Totul despre vecinii mei, blocul doi - partea a 10-a

Aici este urmarea părții a 9-a din povestirea despre viața mea 2003-2006, partea anterioară este la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_29.html

În ziua înmormântării a venit și Lucica lui Ovidiu (Lucica Șerban) și a vorbit puțin cu mine și mai mult cu mama în separeu, a stat lângă sicriu dar nu și la înmormântare. Până la biserică, care e aproape de strada noastră, am mers pe jos, în spatele sicriului. Slujba a durat mult, mie așa mi s-a părut. Către cimitir am fost dusă în mașină Cielo de câtre fostul șofer al tatei la unul din servicii, care venise și el la înmormântare. Tata demisonase sau fusese dat afară de la IPTANA, serviciul lui din tinerețe (după ce IPTANA devenise parcă IPTANA Search) și schimbase câteva servicii la firme private, unde probabil cam pierdea timpul de pomană. La un moment dat devenise chiar verificator de proiect cu ștampilă și lua bani pentru a își da semnătura, ceea ce mie mi se părea nu doar lipsit de utilitate, ci și periculos. Mi s-a părut că el avea o nemulțumire legată de viața lui profesională în ultimii ani ai vieții. Mama și alții au aruncat bănuți la intersecții sau în fața cimitirului (ceea ce nu au făcut la alte înmormântări). După ce am intrat pe poarta cimitirului i-am atras atenția mamei că pe pieptul tatei e un mic păianjen alb - să îl ia de acolo! Nu mai explic ce simțeam eu atunci și de ce nu îmi plac păianjenii. Mamaia spunea când eram copil că păianjenii albi înseamnă veste bună. Sicriul cu tata a fost coborât în aceeași groapă unde cu un an în urmă abia îl băgaseră pe nașu, fratele tatei. Pe tata l-au îngropat mai adânc, așa spuneau.
La pomana de după înmormântare a fost un fel de paradă obositoare și oarecum ridicolă. Eu și Franceska Sauka, verișoara mea de gradul al doilea, care acceptase să vină, plus nenea Feri (fratele mai mic al mamaiei) și tanti Verona eram singurele rude așa zis de sânge ale tatei. Pe vremea aceea încă nu eram conștientă că tata nu fusese tatăl meu biologic și cine știe cine o fi fost acela. În rest, curtea și casa erau pline de oameni străini față de tata. A venit și o parte din personalul ambasadei la care lucra mama, negri care păreau curioși să vadă cum e obiceiul înmormântării la noi. Preotul i-a întrebat ce fel de confesiune au. Cei mai mulți erau catolici și o femeie a spus că ea e evanghelică. Abia acum mă gândesc pentru prima oară că poate jucau teatru grotesc pentru a păcăli nebunii, despre care mi s-a spus recent că ei cred (eventual) aberații politice sau altele legat de taică-meu și poate și de mine. Eu mă îndoiesc, fiindcă nu are absolut nicio logică. Oricum, la scurt timp după moartea tatei acea ambasadă francofonă s-a desfiinițat, plătându-i mamei o compensație financiară. Tot din punct de vedere al aberațiilor politice, care uneori sunt discutate și la înmormântări, tanti Lili striga în gura mare prin curte că ”nu avem ce face, asta e democrația”. Eu nu văd nici acum vreo legătură între democrație și înmormântări sau moartea unui om bolnav și eventual otrăvit și vă asigur că nici nu există nicio legătură reală. Irina Popa, verișoara mea primară, a fost și ea ciudată