28 iulie 2016

După ce azi noapte am scris în continuare povestirea despre al doilea bloc în care am locuit ( mai am două părți mai lungi cred, fiindcă vreau să scriu totul perfect), unii au venit sexual peste mine noaptea din nou, deși luasem două pastile de Seroquel și somnifer Stilnox, și o vreme nu am putut adormi astfel încât am luat-o pe a treia. Am dormit doar câteva ore, m-am trezit obosită pe la 10 când au sunat chiriașii să îmi dea banii pe luna aceasta. Adaug un lucru ce mi s-a întâmplat ieri: iar mi-au deschis o carte, de data aceasta dicționarul (gros) al limbii române. Eu căutam cuvântul ”javră”, curioasă ce fel de etimologie are. Dicționarul s-a deschis din prima chiar la pagina cu cuvântul javră. Eu nu mă mai sperii de astfel de lucruri (ele sunt multe de acest fel), fiindcă sunt conștientă de umila mea condiție de femeie simplă, chiar dacă inteligentă. Sunt om, sunt ca lutul modelat de olari în fața spiritelor mai puternice decât al meu sau în fața lui Dumnezeu. Vă asigur că este un fenomen normal și nu sunt nebună sau unealta diavolului și nici măcar posedată, adică nu în sensul malign al cuvântului. Și cu toții, noi oamenii, femei sau bărbați, vom fi țărână într-o zi, fiindcă moartea e singura certitudine, chiar dacă nu ne place.
Am ieșit în stradă să îmi iau țigări, din cauza oboselii. Și-au bătut joc urât de mine, împreună cu patronul gras al aprozarului de la colț, despre care am mai scris ce urât s-a purtat cu mine, în povestirea despre torturile și chinurile asupra mea în primăvara-vara 2016, anul acesta. Grasul a început să repete în fața persoanelor care se perindau pe stradă lucruri asemănătoare cu ceea ce am scris eu în povestirea despre blocul doi, dar le repeta ca și cum voia să păcălească nebunii, în mod distorsionat, lăsând a se înțelege minciuni, nu adevărul scris de mine. Bărbatul vârstnic cu care vorbea apare adesea pe stradă exact când ies eu și la fel cu el mai sunt destui care apar mereu ca o pacoste sau ca un blestem exact la intersecția mea. Și mă chinuiesc cu toții, asta e o tactică a lor, în special după ce m-am mutat în 2006 în blocul trei. Citiți povestirea despre blocul doi dacă nu mă credeți. Grasul începuse să spună cu glas tare că el suferă sau așa ceva cu ”problemele astea globale” (ca și cum oamenii care trec pe strada mea sunt ceea ce unii numesc ”nebuni politici”), că ”pisica... s-a speriat”, ca și cum eu aș fi fost un simbol sexual vulgar pentru ei. Eu nu am fost niciodată pisică, am fost un om chiar foarte serios, nu doar în ceea ce privește cărțile de filozofie citite în tinerețe. Grasul mai spunea tot din ceea ce scrisesem eu ceva despre ”atacuri de panică”. Tot ce am scris eu e adevărul curat și întreg.
În plus, repet, nu am avut nicun păcat sau greșeală. Nici frecatul, ceea ce s-a întâmplat după 34 de ani din cauza nesomnului și torturilor sexuale. Numai când era insuportabil recurgeam la acest lucru pentru câteva secunde doar, ca la un fel de remediu sau singura apărare pe care o aveam, în afară de a îmi ascunde sexul cu palma. Dacă puneam mâna desupra chilotului jos, fără să mă masturbez desigur, senzațiile sexuale se atenuau, ca și cum palma mea îmi oferea o protecție. În rest, în ce scop să mă fi frecat?! Niciodată nu am fost idioată și nu mi-am dorit plăceri sexuale, dimpotrivă, am fost genul ascetic de femeie. În plus, frecatul nu îmi putea aduce niciun fel de plăcere, senzațiile erau foarte reduse. Iar în ultimii ani unii chiar m-au frecat în somn (de vreo cinci ori în total), dovedind încă o dată nevinovăția mea, fiindcă era un lucru pe care ei îl puteau face împotriva voinței mele, mai ales dacă indirect îmi dădeau coșmaruri urâte în acele momente. Nu erau vise erotice. Îmi amintesc uneori cu durere poemele lui Ion Barbu, cum ar fi:
http://cerculpoetilor.net/Uvedenrode_Ion-Barbu.html
La râpa Uvedenrode/ Ce multe gasteropode!/ Suprasexuale/ Supramuzicale;/

Sau celălalt apropos de simboluri sexuale vulgare:

Este - Domnisoara Hus/ (Carnaksi, Masala!)/ Cu picioare ca pe fus,/ Largi șalvari/ Undeva./

Pentru ea cinci feciori/ Pricopsiți (ah! beizadele),/ Au tăiat alți cinci feciori/ Ce-i făceau la bezele./ Si-au danțat cinci feciori/ Pricopsiți, la ștreangul furcii;/ Ea danța/ Acana/ Cu muscalii și cu turcii:/

Pași agale/ Cu pașale/ Pași batuti/ Cu arnăuți,/ Sprinteni, spornici,/ Cu polcovnici/ De tot sprinteni/ De tot sus/ De strigau, pierduti, ibovnici:/ -- Ișala, Domnița Hus!/

S-a-îmbuibat/ Și s-a dus/ Ceasul rău,/ Ceasul tău, Domnița Hus!/

În final adaug din nou celebrul citat din Immanuel Kant, în limba engleză (fiindcă nu am găsit pe internet o traducere în română așa satisfăcătoare pentru mine), citat care se potrivește perfect vieții mele:

“Two things fill the mind with ever-increasing wonder and awe, the more often and the more intensely the mind of thought is drawn to them: the starry heavens above me and the moral law within me.”

