Aici este partea a 12-a, a povestirii despre anii mei când am stat cu chirie în blocul al doilea. Partea a 11-a o găsiți la linkul acesta:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_31.html
În primele zile după povestea cu radio Europa m-am simțit înfiorător. Acel rău înfiorător s-a accentuat și s-a prelungit multe luni la rând, fiind urmat de o cruzime înfiorătoare a oamenilor care m-au distrus din ce în ce până azi. Poate voi mai apuca să spun ce și cum. A fost din ce în ce mai monstruos, deși fusese monstruos cum am povestit deja încă din 1984. Deși eu nu simțisem atunci senzații sexuale aproape deloc, se pare că unii susțin că ei au fost deranjați de povestea cu radio Europa, când oamenii de la radio și-au bătut joc de mine și ziceau că dau oamenilor 10 euro să vorbească la acel radio. Nenorocirea mea era așa mare încât am preferat să nu iau pastile psihiatrice în continuare, deși acum sunt convinsă că dacă le-aș fi luat m-aș fi făcut bine. În consecință am încercat în zadar să îmi iau în primire postul de profesoară din nou, fiindcă abia mă mai țineam pe picioare. A trebuit să renunț. Mama a încercat să mă ajute și m-a băgat în concediu medical, dar eu am irosit zilele de pomană și jelind în pat, fiindcă mă durea sufletul de ticăloșia ălora de la radio și fiindcă eram total nevinovată. Acum știu că dacă aș fi luat pastilele mi-aș fi revenit în 2-3 săptămâni și mi-aș fi putut relua serviciul și aș fi putut funcționa sănătoasă trupește încă mai mulți ani și normal fără să mă frec, așa cum fusese în primul meu an de profesorat, când luam Abilify, după cum am povestit. Atunci în 2005 am pierdut singurul lucru bun din viața mea, adică serviciul meu ca profesoară. Oricum mi-au spus în gândurile mele unii că de fapt pe mine m-au ”distrus” sexual la 19 ani când am fost monstruos abuzată sexual și că de aceea eu nu mai puteam avea senzații sexuale aproape deloc ulterior.
În lunile care au urmat am început să țin regim alimentar, deși pe vremea aceea eram doar foarte grasă, nu obeză ca acum, și aveam 92 de kilograme. În câteva luni am ajuns la 67 de kilograme și m-am menținut așa 2 ani, până când torturile din partea altora, sărăcia și izolarea, problemele în blocul 3 și alte abuzuri m-au obligat să mă îngraș mult mai mult la sfârșitul lui 2007. În anul 2005 sau la începutul lui 2006 m-am lăsat aproape brusc de fumat și nu am mai fumat tot aproape 2 ani. În realitate, a fuma e un calvar, și oricum mie nu îmi aducea nicio plăcere, cum am auzit că există unii care simt ceva plăcut când fumează. Să nu fumezi înseamnă plăcerea de a trage aer mai curat în piept și de a îl da afară mai puțin viciat, înseamnă să te simți mai curat, mai sănătos, mai puternic și așa cum te-a lăsat Dumnezeu. Și mai ales înseamnă că ești liber de cel puțin unul din lanțurile din jurul tău. Și eu mă bucuram mult în sinea mea că nu mai fumam.
Șocul cel mai monstruos care a urmat a fost faptul că am început abia atunci, la aproape 35 de ani, să percep gândurile altora în mod telepatic. Până atunci intraseră peste mintea mea numai câteva cuvinte din partea altora. Atunci m-au înecat într-o mare adâncă de vulgaritate și violență grotescă, multe părți anatomice rușinoase și foarte multe amenințări de moarte. Vorbeau ceva despre o curvă și o țigancă și apoi după mai mulți ani am gândit și eu că poate se refereau la mine, deși nu fusesem curvă sau țigancă. În periooada aceea am deschis rar de tot televizorul și odată am nimerit peste Geanina Corondan, care îi antrena pe ceilalți cu ideea ”numai țiganca ne mai ajută/salvează acum”. În anii de grozăvie care au urmat până azi, au aruncat încontinuu asupra mea idei vulgare de pi sau pu etc și amenințări că mă omoară și enorm de multe aberații --recunoscînd tot ei că poveștile despre viața mea despre care eu nu știu nimic sunt minciuni. Dar apoi reîncepeau mereu să mă lovească cu cruzime. La începutul șederii mele în blocul 3 au fost unii care spuneau că ”noi credeam că tu ești așa și pe dincolo Cristina, și când colo tu ești domnișoara perfecțiune”. Nu știu ce credeau ei sau ele.
Atunci, repet, după întâmplarea cu radio Europa, a fost prima oară când am perceput gândurile altora (în afară de foarte puține cuvinte până în 2005) și erau enorm de vulgare și monstruoase și parcă acele spirite, toți, mă urau și spuneau clar că îmi vor moartea. În continuare am fost masacrată sexual aproape în fiecare zi și abia atunci am aflat că oamenii numesc acele violuri de la distanță ”futut”. Dar nici acum nu sunt sigură. Și mă torturau și cerebral prin amețeli și dureri pe care unii le numesc ”mătrășit”. Am început să scriu un jurnal al acestor fapte asupra mea pe care îl mai am și acum. În el sunt scrise și gândurile mele de iubire pură față de Zăgrean, în care încă mai credeam și sunt notate și momentele mele de iluminare sufletească, de exemplu când am fost la plimbare în împrejurimi și am descoperit struguri neculeși și stafidiți din toamnă și arbori imenși care vorbesc prin ei înșiși - multă poezie limpede și filozofie a vieții și morții cu accente mistice și metafizice. Aceste vârfuri de frumusețe sau înțelegere în viața mea au fost precedate de faptul că începusem să citesc cărți de istoria artei, ceea ce mi-a deschis ochii spre o înțelegere sintetică a vieții. Printre altele am început să pictez acuarele și să desenez madone cu prunci în brațe.
Apoi, la vecinul de deasupra a fost inundație, deși nimeni nu locuia acolo, din câte știam. Am avut noroc că a plătit el zugrăveala/reparații și nu m-a pus pe mine să plătesc. Ulterior, acel vecin a închiriat aparatamentul unei firme de avocați, după spusele lui Ibi, dar în realitate erau acolo niște femei pe tocuri înalte care mă băteau la cap cu pocnete în podea seară de seară, inclusiv în weekenduri. De asemenea tot atunci au redeschis clubul studio Martin de la parterul blocului, astfel încât în weekenduri (mai ales, în rest nu mai țin minte) era muzică așa tare încât trepidau bașii până la etajul meu. Dar, cea mai groaznică tortură era faptul că bulevardul din fața blocului meu era zilnic extrem de aglomerat (înainte precis nu fusese) și lucrul acesta a durat tot timpul cât am mai locuit acolo și adesea erau 5-6 rânduri de mașini în trafic, înaintând lent, cu claxoane și cu polițist la intersecție, lucru pe care l-am trăit în continuare ani de zile după ce m-am mutat în blocul al treilea. Un alt lucru oribil e faptul că unii oameni lipsiți de respect din împrejurimi mă tot căutau la interfon și sunau chiar de mai multe ori pe zi zile în șir, lucru care îmi făcea rău fizic, nu doar oboseală psihică. Până la urmă am fost obligată să tai firul interfonului cu foarfeca, fiindcă altfel nu îi puteam opri sonorul, după cum nu puteam opri nici telefonul fix, care și el suna, dar mai rar, din partea unor necunoscuți.
În afară de mama și Nelu a mai venit la cererea mea acolo și verișoara mea Francesca, odată când i-am spus că mă simt îngrozitor de rău și nu pot dormi de teamă că voi muri. A rămas peste noapte cu mine și a dormit în patul cu molii din dormitorul unde aveam calculatorul, la fel cu mama, când a venit și ea odată acolo noaptea și, cum am povestit deja, mama a lăsat gazele deschise la bucătărie seara și apoi eu le-am închis. Uneori mi-era extrem de rău.
Va urma în curând și povestirea adevărată despre cârpa otrăvită din acel apartament, în partea a 13-a, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi.html
desenele mele cu mouse-ul - o parte din mine, le postez aici fiind complet izolată de peste 38 de ani, probabil le voi șterge
duminică, 31 iulie 2016
Totul despre vecinii mei, blocul doi - partea a 11-a
Continuarea celei de-a 10-a părți a povestirii, partea anterioară este la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_66.html
Un lucru esențial de spus e că în aparență, după moartea tatei, toți corbii aflați în apropierea mea s-au aruncat peste mine să mă ciugulească și să bată din aripi. Nu doar mama și Angelica și tanti Lili, dar și celelalte puține cunoștințe pe care le avusesem. Astfel, zgripțuroaica - proprietăreasa - la scurt timp după moartea tatei, m-a anunțat că mărește chiria de la 170 la 300 de auro (deci aproape dublu) și că nu mă lasă să plec de acolo, fiindcă, spunea ea, are niște lucruri de terminat! Exact așa s-a exprimat, nu știu ce avea cu mine. Nu mă lega un contract legal de ea, dar presiunile ei au fost imense. Mi-a spus categoric că ea nu mă lasă să plec de acolo. În același timp nu puteam oricum să mă mut cu mama, care făcea scene oribile și de care mă separau ani întregi de abuzuri din partea ei. Voiam să îmi cumpăr apartament, dar nu puteam dintr-odată, nu aveam încă nici banii, presiunile ei erau oricum inutile la început de tot, dar a continuat când aveam banii deja. Mi-a mâncat deci banii din moștenire încă aproape un an. Din cauza a radio Europa (lucru care s-a întâmplat în condiții de stres enorm și numai după mai multe săptămâni de la moartea tatei) plus nenorocirea cu cârpa (care s-a întâmplat după povestea cu radioul), abia în 2006 am început să vizitez apartamente prin agenții imobiliare, dar mi l-au dat pe cel în care locuiesc acum (blocul trei) foarte târziu și abia în vara lui 2006 am fost în stăpânirea lui.
Francesca de asemenea m-a presat și ea la scurt timp după moartea tatei, cerându-mi insistent să îi dau ei locul de veci al mamaiei, fiindcă este de drept al lui nenea Feri, și la fel și biblia veche în limba maghiară a mamaiei, care de asemenea trebuie să aparțină lui nenea Feri. Ea era desigur în relație apropiată cu nenea Feri, care mi-a spus că el nu a dus niciodată lipsă de bani și că are pensie mare, în calitate de veteran și fost prizonier de război în Rusia. Fiul lui cu tanti Clari, Paul, murise pe la 50-60 de ani, după o boală grea care l-a ținut încă din tinerețe în casă tot timpul. Am înțeles că Francesca s-a mutat cu nenea Feri după moartea lui tanti Piri, dar nu știu ce s-a întâmplat mai departe, fiindcă Franci nu mi-a mai răspuns la un moment dat nici la telefon nici la email. Ea, ca și Irina Popa, m-a vizitat o dată și în blocul trei. Când mi-a cerut insistent locul de veci al mamaiei, pe care eu oricum eu nu îl puteam îngriji fiind șchioapă și fără bani, Franci a venit și ea în casa aceea cu otrăvuri. Am semnat că îi cedez acel loc de veci, după care mama m-a certat mult că i l-am dat Franciscăi, deși am impresia că chiar mama insista să i-l dau, eu fiind în descendență directă. Oricum mama mi-a vândut oglinda veche și frumoasă în felul ei de la tanti Piri și Franci a fost rea și m-a certat și ea tot pe mine pentru ce făcuse mama, când a fost la mine în vizită.
Cum spuneam într-o povestire anterioară chiar și Irina de la Constanța și mama ei mă vizitaseră în casa cu otrăvuri odată. Apoi au mai fost pe acolo și Nelu, fratele mamei, venit în vizită la București, odată când mie mi-era foarte rău, cum voi povesti mai încolo. Nelu m-a trezit din starea mea de torpoare, fiindcă ședea pe unul din fotoliile cu cuvertură și spunea ”E gata!” despre mine și eu mă simțeam atacată, ca și cum credea că sunt nebună rău sau dată gata de diverse chinuri și suferințe. Nu mi-au făcut nimic, nu m-au internat atunci la psihiatrie.
Discuțiile cu tanti Lili au fost foarte obositoare timp de câțiva ani. Dar mai mult la început, în primele săptămâni. Cadastrul pentru proprietatea de la Voluntari a fost încheiat târziu, după ce eu oricum nu mai aveam niciun leu și după ce m-au târât pe la diverși notari și cadastriști și au făcut și refăcut cadastrul de mai multe ori. Tanti Lili avea obiceiul să mă țină enorm de vorbă la telefonul fix și spunea că ea e ”puternică” și întâmplător în acele discuții la telefon mi se făcea oarecum rău și amețeală de parcă numai vorbele ei erau otravă. Ea ocupă de mult timp o casă tot în Voluntari, dar mai departe de mama. Punctul culminant și finalul ”discuțiilor” între ea și mama a fost când s-a luat efectiv la bătaie cu Fana, care făcea pe aghiotantul mamei, la mine în curte, adică unde stă mama și unde eu am de fapt 75% din proprietate. Atunci a venit și Poliția. Mama prezida din afara gâlcevei. Tot acolo în fața casei mamei, tanti Lili mi-a spus de față cu mama că ”unde o să mai găsim noi o femeie ca mamaia, care avea atâta răbdare încât orice copil crescut de ea era ca un mic prinț?!” În acest context vă reamintesc copilăria mea și cântecele Andei Călugăreanu de exemplu, pe care și tata spunea că o cunoscuse personal.
Certificatul de moștenitor mi l-au făcut pe strada Zece Mese, la notariatul vecin cu blocul unde am locuit cu părinții. Acolo îmi simțeam creierul parcă prins într-o menghină și pot spune în glumă că parcă e mai simplu să împarți lumea în sfere de influență politică sau chiar să desparți o altă ramură din trunchiul unei religii (vezi istoria religiilor sau istoria tratatelor de pace) decât să scrii niște lucruri banale în acte care atestă moștenirea conform legii după un mort într-o familie săracă de fapt. Printr-o ironie a sorții, pe peretele din spatele biroului impunător al notăriței era un planiglob politic mare.
În aceste condiții de stres enorm de la și după înmormântare, în timpul în care eram chinuită și pe plan fiziologic, s-a petrecut povestea cu radio Europa, deja scrisă de mine la linkul care urmează. Repet, în acel moment al vieții, după tot ce se întâmplase, oricine ar fi crezut la fel. Nu a fost vorba de niciun fel de paranoia sau schizofrenie și niciun fel de delir, pur și simplu am crezut că există oameni buni în lume care îmi vor libertatea după atâția ani de tragedie și închisoare (erau deja 21 de ani), fiind complet nevinovată și în mod firesc am crezut în cei de la radio și în promisiunile lor. Aproape orice om cu bun simț și bunătate ar fi crezut la fel. Ulterior a fost într-adevăr la scurt timp un afiș cu o vrăjitoare în flăcări chiar pe blocul doi în care stăteam atunci, ceea ce, laolaltă cu presiunile din partea străzii, mi-a întărit convingerile că de fapt oamenii îmi voiau binele și libertatea, și separarea mea de vrăjitoare rele. Vă închipuiți așadar nedumerirea mea când, după ce m-am mutat în blocul al treilea, când a venit mama să mă viziteze odată, cineva a intrat pe mintea mea cu ideea precis formulată așa: ”Vai ce-a ajuns! Cea mai mare vrăjitoare!” și eu credeam că e un nebun care se referă la mama mea și că ea nu e vrăjitoare. Abia după încă mai mulți ani m-am gândit că poate se refereau la mine cu apelativul de vrăjitoare și alți porci au intrat peste mine cu ideea că mi s-a intentat proces de vrăjitorie, cum e scris că se făcea în Evul Mediu cu femei nevinovate sau cu sfinte.
Linkul spre povestea cu radio Europa este acesta:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/03/totul-despre-veciniii-mei-partea-2-bis.html
După acea poveste mârșavă cu radio Europa, a mai fost un lucru care m-a șocat: Ibi, adică dna Nicolau, a venit la mine în cameră acolo și mi-a spus ceva de genul că eu am ceva de făcut în continuare și zâmbea și mă privea complice, ca și cum ea credea că sunt proastă, sau cineva îi spusese că eu am ceva important de făcut în zilele acelea. M-am îngrozit puțin, dar mă trezisem deja și mă detașasem complet de radiou și nu am mai încercat așa ceva. Repet, atunci erau deja 21 de ani de tortură și oricine ar fi crezut la fel în locul meu și chiar dacă nu s-ar fi întâmplat, ei tot ar fi continuat să mă chinuiască până în prezent. În plus, eu începusem prin a face gimnastică timp de 24 de ore. În plus, nu aveam decât senzații sexuale vagi în acea pseudo-masturbare și e logic că dacă aș fi avut vreo plăcere sexuală m-aș fi trezit la realitate și nu aș mai fi făcut așa ceva. Faptul că nu simțeam nimic mi-a întărit convingerea că ăia voiau să mă ajute.