în curte acolo la înmormântare, fiindcă s-a uitat către mine și a spus, ca și cum se referea la mine în mod sigur :”ea n-a avut nicio vină”. Și eu m-am amărât în sinea mea că și ea crede aberații sau îi face pe alții să creadă aberații, poate fără voia ei. După ani, după 2010-2012, verișoara mea Irina Popa îi făcea vizite mamei și îi oferea atenția și respectul ei, iar mie nici nu îmi trimitea vreun sms de sărbători, ceea ce m-ar fi bucurat și ar fi însemnat mult pentru mine. Când am fost internată în decembrie 2013 la spitalul de urgență cu viroză pulmonară gravă, i-am telefonat. În fața bolii e greu și să fii complet singur în spital. Ea mi-a răspuns și s-a prefăcut că nu mă cunoaște, deși i-am spus clar că sunt Cristina, verișoara ei și că sunt temporar bolnavă la plămâni și singură în spital. Zicea că e în Spania și faptul că am repetat cine eram nu a îmblânzit-o. A continuat să se prefacă că nu știe cine sunt și am fost tare tristă. (Atunci i-am telefonat și dnei Nicolau și ea, adică Ibi a venit la mine la spital atunci și a fost foarte drăguță.) Irina a circulat mult în străinătate, în Germania, în Spania și nu mai știu și dacă în SUA la fratele ei, oricum mama ei Genica a fost în SUA. O întâlnea și pe Monica Șerban parcă într-o perioadă și apoi vizita și familia Șerban, care avea casă în Pipera. Irina a avut salarii mari la serviciu și m-a durut când a râs împreună cu mama de mine într-una din ultimele noastre vizite împreună la Voluntari, când eu eram practic cerșetoare și ea râdea că eu sunt ”prăpădită”, ca și cum nu era adevărat că nu am bani. Am mai întâlnit-o în mod ciudat și pe Moșilor lângă blocul meu. Spunea că își cumpără porumb de fiert. Odată la Voluntari (când mama îmi spunea că ar fi bine să o mărite cu băiatul vecinilor, ea spunea că ”puțină otravă nu strică din când în când”, când vorbea despre Coca-Cola, și acest lucru de asemenea m-a rănit, din cauză a ceea ce voi povesti în curând. În final Irina s-a mutat din nou la Sibiu.
Cât despre negrii aceia, vreau să amintesc că primul secretar al ambasadei de pe vremuri, dl Nguesso, care avea două neveste cum zicea el, deși erau catolici, sau nevastă și concubină și copii cu ambele, acel bărbat uscățiv și scund venise de mai multe ori la noi în vizită. La înmormântare nu avea cum să vină, fiind în țara lui. Nașu i-a făcut cu mâna lui un proiect de casă ca să împace ambele soții (așa mi s-a spus). Mamaia săraca i-a dăruit șervete frumos cusute de ea de mână, mai am încă o poză cu ei doi în fața broderiilor. Nașu a reparat cu mâna lui și eventual a sculptat și el niște capete de negri din lemn, folosite ca decor. (Capetele de negri reparate de nașu, provenind din decorul ambasadei probabil, erau crăpate după ce lemnul fusese vopsit și se uscase probabil mai mult, deci fuseseră făcute poate mai neglijent sau poate așa era esența aceea de lemn). Nașu a avut și câteva încercări de sculptură în viața lui. Cât despre mine, eram oarecum iritată de modul în care tata îi spunea dlui Nguesso ”mon frère”, adică fratele meu. Dl Nguesso, când venea la noi, întotdeauna se purta ca și cum eu nu existam sau vorbea de mine în mod nepoliticos de față cu mine la persoana a treia.