Totul despre vecinii mei, blocul doi - partea a 7-a

Continui aici povestirea de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_26.html

După ce m-am mutat în blocul doi, Ibi mi-a făcut bucuria (la început, în primii ani) să mă viziteze, uneori împreună cu noua mea vecină de la etajul trei (eu stau la patru) -- dna Ioana, sau/și împreună cu mama, alteori singură. Acestea au fost singurele mele bucurii într-o viață din ce în ce mai înfiorătoare și complet izolată după moartea tatei, cum voi mai povesti. Ciudat pentru mine e că începuse să folosească mereu vorbele ”hai să mai bârfim” (eu nu am bârfit niciodată) sau ”hai să punem țara la cale”. Și mai ciudat e că a repetat de mai multe ori ideea că ”tot evreii sunt cei mai deștepți întotdeauna” sau ”da, dar evreii”...etc. Eu nu am fost obsedată de nimic, poate ați înțeles, nici de evrei sau de ideea unora că mereu e vorba de o conspirație evreiască, etc. Încă și mai ciudat e faptul că, atunci când unii au început să îmi ia lucruri din casă sau să îmi bage mizerii (cum voi povesti și veți vedea că nu delirez), m-am plâns odată lui Ibi că nu mai găsesc niște bani într-un sertar și ea a răspuns revoltată: ”Așa ceva nu se face.” Era ca și cum ea credea, fără să îmi spună, că eu aș fi pedepsită și la închisoare sau în ghetou ( ca neevreică) și ca și cum ea credea că alții au dreptul să îmi ia orice vor din bunurile mele, dar, vezi Doamne, banii sunt ceva sfânt sau că există o lege care îi obligă să nu ia banii din casa victimei. Vă jur că nu au nicio lege și mi-au făcut tot răul cu putință, cum voi povesti. În ultimii ani ai relației noastre, rămasă cerșetoare și flămândă adesea, i-am mai cerut și ei bani cu împrumut și mi-a dat de câteva ori și eu i-am dat înapoi (sume relativ mici), dar ultima oară a refuzat să îi restitui și apoi a refuzat în mod indirect chiar și numai să schimb vreo două vorbe cu ea la telefon...Unul din lucrurile triste care mi s-au întâmplat este că odată am vizitat-o pe mama în Voluntari, împreună cu Ibi și dna Ioana. Pe drumul de întoarcere, către autobuzul de pe șoseaua Andronache, Ibi cu Ioana erau la câțiva pași în urma mea și Ibi îi spunea Ioanei despre încercările mele poetice, fiindcă știau că scriu poezii -- ea săraca (adică eu) nu are altceva al ei sau de făcut, ca și cum îi era milă de mine și mă considera idioată, infantilă sau nebună, etc. și căuta aceeași ”simpatie” și ”înțelegere” în inima masivei și asprei dna Ioana. Ca și cum versurile mele erau nebunie și aberație. Atunci am înțeles că am pierdut-o definitiv pe Ibi, care odinioară mă respectase și mă tratase cât de cât mai normal și am trăit o puternică emoție de tristețe.

Revin pe firul povestirii la vremea petrecută în casa cu otrăvuri, la Perla, cum se spunea odinioară și poate și azi. În realitate viața mea intimă, sufletească, era o perlă frumoasă în apele mării, dar pescuitorii căutau altceva. La început, în 2003-2004, luam câte o pastilă de Abilify pe zi și vă spun adevărul curat: nu am fost atacată sexual, adică futută cum zic unii, niciodată. Nenorocirea e că eu nu înțelesesem atunci că îmbătrânesc și că voi fi mai sensibilă, mai slabă, sau că nu voi mai avea poate bani și poate nici ajutorul psihiatrilor (contra futut). Ca întotdeauna când luam cu regularitate pastilele, ceilalți oameni au început să facă presiuni asupra mea, indirect să nu le mai iau, ca și cum pastilele îi deranjau pe ei. Am căzut din nou în plasă și, datorită în primul rând dorinței mele puternice de a avea copil și libertate ca om, la sfârșitul lui 2004 am început să nu mai iau pastilele psihiatrice. Atunci aveam aproape 34 de ani. Repet, în tinerețe medicul psihiatru Giurgiucă îmi scosese tratamentul psihiatric și apoi nu mai avusesem deloc senzații sexuale, pentru care îmi dăduse diagnosticul, deci eram vindecată, că alte simptome nu am avut niciodată. Dar colegii și profesorii de la psihologie m-au respins, așa cum am povestit, pe temeiul aceluiași diagnostic. Și nici măcar nu mai eram sensibilă.