Va urma în orele următoare ale zilei, la linkul următor
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_23.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_66.html
Un lucru esențial de spus e că în aparență, după moartea tatei, toți corbii aflați în apropierea mea s-au aruncat peste mine să mă ciugulească și să bată din aripi. Nu doar mama și Angelica și tanti Lili, dar și celelalte puține cunoștințe pe care le avusesem. Astfel, zgripțuroaica - proprietăreasa - la scurt timp după moartea tatei, m-a anunțat că mărește chiria de la 170 la 300 de auro (deci aproape dublu) și că nu mă lasă să plec de acolo, fiindcă, spunea ea, are niște lucruri de terminat! Exact așa s-a exprimat, nu știu ce avea cu mine. Nu mă lega un contract legal de ea, dar presiunile ei au fost imense. Mi-a spus categoric că ea nu mă lasă să plec de acolo. În același timp nu puteam oricum să mă mut cu mama, care făcea scene oribile și de care mă separau ani întregi de abuzuri din partea ei. Voiam să îmi cumpăr apartament, dar nu puteam dintr-odată, nu aveam încă nici banii, presiunile ei erau oricum inutile la început de tot, dar a continuat când aveam banii deja. Mi-a mâncat deci banii din moștenire încă aproape un an. Din cauza a radio Europa (lucru care s-a întâmplat în condiții de stres enorm și numai după mai multe săptămâni de la moartea tatei) plus nenorocirea cu cârpa (care s-a întâmplat după povestea cu radioul), abia în 2006 am început să vizitez apartamente prin agenții imobiliare, dar mi l-au dat pe cel în care locuiesc acum (blocul trei) foarte târziu și abia în vara lui 2006 am fost în stăpânirea lui.
Francesca de asemenea m-a presat și ea la scurt timp după moartea tatei, cerându-mi insistent să îi dau ei locul de veci al mamaiei, fiindcă este de drept al lui nenea Feri, și la fel și biblia veche în limba maghiară a mamaiei, care de asemenea trebuie să aparțină lui nenea Feri. Ea era desigur în relație apropiată cu nenea Feri, care mi-a spus că el nu a dus niciodată lipsă de bani și că are pensie mare, în calitate de veteran și fost prizonier de război în Rusia. Fiul lui cu tanti Clari, Paul, murise pe la 50-60 de ani, după o boală grea care l-a ținut încă din tinerețe în casă tot timpul. Am înțeles că Francesca s-a mutat cu nenea Feri după moartea lui tanti Piri, dar nu știu ce s-a întâmplat mai departe, fiindcă Franci nu mi-a mai răspuns la un moment dat nici la telefon nici la email. Ea, ca și Irina Popa, m-a vizitat o dată și în blocul trei. Când mi-a cerut insistent locul de veci al mamaiei, pe care eu oricum eu nu îl puteam îngriji fiind șchioapă și fără bani, Franci a venit și ea în casa aceea cu otrăvuri. Am semnat că îi cedez acel loc de veci, după care mama m-a certat mult că i l-am dat Franciscăi, deși am impresia că chiar mama insista să i-l dau, eu fiind în descendență directă. Oricum mama mi-a vândut oglinda veche și frumoasă în felul ei de la tanti Piri și Franci a fost rea și m-a certat și ea tot pe mine pentru ce făcuse mama, când a fost la mine în vizită.
Cum spuneam într-o povestire anterioară chiar și Irina de la Constanța și mama ei mă vizitaseră în casa cu otrăvuri odată. Apoi au mai fost pe acolo și Nelu, fratele mamei, venit în vizită la București, odată când mie mi-era foarte rău, cum voi povesti mai încolo. Nelu m-a trezit din starea mea de torpoare, fiindcă ședea pe unul din fotoliile cu cuvertură și spunea ”E gata!” despre mine și eu mă simțeam atacată, ca și cum credea că sunt nebună rău sau dată gata de diverse chinuri și suferințe. Nu mi-au făcut nimic, nu m-au internat atunci la psihiatrie.
Discuțiile cu tanti Lili au fost foarte obositoare timp de câțiva ani. Dar mai mult la început, în primele săptămâni. Cadastrul pentru proprietatea de la Voluntari a fost încheiat târziu, după ce eu oricum nu mai aveam niciun leu și după ce m-au târât pe la diverși notari și cadastriști și au făcut și refăcut cadastrul de mai multe ori. Tanti Lili avea obiceiul să mă țină enorm de vorbă la telefonul fix și spunea că ea e ”puternică” și întâmplător în acele discuții la telefon mi se făcea oarecum rău și amețeală de parcă numai vorbele ei erau otravă. Ea ocupă de mult timp o casă tot în Voluntari, dar mai departe de mama. Punctul culminant și finalul ”discuțiilor” între ea și mama a fost când s-a luat efectiv la bătaie cu Fana, care făcea pe aghiotantul mamei, la mine în curte, adică unde stă mama și unde eu am de fapt 75% din proprietate. Atunci a venit și Poliția. Mama prezida din afara gâlcevei. Tot acolo în fața casei mamei, tanti Lili mi-a spus de față cu mama că ”unde o să mai găsim noi o femeie ca mamaia, care avea atâta răbdare încât orice copil crescut de ea era ca un mic prinț?!” În acest context vă reamintesc copilăria mea și cântecele Andei Călugăreanu de exemplu, pe care și tata spunea că o cunoscuse personal.
Certificatul de moștenitor mi l-au făcut pe strada Zece Mese, la notariatul vecin cu blocul unde am locuit cu părinții. Acolo îmi simțeam creierul parcă prins într-o menghină și pot spune în glumă că parcă e mai simplu să împarți lumea în sfere de influență politică sau chiar să desparți o altă ramură din trunchiul unei religii (vezi istoria religiilor sau istoria tratatelor de pace) decât să scrii niște lucruri banale în acte care atestă moștenirea conform legii după un mort într-o familie săracă de fapt. Printr-o ironie a sorții, pe peretele din spatele biroului impunător al notăriței era un planiglob politic mare.
În aceste condiții de stres enorm de la și după înmormântare, în timpul în care eram chinuită și pe plan fiziologic, s-a petrecut povestea cu radio Europa, deja scrisă de mine la linkul care urmează. Repet, în acel moment al vieții, după tot ce se întâmplase, oricine ar fi crezut la fel. Nu a fost vorba de niciun fel de paranoia sau schizofrenie și niciun fel de delir, pur și simplu am crezut că există oameni buni în lume care îmi vor libertatea după atâția ani de tragedie și închisoare (erau deja 21 de ani), fiind complet nevinovată și în mod firesc am crezut în cei de la radio și în promisiunile lor. Aproape orice om cu bun simț și bunătate ar fi crezut la fel. Ulterior a fost într-adevăr la scurt timp un afiș cu o vrăjitoare în flăcări chiar pe blocul doi în care stăteam atunci, ceea ce, laolaltă cu presiunile din partea străzii, mi-a întărit convingerile că de fapt oamenii îmi voiau binele și libertatea, și separarea mea de vrăjitoare rele. Vă închipuiți așadar nedumerirea mea când, după ce m-am mutat în blocul al treilea, când a venit mama să mă viziteze odată, cineva a intrat pe mintea mea cu ideea precis formulată așa: ”Vai ce-a ajuns! Cea mai mare vrăjitoare!” și eu credeam că e un nebun care se referă la mama mea și că ea nu e vrăjitoare. Abia după încă mai mulți ani m-am gândit că poate se refereau la mine cu apelativul de vrăjitoare și alți porci au intrat peste mine cu ideea că mi s-a intentat proces de vrăjitorie, cum e scris că se făcea în Evul Mediu cu femei nevinovate sau cu sfinte.
Linkul spre povestea cu radio Europa este acesta:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/03/totul-despre-veciniii-mei-partea-2-bis.html
După acea poveste mârșavă cu radio Europa, a mai fost un lucru care m-a șocat: Ibi, adică dna Nicolau, a venit la mine în cameră acolo și mi-a spus ceva de genul că eu am ceva de făcut în continuare și zâmbea și mă privea complice, ca și cum ea credea că sunt proastă, sau cineva îi spusese că eu am ceva important de făcut în zilele acelea. M-am îngrozit puțin, dar mă trezisem deja și mă detașasem complet de radiou și nu am mai încercat așa ceva. Repet, atunci erau deja 21 de ani de tortură și oricine ar fi crezut la fel în locul meu și chiar dacă nu s-ar fi întâmplat, ei tot ar fi continuat să mă chinuiască până în prezent. În plus, eu începusem prin a face gimnastică timp de 24 de ore. În plus, nu aveam decât senzații sexuale vagi în acea pseudo-masturbare și e logic că dacă aș fi avut vreo plăcere sexuală m-aș fi trezit la realitate și nu aș mai fi făcut așa ceva. Faptul că nu simțeam nimic mi-a întărit convingerea că ăia voiau să mă ajute.
Va urma în orele următoare ale zilei, la linkul următor
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_23.html
vineri, 29 iulie 2016
Totul despre vecinii mei, blocul doi - partea a 10-a
Aici este urmarea părții a 9-a din povestirea despre viața mea 2003-2006, partea anterioară este la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_29.html
În ziua înmormântării a venit și Lucica lui Ovidiu (Lucica Șerban) și a vorbit puțin cu mine și mai mult cu mama în separeu, a stat lângă sicriu dar nu și la înmormântare. Până la biserică, care e aproape de strada noastră, am mers pe jos, în spatele sicriului. Slujba a durat mult, mie așa mi s-a părut. Către cimitir am fost dusă în mașină Cielo de câtre fostul șofer al tatei la unul din servicii, care venise și el la înmormântare. Tata demisonase sau fusese dat afară de la IPTANA, serviciul lui din tinerețe (după ce IPTANA devenise parcă IPTANA Search) și schimbase câteva servicii la firme private, unde probabil cam pierdea timpul de pomană. La un moment dat devenise chiar verificator de proiect cu ștampilă și lua bani pentru a își da semnătura, ceea ce mie mi se părea nu doar lipsit de utilitate, ci și periculos. Mi s-a părut că el avea o nemulțumire legată de viața lui profesională în ultimii ani ai vieții. Mama și alții au aruncat bănuți la intersecții sau în fața cimitirului (ceea ce nu au făcut la alte înmormântări). După ce am intrat pe poarta cimitirului i-am atras atenția mamei că pe pieptul tatei e un mic păianjen alb - să îl ia de acolo! Nu mai explic ce simțeam eu atunci și de ce nu îmi plac păianjenii. Mamaia spunea când eram copil că păianjenii albi înseamnă veste bună. Sicriul cu tata a fost coborât în aceeași groapă unde cu un an în urmă abia îl băgaseră pe nașu, fratele tatei. Pe tata l-au îngropat mai adânc, așa spuneau.
La pomana de după înmormântare a fost un fel de paradă obositoare și oarecum ridicolă. Eu și Franceska Sauka, verișoara mea de gradul al doilea, care acceptase să vină, plus nenea Feri (fratele mai mic al mamaiei) și tanti Verona eram singurele rude așa zis de sânge ale tatei. Pe vremea aceea încă nu eram conștientă că tata nu fusese tatăl meu biologic și cine știe cine o fi fost acela. În rest, curtea și casa erau pline de oameni străini față de tata. A venit și o parte din personalul ambasadei la care lucra mama, negri care păreau curioși să vadă cum e obiceiul înmormântării la noi. Preotul i-a întrebat ce fel de confesiune au. Cei mai mulți erau catolici și o femeie a spus că ea e evanghelică. Abia acum mă gândesc pentru prima oară că poate jucau teatru grotesc pentru a păcăli nebunii, despre care mi s-a spus recent că ei cred (eventual) aberații politice sau altele legat de taică-meu și poate și de mine. Eu mă îndoiesc, fiindcă nu are absolut nicio logică. Oricum, la scurt timp după moartea tatei acea ambasadă francofonă s-a desfiinițat, plătându-i mamei o compensație financiară. Tot din punct de vedere al aberațiilor politice, care uneori sunt discutate și la înmormântări, tanti Lili striga în gura mare prin curte că ”nu avem ce face, asta e democrația”. Eu nu văd nici acum vreo legătură între democrație și înmormântări sau moartea unui om bolnav și eventual otrăvit și vă asigur că nici nu există nicio legătură reală. Irina Popa, verișoara mea primară, a fost și ea ciudată în curte acolo la înmormântare, fiindcă s-a uitat către mine și a spus, ca și cum se referea la mine în mod sigur :”ea n-a avut nicio vină”. Și eu m-am amărât în sinea mea că și ea crede aberații sau îi face pe alții să creadă aberații, poate fără voia ei. După ani, după 2010-2012, verișoara mea Irina Popa îi făcea vizite mamei și îi oferea atenția și respectul ei, iar mie nici nu îmi trimitea vreun sms de sărbători, ceea ce m-ar fi bucurat și ar fi însemnat mult pentru mine. Când am fost internată în decembrie 2013 la spitalul de urgență cu viroză pulmonară gravă, i-am telefonat. În fața bolii e greu și să fii complet singur în spital. Ea mi-a răspuns și s-a prefăcut că nu mă cunoaște, deși i-am spus clar că sunt Cristina, verișoara ei și că sunt temporar bolnavă la plămâni și singură în spital. Zicea că e în Spania și faptul că am repetat cine eram nu a îmblânzit-o. A continuat să se prefacă că nu știe cine sunt și am fost tare tristă. (Atunci i-am telefonat și dnei Nicolau și ea, adică Ibi a venit la mine la spital atunci și a fost foarte drăguță.) Irina a circulat mult în străinătate, în Germania, în Spania și nu mai știu și dacă în SUA la fratele ei, oricum mama ei Genica a fost în SUA. O întâlnea și pe Monica Șerban parcă într-o perioadă și apoi vizita și familia Șerban, care avea casă în Pipera. Irina a avut salarii mari la serviciu și m-a durut când a râs împreună cu mama de mine într-una din ultimele noastre vizite împreună la Voluntari, când eu eram practic cerșetoare și ea râdea că eu sunt ”prăpădită”, ca și cum nu era adevărat că nu am bani. Am mai întâlnit-o în mod ciudat și pe Moșilor lângă blocul meu. Spunea că își cumpără porumb de fiert. Odată la Voluntari (când mama îmi spunea că ar fi bine să o mărite cu băiatul vecinilor, ea spunea că ”puțină otravă nu strică din când în când”, când vorbea despre Coca-Cola, și acest lucru de asemenea m-a rănit, din cauză a ceea ce voi povesti în curând. În final Irina s-a mutat din nou la Sibiu.
Cât despre negrii aceia, vreau să amintesc că primul secretar al ambasadei de pe vremuri, dl Nguesso, care avea două neveste cum zicea el, deși erau catolici, sau nevastă și concubină și copii cu ambele, acel bărbat uscățiv și scund venise de mai multe ori la noi în vizită. La înmormântare nu avea cum să vină, fiind în țara lui. Nașu i-a făcut cu mâna lui un proiect de casă ca să împace ambele soții (așa mi s-a spus). Mamaia săraca i-a dăruit șervete frumos cusute de ea de mână, mai am încă o poză cu ei doi în fața broderiilor. Nașu a reparat cu mâna lui și eventual a sculptat și el niște capete de negri din lemn, folosite ca decor. (Capetele de negri reparate de nașu, provenind din decorul ambasadei probabil, erau crăpate după ce lemnul fusese vopsit și se uscase probabil mai mult, deci fuseseră făcute poate mai neglijent sau poate așa era esența aceea de lemn). Nașu a avut și câteva încercări de sculptură în viața lui. Cât despre mine, eram oarecum iritată de modul în care tata îi spunea dlui Nguesso ”mon frère”, adică fratele meu. Dl Nguesso, când venea la noi, întotdeauna se purta ca și cum eu nu existam sau vorbea de mine în mod nepoliticos de față cu mine la persoana a treia.
