Totul despre vecinii mei, blocul doi - partea a 9-a

Continui acum povestirea despre anii 2003-2006 în blocul al doilea din viața mea, urmarea părții a 8-a de la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despr-evecinii-mei-blocul-doi.html

Tata avea multe vorbe remarcabile sau care rămâneau în memorie. Una dintre acestea a fost faptul că la telefon spunea odată ”Toți suntem nebuni pentru că asta e”. În momentul în care eu am primit telefon că a murit eram la calculator și jucam jocul arcade Bejeweled, pe care tata mi-l dăduse de la un coleg ( mi-a dat mai multe joculețe) ca să mă relaxez după stresul legat de dna Călinescu. Vecinii aceia aveau un ton ciudat la telefon, precis nu aveau cum să plângă mi-am spus eu, prin urmare se distrau puțin când eu i-am întrebat dacă tata e foarte rău și dacă l-au dus la spital. Din moment ce era mort, poate îi amuza puțin grija mea sau întrebările mele, fiindcă nu mi-au spus dintr-odată. Vecinii aceia mi-au cerut numărul de telefon al mamei, deci încă nu erau cunoștințe. Tata se simțise rău înainte să moară, dovadă fiind pozele cu el și un buchet de garoafe, făcute la serviciu deși nu era ziua lui, poze în care el avea o privire rătăcită și tristă, una dintre ele - un primplan- înrămată de mama. După ce am aflat că tata a murit, l-am sunat pe Cosmin să îi spun și el părea Toma necredinciosul, fiindcă a trebuit să îi spun de mai multe ori și el părea să nu creadă. Cu puțin înainte de moarte, tata spărsese bufonul de porțelan -- bibelou foarte vechi și prețios de la mamaia. Așa a zis mama și tot ea m-a întrebat dacă vreau să îl repar, fiind lucru de preț și eu am refuzat fiindcă fusese bibeloul de care mă speriasem când eram copil (avea un aer grotesc) și l-am aruncat la toboganul de gunoi. Este foarte posibil ca tata să fi știut că îl paște moartea. Era bolnav, mirosul transpirației lui era groaznic, de unde eu am tras concluzia că ori era otrăvit, ori avea diabet sau altceva ce medicii nu au vrut să recunoască. Cosmin, care a fost mereu o persoană superficială, a spus după moartea tatei ceva de genul că era nespălat și puțea, lucru care m-a îndurerat fiindcă niciodată nu mi-au plăcut minciuna și ceea ce e nedrept sau superficial. Poate că Cosmin era prea tânăr atunci să înțeleagă. Când încă stăteam cu el tata avea o vorbă: ”Ce pot să fac? Să mă autodistrug?” În mod intenționat cred eu, tata bea mult alcool și sucuri artificiale după 89 și rar apă. Vecina Fana din Voluntari mi-a povestit moartea lui de mai multe ori. Se aplecase să schimbe o roată la Dacia lui veche și i se făcuse rău. Ceruse un pahar cu apă. Până i-au dat apa, dinții lui erau încleștați. Pe vremea aceea în aria unde locuia Fana era un micuț magazin cu de toate și se pare că acolo i s-a făcut tatei rău. Au chemat salvarea și medicii au refuzat să vină repede fiindcă tata avea buletin de București și acolo era Voluntari. Pe mine m-a întristat acest pretext pe care l-au găsit. Salvarea a venit după circa o jumătate de oră după spusele vecinilor. I-au făcut resuscitare încă vreo jumătate de oră în zadar, după spusele vecinilor. L-au întins pe o masă exact în fața casei lui părintești, care acum nu mai era ”a noastră”, așa cum și Cosmin spusese după moartea tatei, lucru care m-a scârbit, fiindcă Cosmin mă trata de obicei ca și cum eu nu existam, iar în acel moment după înmormântarea tatei se erija drept parte moștenitoare sau stăpân al casei în care copilărisem, pe care tata o vânduse înainte să moară cerându-mi aprobarea, și obținuse pe tot terenul 100 000 euro de la familia domnului Marinică, actualul vecin al mamei, și care ulterior a dărâmat casa desigur, fiindcă era o șandrama veche și aducea mai mult a corabie în furtună decât a casă. Mama mi-a povestit că l-a găsit întins pe masa aceea și a avut un adevărat șoc, fiindcă nici ei nu îi spuseseră direct se pare. Apoi a venit o furgonetă de la Institutul Medico-Legal și au luat mortul, cu aprobarea mamei, care ulterior mi-a spus că așa i-au spus că e procedura și eu m-am mirat, fiindcă la alte morți din familie nu se procedase așa. Mama zicea că a fost șocată și de modul în care au aruncat mortul în furgonetă, ca pe un sac de cartofi. Mama m-a întrebat dacă eu sunt de acord să îi facă autopsie, fiindcă așa au cerut cei de la IML și eu am spus că da, sunt de acord. Dar după ce l-au adus din nou în Voluntari, după ce l-au bărbierit (i-au scurtat barba lungă) și îmbălsămat acolo, după cum spunea mama, când l-am văzut pe tata în sicriu în casa noastră cumpărată de la Alina, mama mi-a spus că nu i-au mai făcut autopsie.