De data aceasta senzațiile de viol de la distanță au reînceput chiar numai după 2 săptămâni. Eu, proastă atunci, nu am reluat tratamentul. Tulburarea sexuală s-a agravat din ce în ce, și a fost acompaniată și de alte fenomene -- cum ar fi ceea ce eu numeam ”atacuri de panică”, adică un fel de senzații neplăcute plus tulburări ale ritmului inimii mai ales dacă ieșeam în aglomerație pe stradă. Nu erau atacuri de panică, dar atunci pentru mine erau puternice și neplăcute. Pe vremea aceea nu descoperisem încă ”otrava” din cameră, încât acum pot spune că poate era și din cauza aceea. Îmi amintesc cu precizie că aveam niște stări de leșin destul de neplăcute și apoi îmi bătea rău inima și mă simțeam ca moartă. Stăteam întinsă pe canapea, mă mișcam greu (era o dificultate musculară, dar nu catatonie, posibil indusă de vreo otravă în mod acut, fiindcă după părerea mea, o otravă lentă, prezentă în aerul încăperii nu ar fi putut produce atacuri individualizate, clare). În afară de acel îngheț al mișcării când zăceam întinsă în pat, mai aveam galop al inimii și apoi paloare clară, accentuată, a feței și extremităților. Probleme sexuale erau numai seara când mă culcam, astfel încât puteam să îmi văd de munca didactică. După mai multe luni, acele tulburări sexuale, pe care eu le credeam tot din partea lui Zăgrean, au devenit piedică în calea somnului, astfel încât mă rugam de persoana care le crea să mă adoarmă cel puțin...Tot atunci am descoperit întâmplător că dacă mă frec sexual ca în copilărie, pot opri acel futut și pot adormi. Eu nu am greșit nimic frecându-mă ca femeie singură, fără norocul de a avea partener sexual. Pe moment nu am avut de ales. Este adevărat că timp de 17 ani nu mă frecasem și ei totuși mă torturaseră, deși poate foarte puțini ar fi rezistat atât de mult, în fața diverselor chinuri sexuale, uneori groaznice. Am scris deja întreaga poveste despre frecat mai demult, poate voi repeta, dar vă asigur că nu am fost păcătoasă, și abandonasem de mult obiceiul acela, care exista rar până la 17 ani, numai fiindcă părinții începuseră ei să mă maltrateze și să mă bată în 1984, până când bătaia sau alte abuzuri nu mai mă făceau să plâng, mă întărisem. Am căutat și ceaiuri de calmare a sexualității, care există, dar nu m-au putut ajuta. Erau unii peste mintea mea cu ideea că ei au și laborator al somnului, una dintre puținele idei care au pătruns peste mintea mea din partea altora înainte de povestea cu radio Europa. În aceeași perioadă am fost șocată de unii bărbați vulgari pe stradă, care îmi aruncau direct vorbele ”da ce?! au futut-o în cur?!”, ca și cum pe ei îi deranjase faptul că eu mă frecasem ca să pot adormi. Însă nu puteam vedea cine sau de ce să mă fută așa de la distanță.

Trebuie să scriu acum câteva lucruri despre lucrurile din jur. Era în apropiere un salon de coafură unde a trebuit să merg să mă tund și m-a iritat faptul că coafezele tot vorbeau între ele repetând obsesiv numele Cezarina, ceea ce îmi amintea de Cezari și partea lor în fața lui Dumnezeu și de alte lucruri. Eu întâlnisem cum am mai povestit un coleg la psihologie Cezar și mai apoi pe psih-oloaga Cezara, recomandată de dna Mitrofan, căreia îi încredințasem o parte din povestea vieții mele în detaliu, până în 1989, dată după care ea a refuzat să mai îmi primească mărturisirile scrise. Pe partea cealaltă a drumului era un supermarket turcesc unde eu mai făceam cumpărături. Faptul că era turcesc și chiar pe Iancu de Hunedoara, care luptase împotriva turcilor, era o coincidență ridicolă. Dar m-a mirat modul în care o casieră, care vorbea turcește fluent, îmi spunea săru mâna doamnă deși era mai vârstnică decât mine. În anul 2005 am fost din nou cu cererea mea de eliberare în diverse locuri. Unul dintre ele a fost Ministerul Sănătății și chiar în aceeași zi, spre groaza mea, m-am întâlnit în fața blocului cu Cerasela, fostă colegă de la psihologie, care lucrase sau încă lucra la SRI. Mie nu îmi plac coincidențele monstruoase. Cerasela mi-a povestit despre ea și despre Ioana, fosta noastră colegă care emigrase în SUA. Un alt loc unde am lăsat scrisorica mea a fost la ușa dnei Slăvescu, care poate a murit între timp, fosta mea meditatoare de franceză recomandată de mama, care era împotriva lui Ceaușescu aparent în mod vulgar, repet aparent, înainte de revoluție și mai apoi îmi spunea că îl cunoaște bine pe Petre Roman, atunci când am implorat-o în 1990 să mă ajute să am și eu un serviciu dacă poate. Nu a putut. Ea părea retrasă definitiv în casă și bătrână, dar mi-a telefonat (îi dădusem numărul în scrisorica mea). În apartamentul meu exista un telefon fix vechi și jegos rău, model vechi, la care nu aveam cu cine vorbi. (Nu era roșu, roșu fusese al lui Zăgrean la facultate demult sau al lui nașu, tot model vechi, când cu chiu cu vai i s-a aprobat cererea de telefon abia după 1984). Dna Slăvescu mi-a spus la telefon că singura problemă sunt banii, că nici ea nu are bani, etc. Pe vremea aceea eu încă nu mă confruntasem cu lipsuri financiare mari, dar aveam doar puțini bani de la părinți, cât îmi trebuia. Altceva nu am mai discutat cu ea.

Foarte aproape, undeva la parterul blocului, era și o librărie de unde mi-am luat acuarele când am început să pictez în 2005 după povestea cu radio Europa. Tot de acolo mi-am cumpărat un cățeluș de pluș. Era și o cofetărie cu nume grecesc Agapitos, care îmi amintea de grecul Iani, vecinul meu. Într-o zi după moartea tatei, prin 2005-2006 mi s-a făcut atât de rău într-o noapte încât m-am dus la Iani și am intrat la el în apartament ca o proastă și i-am spus că nu mai pot și mi-e rău și el probabil a râs de mine în sinea lui și a împins cu piciorul în podea, dar nu m-a călcat pe picior cum făcuse Zăgrean. Însă piciorul lui era aproape de al meu. Precis nu m-a atins și totuși am avut în acel moment senzații sexuale neplăcute și am plecat de acolo cu coada între picioare, dar mai înțeleaptă. De curând, când încă mai mergea la ei, mama mi-a adus de la familia Șerban Ovidiu&Lucica o prăjitură însiropată care era cumpărată de la cofetăria Agapitos și în care îmi puteam sparge dinții în bucățelele de nuga tare din ea.