După înmormântare, la scurt timp, a început calvarul meu legat de moștenirea după tata, ceea ce va dovedi încă o dată că dacă te naști orfan sau fără tată și cu bani puțini ai foarte puține șanse să ai bani vreodată, chiar și minimul necesar. Tatăl acesta vitreg care murise îmi spusese mai demult să nu sper că voi reuși să îmi depășesc condiția socială și mă atenționase că poziția mea socială e joasă, fie prin vorbe directe, fie indirect. Îmi povestise cum a fost el chinuit din cauza originii nesănătoase în copilărie și tinerețe, iar nașul meu, care fusese dat afară în tinerețe de la facultatea de arhitectură, m-a atenționat și el indirect. Niciodată nu am visat că voi fi bogată și nici că voi avea vreo poziție în societate, dar nu mă așteptam chiar la așa ceva, deși citisem cărți destule, inclusiv despre holocaust sau sclavie sau alte nenorociri.
Imediat după înmormântare, mama a împărțit mașinile, în număr de trei - două Dacia și o Lancia, cerându-mi aprobarea în mod formal. Nu aveam cum să nu vreau oricum, dar nu conta pentru mine. Nelu a luat Dacia mai nouă a lui nașu și a făcut un accident de mașină pe un pod la întoarcerea lor la Sibiu și Genica și parcă și el au fost răniți, dar nu grav. Mașina a fost complet distrusă. Lancia a luat-o Cosmin și țin minte că nu mi s-a dat vreun ban din vânzarea ei, deși mama cred că spune acum că mi-au dat și mie partea mea. Nu mai țin minte acum precis cum a vândut Cosmin acea mașină, dar țin minte cum stăteau cu toții lângă mine la bucătărie pe Moșilor și mama hotăra soarta celor trei mașini. A treia mașină, Dacia veche a lui tata, mama a dat-o pe 1000 euro parcă lui Sandu, fiul lui Fana, vecina din Voluntari, care m-a ajutat să îmi mut lucrurile din Moșilor în noul apartament pe care urma să îl cumpăr, tot pe Moșilor. (blocul trei). Sandu mă tot certa atunci, numindu-mă pe mine în mod ciudat ”mamă”, de parcă eram mama lui și îmi spunea că trebuie să îmi dea Dumnezeu gândul bun, să mă mut cu mama mea în Voluntari. L-am mai văzut pe Sandu, care semăna la figură mult cu Fana, după mulți ani, în Voluntari la mama. Devenise slab ca vai de lume, tras la față, și părea săracul bolnav de-a binelea și trist. Din banii de la Sandu parcă am primit ceva de la mama, dar a trebuit să cheltuiesc pentru amenajarea casei mele sau altele. După ce am plătit cetățeanului italian Altobrando Chiarini suma pentru apartament, am mai luat doar câteva piese de mobilier mai ieftine (o măsuță, o biliotecuță, o canapea, un dulap ieftin de la hipermarket și mobilier de bucătărie, mașină de spălat și aragaz ieftin și frigider Arctic mic). Anterior a trebuit să amenajez apartamentul cu ajutorul unor tineri adolescenți, copiii unor zugravi din satul Agapia (așa spuneau), care își făceau ucenicia și am plătit lor manopera numai 1000 euro, plus materialele de construcție, tot dintre cele mai ieftine pe care le-am găsit. Apartamentul, cumpărat de-abia în 2006, cum voi povesti, era nelocuibil fără amenajări, fiindcă era îmbrăcat în hol și la bucătărie în faianță veche și oribilă din oglinzi, tapet vechi, etc. În final, după toate cheltuielile plus cele din anul 2005-2006, cum voi mai povesti, am rămas numai cu mai puțin de 1000 euro în bancă. Ultimii 600 de euro i-am cheltuit la tribunal. Vă asigur că chiar dacă nu aș fi făcut acest lucru, banii tot s-ar fi terminat și tot cerșetoare aș fi devenit. Având în vedere că încă eram tânără și aptă de muncă și cu drag de viață, am dorit să se facă o reconsiderare a diagnosticului psihiatric în cazul meu, chiar dacă ar fi fost alt diagnostic, dar să am cumva dreptul să muncesc și să am bani. Am fost peste tot, inclusiv la Innstitutul Medico Legal, unde era o așa zisă comisie pentru evaluarea cazurilor psihiatrice. Dar acolo mi s-a spus că nimeni nu ajunge singur acolo și că trebuie să am o adeverință de trimitere de la tribunal dacă vreau să fiu evaluată acolo. La tribunal și-au băutut joc de mine și abia după mai multe luni și consumarea banilor toți mi-au spus că acolo nu se eliberează nicio adeverință ca să pot merge la IML. M-am plâns și verișoarei Francisca la începutul demersului meu în justiție și Franci a spus că sunt proastă fiindcă îmi voi pierde banii degeaba. Tanti Lili Stoicescu a spus la fel, aproape râzând de mine, cu ideea că nu se poate face nimic fiindcă ”cine e nebun, așa rămâne toată viața”
Dar înainte, în vara lui 2005, calvarul a fost oribil. Încă de la început, mama a sărit cu scandaluri asupra mea, deși mereu am fost o persoană calmă și pacifică, inventând că eu vreau să îi iau banii și să o las pe stradă. Nu aveam cum să îi iau banii și partea ei legală de moștenire, în cazul în care s-ar fi făcut diviziune, i-ar fi ajuns mamei să ia apartament de două camere pentru ea și i-ar fi rămas o sumă frumușică. Era monstruos, deși eu nu gândeam nimic rău și încercam în zadar să o calmez. A atras-o de partea ei pe fina ei Angelica, și ambele mă hărțuiau cu răutate și viclenie. Odată, de față cu Angelica, țipând urât ca o țigancă (de fapt nici țiganii nu cred că țipă așa, scuzați comparația), acuzându-mă de lucruri oribile, mama și-a suflecat fusta și s-a scărpinat la chilot jos, ceea ce mă uimea, fiindcă de obicei ea mă bătea sau urla sau făcea scene din 84, dar nu chiar așa. Tot în acea perioadă, mătușa prin alianță tanti Lili Stoicescu a sărit și ea asupra mea, dar în alt fel. M-a hărțuit și ea, fiindcă era și ea parte moștenitoare, ea care avea grijă de nașu când a murit, ea care prin soțul ei se înrudea cu nașa, deci avea parte la casa mea din Voluntari, care era un bun dobândit prin cumpărare de nașu, pe numele lui, dar bun comun cu nașa, în timpul vieții nașei. Din motive pe care nu le cunosc, tata nu a finalizat moștenirea după fratele său în timpul vieții lui și ne spunea că nașu când a murit a zis că noi nu datorăm nimic acelei femei, în afara tabloului vechi cu țiganca cu sânii dezgoliți în fața căruia m-au fotografiat pe mine în iarna 83-84, adică tata spunea că nu datorăm nimic lui tanti Lili, care s-a dovedit a fi și procesomană în aparență, adică avea mai multe procese cu alte persoane la activ, pe care zicea că ea le câștigase. Tanti Lili a fost și ea în vizită la mine în apartamentul cu otrăvuri de la Perla și a aruncat numai un ochi înăuntru - imediat ce a văzut mobilierul acela urât s-a tras înapoi pe balconul de la intrare și a zis ceva de genul că ea apreciază și prețuiește mult mobila veche. După acea vizită mi-a mai zis încă de câteva ori că mobila veche e mai bună decât cea nouă și oricum mai solidă și că ei îi plac vechiturile și să îi mai dăm dacă mai avem. Se pare că au creat un fel de scenariu aplicat la realitate - mobilă și durere veche - fiindcă după acea vizită ea m-a vizitat și în blocul trei tot cu ideea că e bine că nu am avut bani, că mobila de pe vremuri e mai solidă - dar numai s-a uitat, fiindcă mobila mea de pe vremuri oricum era de proastă calitate încă din 84. De asemenea, tot în aceeași categorie intră și faptul că tanti Lili avea o protejată, Mădălina, care s-a mutat datorită ei în curte comună cu mama în Voluntari plus cameră cu perete comun (nu de mult au făcut gard între ei) și această Mădălina își creștea copilul mic, Igor, tot printre vechituri, și spunea că ei îi plac foarte mult, ca un fel de ritual sau praf în ochii lumii, sau chiar nu aveau bani. În perioada inițială, când m-a vizitat la Perla, tanti Lili mi-a recomandat insistent să merg la un notar din apropiere, recomandat de ea, ca să mă interesez de legea moștenirii după tată în cazul meu. Eu am ascultat de ea și, spre surpriza mea, acel notar nu mi-a luat niciun ban, ba chiar mi-a explicat foarte clar legea succesiunii după tată sau mamă.
Repet încă o dată fiindcă mama mea iar nu răspunde la telefon, azi 30 iulie 2016, fiindcă tot primesc amenințări că o omoară pe mama - subliniez că ea a fost singurul om din lume care m-a ajutat (vezi povestirea cu plecarea mea la Cluj când și-a sacrificat ultimii bani pentru mine)și, oricât m-a chinuit, fiind eu un om bun, mama a fost și este singura mea relație cu lumea și ceilalți toți m-au chinuit mult mai rău și legea strâmbă de asemenea.
Va urma în curând, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_31.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_29.html
În ziua înmormântării a venit și Lucica lui Ovidiu (Lucica Șerban) și a vorbit puțin cu mine și mai mult cu mama în separeu, a stat lângă sicriu dar nu și la înmormântare. Până la biserică, care e aproape de strada noastră, am mers pe jos, în spatele sicriului. Slujba a durat mult, mie așa mi s-a părut. Către cimitir am fost dusă în mașină Cielo de câtre fostul șofer al tatei la unul din servicii, care venise și el la înmormântare. Tata demisonase sau fusese dat afară de la IPTANA, serviciul lui din tinerețe (după ce IPTANA devenise parcă IPTANA Search) și schimbase câteva servicii la firme private, unde probabil cam pierdea timpul de pomană. La un moment dat devenise chiar verificator de proiect cu ștampilă și lua bani pentru a își da semnătura, ceea ce mie mi se părea nu doar lipsit de utilitate, ci și periculos. Mi s-a părut că el avea o nemulțumire legată de viața lui profesională în ultimii ani ai vieții. Mama și alții au aruncat bănuți la intersecții sau în fața cimitirului (ceea ce nu au făcut la alte înmormântări). După ce am intrat pe poarta cimitirului i-am atras atenția mamei că pe pieptul tatei e un mic păianjen alb - să îl ia de acolo! Nu mai explic ce simțeam eu atunci și de ce nu îmi plac păianjenii. Mamaia spunea când eram copil că păianjenii albi înseamnă veste bună. Sicriul cu tata a fost coborât în aceeași groapă unde cu un an în urmă abia îl băgaseră pe nașu, fratele tatei. Pe tata l-au îngropat mai adânc, așa spuneau.
La pomana de după înmormântare a fost un fel de paradă obositoare și oarecum ridicolă. Eu și Franceska Sauka, verișoara mea de gradul al doilea, care acceptase să vină, plus nenea Feri (fratele mai mic al mamaiei) și tanti Verona eram singurele rude așa zis de sânge ale tatei. Pe vremea aceea încă nu eram conștientă că tata nu fusese tatăl meu biologic și cine știe cine o fi fost acela. În rest, curtea și casa erau pline de oameni străini față de tata. A venit și o parte din personalul ambasadei la care lucra mama, negri care păreau curioși să vadă cum e obiceiul înmormântării la noi. Preotul i-a întrebat ce fel de confesiune au. Cei mai mulți erau catolici și o femeie a spus că ea e evanghelică. Abia acum mă gândesc pentru prima oară că poate jucau teatru grotesc pentru a păcăli nebunii, despre care mi s-a spus recent că ei cred (eventual) aberații politice sau altele legat de taică-meu și poate și de mine. Eu mă îndoiesc, fiindcă nu are absolut nicio logică. Oricum, la scurt timp după moartea tatei acea ambasadă francofonă s-a desfiinițat, plătându-i mamei o compensație financiară. Tot din punct de vedere al aberațiilor politice, care uneori sunt discutate și la înmormântări, tanti Lili striga în gura mare prin curte că ”nu avem ce face, asta e democrația”. Eu nu văd nici acum vreo legătură între democrație și înmormântări sau moartea unui om bolnav și eventual otrăvit și vă asigur că nici nu există nicio legătură reală. Irina Popa, verișoara mea primară, a fost și ea ciudată în curte acolo la înmormântare, fiindcă s-a uitat către mine și a spus, ca și cum se referea la mine în mod sigur :”ea n-a avut nicio vină”. Și eu m-am amărât în sinea mea că și ea crede aberații sau îi face pe alții să creadă aberații, poate fără voia ei. După ani, după 2010-2012, verișoara mea Irina Popa îi făcea vizite mamei și îi oferea atenția și respectul ei, iar mie nici nu îmi trimitea vreun sms de sărbători, ceea ce m-ar fi bucurat și ar fi însemnat mult pentru mine. Când am fost internată în decembrie 2013 la spitalul de urgență cu viroză pulmonară gravă, i-am telefonat. În fața bolii e greu și să fii complet singur în spital. Ea mi-a răspuns și s-a prefăcut că nu mă cunoaște, deși i-am spus clar că sunt Cristina, verișoara ei și că sunt temporar bolnavă la plămâni și singură în spital. Zicea că e în Spania și faptul că am repetat cine eram nu a îmblânzit-o. A continuat să se prefacă că nu știe cine sunt și am fost tare tristă. (Atunci i-am telefonat și dnei Nicolau și ea, adică Ibi a venit la mine la spital atunci și a fost foarte drăguță.) Irina a circulat mult în străinătate, în Germania, în Spania și nu mai știu și dacă în SUA la fratele ei, oricum mama ei Genica a fost în SUA. O întâlnea și pe Monica Șerban parcă într-o perioadă și apoi vizita și familia Șerban, care avea casă în Pipera. Irina a avut salarii mari la serviciu și m-a durut când a râs împreună cu mama de mine într-una din ultimele noastre vizite împreună la Voluntari, când eu eram practic cerșetoare și ea râdea că eu sunt ”prăpădită”, ca și cum nu era adevărat că nu am bani. Am mai întâlnit-o în mod ciudat și pe Moșilor lângă blocul meu. Spunea că își cumpără porumb de fiert. Odată la Voluntari (când mama îmi spunea că ar fi bine să o mărite cu băiatul vecinilor, ea spunea că ”puțină otravă nu strică din când în când”, când vorbea despre Coca-Cola, și acest lucru de asemenea m-a rănit, din cauză a ceea ce voi povesti în curând. În final Irina s-a mutat din nou la Sibiu.
Cât despre negrii aceia, vreau să amintesc că primul secretar al ambasadei de pe vremuri, dl Nguesso, care avea două neveste cum zicea el, deși erau catolici, sau nevastă și concubină și copii cu ambele, acel bărbat uscățiv și scund venise de mai multe ori la noi în vizită. La înmormântare nu avea cum să vină, fiind în țara lui. Nașu i-a făcut cu mâna lui un proiect de casă ca să împace ambele soții (așa mi s-a spus). Mamaia săraca i-a dăruit șervete frumos cusute de ea de mână, mai am încă o poză cu ei doi în fața broderiilor. Nașu a reparat cu mâna lui și eventual a sculptat și el niște capete de negri din lemn, folosite ca decor. (Capetele de negri reparate de nașu, provenind din decorul ambasadei probabil, erau crăpate după ce lemnul fusese vopsit și se uscase probabil mai mult, deci fuseseră făcute poate mai neglijent sau poate așa era esența aceea de lemn). Nașu a avut și câteva încercări de sculptură în viața lui. Cât despre mine, eram oarecum iritată de modul în care tata îi spunea dlui Nguesso ”mon frère”, adică fratele meu. Dl Nguesso, când venea la noi, întotdeauna se purta ca și cum eu nu existam sau vorbea de mine în mod nepoliticos de față cu mine la persoana a treia.
După înmormântare, la scurt timp, a început calvarul meu legat de moștenirea după tata, ceea ce va dovedi încă o dată că dacă te naști orfan sau fără tată și cu bani puțini ai foarte puține șanse să ai bani vreodată, chiar și minimul necesar. Tatăl acesta vitreg care murise îmi spusese mai demult să nu sper că voi reuși să îmi depășesc condiția socială și mă atenționase că poziția mea socială e joasă, fie prin vorbe directe, fie indirect. Îmi povestise cum a fost el chinuit din cauza originii nesănătoase în copilărie și tinerețe, iar nașul meu, care fusese dat afară în tinerețe de la facultatea de arhitectură, m-a atenționat și el indirect. Niciodată nu am visat că voi fi bogată și nici că voi avea vreo poziție în societate, dar nu mă așteptam chiar la așa ceva, deși citisem cărți destule, inclusiv despre holocaust sau sclavie sau alte nenorociri.
