Totul despre vecinii mei - blocul doi, partea a 4-a

Voi continua povestirea martiriului meu, așa cum am planificat. Voi termina mai întâi ce este de scris despre blocul al doilea și apoi ultimul bloc și apoi ISC din nou. Aceste povestiri despre blocurile în care am stat le voi eticheta și cu ISC, fiindcă sunt de fapt fapte esențiale din povestirea întregii mele vieți. Destul de importante au fost și povestirile despre cum m-au chinuit în ultimele luni, fiindcă asta s-a întâmplat mereu din 2006 de când m-am mutat aici și a fost chiar mai rău, dar eu eram mai tânără.

Ca întotdeauna, este dificil să scriu. Acum e și cald, eu nu am word și voi încerca să scriu în aplicația wordpad, în ciuda dificultăților și atacurilor sexuale din partea altora. De când am început să fac public tot adevărul aici, acum câțiva ani, a fost extrem de dificil să scriu, foarte mulți parcă mi se împotrivesc, fiindcă tot ceea ce scriu e adevărul și este în întregime. Nu lipsește nimic și voi termina totul. E ca și cum ei mă acuză pe mine de ceva ce eu nu cunosc. Repet, citiți tot ce am scris aici în întregime, cuvânt cu cuvânt. Viața mea a fost perfecțiunea și totuși am fost abuzată monstruos de la 13 ani, zi și noapte. Nu am uitat nimic și nici nu am înnebunit niciodată. Cred că aș fi meritat viața, cu putere deplină și libertate între oameni, fiindcă am fost un om perfect, cum am spus de atâtea ori. A fost mult mai mult rău, dar totul e scris concentrat pe scurt până în 2002-2003 și voi termina absolut totul până azi. Imaginați-vă cât de multă iubire de oameni și de ceea ce este frumos am avut în permanență. Zi de zi eram un car de frumusețe și înțelepciune aș îndrăzni să spun, și muncă și drag de muncă totodată și niciun pic de răutate sau orgoliu. Am fost un om modest, dar acum povestesc absolut obiectiv și drept și voi mai scrie și despre infinitul acela de bine și lumină din sufletul meu și din gândirea mea. Am avut și un caracter perfect, cum poate înțelegeți dacă ați citit totul. Și, repet, m-au torturat mult mai atroce cu mii de lucruri zi de zi din toamna lui 1984. Azi 25 iulie 2016 încerc să stau să povestesc în continuare mai târziu spre seară și în noapte. După ce voi scrie un fragment mai mare, revin și îl public în această postare.