Va urma continuarea în partea a 8-a, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despr-evecinii-mei-blocul-doi.html

Totul despre vecinii mei - blocul doi, partea a 6-a

Aici găsiți continuarea povestirii de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_95.html

Ibi avea ciudățeniile ei, poate în mare parte datorită faptului că fusese văduvă de tânără. De pildă era foarte îndrăgostită de plante, avea multe ghivece cu plante de toate dimensiunile, pe care le-a luat cu ea când s-a mutat la garsonieră și în mod miraculos pentru iubitorii plantelor, a nimerit un loc cu balcon foarte mare, cum cei de la etaje superioare nu au. Tot nu i-au încăput toate și a mai pus și în casă. A vândut sau a dat aproape de pomană cele mai multe din cărțile adunate de soțul ei și s-a restrâns, cumpărând ceva mobilă mai nouă și punând restul banilor în bancă. Avea ideile ei fixe și îmi spunea de pildă că lumea spune că e mai bine să fie mai mai multe cutremure mici și dese decât unul mare. Atunci eram încă vecine în blocul doi. Nașul meu era deja bolnav de cancer hepatic și, cât am stat eu acolo, boala lui s-a agravat. Nașa a murit în 2002. În 2004, anul morții nașului meu, exact de 4 martie, ziua lui de naștere, a fost un cutremur măricel în București. L-am simțit din casa cu otrăvuri, cum aveam să îi spun mai târziu. Ulterior oamenii se prefăceau că nu a fost nimic (colegii mei profesori și poate toți) și eu nu puteam ghici ce gândeau. Oricum eu, fiindcă nu percepusem niciodată gândurile altora, nu am deranjat pe nimeni, în sensul că nu vorbeam nimic în mintea mea, dar gândeam numai de bine și respectam mereu oamenii. Am fost fundamental optimistă și nu am deranjat oamenii cu gândurile mele nici după ce ei au pătruns cu obscenități și oroare peste mintea mea, după moartea tatei în 2005. Absolut cert am fost un om bun și liniștit. Odată am deschis micul televizor la un post românesc și a început chiar atunci un cutremur și în primul moment cei doi protagoniști ai emisiunii nu au spus nici pâs dar probabil cineva le-a făcut semn că pot spune și au sărit pe scaune cu vorbele ”avem un cutremur în direct!”.
Revenind cu firul povestirii la Ibi. Îi plăcea muzica clasică, ceea ce îmi plăcea și mie. Cunoștea o parte din bucățile celebre. De-a lungul anilor am fost cu ea la Festivalul Internațional Enescu de la București și la diverse alte spectacole la Operă. Odată am fost (parcă singură) la un concert gratuit în apropierea locuinței. Nu mi-a plăcut atunci. Am mai fost cu ea la plimbare la Târgul de Florii și m-am simțit bine. A fost totuși o prietenă adevărată în lipsă de altceva și m-a ajutat. Partea mai bună a relației dintre noi două a fost după mai mult timp. Tot ea îmi spunea odată că îi pare rău că a murit de cancer nu știu ce personalitate -- femeie -- de la Timișoara, care era glasul adevărului. Eu nu aveam cum să fiu la curent cu diverse mondenități sau lucruri de la televizor sau din gura lumii. Când mi-am cumpărat a doua floare (din specia Croton) i-am luat și ei una, dar mi-a spus că îi pare rău, dar a ei a murit. Altădată am cumpărat de la un magazin de suveniruri din apropiere două iconițe de argint cu maica sfântă și pruncul (atunci aveam ceva bani și nu erau scumpe) și i-am dat și lui Ibi una. O are probabil și acum, o pusese pe un raft în noua ei locuință, care, din motive necunoscute mie, avea lumini încastrate și ea, dar sub tavan. În noua ei locuință am cunoscut pe acea poetă bătrână căreia i se publicau cărți la editura Eminescu și care trăia din mila blocului -- nu avea bani aproape deloc și înainte să moară mi-a dat și mie o carte cu autograf (era din cenaclul Mitzurei Arghezi). Ibi îi dădea și ea mâncare. Cât timp am stat în blocul doi cu ea, l-am cunoscut și pe fratele ei, care la un moment dat s-a așezat pe jos în balconul comun. Părea un om cumsecade. Era foarte sărac. După moartea tatei în 2005, Ibi mi-a povestit că nu știe ce să se facă, fiindcă fratele ei nu are bani deloc să pună acoperiș casei lui proaspăt construite și vine iarna și nu are nici de unde să se împrumute. Era și ea cu adevărat disperată. Eu mereu am ajutat oamenii când am putut și mi-era milă de fratele ei și de ea, mai ales că fratele ei, destul de vârstnic, avea și copil mic, un băiețel pe care l-am cunoscut ulterior și cu care m-am plimbat cu Ibi. I-am spus că îi voi împrumuta eu suma necesară și i-am dat vreo 10-20.000 de euro cu împrumut din banii moșteniți de mine, fiindcă aveam încredere în ea și eram convinsă că mi-i va da înapoi. Ibi, când i-am spus, a sărit pe scaun de bucurie și s-a schimbat la față de parcă îl vedea pe Dumnezeu. Și pe mine m-a mirat reacția ei. E scris și în Biblie că dacă împrumuți omul sărac nu trebuie să ceri dobândă, e un păcat. Ibi mi-a dat toți banii înapoi, în rate lunare, desigur fără dobândă. Dar din nefericire fratele ei a murit. Era și bolnav și părăsit de nevasta tânără înainte de moarte. Ibi vorbea de ea cu mare supărare și spunea că toată lume știe că ea este ”stricătoare de case”. Femeia a luat copilul și a mai făcut încă un copil cu un bărbat din localitatea aceea, bărbat care avea deja încă nu mai știu câți copii și nevastă. Ibi era supărată atunci, dar în final, la mai mult timp de la moartea fratelui ei, a acceptat-o pe mama infidelă, spre binele nepotului ei, care oricum ducea viață grea, și făcea naveta la școală în București. Și Ibi m-a salvat pe mine odată într-una din cele trei ierni cât am stat în blocul doi. Fusesem nu mai știu cu ce treabă în oraș, deși era zăpadă mare. Exact când m-am întors, în fața întrării în bloc, mi s-a rupt proteza ortopedică și am căzut, spre norocul meu pe moale. Ibi m-a dus în casă cu ajutorul unui vecin. Mulțumesc lui Dumnezeu că proteza mi s-a rupt aproape de casă, că pe vremea aceea nu aveam telefon mobil și totodată aș fi putut să mă rănesc grav.