Imediat după înmormântare, mama a împărțit mașinile, în număr de trei - două Dacia și o Lancia, cerându-mi aprobarea în mod formal. Nu aveam cum să nu vreau oricum, dar nu conta pentru mine. Nelu a luat Dacia mai nouă a lui nașu și a făcut un accident de mașină pe un pod la întoarcerea lor la Sibiu și Genica și parcă și el au fost răniți, dar nu grav. Mașina a fost complet distrusă. Lancia a luat-o Cosmin și țin minte că nu mi s-a dat vreun ban din vânzarea ei, deși mama cred că spune acum că mi-au dat și mie partea mea. Nu mai țin minte acum precis cum a vândut Cosmin acea mașină, dar țin minte cum stăteau cu toții lângă mine la bucătărie pe Moșilor și mama hotăra soarta celor trei mașini. A treia mașină, Dacia veche a lui tata, mama a dat-o pe 1000 euro parcă lui Sandu, fiul lui Fana, vecina din Voluntari, care m-a ajutat să îmi mut lucrurile din Moșilor în noul apartament pe care urma să îl cumpăr, tot pe Moșilor. (blocul trei). Sandu mă tot certa atunci, numindu-mă pe mine în mod ciudat ”mamă”, de parcă eram mama lui și îmi spunea că trebuie să îmi dea Dumnezeu gândul bun, să mă mut cu mama mea în Voluntari. L-am mai văzut pe Sandu, care semăna la figură mult cu Fana, după mulți ani, în Voluntari la mama. Devenise slab ca vai de lume, tras la față, și părea săracul bolnav de-a binelea și trist. Din banii de la Sandu parcă am primit ceva de la mama, dar a trebuit să cheltuiesc pentru amenajarea casei mele sau altele. După ce am plătit cetățeanului italian Altobrando Chiarini suma pentru apartament, am mai luat doar câteva piese de mobilier mai ieftine (o măsuță, o biliotecuță, o canapea, un dulap ieftin de la hipermarket și mobilier de bucătărie, mașină de spălat și aragaz ieftin și frigider Arctic mic). Anterior a trebuit să amenajez apartamentul cu ajutorul unor tineri adolescenți, copiii unor zugravi din satul Agapia (așa spuneau), care își făceau ucenicia și am plătit lor manopera numai 1000 euro, plus materialele de construcție, tot dintre cele mai ieftine pe care le-am găsit. Apartamentul, cumpărat de-abia în 2006, cum voi povesti, era nelocuibil fără amenajări, fiindcă era îmbrăcat în hol și la bucătărie în faianță veche și oribilă din oglinzi, tapet vechi, etc. În final, după toate cheltuielile plus cele din anul 2005-2006, cum voi mai povesti, am rămas numai cu mai puțin de 1000 euro în bancă. Ultimii 600 de euro i-am cheltuit la tribunal. Vă asigur că chiar dacă nu aș fi făcut acest lucru, banii tot s-ar fi terminat și tot cerșetoare aș fi devenit. Având în vedere că încă eram tânără și aptă de muncă și cu drag de viață, am dorit să se facă o reconsiderare a diagnosticului psihiatric în cazul meu, chiar dacă ar fi fost alt diagnostic, dar să am cumva dreptul să muncesc și să am bani. Am fost peste tot, inclusiv la Innstitutul Medico Legal, unde era o așa zisă comisie pentru evaluarea cazurilor psihiatrice. Dar acolo mi s-a spus că nimeni nu ajunge singur acolo și că trebuie să am o adeverință de trimitere de la tribunal dacă vreau să fiu evaluată acolo. La tribunal și-au băutut joc de mine și abia după mai multe luni și consumarea banilor toți mi-au spus că acolo nu se eliberează nicio adeverință ca să pot merge la IML. M-am plâns și verișoarei Francisca la începutul demersului meu în justiție și Franci a spus că sunt proastă fiindcă îmi voi pierde banii degeaba. Tanti Lili Stoicescu a spus la fel, aproape râzând de mine, cu ideea că nu se poate face nimic fiindcă ”cine e nebun, așa rămâne toată viața”
Dar înainte, în vara lui 2005, calvarul a fost oribil. Încă de la început, mama a sărit cu scandaluri asupra mea, deși mereu am fost o persoană calmă și pacifică, inventând că eu vreau să îi iau banii și să o las pe stradă. Nu aveam cum să îi iau banii și partea ei legală de moștenire, în cazul în care s-ar fi făcut diviziune, i-ar fi ajuns mamei să ia apartament de două camere pentru ea și i-ar fi rămas o sumă frumușică. Era monstruos, deși eu nu gândeam nimic rău și încercam în zadar să o calmez. A atras-o de partea ei pe fina ei Angelica, și ambele mă hărțuiau cu răutate și viclenie. Odată, de față cu Angelica, țipând urât ca o țigancă (de fapt nici țiganii nu cred că țipă așa, scuzați comparația), acuzându-mă de lucruri oribile, mama și-a suflecat fusta și s-a scărpinat la chilot jos, ceea ce mă uimea, fiindcă de obicei ea mă bătea sau urla sau făcea scene din 84, dar nu chiar așa. Tot în acea perioadă, mătușa prin alianță tanti Lili Stoicescu a sărit și ea asupra mea, dar în alt fel. M-a hărțuit și ea, fiindcă era și ea parte moștenitoare, ea care avea grijă de nașu când a murit, ea care prin soțul ei se înrudea cu nașa, deci avea parte la casa mea din Voluntari, care era un bun dobândit prin cumpărare de nașu, pe numele lui, dar bun comun cu nașa, în timpul vieții nașei. Din motive pe care nu le cunosc, tata nu a finalizat moștenirea după fratele său în timpul vieții lui și ne spunea că nașu când a murit a zis că noi nu datorăm nimic acelei femei, în afara tabloului vechi cu țiganca cu sânii dezgoliți în fața căruia m-au fotografiat pe mine în iarna 83-84, adică tata spunea că nu datorăm nimic lui tanti Lili, care s-a dovedit a fi și procesomană în aparență, adică avea mai multe procese cu alte persoane la activ, pe care zicea că ea le câștigase. Tanti Lili a fost și ea în vizită la mine în apartamentul cu otrăvuri de la Perla și a aruncat numai un ochi înăuntru - imediat ce a văzut mobilierul acela urât s-a tras înapoi pe balconul de la intrare și a zis ceva de genul că ea apreciază și prețuiește mult mobila veche. După acea vizită mi-a mai zis încă de câteva ori că mobila veche e mai bună decât cea nouă și oricum mai solidă și că ei îi plac vechiturile și să îi mai dăm dacă mai avem. Se pare că au creat un fel de scenariu aplicat la realitate - mobilă și durere veche - fiindcă după acea vizită ea m-a vizitat și în blocul trei tot cu ideea că e bine că nu am avut bani, că mobila de pe vremuri e mai solidă - dar numai s-a uitat, fiindcă mobila mea de pe vremuri oricum era de proastă calitate încă din 84. De asemenea, tot în aceeași categorie intră și faptul că tanti Lili avea o protejată, Mădălina, care s-a mutat datorită ei în curte comună cu mama în Voluntari plus cameră cu perete comun (nu de mult au făcut gard între ei) și această Mădălina își creștea copilul mic, Igor, tot printre vechituri, și spunea că ei îi plac foarte mult, ca un fel de ritual sau praf în ochii lumii, sau chiar nu aveau bani. În perioada inițială, când m-a vizitat la Perla, tanti Lili mi-a recomandat insistent să merg la un notar din apropiere, recomandat de ea, ca să mă interesez de legea moștenirii după tată în cazul meu. Eu am ascultat de ea și, spre surpriza mea, acel notar nu mi-a luat niciun ban, ba chiar mi-a explicat foarte clar legea succesiunii după tată sau mamă.
Repet încă o dată fiindcă mama mea iar nu răspunde la telefon, azi 30 iulie 2016, fiindcă tot primesc amenințări că o omoară pe mama - subliniez că ea a fost singurul om din lume care m-a ajutat (vezi povestirea cu plecarea mea la Cluj când și-a sacrificat ultimii bani pentru mine)și, oricât m-a chinuit, fiind eu un om bun, mama a fost și este singura mea relație cu lumea și ceilalți toți m-au chinuit mult mai rău și legea strâmbă de asemenea.
Va urma în curând, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_31.html
Totul despre vecinii mei, blocul doi - partea a 9-a
Continui acum povestirea despre anii 2003-2006 în blocul al doilea din viața mea, urmarea părții a 8-a de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despr-evecinii-mei-blocul-doi.html
Tata avea multe vorbe remarcabile sau care rămâneau în memorie. Una dintre acestea a fost faptul că la telefon spunea odată ”Toți suntem nebuni pentru că asta e”. În momentul în care eu am primit telefon că a murit eram la calculator și jucam jocul arcade Bejeweled, pe care tata mi-l dăduse de la un coleg ( mi-a dat mai multe joculețe) ca să mă relaxez după stresul legat de dna Călinescu. Vecinii aceia aveau un ton ciudat la telefon, precis nu aveau cum să plângă mi-am spus eu, prin urmare se distrau puțin când eu i-am întrebat dacă tata e foarte rău și dacă l-au dus la spital. Din moment ce era mort, poate îi amuza puțin grija mea sau întrebările mele, fiindcă nu mi-au spus dintr-odată. Vecinii aceia mi-au cerut numărul de telefon al mamei, deci încă nu erau cunoștințe. Tata se simțise rău înainte să moară, dovadă fiind pozele cu el și un buchet de garoafe, făcute la serviciu deși nu era ziua lui, poze în care el avea o privire rătăcită și tristă, una dintre ele - un primplan- înrămată de mama. După ce am aflat că tata a murit, l-am sunat pe Cosmin să îi spun și el părea Toma necredinciosul, fiindcă a trebuit să îi spun de mai multe ori și el părea să nu creadă. Cu puțin înainte de moarte, tata spărsese bufonul de porțelan -- bibelou foarte vechi și prețios de la mamaia. Așa a zis mama și tot ea m-a întrebat dacă vreau să îl repar, fiind lucru de preț și eu am refuzat fiindcă fusese bibeloul de care mă speriasem când eram copil (avea un aer grotesc) și l-am aruncat la toboganul de gunoi. Este foarte posibil ca tata să fi știut că îl paște moartea. Era bolnav, mirosul transpirației lui era groaznic, de unde eu am tras concluzia că ori era otrăvit, ori avea diabet sau altceva ce medicii nu au vrut să recunoască. Cosmin, care a fost mereu o persoană superficială, a spus după moartea tatei ceva de genul că era nespălat și puțea, lucru care m-a îndurerat fiindcă niciodată nu mi-au plăcut minciuna și ceea ce e nedrept sau superficial. Poate că Cosmin era prea tânăr atunci să înțeleagă. Când încă stăteam cu el tata avea o vorbă: ”Ce pot să fac? Să mă autodistrug?” În mod intenționat cred eu, tata bea mult alcool și sucuri artificiale după 89 și rar apă. Vecina Fana din Voluntari mi-a povestit moartea lui de mai multe ori. Se aplecase să schimbe o roată la Dacia lui veche și i se făcuse rău. Ceruse un pahar cu apă. Până i-au dat apa, dinții lui erau încleștați. Pe vremea aceea în aria unde locuia Fana era un micuț magazin cu de toate și se pare că acolo i s-a făcut tatei rău. Au chemat salvarea și medicii au refuzat să vină repede fiindcă tata avea buletin de București și acolo era Voluntari. Pe mine m-a întristat acest pretext pe care l-au găsit. Salvarea a venit după circa o jumătate de oră după spusele vecinilor. I-au făcut resuscitare încă vreo jumătate de oră în zadar, după spusele vecinilor. L-au întins pe o masă exact în fața casei lui părintești, care acum nu mai era ”a noastră”, așa cum și Cosmin spusese după moartea tatei, lucru care m-a scârbit, fiindcă Cosmin mă trata de obicei ca și cum eu nu existam, iar în acel moment după înmormântarea tatei se erija drept parte moștenitoare sau stăpân al casei în care copilărisem, pe care tata o vânduse înainte să moară cerându-mi aprobarea, și obținuse pe tot terenul 100 000 euro de la familia domnului Marinică, actualul vecin al mamei, și care ulterior a dărâmat casa desigur, fiindcă era o șandrama veche și aducea mai mult a corabie în furtună decât a casă. Mama mi-a povestit că l-a găsit întins pe masa aceea și a avut un adevărat șoc, fiindcă nici ei nu îi spuseseră direct se pare. Apoi a venit o furgonetă de la Institutul Medico-Legal și au luat mortul, cu aprobarea mamei, care ulterior mi-a spus că așa i-au spus că e procedura și eu m-am mirat, fiindcă la alte morți din familie nu se procedase așa. Mama zicea că a fost șocată și de modul în care au aruncat mortul în furgonetă, ca pe un sac de cartofi. Mama m-a întrebat dacă eu sunt de acord să îi facă autopsie, fiindcă așa au cerut cei de la IML și eu am spus că da, sunt de acord. Dar după ce l-au adus din nou în Voluntari, după ce l-au bărbierit (i-au scurtat barba lungă) și îmbălsămat acolo, după cum spunea mama, când l-am văzut pe tata în sicriu în casa noastră cumpărată de la Alina, mama mi-a spus că nu i-au mai făcut autopsie.
Există unele guri rele care spun că tatăl meu a fost îngropat de viu și, legat de această idee, pot spune că nu știu nimic. Din păcate, deși țin minte absolut tot esențialul, și deși tot ce am scris e absolut adeăvrat, am uitat când l-au adus pe tata înapoi de la IML. A doua zi sau în ziua înmormântării, dar înclin să cred că a doua zi și cred că nimic din ce știu eu nu poate duce la bănuiala că a fost îngropat de viu. Mai sunt câteva lucruri importante de spus.
Spuneam că tata, cel puțin în aparență, își presimțise sfârșitul. Au mai fost câteva lucruri importante înainte de moartea lui. În weekendul dinainte de moarte au avut o masă în familie cu Cosmin se pare la care m-au invitat și recunosc că nu m-am dus. Mi-era greu și urât, după toate cele întâmplate între noi. Dar tata a venit la mine la apartament și mi-a adus o felie mare de pepene roșu, pe care a pus-o în frigider cu mâna lui. Apoi s-a uitat lung la mine, de parcă se despărțea de mine, exact cum s-a uitat Zăgrean la mine pe aleea de lângă facultatea de medicină în vara lui 1989. Tata m-a privit lung și a spus :”Iartă-mă”. Dar nu mi-a pronunțat numele. Eu i-am răspuns că îl iert. Abia în ultimii ani unii au intrat peste gândurile mele cu ideea că unii răi au vrut să îi facă pe proști să creadă că eu eram rea și tata cerea îndurare de la mine sau, altă idee, - că tata îi cerea iertare și îndurare altei persoane care auzea prin urechile mele ce spunea el. Eu nu bănuiam nimic rău atunci și, fiindcă eram o persoană bună și nevinovată, i-am răspuns că îl iert ca să îi alin suferința și eventual să îi alin remușcarea că îmi făcuse mie rău. După încă vreo câteva zile tata m-a sunat la telefon și mi-a spus cu voce împleticită, ca și cum se simțea tare rău, că eu trebuie să îmi cumpăr apartament. Eu am fost șocată în acel moment fiindcă el nu acceptase niciodată în trecut să am garsoniera mea sau apartament și nici nu îmi dăduse bani din vânzarea casei vechi. Eu nici nu mă mai gândeam la așa ceva niciodată. În momentul în care eu i-am spus la telefon - "ce s-a întâmplat?! Până acum ai spus că nu vrei să am apartament" - el a răspuns că e adevărat că nu acceptase până atunci, dar acum... a insistat pe cuvintele ”dar acum” sau ”pentru că acum”, fără să spună despre ce era vorba. Deci ultima dorință și sfat pentru mine al tatălui meu era să îmi caut și să îmi cumpăr apartament și era ca și cum indirect îmi spunea că știe că va muri în curând. Dar eu nici nu am bănuit pe moment că el urma să moară. Din suma de 75 000 de euro care mi s-ar fi cuvenit legal din cei 100 000 de pe casă, mama mi-a dat numai 72 parcă sau chiar mai puțin, spunând că tata avusese datorii la jocuri de noroc și că trebuia să plătească înmormântarea, dar de ce numai din partea mea de moștenire nu știu, și numai Dumnezeu știe de ce să fi costat înmormântarea atât de mult. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat și atât.
