Totul despre vecinii mei - blocul doi, partea a 6-a

Aici găsiți continuarea povestirii de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_95.html

Ibi avea ciudățeniile ei, poate în mare parte datorită faptului că fusese văduvă de tânără. De pildă era foarte îndrăgostită de plante, avea multe ghivece cu plante de toate dimensiunile, pe care le-a luat cu ea când s-a mutat la garsonieră și în mod miraculos pentru iubitorii plantelor, a nimerit un loc cu balcon foarte mare, cum cei de la etaje superioare nu au. Tot nu i-au încăput toate și a mai pus și în casă. A vândut sau a dat aproape de pomană cele mai multe din cărțile adunate de soțul ei și s-a restrâns, cumpărând ceva mobilă mai nouă și punând restul banilor în bancă. Avea ideile ei fixe și îmi spunea de pildă că lumea spune că e mai bine să fie mai mai multe cutremure mici și dese decât unul mare. Atunci eram încă vecine în blocul doi. Nașul meu era deja bolnav de cancer hepatic și, cât am stat eu acolo, boala lui s-a agravat. Nașa a murit în 2002. În 2004, anul morții nașului meu, exact de 4 martie, ziua lui de naștere, a fost un cutremur măricel în București. L-am simțit din casa cu otrăvuri, cum aveam să îi spun mai târziu. Ulterior oamenii se prefăceau că nu a fost nimic (colegii mei profesori și poate toți) și eu nu puteam ghici ce gândeau. Oricum eu, fiindcă nu percepusem niciodată gândurile altora, nu am deranjat pe nimeni, în sensul că nu vorbeam nimic în mintea mea, dar gândeam numai de bine și respectam mereu oamenii. Am fost fundamental optimistă și nu am deranjat oamenii cu gândurile mele nici după ce ei au pătruns cu obscenități și oroare peste mintea mea, după moartea tatei în 2005. Absolut cert am fost un om bun și liniștit. Odată am deschis micul televizor la un post românesc și a început chiar atunci un cutremur și în primul moment cei doi protagoniști ai emisiunii nu au spus nici pâs dar probabil cineva le-a făcut semn că pot spune și au sărit pe scaune cu vorbele ”avem un cutremur în direct!”.
Revenind cu firul povestirii la Ibi. Îi plăcea muzica clasică, ceea ce îmi plăcea și mie. Cunoștea o parte din bucățile celebre. De-a lungul anilor am fost cu ea la Festivalul Internațional Enescu de la București și la diverse alte spectacole la Operă. Odată am fost (parcă singură) la un concert gratuit în apropierea locuinței. Nu mi-a plăcut atunci. Am mai fost cu ea la plimbare la Târgul de Florii și m-am simțit bine. A fost totuși o prietenă adevărată în lipsă de altceva și m-a ajutat. Partea mai bună a relației dintre noi două a fost după mai mult timp. Tot ea îmi spunea odată că îi pare rău că a murit de cancer nu știu ce personalitate -- femeie -- de la Timișoara, care era glasul adevărului. Eu nu aveam cum să fiu la curent cu diverse mondenități sau lucruri de la televizor sau din gura lumii. Când mi-am cumpărat a doua floare (din specia Croton) i-am luat și ei una, dar mi-a spus că îi pare rău, dar a ei a murit. Altădată am cumpărat de la un magazin de suveniruri din apropiere două iconițe de argint cu maica sfântă și pruncul (atunci aveam ceva bani și nu erau scumpe) și i-am dat și lui Ibi una. O are probabil și acum, o pusese pe un raft în noua ei locuință, care, din motive necunoscute mie, avea lumini încastrate și ea, dar sub tavan. În noua ei locuință am cunoscut pe acea poetă bătrână căreia i se publicau cărți la editura Eminescu și care trăia din mila blocului -- nu avea bani aproape deloc și înainte să moară mi-a dat și mie o carte cu autograf (era din cenaclul Mitzurei Arghezi). Ibi îi dădea și ea mâncare. Cât timp am stat în blocul doi cu ea, l-am cunoscut și pe fratele ei, care la un moment dat s-a așezat pe jos în balconul comun. Părea un om cumsecade. Era foarte sărac. După moartea tatei în 2005, Ibi mi-a povestit că nu știe ce să se facă, fiindcă fratele ei nu are bani deloc să pună acoperiș casei lui proaspăt construite și vine iarna și nu are nici de unde să se împrumute. Era și ea cu adevărat disperată. Eu mereu am ajutat oamenii când am putut și mi-era milă de fratele ei și de ea, mai ales că fratele ei, destul de vârstnic, avea și copil mic, un băiețel pe care l-am cunoscut ulterior și cu care m-am plimbat cu Ibi. I-am spus că îi voi împrumuta eu suma necesară și i-am dat vreo 10-20.000 de euro cu împrumut din banii moșteniți de mine, fiindcă aveam încredere în ea și eram convinsă că mi-i va da înapoi. Ibi, când i-am spus, a sărit pe scaun de bucurie și s-a schimbat la față de parcă îl vedea pe Dumnezeu. Și pe mine m-a mirat reacția ei. E scris și în Biblie că dacă împrumuți omul sărac nu trebuie să ceri dobândă, e un păcat. Ibi mi-a dat toți banii înapoi, în rate lunare, desigur fără dobândă. Dar din nefericire fratele ei a murit. Era și bolnav și părăsit de nevasta tânără înainte de moarte. Ibi vorbea de ea cu mare supărare și spunea că toată lume știe că ea este ”stricătoare de case”. Femeia a luat copilul și a mai făcut încă un copil cu un bărbat din localitatea aceea, bărbat care avea deja încă nu mai știu câți copii și nevastă. Ibi era supărată atunci, dar în final, la mai mult timp de la moartea fratelui ei, a acceptat-o pe mama infidelă, spre binele nepotului ei, care oricum ducea viață grea, și făcea naveta la școală în București. Și Ibi m-a salvat pe mine odată într-una din cele trei ierni cât am stat în blocul doi. Fusesem nu mai știu cu ce treabă în oraș, deși era zăpadă mare. Exact când m-am întors, în fața întrării în bloc, mi s-a rupt proteza ortopedică și am căzut, spre norocul meu pe moale. Ibi m-a dus în casă cu ajutorul unui vecin. Mulțumesc lui Dumnezeu că proteza mi s-a rupt aproape de casă, că pe vremea aceea nu aveam telefon mobil și totodată aș fi putut să mă rănesc grav.

Un lucru mai ciudat legat de Ibi e că, după ce eu m-am mutat în blocul trei,
Va urma, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_27.html