Un lucru mai ciudat legat de Ibi e că, după ce eu m-am mutat în blocul trei,
Va urma, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_27.html

Totul despre vecinii mei - blocul doi, partea a 5-a

Urmează continuarea povestirii de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_25.html

D-na Nicolau era foarte devotată nepoților ei de la frate (mai era și unul mai mare) și inițial și lui Ildiko, studentă eminentă, protejați care îi umpleau viața de femeie singură, în afară de faptul că făcea scripte contabile pentru nu știu ce verișoară sau prietenă, am uitat eu acum ce. Lua bani în schimbul acestor servicii. Când s-a mutat de acolo, cam odată cu mine, în Colentina la parter, a devenit colaborator cu funcții contabile în administrația blocului în care s-a mutat. Mie mai îmi dădea din când în când mâncare gătită de ea. Odată țin minte precis că erau miriapozi pe zidul de la intrarea în apartamentul ei și, cum eu mă luptam cu moliile și larvele lor în zadar, i-am spus lui Ildiko, care stătea în ușă, că iar sunt miriapozi acolo. Ildiko a schițat o figură dezgustată față de mine și a dat miriapodul jos. Da, a fost o reacție impulsivă din partea mea, de care acum îmi pare rău. După aceea, relația mea cu Ildiko s-a răcit. Pe vremea când mă chinuiam în zadar cu munca de Sisif de a omorî molii din salteaua veche din acel apartament (cheltuiam o groază pe insecticid), după moartea tatei când am început să percep gândurile celorlalți, la un moment dat a intrat unul peste mine cu ideea ”Dacă ne tot omoară așa, cum vrea să o ajutăm?”. După ce m-am mutat în blocul trei am avut miriapozi adesea în casă, în mod ciudat, ca și cum mi-i punea cineva, fiindcă prea des apăreau brusc urcând pe tavan sau erau mereu pe peretele de lângă telefonul fix sus când intram de afară și nu fuseseră cu câteva ore în urmă, și eu mă chinuiam să le omor. Miriapozii se distrug greu și sunt scârboși. Odată am lăsat unul lipit de tavan cu insecticid evreiesc cumpărat de la Carrefour și după câteva săptămâni sau luni s-a trezit la viață de parcă fusese în chist. Acum blocul meu al treilea pare infestat de miriapozi, dar la mine nu prea au mai fost demult, umblă pe zidul exterior. Voi arăta clar mai încolo că unii chiar mi-au intrat în casă, m-au speriat, mi-au luat lucrurile și precis mi-au mânjit casa și mi-au adus mizerii înăuntru, aveți răbdare să scriu tot.

D-na Nicolau era catolică și frecventa biserica catolică din apropiere. Odată am mers cu ea la slujbă și am fost plăcut impresionată. Oricum eu nu am trecut la catolicism, chiar dacă e același Dumnezeu. Nu are prea mare importanță. Dna Nicolau mi-a cerut să îi spun Ibi , ceea ce mie îmi era greu, dată fiind diferența de vârstă. Ildiko îi spunea Ibi, deși Ildiko era foarte tânără. Ildiko a avansat mult cu studiul și până la urmă a refuzat un post universitar la ASE, pentru a emigra în cele din urmă în SUA, de unde îi trimitea periodic vești lui Ibi prin telefon sau prin internet-video. (Fac o paranteză pentru a explica puțin norocul celor care au emigrat în SUA de exemplu -- mulți și în alte țări -- spre deosebire de mine, orfană săracă și maltratată de cei care nu mi-au fost nici măcar părinți adevărați și folosită de ceilalți. În SUA au emigrat Marina Gârju, cu al cărei tată și fetiță aidoma ei m-am întâlnit în parcul Circului și am stat de vorbă; Marina a fost prodigioasă, a făcut trei facultăți; a emigrat Anna Maria, verișoara mea de al treilea rang de etnie maghiară de la Cluj, cu al cărei tată, tenor la Operă, m-am întâlnit în București fiindcă avea treburi legate de fiica lui și mi-a spus că eu trebuie să țin minte să mănânc cât mai multe banane mereu -- eu nu m-am gândit pe moment la Mowgli din cartea junglei și nici la organul sexual masculin, dar ulterior mi-am amintit și am făcut legătura; Ildiko; vărul meu primar Cosmin cu soția și copilul, prin loteria vizelor, etc.)
Ibi avea grijă și de vreo trei-patru bătrâni, prieteni sau rude bolnavi cu multiple operații (de pildă unul cu cancer la colon) care mureau pe rând. Ducea nostalgia vremurilor în care ea și alte vecine și prietene încingeau câte un joc (de canastă, remi sau nu mai știu eu ce îmi spunea ea) acolo în bloc. Printre prietenele ei de joc despre care îmi vorbea mai mult era și Babi, o vecină de bloc mai în vârstă, care avea rude în Grecia și al cărei nepot Iani, o mândrețe de bărbat după spusele lui Ibi, era în mod fantastic chiar locatarul celui de-al treilea apartament la etajul doi și jumătate, alături de mine. L-am văzut și pe Iani și pe mama lui venită din Grecia în vizită și pe Babi. Iani avea o menajeră și odată am rugat-o să îmi facă și mie curat contra cost și am auzit-o pe Ibi vorbind ciudat pe culoar cu ea să nu insiste prea mult cu cărățenia la mine și ea spunea că înțelege.