În ziua morții lui familia mea a avut aceeași reacție de dezorientare și aparent haos, ca de obicei în momente critice ale vieții și parcă totul atârna pe umerii mei și atunci, ca în toate momentele bulversante ale vieții. Numai eu păream a avea capul pe umeri în astfel de situații, în rest nimeni nu avea încredere în mine și eu nu aveam niciun cuvânt printre ceilalți. Dacă vreți un alt exemplu, deși există numeroase exemple de acest gen în literatură - puteți să (re)citiți de exemplu capitolul despre accidentul din mină din romanul pentru copii Singur pe lume. Se pare că mereu se întâmplă așa - cei care sunt considerați nebuni sunt sprijinul celorlalți și sunt respectați numai în momente critice.
Mama mi-a cerut mie desigur să merg acasă la ea pe Moșilor (ea era în Voluntari, dar tata fusese luat și ea părea și extrem de zăpăcită, ca la alte înmormântări, nu știu sigur dacă juca teatru sau nu împreună cu toți ceilalți; Cosmin era și el extrem de zăpăcit, etc.) să merg pe Moșilor și să iau bani din dulap de la ea (mi-a explicat de unde) și apoi să merg cu Cosmin la Bucur Obor și să cumpăr pentru tata cămașă de înmormântare și pantofi, că săracul nu avea nicio pereche bună și poate că și alte lucruri necesare. În timp ce mama avea multe perechi de pantofi și haine bune pe care mi le mai dădea și mie când aveam nevoie, fiindcă lucra la o ambasadă micuță, cu sediul mereu aproape de casa ei, chiar dacă s-au mutat cel puțin o dată, respectiv ambasada Congo (Brazzaville), tata în schimb avea numai câteva cămăși și vreo două-trei costume doar și puține altfel de haine întreaga lui viață. Am cumpărat cele necesare și i le-am dus mamei la Voluntari, în timp ce tata era încă la IML. Recunosc că nu m-am uitat mai apoi cu atenție dacă l-au îmbrăcat pe tata cu acei pantofi și cămașă. La Voluntari era așezat undeva portofelul pe care chipurile tata îl avea cu el când a murit și poate că era adevărul. M-am uitat în portofel și am găsit o iconiță parcă cu fecioara Maria, câteva bancnote și o hârtie precis cu scrisul tatei, în care se referea la asfaltarea unui drum și materialele necesare. (El a lucrat mult peste limita de pensionare, până la moarte când avea 63 de ani, deși îmi spunea că visa să iasă la pensie să se odihnească și el). Nu am luat nimic din acel portofel.
La priveghi au venit și fratele mamei cu soția, Cosmin cu logodnica lui Diana, vecinii din Voluntari, și desigur tanti Verona cu pozele ei vechi cu pisici și cu fiul ei Eugen, emigrat ilegal demult în RFG, care a avut acolo o fetiță și un accident în care era să moară, fiind salvat inextremis cum am fost și eu după tentativa mea de sinucidere. Nelu s-a prezentat unor vecini cu vorbele ”noi nu suntem de la ușa cortului!”, ceea ce mi s-a părut că dovedește că și el era dezorientat și șocat. Genica, spre deosebire de alte ocazii, a fost drăguță cu mine și mi-a mărturisit că e fericită că Cosmin a găsit-o pe Diana, care e fată bună și poate că e chiar mai bine că e mai în vârstă decât Cosmin și are și apartament. Eu nu am stat toată noaptea acolo. Tata în sicriu era extrem de bine îmbălsămat, puteai spune că doarme. Avea capul legat cu o bentiță subțire în trei culori: bleu deschis, alb și roz și părea încă și mai mult ca un prunc adormit. Mama îl săruta pe frunte, așa cum a procedat ea cu morții din familie. Venise și tanti Lili Stoicescu. Eu am privit prin încăpere și am privit sicriul și, din cauza situației în sine, m-am legat de faptul că giulgiul este urât rău și tanti Lili a reacționat exact așa cum mă așteptam, de parcă mă mustra că fac control tehnic de calitate. Noi, cei de la priveghi, am stat afară, la lumina unui bec de deasupra ușii și, poate din cauză că am stat afară, am uitat acel amănunt și anume dacă tata era atunci în casă sau nu. Obiceiul e să stai lângă mort, cum am stat și ulterior la ceilalți morți - tanti Piri și bunicu - de aceea nu mai țin minte precis dacă pe tata l-au adus în casă atunci sau de-abia în ziua înmormântării. În rest, țin minte totul cu precizie și înclin să cred că era în casă și atunci. Poate că unii au vrut să creeze aparența falsă că a fost îngropat de viu, ceea ce e doar o legendă, nu realitatea.
Va urma în curând, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_66.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despr-evecinii-mei-blocul-doi.html
Tata avea multe vorbe remarcabile sau care rămâneau în memorie. Una dintre acestea a fost faptul că la telefon spunea odată ”Toți suntem nebuni pentru că asta e”. În momentul în care eu am primit telefon că a murit eram la calculator și jucam jocul arcade Bejeweled, pe care tata mi-l dăduse de la un coleg ( mi-a dat mai multe joculețe) ca să mă relaxez după stresul legat de dna Călinescu. Vecinii aceia aveau un ton ciudat la telefon, precis nu aveau cum să plângă mi-am spus eu, prin urmare se distrau puțin când eu i-am întrebat dacă tata e foarte rău și dacă l-au dus la spital. Din moment ce era mort, poate îi amuza puțin grija mea sau întrebările mele, fiindcă nu mi-au spus dintr-odată. Vecinii aceia mi-au cerut numărul de telefon al mamei, deci încă nu erau cunoștințe. Tata se simțise rău înainte să moară, dovadă fiind pozele cu el și un buchet de garoafe, făcute la serviciu deși nu era ziua lui, poze în care el avea o privire rătăcită și tristă, una dintre ele - un primplan- înrămată de mama. După ce am aflat că tata a murit, l-am sunat pe Cosmin să îi spun și el părea Toma necredinciosul, fiindcă a trebuit să îi spun de mai multe ori și el părea să nu creadă. Cu puțin înainte de moarte, tata spărsese bufonul de porțelan -- bibelou foarte vechi și prețios de la mamaia. Așa a zis mama și tot ea m-a întrebat dacă vreau să îl repar, fiind lucru de preț și eu am refuzat fiindcă fusese bibeloul de care mă speriasem când eram copil (avea un aer grotesc) și l-am aruncat la toboganul de gunoi. Este foarte posibil ca tata să fi știut că îl paște moartea. Era bolnav, mirosul transpirației lui era groaznic, de unde eu am tras concluzia că ori era otrăvit, ori avea diabet sau altceva ce medicii nu au vrut să recunoască. Cosmin, care a fost mereu o persoană superficială, a spus după moartea tatei ceva de genul că era nespălat și puțea, lucru care m-a îndurerat fiindcă niciodată nu mi-au plăcut minciuna și ceea ce e nedrept sau superficial. Poate că Cosmin era prea tânăr atunci să înțeleagă. Când încă stăteam cu el tata avea o vorbă: ”Ce pot să fac? Să mă autodistrug?” În mod intenționat cred eu, tata bea mult alcool și sucuri artificiale după 89 și rar apă. Vecina Fana din Voluntari mi-a povestit moartea lui de mai multe ori. Se aplecase să schimbe o roată la Dacia lui veche și i se făcuse rău. Ceruse un pahar cu apă. Până i-au dat apa, dinții lui erau încleștați. Pe vremea aceea în aria unde locuia Fana era un micuț magazin cu de toate și se pare că acolo i s-a făcut tatei rău. Au chemat salvarea și medicii au refuzat să vină repede fiindcă tata avea buletin de București și acolo era Voluntari. Pe mine m-a întristat acest pretext pe care l-au găsit. Salvarea a venit după circa o jumătate de oră după spusele vecinilor. I-au făcut resuscitare încă vreo jumătate de oră în zadar, după spusele vecinilor. L-au întins pe o masă exact în fața casei lui părintești, care acum nu mai era ”a noastră”, așa cum și Cosmin spusese după moartea tatei, lucru care m-a scârbit, fiindcă Cosmin mă trata de obicei ca și cum eu nu existam, iar în acel moment după înmormântarea tatei se erija drept parte moștenitoare sau stăpân al casei în care copilărisem, pe care tata o vânduse înainte să moară cerându-mi aprobarea, și obținuse pe tot terenul 100 000 euro de la familia domnului Marinică, actualul vecin al mamei, și care ulterior a dărâmat casa desigur, fiindcă era o șandrama veche și aducea mai mult a corabie în furtună decât a casă. Mama mi-a povestit că l-a găsit întins pe masa aceea și a avut un adevărat șoc, fiindcă nici ei nu îi spuseseră direct se pare. Apoi a venit o furgonetă de la Institutul Medico-Legal și au luat mortul, cu aprobarea mamei, care ulterior mi-a spus că așa i-au spus că e procedura și eu m-am mirat, fiindcă la alte morți din familie nu se procedase așa. Mama zicea că a fost șocată și de modul în care au aruncat mortul în furgonetă, ca pe un sac de cartofi. Mama m-a întrebat dacă eu sunt de acord să îi facă autopsie, fiindcă așa au cerut cei de la IML și eu am spus că da, sunt de acord. Dar după ce l-au adus din nou în Voluntari, după ce l-au bărbierit (i-au scurtat barba lungă) și îmbălsămat acolo, după cum spunea mama, când l-am văzut pe tata în sicriu în casa noastră cumpărată de la Alina, mama mi-a spus că nu i-au mai făcut autopsie.
Există unele guri rele care spun că tatăl meu a fost îngropat de viu și, legat de această idee, pot spune că nu știu nimic. Din păcate, deși țin minte absolut tot esențialul, și deși tot ce am scris e absolut adeăvrat, am uitat când l-au adus pe tata înapoi de la IML. A doua zi sau în ziua înmormântării, dar înclin să cred că a doua zi și cred că nimic din ce știu eu nu poate duce la bănuiala că a fost îngropat de viu. Mai sunt câteva lucruri importante de spus.
Spuneam că tata, cel puțin în aparență, își presimțise sfârșitul. Au mai fost câteva lucruri importante înainte de moartea lui. În weekendul dinainte de moarte au avut o masă în familie cu Cosmin se pare la care m-au invitat și recunosc că nu m-am dus. Mi-era greu și urât, după toate cele întâmplate între noi. Dar tata a venit la mine la apartament și mi-a adus o felie mare de pepene roșu, pe care a pus-o în frigider cu mâna lui. Apoi s-a uitat lung la mine, de parcă se despărțea de mine, exact cum s-a uitat Zăgrean la mine pe aleea de lângă facultatea de medicină în vara lui 1989. Tata m-a privit lung și a spus :”Iartă-mă”. Dar nu mi-a pronunțat numele. Eu i-am răspuns că îl iert. Abia în ultimii ani unii au intrat peste gândurile mele cu ideea că unii răi au vrut să îi facă pe proști să creadă că eu eram rea și tata cerea îndurare de la mine sau, altă idee, - că tata îi cerea iertare și îndurare altei persoane care auzea prin urechile mele ce spunea el. Eu nu bănuiam nimic rău atunci și, fiindcă eram o persoană bună și nevinovată, i-am răspuns că îl iert ca să îi alin suferința și eventual să îi alin remușcarea că îmi făcuse mie rău. După încă vreo câteva zile tata m-a sunat la telefon și mi-a spus cu voce împleticită, ca și cum se simțea tare rău, că eu trebuie să îmi cumpăr apartament. Eu am fost șocată în acel moment fiindcă el nu acceptase niciodată în trecut să am garsoniera mea sau apartament și nici nu îmi dăduse bani din vânzarea casei vechi. Eu nici nu mă mai gândeam la așa ceva niciodată. În momentul în care eu i-am spus la telefon - "ce s-a întâmplat?! Până acum ai spus că nu vrei să am apartament" - el a răspuns că e adevărat că nu acceptase până atunci, dar acum... a insistat pe cuvintele ”dar acum” sau ”pentru că acum”, fără să spună despre ce era vorba. Deci ultima dorință și sfat pentru mine al tatălui meu era să îmi caut și să îmi cumpăr apartament și era ca și cum indirect îmi spunea că știe că va muri în curând. Dar eu nici nu am bănuit pe moment că el urma să moară. Din suma de 75 000 de euro care mi s-ar fi cuvenit legal din cei 100 000 de pe casă, mama mi-a dat numai 72 parcă sau chiar mai puțin, spunând că tata avusese datorii la jocuri de noroc și că trebuia să plătească înmormântarea, dar de ce numai din partea mea de moștenire nu știu, și numai Dumnezeu știe de ce să fi costat înmormântarea atât de mult. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat și atât.
În ziua morții lui familia mea a avut aceeași reacție de dezorientare și aparent haos, ca de obicei în momente critice ale vieții și parcă totul atârna pe umerii mei și atunci, ca în toate momentele bulversante ale vieții. Numai eu păream a avea capul pe umeri în astfel de situații, în rest nimeni nu avea încredere în mine și eu nu aveam niciun cuvânt printre ceilalți. Dacă vreți un alt exemplu, deși există numeroase exemple de acest gen în literatură - puteți să (re)citiți de exemplu capitolul despre accidentul din mină din romanul pentru copii Singur pe lume. Se pare că mereu se întâmplă așa - cei care sunt considerați nebuni sunt sprijinul celorlalți și sunt respectați numai în momente critice.
Mama mi-a cerut mie desigur să merg acasă la ea pe Moșilor (ea era în Voluntari, dar tata fusese luat și ea părea și extrem de zăpăcită, ca la alte înmormântări, nu știu sigur dacă juca teatru sau nu împreună cu toți ceilalți; Cosmin era și el extrem de zăpăcit, etc.) să merg pe Moșilor și să iau bani din dulap de la ea (mi-a explicat de unde) și apoi să merg cu Cosmin la Bucur Obor și să cumpăr pentru tata cămașă de înmormântare și pantofi, că săracul nu avea nicio pereche bună și poate că și alte lucruri necesare. În timp ce mama avea multe perechi de pantofi și haine bune pe care mi le mai dădea și mie când aveam nevoie, fiindcă lucra la o ambasadă micuță, cu sediul mereu aproape de casa ei, chiar dacă s-au mutat cel puțin o dată, respectiv ambasada Congo (Brazzaville), tata în schimb avea numai câteva cămăși și vreo două-trei costume doar și puține altfel de haine întreaga lui viață. Am cumpărat cele necesare și i le-am dus mamei la Voluntari, în timp ce tata era încă la IML. Recunosc că nu m-am uitat mai apoi cu atenție dacă l-au îmbrăcat pe tata cu acei pantofi și cămașă. La Voluntari era așezat undeva portofelul pe care chipurile tata îl avea cu el când a murit și poate că era adevărul. M-am uitat în portofel și am găsit o iconiță parcă cu fecioara Maria, câteva bancnote și o hârtie precis cu scrisul tatei, în care se referea la asfaltarea unui drum și materialele necesare. (El a lucrat mult peste limita de pensionare, până la moarte când avea 63 de ani, deși îmi spunea că visa să iasă la pensie să se odihnească și el). Nu am luat nimic din acel portofel.