M-am mutat cu chirie la niște proprietari zgripțuroi. Înainte de a pleca de acasă, părinții mei discutau în dormitor încât eu i-am auzit - tata o întreba pe mama dacă acceptă așa ceva și ea spusese da și el i-a spus înfuriat : da ce, vrei să moară?! Copilul nostru? și ea a spus da și atunci el a zis atunci așa să fie. Eu nu m-am speriat și nu am înțeles nimic, nu mi-era frică de ceea ce urma să fie, fiind total nevinovată. Scena aceasta între părinții mei a fost reală, întocmai ca și cea în care mama îi spunea tatei: Îți faci prea multe păcate cu copilul acesta! Și el nu mai știu ce a zis atunci, și eu am înțeles că se refereau la mine. Oricum eu devenisem profesor titular prin concurs la liceul I.L. Caragiale, deși legal nu aveam dreptul. Părinții mi-au închiriat un apartament de două camere la intersecția Dorobanți cu Iancu de Hunedoara, deci foarte aproape de locul de muncă și bineînțeles îmi plăteau chiria, fiindcă salariul meu la început pe cartea de muncă, în 2003 era 4 milioane și jumătate de lei și apoi nu a crescut mult și repede, pot atașa aici copii după cartea de muncă. Ca întotdeauna, întreaga societate era împotriva mea, fiindcă, cu puțin înainte de a mă retrage eu din învățământ (de fapt dată afară indirect), au început greve ale profesorilor care chiar aveau salariu acceptabil dacă aveau ani de muncă mai mulți și, din câte am înțeles eu, după ce eu am plecat și lor li s-au mărit salariile. Voi da mai încolo mai mult exemple de astfel de nenorociri asupra mea la nivel societal, poate chiar mai mult decât ați citit în Pe aripile vântului, întrutotul adevărate.
La început am fost cu tata și m-am întâlnit cu proprietarul al cărui nume l-am uitat, un om brunet și grăsun, care parcă îmi amintea de tipul britanicului brunet, dacă există așa ceva. Au stabilit chiria la 170 de euro pe lună și am semnat un așa zis contract fără valoare juridică, doar o înțelegere între noi, unde era stipulat că eu, în calitate de chiriaș nu trebuie să înstrăinez obiectele din casă sau să modific ceva. În anii când am stat acolo plăteam chiria soției blonde și cu voce ascuțită și răutăcioasă a proprietarului. O scorpie în aparență care nu s-a îmblânzit în fața bunei mele cuviințe și bunătății mele. Numai la început a mai venit și nașul meu acolo și mi-a întins o sfoară în baie și un sprijin pentru a putea ieși din baie, fiindcă nu aveam cum să fac baie altfel, deoarece am un singur picior. Este adevărat că eram la numai câteva minute distanță de liceu, dar iarna când era gheață peste tot abia ajungeam acolo, ținându-mă de pereți, norocul meu că eram mai tânără și nu chiar obeză. Nașul meu s-a uitat în jur și a spus că e destul de curat (probabil că văzuse crudul adevăr de fapt, fiindcă era un om inteligent) și a mai spus că trebuie să întrețin curățenia doar.
Apartamentul nu era o mansardă , dar era culmea mizeriei. Am scris totul în povestirea Scrinul negru. Geamurile nu izolau bine și intra praful și curentul între geam și ramele geamurilor. Le-am lipit cum am putut cu izolir band. Pe balconul deschis spre strada aglomerată erau multe fiare vechi și nu puteam întinde rufe și erau grămezi de praf care nu puteau fi scoase dintre fiare. Proprietara mi-a spus că țiganii nu vor să le ia de la ei și ea nu are ce face. În dormitor era un pat dublu vechi și un dulap pe care nu le-am folosit. Salteaua era împuțită și plină de molii și viermi de molii și proprietara a refuzat să o arunce, în ciuda faptului că era un lucru infect. Mi-a spus nonșalant și absurd că moliile sunt probabil de la vecini, deși eu i-am spus că era așa de la început. În dormitorul acela mi-am instalat calculatorul primit în dar de la tata pe un birou ieftin cumpărat de la hipermarket la pachet, pe care scriu și acum. Atunci m-a ajutat Ildiko, studentă la ASE (care nu era departe), nepoata vecinei unguroaice, doamna Nicolau Ibolyia, să îl instalez. Mătușa ei spunea că ea se pricepe fiindcă tatăl ei era (un fel de) tâmplar. Tot acolo am pus și plante verzi -- cele două pe care le mai am și acum, una luată cu tata de la hipermarket înainte să moară nașu și alta luată de mine de la florărie înainte să moară tata. La acel calculator pregăteam materiale didactice și teste pentru lecțiile de psihologie sau economie pe care le susțineam. Cheltuiam pe hârtie și cerneală de imprimantă, etc. Am muncit mult cât timp am fost profesoară acolo doi ani - eram aproape în permanență ocupată și deoarece aveam multe clase, fiindcă psihologia sau economia erau una- două ore pe săptămână în medie și eu aveam normă întreagă de 18 ore (parcă) pe săptămână-- și fiecare elev trebuia să aibă cel puțin două note - dura mult corectarea testelor pe care le dădeam lor.
Nu aveam mașină de spălat și trebuia să îi dau mamei hainele mele -- ea chiar insista, nu aveam ce face, și eu îmi spălam o parte acolo, desigur chiloții îi spălam acolo în chiuvetă și îmi amintesc cu precizie că m-a uimit dna Delia (Dumitriu cred), colegă cu mine și profesoară de engleză la liceu, care spunea cu voce tare în cancelarie despre cum își spală ea izmenele, chiar când eu mă tot ocupam cu așa ceva. M-a uimit fiindcă nici acolo la liceu nu am scăpat, ca întotdeauna, de ”urmărirea” în detaliu a vieții mele, așa cum începuse în 1988, odată cu Zăgrean și eu nu înțelegeam de ce.
Baia mi-a provocat o surpriză mare, fiindcă, prima oară când m-am îmbăiat acolo, s-a făcut inundație în casă pe parchetul vechi și jegos și eu am m-am speriat, fără să înțeleg la început ce era -- și tot eu a trebuit să plătesc să mi se desfunde scurgerea, iar instalatorul recomandat probabil de vecina mea, a scos din scurgere niște bolovani mari. Scurgerea era aproape complet astupată. Într-o debara, și ea nefuncțională, de lângă baie, erau îngrămădite multe cărți, ca după potop. Eu nu m-am atins de ele. Dormeam pe canapeaua din sufragerie, în fața acelei mobile închise la culoare și fără utilitate, în care erau niște obiecte argintii, asemănătoare cu odoarele bisericești. Acea mobilă se descuama, ca și cum era ceva toxic acolo...am lipit pe ea cu bandă adezivă acuarelele mele pictate în 2005, încât vecina Nicolau spunea că fac expoziție. Acolo era și un televizor color mic, pe care l-am folosit rar de tot. Masa era cam șchioapă. În colțul dinspre balcon era acel soclu de ciment acoperit de o dantelă groasă (o pânză tricotată înflorată) în mod ciudat, lucru pe care nu l-am atins până când nu s-a întâmplat nenorocirea să fac curățenie, eu fără nicio intenție rea, doar fiindcă nu mai aveam serviciu și eram scârbită de mizeria de peste tot în acel apartament, la fel cu Albă ca Zăpada în casa piticilor. Proprietarul îmi spusese că nici el, care moștenise casa de la părinți, nu știe cum au reușit să urce soclul acolo, probabil cu macaraua, fiind extrem de greu, și mie mi s-a părut ciudat că nu știa.
La bucătărie era jeg peste tot de ți-era greață. Frigiderul mic și vechi infect, cămara plină de oale vechi și murdare, deci impracticabilă, aragazul vechi împuțit rău. Totuși îmi găteam mâncare acolo și foloseam de voie de nevoie frigiderul. Odată, după moartea tatei, mama a dormit cu mine acolo, fiindcă mi-era tare rău. Nu știu ce a apucat-o, dar a lăsat gazul din nou deschis la bucătărie, așa cum mai făcuse și pe Moșilor când eram toți trei. La fel cum mi s-a întâmplat pe Moșilor, îngerul meu păzitor m-a trezit din somn și am mers la timp la bucătărie noaptea când ea părea să doarmă și l-am închis. (Jur pe tot ce e mai sfânt că mama, nu eu, a lăsat gazul deschis la bucătărie în ambele situații și acesta a fost primul meu motiv, printre altele, de a nu mă muta cu ea deloc după moartea tatei.) Ușa de la intrare dădea într-un balcon comun pentru trei apartamente (al meu era la mijloc), la etajul doi și jumătate. Așa era blocul acela situat deasupra fostului cinematograf Volga, devenit studio Martin, care și el a fost închis în primii doi ani cât am stat acolo, din 2003 până în 2005. Coboram din lift la etajul trei unde erau un singur apartament în dreapta sau două ( nu m-am uitat cu atenție) și apoi coboram jumătate de etaj până la apartamentele noastre.