Ibi îmi tot repeta că în apartamentul închiriat de tata pentru mine stătuseră înainte niște prostituate și că ea se tot mira cum aveau fetele acelea așa o activitate sexuală de nu știu câți bărbați în fiecare zi. Interesant e că vecina mea actuală de dedesubt mi-a spus când m-am mutat în blocul trei că înaintea mea stătuse aici cu italianul care mi-a vândut apartamentul o curvă țigancă. Când mi-am căutat apartament după moartea tatei mi s-a prezentat dar am refuzat la preț acceptabil un apartament posibil tot de curve, tot în zona Perla-Dorobanți, concluzie trasă de mine (eram cu maică-mea atunci, dar ea nu a zis nimic) după bideu plus duș de lux plus lumini încastrate ciudat plus bucătărie lipsă (dărâmată pentru a face spațiu interior). Tot Ibi mi-a spus că deasupra mea în blocul doi nu locuiește nimeni, fiindcă doamna care locuia acolo se aruncase de la etaj, fiind bolnavă de cancer. E drept, în primii doi ani acolo a fost liniște de deasupra.

Va urma în curând. Deocamdată am scris cam jumătate din toată povestirea despre blocul trei, în aceste ultime două postări. Continuarea povestirii în partea a 6-a, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_26.html

Totul despre vecinii mei - blocul doi, partea a 4-a

Voi continua povestirea martiriului meu, așa cum am planificat. Voi termina mai întâi ce este de scris despre blocul al doilea și apoi ultimul bloc și apoi ISC din nou. Aceste povestiri despre blocurile în care am stat le voi eticheta și cu ISC, fiindcă sunt de fapt fapte esențiale din povestirea întregii mele vieți. Destul de importante au fost și povestirile despre cum m-au chinuit în ultimele luni, fiindcă asta s-a întâmplat mereu din 2006 de când m-am mutat aici și a fost chiar mai rău, dar eu eram mai tânără.

Ca întotdeauna, este dificil să scriu. Acum e și cald, eu nu am word și voi încerca să scriu în aplicația wordpad, în ciuda dificultăților și atacurilor sexuale din partea altora. De când am început să fac public tot adevărul aici, acum câțiva ani, a fost extrem de dificil să scriu, foarte mulți parcă mi se împotrivesc, fiindcă tot ceea ce scriu e adevărul și este în întregime. Nu lipsește nimic și voi termina totul. E ca și cum ei mă acuză pe mine de ceva ce eu nu cunosc. Repet, citiți tot ce am scris aici în întregime, cuvânt cu cuvânt. Viața mea a fost perfecțiunea și totuși am fost abuzată monstruos de la 13 ani, zi și noapte. Nu am uitat nimic și nici nu am înnebunit niciodată. Cred că aș fi meritat viața, cu putere deplină și libertate între oameni, fiindcă am fost un om perfect, cum am spus de atâtea ori. A fost mult mai mult rău, dar totul e scris concentrat pe scurt până în 2002-2003 și voi termina absolut totul până azi. Imaginați-vă cât de multă iubire de oameni și de ceea ce este frumos am avut în permanență. Zi de zi eram un car de frumusețe și înțelepciune aș îndrăzni să spun, și muncă și drag de muncă totodată și niciun pic de răutate sau orgoliu. Am fost un om modest, dar acum povestesc absolut obiectiv și drept și voi mai scrie și despre infinitul acela de bine și lumină din sufletul meu și din gândirea mea. Am avut și un caracter perfect, cum poate înțelegeți dacă ați citit totul. Și, repet, m-au torturat mult mai atroce cu mii de lucruri zi de zi din toamna lui 1984. Azi 25 iulie 2016 încerc să stau să povestesc în continuare mai târziu spre seară și în noapte. După ce voi scrie un fragment mai mare, revin și îl public în această postare.