La priveghi au venit și fratele mamei cu soția, Cosmin cu logodnica lui Diana, vecinii din Voluntari, și desigur tanti Verona cu pozele ei vechi cu pisici și cu fiul ei Eugen, emigrat ilegal demult în RFG, care a avut acolo o fetiță și un accident în care era să moară, fiind salvat inextremis cum am fost și eu după tentativa mea de sinucidere. Nelu s-a prezentat unor vecini cu vorbele ”noi nu suntem de la ușa cortului!”, ceea ce mi s-a părut că dovedește că și el era dezorientat și șocat. Genica, spre deosebire de alte ocazii, a fost drăguță cu mine și mi-a mărturisit că e fericită că Cosmin a găsit-o pe Diana, care e fată bună și poate că e chiar mai bine că e mai în vârstă decât Cosmin și are și apartament. Eu nu am stat toată noaptea acolo. Tata în sicriu era extrem de bine îmbălsămat, puteai spune că doarme. Avea capul legat cu o bentiță subțire în trei culori: bleu deschis, alb și roz și părea încă și mai mult ca un prunc adormit. Mama îl săruta pe frunte, așa cum a procedat ea cu morții din familie. Venise și tanti Lili Stoicescu. Eu am privit prin încăpere și am privit sicriul și, din cauza situației în sine, m-am legat de faptul că giulgiul este urât rău și tanti Lili a reacționat exact așa cum mă așteptam, de parcă mă mustra că fac control tehnic de calitate. Noi, cei de la priveghi, am stat afară, la lumina unui bec de deasupra ușii și, poate din cauză că am stat afară, am uitat acel amănunt și anume dacă tata era atunci în casă sau nu. Obiceiul e să stai lângă mort, cum am stat și ulterior la ceilalți morți - tanti Piri și bunicu - de aceea nu mai țin minte precis dacă pe tata l-au adus în casă atunci sau de-abia în ziua înmormântării. În rest, țin minte totul cu precizie și înclin să cred că era în casă și atunci. Poate că unii au vrut să creeze aparența falsă că a fost îngropat de viu, ceea ce e doar o legendă, nu realitatea.
Va urma în curând, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_66.html
joi, 28 iulie 2016
Totul despre vecinii mei, blocul doi - partea a 8-a
Continui aici povestirea despre blocul al doilea în care am locuit în viața mea în București, continuare a părții a 7-a de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_27.html
În ultima parte a vieții, tata s-a îmblânzit și s-a schimbat față de tatăl abuziv care fusese, după ce mă bătuse până la sânge și vânătăi în tinerețe, după tot ce făcuse. Printre altele e posibil să îi fi fost milă de mine sau să îi pară rău de tot ce îmi făcuse. La un moment dat în tinerețe îmi spusese că indiferent de orice va învinge binele în final. Acum în ultimii lui ani de viață ajunsese să îmi spună, înainte să mă mut în blocul doi, că nu înțelege de ce eu ascult de psihiatrii, că de pildă dna doctor Căpraru este, vezi Doamne, de la ”capre” și el nu înțelege de ce eu sunt așa proastă să iau pastile prescrise de ea. Atunci era încă posibil să nu iau pastile, acum însă, după cum veți vedea, fututul celorlalți asupra mea este tragic și aproape o amenințare de moarte asupra mea. În rest, tata a început să redevină tatăl bun și blând pe care îl știam din copilărie. Îmi amintesc și acum cum mă apărase de maică-mea, care era o fiară uneori față de mine când eram copil, și îmi amintesc mai multe momente când aproape îmi făcea cu ochiul că lucrurile se vor îndrepta în favoarea mea și a adevărului și țin minte că uneori spunea clar acest lucru sau mă privea în adâncul ochilor cu mult senin și bine, cel puțin așa părea. Îmi spunea că eu sunt o persoană inteligentă spre deosebire de mama și că ar trebui să înțeleg. În ultimii ani tata nu îmi mai arunca insulte sau minciuni, și nici măcar nu mă mai rănea cu ideea că eu sunt o sfântă.
În anul școlar 2004-2005, tata era tot mai obosit și se simțea tot mai rău. Fie că a vrut să mă salveze, fie că a vrut o soluție optimă pentru amândoi, tata mi-a cerut la un moment dat să mă întorc la ei acasă, să îi fiu sprijin la bătrânețe, așa spunea. Eu am refuzat și poate a fost o prostie, mă rog lui Dumnezeu să mă ierte dacă e așa. Numai după moartea fulgerătoare a tatei, la mult timp după, am înțeles că tata a avut dreptate întotdeauna în ce privește deciziile majore de viață: de exemplu să merg la facultatea de construcții să devin inginer ca și el, sau să nu mă duc la Govora atunci când m-au forțat oamenii răi să sar pe fereastră, sau să continui până la capăt facultatea de medicină, etc. avusese dreptate în absolut toate privințele și poate că avea și atunci că trebuia să mă întorc la ei. Tata avusese un coleg, subaltern lui la serviciu, dl. Dănăricu, care se uitase fix la mine spunând că eu trebuie să țin minte să ascult de tăticul meu. Pe vremea aceea nu înțelesesem că el nu era tatăl meu biologic, dar oricum acest lucru nu are nicio importanță în ce privește adevărul sau chestiunile esențiale de viață.
Lucrurile au evoluat foarte urât pentru mine în continuare, așa cum am povestit. În al doilea an ca profesoară, încă înainte să renunț la medicamente, mi-au interzis să mai predau economie la liceu și m-au obligat să predau numai psihologie, ceea ce nu îmi plăcea, cu pretextul că nu am făcut ASEul, deși nu greșisem nimic în acele ore (chiar am găsit pe net că elevii îmi dăduseră calificativ bun ca profesoară de economie) și îmi plăcea și înțelegeam tot, și alți profesori fără studii la ASE erau lăsați. Voi mai povesti mai încolo despre anii mei ca profesoară, dar deja am scris mare parte în povestirea mea Pe Volga liniștită, am povestit despre mine cu numele de Marta, la persoana a treia. Printre altele, o aveam colegă pe o fostă colegă de liceu, Livia Șchiopu care păstrase numele soțului ei Iliescu după divorț și avea copil mic, fiind profesoară de economie și consilier. Ea era Livia aceea care intrase la Cluj la facultatea de sociologie după spusele ei, am mai povestit despre întâlnirea noastră acolo. Într-o zi nu am mai putut și m-am destăinuit și ei legat de necazurile și trecutul meu psihiatric ca om nevinovat și normal. A venit cu mine acasă în apartamentul meu închiriat și a insistat să stăm de vorbă în bucătărie, poate nu i-a plăcut înăuntru sau voia doar să o audă vecinii fiindcă vorbea foarte tare. I-am povestit de Zăgrean și de Iacobaș și tot restul și ea spunea că Iacobaș ar fi cel care mă maltrata prin yoga de la distanță, nu Zăgrean, în ciuda faptului că i-am explicat clar ce și cum. Apoi mi-a spus că ea știe că oamenii închiși la psihiatrie cum au fost eu sunt de obicei nebuni legat de religie și probleme religioase și eu am încercat în zadar să îi explic că eu gândesc normal.
Înspre vara lui 2005, dna Călinescu, profesoară de română la liceul ILC, a început să mă hărțuiască și să mă șantajeze oarecum. Devenise o adevărată pacoste și vorbea mult și enervant. Odată a mers împreună cu mine spre casă și era și fiica ei de față și am discutat lucruri fără importanță. Apoi a venit la mine sus cu o bătrână care avea nu mai știu ce probleme legale în justiție. Amândouă m-au bătut la cap cerându-mi lucruri imposibile, fiindcă eu nu cunoșteam terminologia grea și procedura alambicată a justiției legale și ele insistau să o ajut pe bătrână să descâlcească un act complicat și mai îmi cereau nu mai țin minte ce. Pe vremea aceea nu aveam internet. Până la urmă au plecat. Dna Călinescu m-a uimit și fiindcă atunci vorbise cu mine pe stradă tare despre revoluția din 1989 (posibil și din cauză că eu povestisem totul la liceu dnei Angelescu de istorie și eventual ea spusese sau dna Călinescu auzise ce spusesem eu). Dna Călinescu spunea tare ceva de genul când a murit tiranul, insistând pe cuvântul tiran în mod ciudat. Apoi dna Călinescu a început să mă bată la cap că trebuie să îi dactilografiez lucrarea de diplomă a fetei sale, că îmi plătește, că nu are pe altcineva, etc. Am refuzat-o cu politețe fiindcă mă simțeam din ce în ce mai rău la începutul verii 2005. Dar ea a devenit atunci un fel de scorpie și a insistat din ce în ce că nu acceptă refuzul meu. Mereu am fost un om bun, i-am explicat, dar atunci nu mai puteam. Nu a vrut să înțeleagă. În cele din urmă i-am scris lucrarea și când a fost gata m-am întâlnit cu soțul ei la colțul străzii și i-am dat-o. Apoi am urcat sus la birou și la scurt timp am primit telefon de la vecinii din Voluntari că tata a murit pe 29 iulie 2005, pe o vreme caniculară. Acum văd în calendarul meu de perete că această dată (mâine adică) a devenit sărbătoarea Ziua Imnului Național. Mai am de scris câteva lucruri despre moartea tatei, chiar dacă le-am mai scris, după care voi adăuga lucruri importante legate de acel apartament misterios și ce a urmat în viața mea după moartea tatei. Veți vedea clar că chiar dacă nu s-ar fi întâmplat povestea cu radio Europa, în condiții de stres extrem pentru mine după moartea tatei, oamenii tot m-ar fi omorât și m-ar fi chinuit așa cum fac din 84 încoace și din ce în ce mai rău, cum s-a întâmplat între moartea tatei în vară și acea poveste mârșavă cu radioul FM peste mai multe săptămâni poate de la ziua morții tatei.
Va urma în curând partea a 9-a la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_29.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_27.html
În ultima parte a vieții, tata s-a îmblânzit și s-a schimbat față de tatăl abuziv care fusese, după ce mă bătuse până la sânge și vânătăi în tinerețe, după tot ce făcuse. Printre altele e posibil să îi fi fost milă de mine sau să îi pară rău de tot ce îmi făcuse. La un moment dat în tinerețe îmi spusese că indiferent de orice va învinge binele în final. Acum în ultimii lui ani de viață ajunsese să îmi spună, înainte să mă mut în blocul doi, că nu înțelege de ce eu ascult de psihiatrii, că de pildă dna doctor Căpraru este, vezi Doamne, de la ”capre” și el nu înțelege de ce eu sunt așa proastă să iau pastile prescrise de ea. Atunci era încă posibil să nu iau pastile, acum însă, după cum veți vedea, fututul celorlalți asupra mea este tragic și aproape o amenințare de moarte asupra mea. În rest, tata a început să redevină tatăl bun și blând pe care îl știam din copilărie. Îmi amintesc și acum cum mă apărase de maică-mea, care era o fiară uneori față de mine când eram copil, și îmi amintesc mai multe momente când aproape îmi făcea cu ochiul că lucrurile se vor îndrepta în favoarea mea și a adevărului și țin minte că uneori spunea clar acest lucru sau mă privea în adâncul ochilor cu mult senin și bine, cel puțin așa părea. Îmi spunea că eu sunt o persoană inteligentă spre deosebire de mama și că ar trebui să înțeleg. În ultimii ani tata nu îmi mai arunca insulte sau minciuni, și nici măcar nu mă mai rănea cu ideea că eu sunt o sfântă.
În anul școlar 2004-2005, tata era tot mai obosit și se simțea tot mai rău. Fie că a vrut să mă salveze, fie că a vrut o soluție optimă pentru amândoi, tata mi-a cerut la un moment dat să mă întorc la ei acasă, să îi fiu sprijin la bătrânețe, așa spunea. Eu am refuzat și poate a fost o prostie, mă rog lui Dumnezeu să mă ierte dacă e așa. Numai după moartea fulgerătoare a tatei, la mult timp după, am înțeles că tata a avut dreptate întotdeauna în ce privește deciziile majore de viață: de exemplu să merg la facultatea de construcții să devin inginer ca și el, sau să nu mă duc la Govora atunci când m-au forțat oamenii răi să sar pe fereastră, sau să continui până la capăt facultatea de medicină, etc. avusese dreptate în absolut toate privințele și poate că avea și atunci că trebuia să mă întorc la ei. Tata avusese un coleg, subaltern lui la serviciu, dl. Dănăricu, care se uitase fix la mine spunând că eu trebuie să țin minte să ascult de tăticul meu. Pe vremea aceea nu înțelesesem că el nu era tatăl meu biologic, dar oricum acest lucru nu are nicio importanță în ce privește adevărul sau chestiunile esențiale de viață.
Lucrurile au evoluat foarte urât pentru mine în continuare, așa cum am povestit. În al doilea an ca profesoară, încă înainte să renunț la medicamente, mi-au interzis să mai predau economie la liceu și m-au obligat să predau numai psihologie, ceea ce nu îmi plăcea, cu pretextul că nu am făcut ASEul, deși nu greșisem nimic în acele ore (chiar am găsit pe net că elevii îmi dăduseră calificativ bun ca profesoară de economie) și îmi plăcea și înțelegeam tot, și alți profesori fără studii la ASE erau lăsați. Voi mai povesti mai încolo despre anii mei ca profesoară, dar deja am scris mare parte în povestirea mea Pe Volga liniștită, am povestit despre mine cu numele de Marta, la persoana a treia. Printre altele, o aveam colegă pe o fostă colegă de liceu, Livia Șchiopu care păstrase numele soțului ei Iliescu după divorț și avea copil mic, fiind profesoară de economie și consilier. Ea era Livia aceea care intrase la Cluj la facultatea de sociologie după spusele ei, am mai povestit despre întâlnirea noastră acolo. Într-o zi nu am mai putut și m-am destăinuit și ei legat de necazurile și trecutul meu psihiatric ca om nevinovat și normal. A venit cu mine acasă în apartamentul meu închiriat și a insistat să stăm de vorbă în bucătărie, poate nu i-a plăcut înăuntru sau voia doar să o audă vecinii fiindcă vorbea foarte tare. I-am povestit de Zăgrean și de Iacobaș și tot restul și ea spunea că Iacobaș ar fi cel care mă maltrata prin yoga de la distanță, nu Zăgrean, în ciuda faptului că i-am explicat clar ce și cum. Apoi mi-a spus că ea știe că oamenii închiși la psihiatrie cum au fost eu sunt de obicei nebuni legat de religie și probleme religioase și eu am încercat în zadar să îi explic că eu gândesc normal.
Înspre vara lui 2005, dna Călinescu, profesoară de română la liceul ILC, a început să mă hărțuiască și să mă șantajeze oarecum. Devenise o adevărată pacoste și vorbea mult și enervant. Odată a mers împreună cu mine spre casă și era și fiica ei de față și am discutat lucruri fără importanță. Apoi a venit la mine sus cu o bătrână care avea nu mai știu ce probleme legale în justiție. Amândouă m-au bătut la cap cerându-mi lucruri imposibile, fiindcă eu nu cunoșteam terminologia grea și procedura alambicată a justiției legale și ele insistau să o ajut pe bătrână să descâlcească un act complicat și mai îmi cereau nu mai țin minte ce. Pe vremea aceea nu aveam internet. Până la urmă au plecat. Dna Călinescu m-a uimit și fiindcă atunci vorbise cu mine pe stradă tare despre revoluția din 1989 (posibil și din cauză că eu povestisem totul la liceu dnei Angelescu de istorie și eventual ea spusese sau dna Călinescu auzise ce spusesem eu). Dna Călinescu spunea tare ceva de genul când a murit tiranul, insistând pe cuvântul tiran în mod ciudat. Apoi dna Călinescu a început să mă bată la cap că trebuie să îi dactilografiez lucrarea de diplomă a fetei sale, că îmi plătește, că nu are pe altcineva, etc. Am refuzat-o cu politețe fiindcă mă simțeam din ce în ce mai rău la începutul verii 2005. Dar ea a devenit atunci un fel de scorpie și a insistat din ce în ce că nu acceptă refuzul meu. Mereu am fost un om bun, i-am explicat, dar atunci nu mai puteam. Nu a vrut să înțeleagă. În cele din urmă i-am scris lucrarea și când a fost gata m-am întâlnit cu soțul ei la colțul străzii și i-am dat-o. Apoi am urcat sus la birou și la scurt timp am primit telefon de la vecinii din Voluntari că tata a murit pe 29 iulie 2005, pe o vreme caniculară. Acum văd în calendarul meu de perete că această dată (mâine adică) a devenit sărbătoarea Ziua Imnului Național. Mai am de scris câteva lucruri despre moartea tatei, chiar dacă le-am mai scris, după care voi adăuga lucruri importante legate de acel apartament misterios și ce a urmat în viața mea după moartea tatei. Veți vedea clar că chiar dacă nu s-ar fi întâmplat povestea cu radio Europa, în condiții de stres extrem pentru mine după moartea tatei, oamenii tot m-ar fi omorât și m-ar fi chinuit așa cum fac din 84 încoace și din ce în ce mai rău, cum s-a întâmplat între moartea tatei în vară și acea poveste mârșavă cu radioul FM peste mai multe săptămâni poate de la ziua morții tatei.
