrat atunci peste mine și au spus că nu trebuia să cer haine de vară de la mama, că trebuia să aștept să fiu doar în zdrențe ca aia și că trebuia să rabd și de foame dacă nu aveam bani. Însă adevărul e că adesea au fost agresivi cu mine pe stradă - vezi de exemplu postări anterioare sau blogul meu A suicide letter în engleză pe wordpress. În altă zi chiar când coboram din bloc, în holul de la intrare, urca o altă femeie ciudată împreună cu niște vecini (nu o cunosc, nu e exclus să locuiască în bloc), care vorbea cu glas tare, privindu-mă -- ”s-au făcut multe lucruri bune în țara asta, trebuie să se facă și asta”. Vedeți, ei, cei care nici nu îmi răspund la salut de fapt, au lumea lor, pe care eu nu o înțeleg. De-a lungul zilelor acestea de suferință, adesea, în cursul zilei poate și de două ori, urla vecinul meu homosexual, care are perete comun cu mine și are un iubit relativ tânăr, negricios, nu pare a fi român. Mi s-a spus că acel homosexual urlă așa când face sex cu celălalt. Probabil știți că mie nu îmi plac homosexualii de când eram tânără, de fapt nici nu credeam că există. Dar nici chiar atâta, mă gândeam eu zilele din urmă fiindcă alteori e liniștit. E și el șchiop, merge mai greu afară decât mine. Într-una din aceste dimineți cel tânăr a ieșit la volanul mașinii în calea mea, deși era pustiu pe stradă, am impresia că era și bătrânul cu el în dreapta lui. Au ieșit și alți vecini dimineața devreme și s-au purtat ciudat și chiar și patronul obez de la aprozarul stradal din colț mi-a spus săru mâna, deși de obicei nu se uită la mine.
Au fost multe lucruri ciudate. Într-una din nopți mi s-au ars două becuri la rând, ceea ce mi se întâmplă din când în când, destul de des cum zice și maică-mea, mai ales când sunt chinuită, dar nu depinde mine, nu are legătură directă cu oboseala sau lipsa mea de energie, nu vreau să credeți aberații. Apoi iar am fost cam speriată fiindcă s-a lăsat o ceață groasă în zona mea din București, nu mai vedeam blocul din față, fenomen rar la începutul verii. Este și asta adevărat. (Tot în nopțile astea am fost martora unui răsărit de lună absolut roșu-sângeriu, ceea ce e tot un fenomen relativ rar, a fost singura dată în viața mea, cineva din blocul alăturat a făcut o poză parcă de pe balcon). Apoi, după ce s-a lăsat ceața, mi-a fost rău, fiindcă ceața îmi face rău întotdeauna, chiar dacă e toamnă. Peste mintea mea rămăsese numai unul în engleză și mi-a spus că singura stea micuță care mai strălucește deasupra blocului meu e steaua Sirius, deoarece ceea ce gândisem era prea profund și filozofic și greu de înțeles de alții, prin urmare ei pierduseră firul gândurilor mele. M-a băgat în sperieți de fapt, spunea că el este Negru (I am Black) și m-a cam batjocorit. Apoi s-a răspândit ceața și mi-am dat și eu seama că poate mersesem prea departe cu concluziile mele filozofice, dar eram obosită și torturată rău și chiar numai o stea mică mai pâlpâia slab. Apoi am înlocuit becurile.