După înmormântare, la scurt timp, a început calvarul meu legat de moștenirea după tata, ceea ce va dovedi încă o dată că dacă te naști orfan sau fără tată și cu bani puțini ai foarte puține șanse să ai bani vreodată, chiar și minimul necesar. Tatăl acesta vitreg care murise îmi spusese mai demult să nu sper că voi reuși să îmi depășesc condiția socială și mă atenționase că poziția mea socială e joasă, fie prin vorbe directe, fie indirect. Îmi povestise cum a fost el chinuit din cauza originii nesănătoase în copilărie și tinerețe, iar nașul meu, care fusese dat afară în tinerețe de la facultatea de arhitectură, m-a atenționat și el indirect. Niciodată nu am visat că voi fi bogată și nici că voi avea vreo poziție în societate, dar nu mă așteptam chiar la așa ceva, deși citisem cărți destule, inclusiv despre holocaust sau sclavie sau alte nenorociri.

Imediat după înmormântare, mama a împărțit mașinile, în număr de trei - două Dacia și o Lancia, cerându-mi aprobarea în mod formal. Nu aveam cum să nu vreau oricum, dar nu conta pentru mine. Nelu a luat Dacia mai nouă a lui nașu și a făcut un accident de mașină pe un pod la întoarcerea lor la Sibiu și Genica și parcă și el au fost răniți, dar nu grav. Mașina a fost complet distrusă. Lancia a luat-o Cosmin și țin minte că nu mi s-a dat vreun ban din vânzarea ei, deși mama cred că spune acum că mi-au dat și mie partea mea. Nu mai țin minte acum precis cum a vândut Cosmin acea mașină, dar țin minte cum stăteau cu toții lângă mine la bucătărie pe Moșilor și mama hotăra soarta celor trei mașini. A treia mașină, Dacia veche a lui tata, mama a dat-o pe 1000 euro parcă lui Sandu, fiul lui Fana, vecina din Voluntari, care m-a ajutat să îmi mut lucrurile din Moșilor în noul apartament pe care urma să îl cumpăr, tot pe Moșilor. (blocul trei). Sandu mă tot certa atunci, numindu-mă pe mine în mod ciudat ”mamă”, de parcă eram mama lui și îmi spunea că trebuie să îmi dea Dumnezeu gândul bun, să mă mut cu mama mea în Voluntari. L-am mai văzut pe Sandu, care semăna la figură mult cu Fana, după mulți ani, în Voluntari la mama. Devenise slab ca vai de lume, tras la față, și părea săracul bolnav de-a binelea și trist. Din banii de la Sandu parcă am primit ceva de la mama, dar a trebuit să cheltuiesc pentru amenajarea casei mele sau altele. După ce am plătit cetățeanului italian Altobrando Chiarini suma pentru apartament, am mai luat doar câteva piese de mobilier mai ieftine (o măsuță, o biliotecuță, o canapea, un dulap ieftin de la hipermarket și mobilier de bucătărie, mașină de spălat și aragaz ieftin și frigider Arctic mic). Anterior a trebuit să amenajez apartamentul cu ajutorul unor tineri adolescenți, copiii unor zugravi din satul Agapia (așa spuneau), care își făceau ucenicia și am plătit lor manopera numai 1000 euro, plus materialele de construcție, tot dintre cele mai ieftine pe care le-am găsit. Apartamentul, cumpărat de-abia în 2006, cum voi povesti, era nelocuibil fără amenajări, fiindcă era îmbrăcat în hol și la bucătărie în faianță veche și oribilă din oglinzi, tapet vechi, etc. În final, după toate cheltuielile plus cele din anul 2005-2006, cum voi mai povesti, am rămas numai cu mai puțin de 1000 euro în bancă. Ultimii 600 de euro i-am cheltuit la tribunal. Vă asigur că chiar dacă nu aș fi făcut acest lucru, banii tot s-ar fi terminat și tot cerșetoare aș fi devenit. Având în vedere că încă eram tânără și aptă de muncă și cu drag de viață, am dorit să se facă o reconsiderare a diagnosticului psihiatric în cazul meu, chiar dacă ar fi fost alt diagnostic, dar să am cumva dreptul să muncesc și să am bani. Am fost peste tot, inclusiv la Innstitutul Medico Legal, unde era o așa zisă comisie pentru evaluarea cazurilor psihiatrice. Dar acolo mi s-a spus că nimeni nu ajunge singur acolo și că trebuie să am o adeverință de trimitere de la tribunal dacă vreau să fiu evaluată acolo. La tribunal și-au băutut joc de mine și abia după mai multe luni și consumarea banilor toți mi-au spus că acolo nu se eliberează nicio adeverință ca să pot merge la IML. M-am plâns și verișoarei Francisca la începutul demersului meu în justiție și Franci a spus că sunt proastă fiindcă îmi voi pierde banii degeaba. Tanti Lili Stoicescu a spus la fel, aproape râzând de mine, cu ideea că nu se poate face nimic fiindcă ”cine e nebun, așa rămâne toată viața”