Va urma în curând partea a 9-a la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_29.html
28 iulie 2016
După ce azi noapte am scris în continuare povestirea despre al doilea bloc în care am locuit ( mai am două părți mai lungi cred, fiindcă vreau să scriu totul perfect), unii au venit sexual peste mine noaptea din nou, deși luasem două pastile de Seroquel și somnifer Stilnox, și o vreme nu am putut adormi astfel încât am luat-o pe a treia. Am dormit doar câteva ore, m-am trezit obosită pe la 10 când au sunat chiriașii să îmi dea banii pe luna aceasta. Adaug un lucru ce mi s-a întâmplat ieri: iar mi-au deschis o carte, de data aceasta dicționarul (gros) al limbii române. Eu căutam cuvântul ”javră”, curioasă ce fel de etimologie are. Dicționarul s-a deschis din prima chiar la pagina cu cuvântul javră. Eu nu mă mai sperii de astfel de lucruri (ele sunt multe de acest fel), fiindcă sunt conștientă de umila mea condiție de femeie simplă, chiar dacă inteligentă. Sunt om, sunt ca lutul modelat de olari în fața spiritelor mai puternice decât al meu sau în fața lui Dumnezeu. Vă asigur că este un fenomen normal și nu sunt nebună sau unealta diavolului și nici măcar posedată, adică nu în sensul malign al cuvântului. Și cu toții, noi oamenii, femei sau bărbați, vom fi țărână într-o zi, fiindcă moartea e singura certitudine, chiar dacă nu ne place.
Am ieșit în stradă să îmi iau țigări, din cauza oboselii. Și-au bătut joc urât de mine, împreună cu patronul gras al aprozarului de la colț, despre care am mai scris ce urât s-a purtat cu mine, în povestirea despre torturile și chinurile asupra mea în primăvara-vara 2016, anul acesta. Grasul a început să repete în fața persoanelor care se perindau pe stradă lucruri asemănătoare cu ceea ce am scris eu în povestirea despre blocul doi, dar le repeta ca și cum voia să păcălească nebunii, în mod distorsionat, lăsând a se înțelege minciuni, nu adevărul scris de mine. Bărbatul vârstnic cu care vorbea apare adesea pe stradă exact când ies eu și la fel cu el mai sunt destui care apar mereu ca o pacoste sau ca un blestem exact la intersecția mea. Și mă chinuiesc cu toții, asta e o tactică a lor, în special după ce m-am mutat în 2006 în blocul trei. Citiți povestirea despre blocul doi dacă nu mă credeți. Grasul începuse să spună cu glas tare că el suferă sau așa ceva cu ”problemele astea globale” (ca și cum oamenii care trec pe strada mea sunt ceea ce unii numesc ”nebuni politici”), că ”pisica... s-a speriat”, ca și cum eu aș fi fost un simbol sexual vulgar pentru ei. Eu nu am fost niciodată pisică, am fost un om chiar foarte serios, nu doar în ceea ce privește cărțile de filozofie citite în tinerețe. Grasul mai spunea tot din ceea ce scrisesem eu ceva despre ”atacuri de panică”. Tot ce am scris eu e adevărul curat și întreg.
În plus, repet, nu am avut nicun păcat sau greșeală. Nici frecatul, ceea ce s-a întâmplat după 34 de ani din cauza nesomnului și torturilor sexuale. Numai când era insuportabil recurgeam la acest lucru pentru câteva secunde doar, ca la un fel de remediu sau singura apărare pe care o aveam, în afară de a îmi ascunde sexul cu palma. Dacă puneam mâna desupra chilotului jos, fără să mă masturbez desigur, senzațiile sexuale se atenuau, ca și cum palma mea îmi oferea o protecție. În rest, în ce scop să mă fi frecat?! Niciodată nu am fost idioată și nu mi-am dorit plăceri sexuale, dimpotrivă, am fost genul ascetic de femeie. În plus, frecatul nu îmi putea aduce niciun fel de plăcere, senzațiile erau foarte reduse. Iar în ultimii ani unii chiar m-au frecat în somn (de vreo cinci ori în total), dovedind încă o dată nevinovăția mea, fiindcă era un lucru pe care ei îl puteau face împotriva voinței mele, mai ales dacă indirect îmi dădeau coșmaruri urâte în acele momente. Nu erau vise erotice. Îmi amintesc uneori cu durere poemele lui Ion Barbu, cum ar fi:
http://cerculpoetilor.net/Uvedenrode_Ion-Barbu.html
La râpa Uvedenrode/ Ce multe gasteropode!/ Suprasexuale/ Supramuzicale;/
Sau celălalt apropos de simboluri sexuale vulgare:
Este - Domnisoara Hus/ (Carnaksi, Masala!)/ Cu picioare ca pe fus,/ Largi șalvari/ Undeva./
Pentru ea cinci feciori/ Pricopsiți (ah! beizadele),/ Au tăiat alți cinci feciori/ Ce-i făceau la bezele./ Si-au danțat cinci feciori/ Pricopsiți, la ștreangul furcii;/ Ea danța/ Acana/ Cu muscalii și cu turcii:/
Pași agale/ Cu pașale/ Pași batuti/ Cu arnăuți,/ Sprinteni, spornici,/ Cu polcovnici/ De tot sprinteni/ De tot sus/ De strigau, pierduti, ibovnici:/ -- Ișala, Domnița Hus!/
S-a-îmbuibat/ Și s-a dus/ Ceasul rău,/ Ceasul tău, Domnița Hus!/
În final adaug din nou celebrul citat din Immanuel Kant, în limba engleză (fiindcă nu am găsit pe internet o traducere în română așa satisfăcătoare pentru mine), citat care se potrivește perfect vieții mele:
“Two things fill the mind with ever-increasing wonder and awe, the more often and the more intensely the mind of thought is drawn to them: the starry heavens above me and the moral law within me.”
Am ieșit în stradă să îmi iau țigări, din cauza oboselii. Și-au bătut joc urât de mine, împreună cu patronul gras al aprozarului de la colț, despre care am mai scris ce urât s-a purtat cu mine, în povestirea despre torturile și chinurile asupra mea în primăvara-vara 2016, anul acesta. Grasul a început să repete în fața persoanelor care se perindau pe stradă lucruri asemănătoare cu ceea ce am scris eu în povestirea despre blocul doi, dar le repeta ca și cum voia să păcălească nebunii, în mod distorsionat, lăsând a se înțelege minciuni, nu adevărul scris de mine. Bărbatul vârstnic cu care vorbea apare adesea pe stradă exact când ies eu și la fel cu el mai sunt destui care apar mereu ca o pacoste sau ca un blestem exact la intersecția mea. Și mă chinuiesc cu toții, asta e o tactică a lor, în special după ce m-am mutat în 2006 în blocul trei. Citiți povestirea despre blocul doi dacă nu mă credeți. Grasul începuse să spună cu glas tare că el suferă sau așa ceva cu ”problemele astea globale” (ca și cum oamenii care trec pe strada mea sunt ceea ce unii numesc ”nebuni politici”), că ”pisica... s-a speriat”, ca și cum eu aș fi fost un simbol sexual vulgar pentru ei. Eu nu am fost niciodată pisică, am fost un om chiar foarte serios, nu doar în ceea ce privește cărțile de filozofie citite în tinerețe. Grasul mai spunea tot din ceea ce scrisesem eu ceva despre ”atacuri de panică”. Tot ce am scris eu e adevărul curat și întreg.
În plus, repet, nu am avut nicun păcat sau greșeală. Nici frecatul, ceea ce s-a întâmplat după 34 de ani din cauza nesomnului și torturilor sexuale. Numai când era insuportabil recurgeam la acest lucru pentru câteva secunde doar, ca la un fel de remediu sau singura apărare pe care o aveam, în afară de a îmi ascunde sexul cu palma. Dacă puneam mâna desupra chilotului jos, fără să mă masturbez desigur, senzațiile sexuale se atenuau, ca și cum palma mea îmi oferea o protecție. În rest, în ce scop să mă fi frecat?! Niciodată nu am fost idioată și nu mi-am dorit plăceri sexuale, dimpotrivă, am fost genul ascetic de femeie. În plus, frecatul nu îmi putea aduce niciun fel de plăcere, senzațiile erau foarte reduse. Iar în ultimii ani unii chiar m-au frecat în somn (de vreo cinci ori în total), dovedind încă o dată nevinovăția mea, fiindcă era un lucru pe care ei îl puteau face împotriva voinței mele, mai ales dacă indirect îmi dădeau coșmaruri urâte în acele momente. Nu erau vise erotice. Îmi amintesc uneori cu durere poemele lui Ion Barbu, cum ar fi:
http://cerculpoetilor.net/Uvedenrode_Ion-Barbu.html
La râpa Uvedenrode/ Ce multe gasteropode!/ Suprasexuale/ Supramuzicale;/
Sau celălalt apropos de simboluri sexuale vulgare:
Este - Domnisoara Hus/ (Carnaksi, Masala!)/ Cu picioare ca pe fus,/ Largi șalvari/ Undeva./
Pentru ea cinci feciori/ Pricopsiți (ah! beizadele),/ Au tăiat alți cinci feciori/ Ce-i făceau la bezele./ Si-au danțat cinci feciori/ Pricopsiți, la ștreangul furcii;/ Ea danța/ Acana/ Cu muscalii și cu turcii:/
Pași agale/ Cu pașale/ Pași batuti/ Cu arnăuți,/ Sprinteni, spornici,/ Cu polcovnici/ De tot sprinteni/ De tot sus/ De strigau, pierduti, ibovnici:/ -- Ișala, Domnița Hus!/
S-a-îmbuibat/ Și s-a dus/ Ceasul rău,/ Ceasul tău, Domnița Hus!/
În final adaug din nou celebrul citat din Immanuel Kant, în limba engleză (fiindcă nu am găsit pe internet o traducere în română așa satisfăcătoare pentru mine), citat care se potrivește perfect vieții mele:
“Two things fill the mind with ever-increasing wonder and awe, the more often and the more intensely the mind of thought is drawn to them: the starry heavens above me and the moral law within me.”
miercuri, 27 iulie 2016
Totul despre vecinii mei, blocul doi - partea a 7-a
Continui aici povestirea de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_26.html
După ce m-am mutat în blocul doi, Ibi mi-a făcut bucuria (la început, în primii ani) să mă viziteze, uneori împreună cu noua mea vecină de la etajul trei (eu stau la patru) -- dna Ioana, sau/și împreună cu mama, alteori singură. Acestea au fost singurele mele bucurii într-o viață din ce în ce mai înfiorătoare și complet izolată după moartea tatei, cum voi mai povesti. Ciudat pentru mine e că începuse să folosească mereu vorbele ”hai să mai bârfim” (eu nu am bârfit niciodată) sau ”hai să punem țara la cale”. Și mai ciudat e că a repetat de mai multe ori ideea că ”tot evreii sunt cei mai deștepți întotdeauna” sau ”da, dar evreii”...etc. Eu nu am fost obsedată de nimic, poate ați înțeles, nici de evrei sau de ideea unora că mereu e vorba de o conspirație evreiască, etc. Încă și mai ciudat e faptul că, atunci când unii au început să îmi ia lucruri din casă sau să îmi bage mizerii (cum voi povesti și veți vedea că nu delirez), m-am plâns odată lui Ibi că nu mai găsesc niște bani într-un sertar și ea a răspuns revoltată: ”Așa ceva nu se face.” Era ca și cum ea credea, fără să îmi spună, că eu aș fi pedepsită și la închisoare sau în ghetou ( ca neevreică) și ca și cum ea credea că alții au dreptul să îmi ia orice vor din bunurile mele, dar, vezi Doamne, banii sunt ceva sfânt sau că există o lege care îi obligă să nu ia banii din casa victimei. Vă jur că nu au nicio lege și mi-au făcut tot răul cu putință, cum voi povesti. În ultimii ani ai relației noastre, rămasă cerșetoare și flămândă adesea, i-am mai cerut și ei bani cu împrumut și mi-a dat de câteva ori și eu i-am dat înapoi (sume relativ mici), dar ultima oară a refuzat să îi restitui și apoi a refuzat în mod indirect chiar și numai să schimb vreo două vorbe cu ea la telefon...Unul din lucrurile triste care mi s-au întâmplat este că odată am vizitat-o pe mama în Voluntari, împreună cu Ibi și dna Ioana. Pe drumul de întoarcere, către autobuzul de pe șoseaua Andronache, Ibi cu Ioana erau la câțiva pași în urma mea și Ibi îi spunea Ioanei despre încercările mele poetice, fiindcă știau că scriu poezii -- ea săraca (adică eu) nu are altceva al ei sau de făcut, ca și cum îi era milă de mine și mă considera idioată, infantilă sau nebună, etc. și căuta aceeași ”simpatie” și ”înțelegere” în inima masivei și asprei dna Ioana. Ca și cum versurile mele erau nebunie și aberație. Atunci am înțeles că am pierdut-o definitiv pe Ibi, care odinioară mă respectase și mă tratase cât de cât mai normal și am trăit o puternică emoție de tristețe.
Revin pe firul povestirii la vremea petrecută în casa cu otrăvuri, la Perla, cum se spunea odinioară și poate și azi. În realitate viața mea intimă, sufletească, era o perlă frumoasă în apele mării, dar pescuitorii căutau altceva. La început, în 2003-2004, luam câte o pastilă de Abilify pe zi și vă spun adevărul curat: nu am fost atacată sexual, adică futută cum zic unii, niciodată. Nenorocirea e că eu nu înțelesesem atunci că îmbătrânesc și că voi fi mai sensibilă, mai slabă, sau că nu voi mai avea poate bani și poate nici ajutorul psihiatrilor (contra futut). Ca întotdeauna când luam cu regularitate pastilele, ceilalți oameni au început să facă presiuni asupra mea, indirect să nu le mai iau, ca și cum pastilele îi deranjau pe ei. Am căzut din nou în plasă și, datorită în primul rând dorinței mele puternice de a avea copil și libertate ca om, la sfârșitul lui 2004 am început să nu mai iau pastilele psihiatrice. Atunci aveam aproape 34 de ani. Repet, în tinerețe medicul psihiatru Giurgiucă îmi scosese tratamentul psihiatric și apoi nu mai avusesem deloc senzații sexuale, pentru care îmi dăduse diagnosticul, deci eram vindecată, că alte simptome nu am avut niciodată. Dar colegii și profesorii de la psihologie m-au respins, așa cum am povestit, pe temeiul aceluiași diagnostic. Și nici măcar nu mai eram sensibilă.
De data aceasta senzațiile de viol de la distanță au reînceput chiar numai după 2 săptămâni. Eu, proastă atunci, nu am reluat tratamentul. Tulburarea sexuală s-a agravat din ce în ce, și a fost acompaniată și de alte fenomene -- cum ar fi ceea ce eu numeam ”atacuri de panică”, adică un fel de senzații neplăcute plus tulburări ale ritmului inimii mai ales dacă ieșeam în aglomerație pe stradă. Nu erau atacuri de panică, dar atunci pentru mine erau puternice și neplăcute. Pe vremea aceea nu descoperisem încă ”otrava” din cameră, încât acum pot spune că poate era și din cauza aceea. Îmi amintesc cu precizie că aveam niște stări de leșin destul de neplăcute și apoi îmi bătea rău inima și mă simțeam ca moartă. Stăteam întinsă pe canapea, mă mișcam greu (era o dificultate musculară, dar nu catatonie, posibil indusă de vreo otravă în mod acut, fiindcă după părerea mea, o otravă lentă, prezentă în aerul încăperii nu ar fi putut produce atacuri individualizate, clare). În afară de acel îngheț al mișcării când zăceam întinsă în pat, mai aveam galop al inimii și apoi paloare clară, accentuată, a feței și extremităților. Probleme sexuale erau numai seara când mă culcam, astfel încât puteam să îmi văd de munca didactică. După mai multe luni, acele tulburări sexuale, pe care eu le credeam tot din partea lui Zăgrean, au devenit piedică în calea somnului, astfel încât mă rugam de persoana care le crea să mă adoarmă cel puțin...Tot atunci am descoperit întâmplător că dacă mă frec sexual ca în copilărie, pot opri acel futut și pot adormi. Eu nu am greșit nimic frecându-mă ca femeie singură, fără norocul de a avea partener sexual. Pe moment nu am avut de ales. Este adevărat că timp de 17 ani nu mă frecasem și ei totuși mă torturaseră, deși poate foarte puțini ar fi rezistat atât de mult, în fața diverselor chinuri sexuale, uneori groaznice. Am scris deja întreaga poveste despre frecat mai demult, poate voi repeta, dar vă asigur că nu am fost păcătoasă, și abandonasem de mult obiceiul acela, care exista rar până la 17 ani, numai fiindcă părinții începuseră ei să mă maltrateze și să mă bată în 1984, până când bătaia sau alte abuzuri nu mai mă făceau să plâng, mă întărisem. Am căutat și ceaiuri de calmare a sexualității, care există, dar nu m-au putut ajuta. Erau unii peste mintea mea cu ideea că ei au și laborator al somnului, una dintre puținele idei care au pătruns peste mintea mea din partea altora înainte de povestea cu radio Europa. În aceeași perioadă am fost șocată de unii bărbați vulgari pe stradă, care îmi aruncau direct vorbele ”da ce?! au futut-o în cur?!”, ca și cum pe ei îi deranjase faptul că eu mă frecasem ca să pot adormi. Însă nu puteam vedea cine sau de ce să mă fută așa de la distanță.