Există unele guri rele care spun că tatăl meu a fost îngropat de viu și, legat de această idee, pot spune că nu știu nimic. Din păcate, deși țin minte absolut tot esențialul, și deși tot ce am scris e absolut adeăvrat, am uitat când l-au adus pe tata înapoi de la IML. A doua zi sau în ziua înmormântării, dar înclin să cred că a doua zi și cred că nimic din ce știu eu nu poate duce la bănuiala că a fost îngropat de viu. Mai sunt câteva lucruri importante de spus.

Spuneam că tata, cel puțin în aparență, își presimțise sfârșitul. Au mai fost câteva lucruri importante înainte de moartea lui. În weekendul dinainte de moarte au avut o masă în familie cu Cosmin se pare la care m-au invitat și recunosc că nu m-am dus. Mi-era greu și urât, după toate cele întâmplate între noi. Dar tata a venit la mine la apartament și mi-a adus o felie mare de pepene roșu, pe care a pus-o în frigider cu mâna lui. Apoi s-a uitat lung la mine, de parcă se despărțea de mine, exact cum s-a uitat Zăgrean la mine pe aleea de lângă facultatea de medicină în vara lui 1989. Tata m-a privit lung și a spus :”Iartă-mă”. Dar nu mi-a pronunțat numele. Eu i-am răspuns că îl iert. Abia în ultimii ani unii au intrat peste gândurile mele cu ideea că unii răi au vrut să îi facă pe proști să creadă că eu eram rea și tata cerea îndurare de la mine sau, altă idee, - că tata îi cerea iertare și îndurare altei persoane care auzea prin urechile mele ce spunea el. Eu nu bănuiam nimic rău atunci și, fiindcă eram o persoană bună și nevinovată, i-am răspuns că îl iert ca să îi alin suferința și eventual să îi alin remușcarea că îmi făcuse mie rău. După încă vreo câteva zile tata m-a sunat la telefon și mi-a spus cu voce împleticită, ca și cum se simțea tare rău, că eu trebuie să îmi cumpăr apartament. Eu am fost șocată în acel moment fiindcă el nu acceptase niciodată în trecut să am garsoniera mea sau apartament și nici nu îmi dăduse bani din vânzarea casei vechi. Eu nici nu mă mai gândeam la așa ceva niciodată. În momentul în care eu i-am spus la telefon - "ce s-a întâmplat?! Până acum ai spus că nu vrei să am apartament" - el a răspuns că e adevărat că nu acceptase până atunci, dar acum... a insistat pe cuvintele ”dar acum” sau ”pentru că acum”, fără să spună despre ce era vorba. Deci ultima dorință și sfat pentru mine al tatălui meu era să îmi caut și să îmi cumpăr apartament și era ca și cum indirect îmi spunea că știe că va muri în curând. Dar eu nici nu am bănuit pe moment că el urma să moară. Din suma de 75 000 de euro care mi s-ar fi cuvenit legal din cei 100 000 de pe casă, mama mi-a dat numai 72 parcă sau chiar mai puțin, spunând că tata avusese datorii la jocuri de noroc și că trebuia să plătească înmormântarea, dar de ce numai din partea mea de moștenire nu știu, și numai Dumnezeu știe de ce să fi costat înmormântarea atât de mult. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat și atât.