M-am mutat cu chirie la niște proprietari zgripțuroi. Înainte de a pleca de acasă, părinții mei discutau în dormitor încât eu i-am auzit - tata o întreba pe mama dacă acceptă așa ceva și ea spusese da și el i-a spus înfuriat : da ce, vrei să moară?! Copilul nostru? și ea a spus da și atunci el a zis atunci așa să fie. Eu nu m-am speriat și nu am înțeles nimic, nu mi-era frică de ceea ce urma să fie, fiind total nevinovată. Scena aceasta între părinții mei a fost reală, întocmai ca și cea în care mama îi spunea tatei: Îți faci prea multe păcate cu copilul acesta! Și el nu mai știu ce a zis atunci, și eu am înțeles că se refereau la mine. Oricum eu devenisem profesor titular prin concurs la liceul I.L. Caragiale, deși legal nu aveam dreptul. Părinții mi-au închiriat un apartament de două camere la intersecția Dorobanți cu Iancu de Hunedoara, deci foarte aproape de locul de muncă și bineînțeles îmi plăteau chiria, fiindcă salariul meu la început pe cartea de muncă, în 2003 era 4 milioane și jumătate de lei și apoi nu a crescut mult și repede, pot atașa aici copii după cartea de muncă. Ca întotdeauna, întreaga societate era împotriva mea, fiindcă, cu puțin înainte de a mă retrage eu din învățământ (de fapt dată afară indirect), au început greve ale profesorilor care chiar aveau salariu acceptabil dacă aveau ani de muncă mai mulți și, din câte am înțeles eu, după ce eu am plecat și lor li s-au mărit salariile. Voi da mai încolo mai mult exemple de astfel de nenorociri asupra mea la nivel societal, poate chiar mai mult decât ați citit în Pe aripile vântului, întrutotul adevărate.
La început am fost cu tata și m-am întâlnit cu proprietarul al cărui nume l-am uitat, un om brunet și grăsun, care parcă îmi amintea de tipul britanicului brunet, dacă există așa ceva. Au stabilit chiria la 170 de euro pe lună și am semnat un așa zis contract fără valoare juridică, doar o înțelegere între noi, unde era stipulat că eu, în calitate de chiriaș nu trebuie să înstrăinez obiectele din casă sau să modific ceva. În anii când am stat acolo plăteam chiria soției blonde și cu voce ascuțită și răutăcioasă a proprietarului. O scorpie în aparență care nu s-a îmblânzit în fața bunei mele cuviințe și bunătății mele. Numai la început a mai venit și nașul meu acolo și mi-a întins o sfoară în baie și un sprijin pentru a putea ieși din baie, fiindcă nu aveam cum să fac baie altfel, deoarece am un singur picior. Este adevărat că eram la numai câteva minute distanță de liceu, dar iarna când era gheață peste tot abia ajungeam acolo, ținându-mă de pereți, norocul meu că eram mai tânără și nu chiar obeză. Nașul meu s-a uitat în jur și a spus că e destul de curat (probabil că văzuse crudul adevăr de fapt, fiindcă era un om inteligent) și a mai spus că trebuie să întrețin curățenia doar.
Apartamentul nu era o mansardă , dar era culmea mizeriei. Am scris totul în povestirea Scrinul negru. Geamurile nu izolau bine și intra praful și curentul între geam și ramele geamurilor. Le-am lipit cum am putut cu izolir band. Pe balconul deschis spre strada aglomerată erau multe fiare vechi și nu puteam întinde rufe și erau grămezi de praf care nu puteau fi scoase dintre fiare. Proprietara mi-a spus că țiganii nu vor să le ia de la ei și ea nu are ce face. În dormitor era un pat dublu vechi și un dulap pe care nu le-am folosit. Salteaua era împuțită și plină de molii și viermi de molii și proprietara a refuzat să o arunce, în ciuda faptului că era un lucru infect. Mi-a spus nonșalant și absurd că moliile sunt probabil de la vecini, deși eu i-am spus că era așa de la început. În dormitorul acela mi-am instalat calculatorul primit în dar de la tata pe un birou ieftin cumpărat de la hipermarket la pachet, pe care scriu și acum. Atunci m-a ajutat Ildiko, studentă la ASE (care nu era departe), nepoata vecinei unguroaice, doamna Nicolau Ibolyia, să îl instalez. Mătușa ei spunea că ea se pricepe fiindcă tatăl ei era (un fel de) tâmplar. Tot acolo am pus și plante verzi -- cele două pe care le mai am și acum, una luată cu tata de la hipermarket înainte să moară nașu și alta luată de mine de la florărie înainte să moară tata. La acel calculator pregăteam materiale didactice și teste pentru lecțiile de psihologie sau economie pe care le susțineam. Cheltuiam pe hârtie și cerneală de imprimantă, etc. Am muncit mult cât timp am fost profesoară acolo doi ani - eram aproape în permanență ocupată și deoarece aveam multe clase, fiindcă psihologia sau economia erau una- două ore pe săptămână în medie și eu aveam normă întreagă de 18 ore (parcă) pe săptămână-- și fiecare elev trebuia să aibă cel puțin două note - dura mult corectarea testelor pe care le dădeam lor.
Nu aveam mașină de spălat și trebuia să îi dau mamei hainele mele -- ea chiar insista, nu aveam ce face, și eu îmi spălam o parte acolo, desigur chiloții îi spălam acolo în chiuvetă și îmi amintesc cu precizie că m-a uimit dna Delia (Dumitriu cred), colegă cu mine și profesoară de engleză la liceu, care spunea cu voce tare în cancelarie despre cum își spală ea izmenele, chiar când eu mă tot ocupam cu așa ceva. M-a uimit fiindcă nici acolo la liceu nu am scăpat, ca întotdeauna, de ”urmărirea” în detaliu a vieții mele, așa cum începuse în 1988, odată cu Zăgrean și eu nu înțelegeam de ce.
Baia mi-a provocat o surpriză mare, fiindcă, prima oară când m-am îmbăiat acolo, s-a făcut inundație în casă pe parchetul vechi și jegos și eu am m-am speriat, fără să înțeleg la început ce era -- și tot eu a trebuit să plătesc să mi se desfunde scurgerea, iar instalatorul recomandat probabil de vecina mea, a scos din scurgere niște bolovani mari. Scurgerea era aproape complet astupată. Într-o debara, și ea nefuncțională, de lângă baie, erau îngrămădite multe cărți, ca după potop. Eu nu m-am atins de ele. Dormeam pe canapeaua din sufragerie, în fața acelei mobile închise la culoare și fără utilitate, în care erau niște obiecte argintii, asemănătoare cu odoarele bisericești. Acea mobilă se descuama, ca și cum era ceva toxic acolo...am lipit pe ea cu bandă adezivă acuarelele mele pictate în 2005, încât vecina Nicolau spunea că fac expoziție. Acolo era și un televizor color mic, pe care l-am folosit rar de tot. Masa era cam șchioapă. În colțul dinspre balcon era acel soclu de ciment acoperit de o dantelă groasă (o pânză tricotată înflorată) în mod ciudat, lucru pe care nu l-am atins până când nu s-a întâmplat nenorocirea să fac curățenie, eu fără nicio intenție rea, doar fiindcă nu mai aveam serviciu și eram scârbită de mizeria de peste tot în acel apartament, la fel cu Albă ca Zăpada în casa piticilor. Proprietarul îmi spusese că nici el, care moștenise casa de la părinți, nu știe cum au reușit să urce soclul acolo, probabil cu macaraua, fiind extrem de greu, și mie mi s-a părut ciudat că nu știa.
La bucătărie era jeg peste tot de ți-era greață. Frigiderul mic și vechi infect, cămara plină de oale vechi și murdare, deci impracticabilă, aragazul vechi împuțit rău. Totuși îmi găteam mâncare acolo și foloseam de voie de nevoie frigiderul. Odată, după moartea tatei, mama a dormit cu mine acolo, fiindcă mi-era tare rău. Nu știu ce a apucat-o, dar a lăsat gazul din nou deschis la bucătărie, așa cum mai făcuse și pe Moșilor când eram toți trei. La fel cum mi s-a întâmplat pe Moșilor, îngerul meu păzitor m-a trezit din somn și am mers la timp la bucătărie noaptea când ea părea să doarmă și l-am închis. (Jur pe tot ce e mai sfânt că mama, nu eu, a lăsat gazul deschis la bucătărie în ambele situații și acesta a fost primul meu motiv, printre altele, de a nu mă muta cu ea deloc după moartea tatei.) Ușa de la intrare dădea într-un balcon comun pentru trei apartamente (al meu era la mijloc), la etajul doi și jumătate. Așa era blocul acela situat deasupra fostului cinematograf Volga, devenit studio Martin, care și el a fost închis în primii doi ani cât am stat acolo, din 2003 până în 2005. Coboram din lift la etajul trei unde erau un singur apartament în dreapta sau două ( nu m-am uitat cu atenție) și apoi coboram jumătate de etaj până la apartamentele noastre.