Trebuie să scriu acum câteva lucruri despre lucrurile din jur. Era în apropiere un salon de coafură unde a trebuit să merg să mă tund și m-a iritat faptul că coafezele tot vorbeau între ele repetând obsesiv numele Cezarina, ceea ce îmi amintea de Cezari și partea lor în fața lui Dumnezeu și de alte lucruri. Eu întâlnisem cum am mai povestit un coleg la psihologie Cezar și mai apoi pe psih-oloaga Cezara, recomandată de dna Mitrofan, căreia îi încredințasem o parte din povestea vieții mele în detaliu, până în 1989, dată după care ea a refuzat să mai îmi primească mărturisirile scrise. Pe partea cealaltă a drumului era un supermarket turcesc unde eu mai făceam cumpărături. Faptul că era turcesc și chiar pe Iancu de Hunedoara, care luptase împotriva turcilor, era o coincidență ridicolă. Dar m-a mirat modul în care o casieră, care vorbea turcește fluent, îmi spunea săru mâna doamnă deși era mai vârstnică decât mine. În anul 2005 am fost din nou cu cererea mea de eliberare în diverse locuri. Unul dintre ele a fost Ministerul Sănătății și chiar în aceeași zi, spre groaza mea, m-am întâlnit în fața blocului cu Cerasela, fostă colegă de la psihologie, care lucrase sau încă lucra la SRI. Mie nu îmi plac coincidențele monstruoase. Cerasela mi-a povestit despre ea și despre Ioana, fosta noastră colegă care emigrase în SUA. Un alt loc unde am lăsat scrisorica mea a fost la ușa dnei Slăvescu, care poate a murit între timp, fosta mea meditatoare de franceză recomandată de mama, care era împotriva lui Ceaușescu aparent în mod vulgar, repet aparent, înainte de revoluție și mai apoi îmi spunea că îl cunoaște bine pe Petre Roman, atunci când am implorat-o în 1990 să mă ajute să am și eu un serviciu dacă poate. Nu a putut. Ea părea retrasă definitiv în casă și bătrână, dar mi-a telefonat (îi dădusem numărul în scrisorica mea). În apartamentul meu exista un telefon fix vechi și jegos rău, model vechi, la care nu aveam cu cine vorbi. (Nu era roșu, roșu fusese al lui Zăgrean la facultate demult sau al lui nașu, tot model vechi, când cu chiu cu vai i s-a aprobat cererea de telefon abia după 1984). Dna Slăvescu mi-a spus la telefon că singura problemă sunt banii, că nici ea nu are bani, etc. Pe vremea aceea eu încă nu mă confruntasem cu lipsuri financiare mari, dar aveam doar puțini bani de la părinți, cât îmi trebuia. Altceva nu am mai discutat cu ea.
Foarte aproape, undeva la parterul blocului, era și o librărie de unde mi-am luat acuarele când am început să pictez în 2005 după povestea cu radio Europa. Tot de acolo mi-am cumpărat un cățeluș de pluș. Era și o cofetărie cu nume grecesc Agapitos, care îmi amintea de grecul Iani, vecinul meu. Într-o zi după moartea tatei, prin 2005-2006 mi s-a făcut atât de rău într-o noapte încât m-am dus la Iani și am intrat la el în apartament ca o proastă și i-am spus că nu mai pot și mi-e rău și el probabil a râs de mine în sinea lui și a împins cu piciorul în podea, dar nu m-a călcat pe picior cum făcuse Zăgrean. Însă piciorul lui era aproape de al meu. Precis nu m-a atins și totuși am avut în acel moment senzații sexuale neplăcute și am plecat de acolo cu coada între picioare, dar mai înțeleaptă. De curând, când încă mai mergea la ei, mama mi-a adus de la familia Șerban Ovidiu&Lucica o prăjitură însiropată care era cumpărată de la cofetăria Agapitos și în care îmi puteam sparge dinții în bucățelele de nuga tare din ea.
Va urma continuarea în partea a 8-a, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despr-evecinii-mei-blocul-doi.html
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_26.html
După ce m-am mutat în blocul doi, Ibi mi-a făcut bucuria (la început, în primii ani) să mă viziteze, uneori împreună cu noua mea vecină de la etajul trei (eu stau la patru) -- dna Ioana, sau/și împreună cu mama, alteori singură. Acestea au fost singurele mele bucurii într-o viață din ce în ce mai înfiorătoare și complet izolată după moartea tatei, cum voi mai povesti. Ciudat pentru mine e că începuse să folosească mereu vorbele ”hai să mai bârfim” (eu nu am bârfit niciodată) sau ”hai să punem țara la cale”. Și mai ciudat e că a repetat de mai multe ori ideea că ”tot evreii sunt cei mai deștepți întotdeauna” sau ”da, dar evreii”...etc. Eu nu am fost obsedată de nimic, poate ați înțeles, nici de evrei sau de ideea unora că mereu e vorba de o conspirație evreiască, etc. Încă și mai ciudat e faptul că, atunci când unii au început să îmi ia lucruri din casă sau să îmi bage mizerii (cum voi povesti și veți vedea că nu delirez), m-am plâns odată lui Ibi că nu mai găsesc niște bani într-un sertar și ea a răspuns revoltată: ”Așa ceva nu se face.” Era ca și cum ea credea, fără să îmi spună, că eu aș fi pedepsită și la închisoare sau în ghetou ( ca neevreică) și ca și cum ea credea că alții au dreptul să îmi ia orice vor din bunurile mele, dar, vezi Doamne, banii sunt ceva sfânt sau că există o lege care îi obligă să nu ia banii din casa victimei. Vă jur că nu au nicio lege și mi-au făcut tot răul cu putință, cum voi povesti. În ultimii ani ai relației noastre, rămasă cerșetoare și flămândă adesea, i-am mai cerut și ei bani cu împrumut și mi-a dat de câteva ori și eu i-am dat înapoi (sume relativ mici), dar ultima oară a refuzat să îi restitui și apoi a refuzat în mod indirect chiar și numai să schimb vreo două vorbe cu ea la telefon...Unul din lucrurile triste care mi s-au întâmplat este că odată am vizitat-o pe mama în Voluntari, împreună cu Ibi și dna Ioana. Pe drumul de întoarcere, către autobuzul de pe șoseaua Andronache, Ibi cu Ioana erau la câțiva pași în urma mea și Ibi îi spunea Ioanei despre încercările mele poetice, fiindcă știau că scriu poezii -- ea săraca (adică eu) nu are altceva al ei sau de făcut, ca și cum îi era milă de mine și mă considera idioată, infantilă sau nebună, etc. și căuta aceeași ”simpatie” și ”înțelegere” în inima masivei și asprei dna Ioana. Ca și cum versurile mele erau nebunie și aberație. Atunci am înțeles că am pierdut-o definitiv pe Ibi, care odinioară mă respectase și mă tratase cât de cât mai normal și am trăit o puternică emoție de tristețe.
Revin pe firul povestirii la vremea petrecută în casa cu otrăvuri, la Perla, cum se spunea odinioară și poate și azi. În realitate viața mea intimă, sufletească, era o perlă frumoasă în apele mării, dar pescuitorii căutau altceva. La început, în 2003-2004, luam câte o pastilă de Abilify pe zi și vă spun adevărul curat: nu am fost atacată sexual, adică futută cum zic unii, niciodată. Nenorocirea e că eu nu înțelesesem atunci că îmbătrânesc și că voi fi mai sensibilă, mai slabă, sau că nu voi mai avea poate bani și poate nici ajutorul psihiatrilor (contra futut). Ca întotdeauna când luam cu regularitate pastilele, ceilalți oameni au început să facă presiuni asupra mea, indirect să nu le mai iau, ca și cum pastilele îi deranjau pe ei. Am căzut din nou în plasă și, datorită în primul rând dorinței mele puternice de a avea copil și libertate ca om, la sfârșitul lui 2004 am început să nu mai iau pastilele psihiatrice. Atunci aveam aproape 34 de ani. Repet, în tinerețe medicul psihiatru Giurgiucă îmi scosese tratamentul psihiatric și apoi nu mai avusesem deloc senzații sexuale, pentru care îmi dăduse diagnosticul, deci eram vindecată, că alte simptome nu am avut niciodată. Dar colegii și profesorii de la psihologie m-au respins, așa cum am povestit, pe temeiul aceluiași diagnostic. Și nici măcar nu mai eram sensibilă.
De data aceasta senzațiile de viol de la distanță au reînceput chiar numai după 2 săptămâni. Eu, proastă atunci, nu am reluat tratamentul. Tulburarea sexuală s-a agravat din ce în ce, și a fost acompaniată și de alte fenomene -- cum ar fi ceea ce eu numeam ”atacuri de panică”, adică un fel de senzații neplăcute plus tulburări ale ritmului inimii mai ales dacă ieșeam în aglomerație pe stradă. Nu erau atacuri de panică, dar atunci pentru mine erau puternice și neplăcute. Pe vremea aceea nu descoperisem încă ”otrava” din cameră, încât acum pot spune că poate era și din cauza aceea. Îmi amintesc cu precizie că aveam niște stări de leșin destul de neplăcute și apoi îmi bătea rău inima și mă simțeam ca moartă. Stăteam întinsă pe canapea, mă mișcam greu (era o dificultate musculară, dar nu catatonie, posibil indusă de vreo otravă în mod acut, fiindcă după părerea mea, o otravă lentă, prezentă în aerul încăperii nu ar fi putut produce atacuri individualizate, clare). În afară de acel îngheț al mișcării când zăceam întinsă în pat, mai aveam galop al inimii și apoi paloare clară, accentuată, a feței și extremităților. Probleme sexuale erau numai seara când mă culcam, astfel încât puteam să îmi văd de munca didactică. După mai multe luni, acele tulburări sexuale, pe care eu le credeam tot din partea lui Zăgrean, au devenit piedică în calea somnului, astfel încât mă rugam de persoana care le crea să mă adoarmă cel puțin...Tot atunci am descoperit întâmplător că dacă mă frec sexual ca în copilărie, pot opri acel futut și pot adormi. Eu nu am greșit nimic frecându-mă ca femeie singură, fără norocul de a avea partener sexual. Pe moment nu am avut de ales. Este adevărat că timp de 17 ani nu mă frecasem și ei totuși mă torturaseră, deși poate foarte puțini ar fi rezistat atât de mult, în fața diverselor chinuri sexuale, uneori groaznice. Am scris deja întreaga poveste despre frecat mai demult, poate voi repeta, dar vă asigur că nu am fost păcătoasă, și abandonasem de mult obiceiul acela, care exista rar până la 17 ani, numai fiindcă părinții începuseră ei să mă maltrateze și să mă bată în 1984, până când bătaia sau alte abuzuri nu mai mă făceau să plâng, mă întărisem. Am căutat și ceaiuri de calmare a sexualității, care există, dar nu m-au putut ajuta. Erau unii peste mintea mea cu ideea că ei au și laborator al somnului, una dintre puținele idei care au pătruns peste mintea mea din partea altora înainte de povestea cu radio Europa. În aceeași perioadă am fost șocată de unii bărbați vulgari pe stradă, care îmi aruncau direct vorbele ”da ce?! au futut-o în cur?!”, ca și cum pe ei îi deranjase faptul că eu mă frecasem ca să pot adormi. Însă nu puteam vedea cine sau de ce să mă fută așa de la distanță.
Trebuie să scriu acum câteva lucruri despre lucrurile din jur. Era în apropiere un salon de coafură unde a trebuit să merg să mă tund și m-a iritat faptul că coafezele tot vorbeau între ele repetând obsesiv numele Cezarina, ceea ce îmi amintea de Cezari și partea lor în fața lui Dumnezeu și de alte lucruri. Eu întâlnisem cum am mai povestit un coleg la psihologie Cezar și mai apoi pe psih-oloaga Cezara, recomandată de dna Mitrofan, căreia îi încredințasem o parte din povestea vieții mele în detaliu, până în 1989, dată după care ea a refuzat să mai îmi primească mărturisirile scrise. Pe partea cealaltă a drumului era un supermarket turcesc unde eu mai făceam cumpărături. Faptul că era turcesc și chiar pe Iancu de Hunedoara, care luptase împotriva turcilor, era o coincidență ridicolă. Dar m-a mirat modul în care o casieră, care vorbea turcește fluent, îmi spunea săru mâna doamnă deși era mai vârstnică decât mine. În anul 2005 am fost din nou cu cererea mea de eliberare în diverse locuri. Unul dintre ele a fost Ministerul Sănătății și chiar în aceeași zi, spre groaza mea, m-am întâlnit în fața blocului cu Cerasela, fostă colegă de la psihologie, care lucrase sau încă lucra la SRI. Mie nu îmi plac coincidențele monstruoase. Cerasela mi-a povestit despre ea și despre Ioana, fosta noastră colegă care emigrase în SUA. Un alt loc unde am lăsat scrisorica mea a fost la ușa dnei Slăvescu, care poate a murit între timp, fosta mea meditatoare de franceză recomandată de mama, care era împotriva lui Ceaușescu aparent în mod vulgar, repet aparent, înainte de revoluție și mai apoi îmi spunea că îl cunoaște bine pe Petre Roman, atunci când am implorat-o în 1990 să mă ajute să am și eu un serviciu dacă poate. Nu a putut. Ea părea retrasă definitiv în casă și bătrână, dar mi-a telefonat (îi dădusem numărul în scrisorica mea). În apartamentul meu exista un telefon fix vechi și jegos rău, model vechi, la care nu aveam cu cine vorbi. (Nu era roșu, roșu fusese al lui Zăgrean la facultate demult sau al lui nașu, tot model vechi, când cu chiu cu vai i s-a aprobat cererea de telefon abia după 1984). Dna Slăvescu mi-a spus la telefon că singura problemă sunt banii, că nici ea nu are bani, etc. Pe vremea aceea eu încă nu mă confruntasem cu lipsuri financiare mari, dar aveam doar puțini bani de la părinți, cât îmi trebuia. Altceva nu am mai discutat cu ea.
Foarte aproape, undeva la parterul blocului, era și o librărie de unde mi-am luat acuarele când am început să pictez în 2005 după povestea cu radio Europa. Tot de acolo mi-am cumpărat un cățeluș de pluș. Era și o cofetărie cu nume grecesc Agapitos, care îmi amintea de grecul Iani, vecinul meu. Într-o zi după moartea tatei, prin 2005-2006 mi s-a făcut atât de rău într-o noapte încât m-am dus la Iani și am intrat la el în apartament ca o proastă și i-am spus că nu mai pot și mi-e rău și el probabil a râs de mine în sinea lui și a împins cu piciorul în podea, dar nu m-a călcat pe picior cum făcuse Zăgrean. Însă piciorul lui era aproape de al meu. Precis nu m-a atins și totuși am avut în acel moment senzații sexuale neplăcute și am plecat de acolo cu coada între picioare, dar mai înțeleaptă. De curând, când încă mai mergea la ei, mama mi-a adus de la familia Șerban Ovidiu&Lucica o prăjitură însiropată care era cumpărată de la cofetăria Agapitos și în care îmi puteam sparge dinții în bucățelele de nuga tare din ea.
Va urma continuarea în partea a 8-a, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despr-evecinii-mei-blocul-doi.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)