Câteva vorbe despre vecini. Eu nu am avut legătură cu ei și nu am cunoscut decât vag câțiva, fiindcă nimeni nu era interesat să se prezinte unei chiriașe oarecare. Am cunoscut-o mai bine doar pe dna Nicolau, văduvă în apartament de trei camere, care s-a purtat bine cu mine în general și mi-a povestit treptat despre viața ei și puțin despre alți vecini. Pe măsură ce o cunoșteam mai bine, devenea tot mai bună cu mine, după care ea a fost dintre puținii oameni care mi-au pășit pragul de mai multe ori în blocul trei, după care m-a părăsit și ea la fel cu toți ceilalți și a refuzat să mai vorbim chiar și numai la telefon, cum voi povesti mai încolo. La începutul relației noastre era și ea ciudată. De pildă vorbea despre vecinul de la etajul inferior ca și cum era dintre ”dușmani”, ceea ce m-a nedumirit, era ca și cum pentru ea acest termen ascundea povești paranoice sau mistere. Da, așa spunea, ”la dușmani” când fusese vorba de inundația mea sau de altceva legat de etajul de dedesubt, unde locuia un bărbat ursuz, l-am văzut și eu odată. Nu știu ce fel de războaie sau coaliții visa ea, eu am fost mereu realistă și nu puteam bănui. Ildiko a stat acolo și a fost relativ cumsecade cu mine, am și acum felicitarea de Crăciun din partea ei, meșterită chiar de ea, nu cumpărată. Cel puțin un Revelion am petrecut cu dna Nicolau acolo, nu m-am dus la părinți, care mă chinuiseră prea mult toată viața. D-na Nicolau mi-a arătat fotografiile ei vechi cu soțul ei și ea prin Europa, fiindcă amândoi fuseseră coriști la corul Preludiu, mi-a povestit despre cum a rămas ea fără copii deși ar fi vrut, dar s-a trezit prea târziu (eu nu înțelegeam nimic desigur) și mi-a povestit mai multe despre viața ei și a fratelui ei (mai tânăr cred) care locuia cu a doua sau a treia soție și copil mic într-o localitate lângă București, el fiind grav bolnav de inimă, sau despre rudele ei, părinții lui Ildiko, care locuiau în inima țării în zonă cu etnie maghiară. Mi-a mai povestit treptat despre cum a albit ea într-o noapte când i-a murit tatăl și ea avea mai puțin de 40 de ani. Acum mă întreb și eu cum oare, deoarece firul de păr este țesut mort. Cine știe?

Va urma în postarea următoare, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_95.html