Câteva vorbe despre vecini. Eu nu am avut legătură cu ei și nu am cunoscut decât vag câțiva, fiindcă nimeni nu era interesat să se prezinte unei chiriașe oarecare. Am cunoscut-o mai bine doar pe dna Nicolau, văduvă în apartament de trei camere, care s-a purtat bine cu mine în general și mi-a povestit treptat despre viața ei și puțin despre alți vecini. Pe măsură ce o cunoșteam mai bine, devenea tot mai bună cu mine, după care ea a fost dintre puținii oameni care mi-au pășit pragul de mai multe ori în blocul trei, după care m-a părăsit și ea la fel cu toți ceilalți și a refuzat să mai vorbim chiar și numai la telefon, cum voi povesti mai încolo. La începutul relației noastre era și ea ciudată. De pildă vorbea despre vecinul de la etajul inferior ca și cum era dintre ”dușmani”, ceea ce m-a nedumirit, era ca și cum pentru ea acest termen ascundea povești paranoice sau mistere. Da, așa spunea, ”la dușmani” când fusese vorba de inundația mea sau de altceva legat de etajul de dedesubt, unde locuia un bărbat ursuz, l-am văzut și eu odată. Nu știu ce fel de războaie sau coaliții visa ea, eu am fost mereu realistă și nu puteam bănui. Ildiko a stat acolo și a fost relativ cumsecade cu mine, am și acum felicitarea de Crăciun din partea ei, meșterită chiar de ea, nu cumpărată. Cel puțin un Revelion am petrecut cu dna Nicolau acolo, nu m-am dus la părinți, care mă chinuiseră prea mult toată viața. D-na Nicolau mi-a arătat fotografiile ei vechi cu soțul ei și ea prin Europa, fiindcă amândoi fuseseră coriști la corul Preludiu, mi-a povestit despre cum a rămas ea fără copii deși ar fi vrut, dar s-a trezit prea târziu (eu nu înțelegeam nimic desigur) și mi-a povestit mai multe despre viața ei și a fratelui ei (mai tânăr cred) care locuia cu a doua sau a treia soție și copil mic într-o localitate lângă București, el fiind grav bolnav de inimă, sau despre rudele ei, părinții lui Ildiko, care locuiau în inima țării în zonă cu etnie maghiară. Mi-a mai povestit treptat despre cum a albit ea într-o noapte când i-a murit tatăl și ea avea mai puțin de 40 de ani. Acum mă întreb și eu cum oare, deoarece firul de păr este țesut mort. Cine știe?

Va urma în postarea următoare, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_95.html

showtime din nou 2

prea ostenită să mai scriu și cum nu am cu cine vorbi, m-am apucat să cânt din nou ca nebuna, singură...improvizație cu mine și versuri improvizate în engleză (poate voi face unul și în română):

11 iulie 2016

Acum sunt fericită că noaptea trecută am reușit să termin de scris tot adevărul esențial despre cum am fost chinuită monstruos în ultimele luni anul acesta (mai-iulie 2016). Un lucru bun și o datorie morală de care m-am achitat. Dar ei iar au început cu ideea stai liniștit că nimeni nu o crede pe Cristina și totodată mă amenință cu aberații că nu știu cine mă va omorî cu ultimele puteri și mai spun și un lucru adevărat, că anume eu am fost pentru ei suportul unora din realizările lor în lume sau a vieții lor în sens mai larg, exact ca în cântecul de mai jos. Mulțam de compliment, aceasta e parțial adevărat, în mod evident, dar nu voi mai explica... E bine acum, sunt obosită că nu am dormit, dar va trece și asta până mâine.