În ziua morții lui familia mea a avut aceeași reacție de dezorientare și aparent haos, ca de obicei în momente critice ale vieții și parcă totul atârna pe umerii mei și atunci, ca în toate momentele bulversante ale vieții. Numai eu păream a avea capul pe umeri în astfel de situații, în rest nimeni nu avea încredere în mine și eu nu aveam niciun cuvânt printre ceilalți. Dacă vreți un alt exemplu, deși există numeroase exemple de acest gen în literatură - puteți să (re)citiți de exemplu capitolul despre accidentul din mină din romanul pentru copii Singur pe lume. Se pare că mereu se întâmplă așa - cei care sunt considerați nebuni sunt sprijinul celorlalți și sunt respectați numai în momente critice.
Mama mi-a cerut mie desigur să merg acasă la ea pe Moșilor (ea era în Voluntari, dar tata fusese luat și ea părea și extrem de zăpăcită, ca la alte înmormântări, nu știu sigur dacă juca teatru sau nu împreună cu toți ceilalți; Cosmin era și el extrem de zăpăcit, etc.) să merg pe Moșilor și să iau bani din dulap de la ea (mi-a explicat de unde) și apoi să merg cu Cosmin la Bucur Obor și să cumpăr pentru tata cămașă de înmormântare și pantofi, că săracul nu avea nicio pereche bună și poate că și alte lucruri necesare. În timp ce mama avea multe perechi de pantofi și haine bune pe care mi le mai dădea și mie când aveam nevoie, fiindcă lucra la o ambasadă micuță, cu sediul mereu aproape de casa ei, chiar dacă s-au mutat cel puțin o dată, respectiv ambasada Congo (Brazzaville), tata în schimb avea numai câteva cămăși și vreo două-trei costume doar și puține altfel de haine întreaga lui viață. Am cumpărat cele necesare și i le-am dus mamei la Voluntari, în timp ce tata era încă la IML. Recunosc că nu m-am uitat mai apoi cu atenție dacă l-au îmbrăcat pe tata cu acei pantofi și cămașă. La Voluntari era așezat undeva portofelul pe care chipurile tata îl avea cu el când a murit și poate că era adevărul. M-am uitat în portofel și am găsit o iconiță parcă cu fecioara Maria, câteva bancnote și o hârtie precis cu scrisul tatei, în care se referea la asfaltarea unui drum și materialele necesare. (El a lucrat mult peste limita de pensionare, până la moarte când avea 63 de ani, deși îmi spunea că visa să iasă la pensie să se odihnească și el). Nu am luat nimic din acel portofel.

La priveghi au venit și fratele mamei cu soția, Cosmin cu logodnica lui Diana, vecinii din Voluntari, și desigur tanti Verona cu pozele ei vechi cu pisici și cu fiul ei Eugen, emigrat ilegal demult în RFG, care a avut acolo o fetiță și un accident în care era să moară, fiind salvat inextremis cum am fost și eu după tentativa mea de sinucidere. Nelu s-a prezentat unor vecini cu vorbele ”noi nu suntem de la ușa cortului!”, ceea ce mi s-a părut că dovedește că și el era dezorientat și șocat. Genica, spre deosebire de alte ocazii, a fost drăguță cu mine și mi-a mărturisit că e fericită că Cosmin a găsit-o pe Diana, care e fată bună și poate că e chiar mai bine că e mai în vârstă decât Cosmin și are și apartament. Eu nu am stat toată noaptea acolo. Tata în sicriu era extrem de bine îmbălsămat, puteai spune că doarme. Avea capul legat cu o bentiță subțire în trei culori: bleu deschis, alb și roz și părea încă și mai mult ca un prunc adormit. Mama îl săruta pe frunte, așa cum a procedat ea cu morții din familie. Venise și tanti Lili Stoicescu. Eu am privit prin încăpere și am privit sicriul și, din cauza situației în sine, m-am legat de faptul că giulgiul este urât rău și tanti Lili a reacționat exact așa cum mă așteptam, de parcă mă mustra că fac control tehnic de calitate. Noi, cei de la priveghi, am stat afară, la lumina unui bec de deasupra ușii și, poate din cauză că am stat afară, am uitat acel amănunt și anume dacă tata era atunci în casă sau nu. Obiceiul e să stai lângă mort, cum am stat și ulterior la ceilalți morți - tanti Piri și bunicu - de aceea nu mai țin minte precis dacă pe tata l-au adus în casă atunci sau de-abia în ziua înmormântării. În rest, țin minte totul cu precizie și înclin să cred că era în casă și atunci. Poate că unii au vrut să creeze aparența falsă că a fost îngropat de viu, ceea ce e doar o legendă, nu realitatea.

Va urma în curând, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_66.html