Una dintre amenințările lor constante, pe lângă cele de moarte, era că oamenii vor să mă bage la balamuc și îmi reeptau de multe ori acest lucru, cu specificarea că vor să mă bage la agitați. În același timp îmi repetau ”Ce ne facem dacă Cristina cheamă salvarea?”. Într-o seară, când era mai rău și se adunaseră din nou tineri care vociferau afară în fața ferestrei (atunci nici nu m-am uitat dacă erau tineri și nici nu am fost atentă ce spuneau cu glas tare), repet, după ce mi-a fost destul de rău și m-au scuipat cu diverse aberații ca întotdeauna, la un moment dat au spus, așa cum fac ei uneori că ”au întors roata”. Roata este o idee a lor, nu a mea, prin care sperie oamenii chinuiți psihiatric, fiindcă exact în acele momente ei lovesc mai tare, pentru ca proștii să creadă că deducția corectă e că roțile mari alcătuite din trupuri și/sau capete de oameni legați de victimă (cum eram eu) sunt întoarse pe dos din direcția lor de rotire și atunci totul cade în capul omului tras pe roată. Această idee de roată este prezentă și într-un cântec celebru al formației Creedence Clearwater Revival (vezi semnificația, etc) , respectiv cântecul Proud Mary. În realitate e o cursă, este o idee de păcălit proștii, foarte complexă. La fel, tot o idee este și aceea că nebunii cum sunt eu trebuie sau pot fi aranjați. Ce înțeleg ei prin aranjare este dificil de spus, dar vă spun sigur că nu există, cel puțin în viața mea, în tot ce am înțeles eu, am văzut că este o minciună la fel cu toate celelalte. Și apoi v-am explicat (și nu e orgoliu) că am fost o femeie perfectă și normală psihic care oricum nu putea și nu avea nevoie să fie aranjată. Acest lucru îl veți înțelege mai bine numai după ce voi termina de scris blogul acesta. Cei care cred că eu aș fi megalomană, etc. sunt doar oameni proști și/sau răi. După ce ei m-au amenințat că au întors roata, au încercat să mă facă să nu mai iau pastilele psihiatrice în acel moment, fiindcă era ora să le iau și eu le-am luat, fiindcă mă simțeam tot mai rău. Nu știu cu precizie dacă apa a fost otrăvită (jur încă o dată că ei îmi iau lucrurile, etc.) sau dacă tocmai după ce am luat pastilele m-au lovit/ futut mai rău, dar oricum, după ce le-am luat, mi s-a făcut atât de rău încât am chemat cu chiu cu vai salvarea. De obicei pastilele psihiatrice nu au acest efect asupra mea, ci îmi calmează organismul, fiindcă din punct de vedere psihic sunt mereu calmă. Puterea conștiinței mele scădea tot mai mult, dar răul fizic (la inimă, abdomen, etc.) era și mai mare, indescriptibil. Spre mirarea și bucuria mea salvarea a venit. M-au întrebat cum mi-e rău și eu am spus că în tot corpul și apoi mi-au cerut să merg cu ei dar numai vag, mai mult insistau că semnez un formular și să scriu eu cu mâna mea că am refuzat internarea, așa cum se făcea la spitalul de psihiatrie, unde, numai la ultimele mele internări, mi-au cerut să semnez că accept internarea și tratamentul, fiindcă așa sunt formalitățile acum, poate nu toți pacienții sunt internați cu forța, cum am fost eu internată inițial. Din păcate eu aveam degetele foarte slăbite și nu mai puteam să îmi controlez mișcarea lor, astfel încât discuția cu cei de la salvare s-a centrat pe rugămintea mea repetată să scrie el textul și eu să semnez și refuzul lui repetat (unul dintre ei). Eu am încercat să le explic că accept tratamentul pe care îl consideră ei adecvat și că accept să merg cu wei dacă ei consideră că trebuie și viața îmi e pericilitată, dar în final au plecat, după ce mi-au lăsat o pastilă mică să o iau. Nu știu ce era și am luat-o...Poate apa era otrăvită, poate nu, cert e că mi-a fost și mai rău după aceea și puteam din nou să mor fiindcă mi-am pierdut parțial conștiența ulterior: mi-am pus proteza să merg la WC și am pus numai un sungur ciorap în loc de patru sau cinci câți trebuie să pun în interior și abia mergeam și puteam să cad rău din picioare, acest lucru mi-l amintesc cu precizie și așa am găsit proteza lângă pat când m-am trezit a doua zi. Ceea ce am mai descoperit în plus a doua zi a fost inexplicabil pentru mine, fiindcă nu știu cu precizie dacă mi-am pierdut conștiența complet încât să fac așa ceva: lângă ușa de la intrare era dezastru -- toate catrafusele de pe raftul cu pantofi vechi, care acum nu mai îmi sunt buni din păcate, erau răscolite și aruncate care încotro. Desigur, tot ce se poate. Vă asigur că ei pot intra și dacă eu dorm cu ușa încuiată și cheia înăuntru, cum s-a întâmplat când am căzut în baie anul trecut 2015 și a venit un bărbat de la deblocări (aveam cheia în broasca de jos și tot era încuiat) și de atunci a rămas o gaură în perete (așa mi-a spus mama, că ăla a băgat un fel de rangă pe acolo și a dat jos ușa și apoi a pus-o la loc ușor). După aceea m-am speriat și mai tare fiindcă am găsit pe masa din bucătărie un plic lăsat de mama (în farfuria rotundă) cu eticheta ”Diverse” lipită pe el și l-am deschis. Înăuntru era și încă mai este un număr de telefon pentru ambulanța socială sector 2 și alte fleacuri care m-au speriat, deși plicul fusese pus acolo probabil mai demult, eu abia atunci l-am găsit.
Cu toate că am scris inițial (acum am modificat) că aceasta e ultima postare din serie, mai am ceva de scrsi și voi continua acum în postarea cu numărul 6, care precis va fi ultima, acum știu sigur. Am avut mai mult de explicat, am vrut să fie totul clar...în caz că interesează pe cineva. Așadar, urmarea în următoarea postare:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/oroare-in-viata-mea-primavara-vara-2016_15.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)