Dar înainte, în vara lui 2005, calvarul a fost oribil. Încă de la început, mama a sărit cu scandaluri asupra mea, deși mereu am fost o persoană calmă și pacifică, inventând că eu vreau să îi iau banii și să o las pe stradă. Nu aveam cum să îi iau banii și partea ei legală de moștenire, în cazul în care s-ar fi făcut diviziune, i-ar fi ajuns mamei să ia apartament de două camere pentru ea și i-ar fi rămas o sumă frumușică. Era monstruos, deși eu nu gândeam nimic rău și încercam în zadar să o calmez. A atras-o de partea ei pe fina ei Angelica, și ambele mă hărțuiau cu răutate și viclenie. Odată, de față cu Angelica, țipând urât ca o țigancă (de fapt nici țiganii nu cred că țipă așa, scuzați comparația), acuzându-mă de lucruri oribile, mama și-a suflecat fusta și s-a scărpinat la chilot jos, ceea ce mă uimea, fiindcă de obicei ea mă bătea sau urla sau făcea scene din 84, dar nu chiar așa. Tot în acea perioadă, mătușa prin alianță tanti Lili Stoicescu a sărit și ea asupra mea, dar în alt fel. M-a hărțuit și ea, fiindcă era și ea parte moștenitoare, ea care avea grijă de nașu când a murit, ea care prin soțul ei se înrudea cu nașa, deci avea parte la casa mea din Voluntari, care era un bun dobândit prin cumpărare de nașu, pe numele lui, dar bun comun cu nașa, în timpul vieții nașei. Din motive pe care nu le cunosc, tata nu a finalizat moștenirea după fratele său în timpul vieții lui și ne spunea că nașu când a murit a zis că noi nu datorăm nimic acelei femei, în afara tabloului vechi cu țiganca cu sânii dezgoliți în fața căruia m-au fotografiat pe mine în iarna 83-84, adică tata spunea că nu datorăm nimic lui tanti Lili, care s-a dovedit a fi și procesomană în aparență, adică avea mai multe procese cu alte persoane la activ, pe care zicea că ea le câștigase. Tanti Lili a fost și ea în vizită la mine în apartamentul cu otrăvuri de la Perla și a aruncat numai un ochi înăuntru - imediat ce a văzut mobilierul acela urât s-a tras înapoi pe balconul de la intrare și a zis ceva de genul că ea apreciază și prețuiește mult mobila veche. După acea vizită mi-a mai zis încă de câteva ori că mobila veche e mai bună decât cea nouă și oricum mai solidă și că ei îi plac vechiturile și să îi mai dăm dacă mai avem. Se pare că au creat un fel de scenariu aplicat la realitate - mobilă și durere veche - fiindcă după acea vizită ea m-a vizitat și în blocul trei tot cu ideea că e bine că nu am avut bani, că mobila de pe vremuri e mai solidă - dar numai s-a uitat, fiindcă mobila mea de pe vremuri oricum era de proastă calitate încă din 84. De asemenea, tot în aceeași categorie intră și faptul că tanti Lili avea o protejată, Mădălina, care s-a mutat datorită ei în curte comună cu mama în Voluntari plus cameră cu perete comun (nu de mult au făcut gard între ei) și această Mădălina își creștea copilul mic, Igor, tot printre vechituri, și spunea că ei îi plac foarte mult, ca un fel de ritual sau praf în ochii lumii, sau chiar nu aveau bani. În perioada inițială, când m-a vizitat la Perla, tanti Lili mi-a recomandat insistent să merg la un notar din apropiere, recomandat de ea, ca să mă interesez de legea moștenirii după tată în cazul meu. Eu am ascultat de ea și, spre surpriza mea, acel notar nu mi-a luat niciun ban, ba chiar mi-a explicat foarte clar legea succesiunii după tată sau mamă.

Repet încă o dată fiindcă mama mea iar nu răspunde la telefon, azi 30 iulie 2016, fiindcă tot primesc amenințări că o omoară pe mama - subliniez că ea a fost singurul om din lume care m-a ajutat (vezi povestirea cu plecarea mea la Cluj când și-a sacrificat ultimii bani pentru mine)și, oricât m-a chinuit, fiind eu un om bun, mama a fost și este singura mea relație cu lumea și ceilalți toți m-au chinuit mult mai rău și legea strâmbă de asemenea.


Va urma în curând, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_31.html