Totul despre vecinii mei, blocul doi - partea a 12-a

Aici este partea a 12-a, a povestirii despre anii mei când am stat cu chirie în blocul al doilea. Partea a 11-a o găsiți la linkul acesta:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/07/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi_31.html

În primele zile după povestea cu radio Europa m-am simțit înfiorător. Acel rău înfiorător s-a accentuat și s-a prelungit multe luni la rând, fiind urmat de o cruzime înfiorătoare a oamenilor care m-au distrus din ce în ce până azi. Poate voi mai apuca să spun ce și cum. A fost din ce în ce mai monstruos, deși fusese monstruos cum am povestit deja încă din 1984. Deși eu nu simțisem atunci senzații sexuale aproape deloc, se pare că unii susțin că ei au fost deranjați de povestea cu radio Europa, când oamenii de la radio și-au bătut joc de mine și ziceau că dau oamenilor 10 euro să vorbească la acel radio. Nenorocirea mea era așa mare încât am preferat să nu iau pastile psihiatrice în continuare, deși acum sunt convinsă că dacă le-aș fi luat m-aș fi făcut bine. În consecință am încercat în zadar să îmi iau în primire postul de profesoară din nou, fiindcă abia mă mai țineam pe picioare. A trebuit să renunț. Mama a încercat să mă ajute și m-a băgat în concediu medical, dar eu am irosit zilele de pomană și jelind în pat, fiindcă mă durea sufletul de ticăloșia ălora de la radio și fiindcă eram total nevinovată. Acum știu că dacă aș fi luat pastilele mi-aș fi revenit în 2-3 săptămâni și mi-aș fi putut relua serviciul și aș fi putut funcționa sănătoasă trupește încă mai mulți ani și normal fără să mă frec, așa cum fusese în primul meu an de profesorat, când luam Abilify, după cum am povestit. Atunci în 2005 am pierdut singurul lucru bun din viața mea, adică serviciul meu ca profesoară. Oricum mi-au spus în gândurile mele unii că de fapt pe mine m-au ”distrus” sexual la 19 ani când am fost monstruos abuzată sexual și că de aceea eu nu mai puteam avea senzații sexuale aproape deloc ulterior.

În lunile care au urmat am început să țin regim alimentar, deși pe vremea aceea eram doar foarte grasă, nu obeză ca acum, și aveam 92 de kilograme. În câteva luni am ajuns la 67 de kilograme și m-am menținut așa 2 ani, până când torturile din partea altora, sărăcia și izolarea, problemele în blocul 3 și alte abuzuri m-au obligat să mă îngraș mult mai mult la sfârșitul lui 2007. În anul 2005 sau la începutul lui 2006 m-am lăsat aproape brusc de fumat și nu am mai fumat tot aproape 2 ani. În realitate, a fuma e un calvar, și oricum mie nu îmi aducea nicio plăcere, cum am auzit că există unii care simt ceva plăcut când fumează. Să nu fumezi înseamnă plăcerea de a trage aer mai curat în piept și de a îl da afară mai puțin viciat, înseamnă să te simți mai curat, mai sănătos, mai puternic și așa cum te-a lăsat Dumnezeu. Și mai ales înseamnă că ești liber de cel puțin unul din lanțurile din jurul tău. Și eu mă bucuram mult în sinea mea că nu mai fumam.

Șocul cel mai monstruos care a urmat a fost faptul că am început abia atunci, la aproape 35 de ani, să percep gândurile altora în mod telepatic. Până atunci intraseră peste mintea mea numai câteva cuvinte din partea altora. Atunci m-au înecat într-o mare adâncă de vulgaritate și violență grotescă, multe părți anatomice rușinoase și foarte multe amenințări de moarte. Vorbeau ceva despre o curvă și o țigancă și apoi după mai mulți ani am gândit și eu că poate se refereau la mine, deși nu fusesem curvă sau țigancă. În periooada aceea am deschis rar de tot televizorul și odată am nimerit peste Geanina Corondan, care îi antrena pe ceilalți cu ideea ”numai țiganca ne mai ajută/salvează acum”. În anii de grozăvie care au urmat până azi, au aruncat încontinuu asupra mea idei vulgare de pi sau pu etc și amenințări că mă omoară și enorm de multe aberații --recunoscînd tot ei că poveștile despre viața mea despre care eu nu știu nimic sunt minciuni. Dar apoi reîncepeau mereu să mă lovească cu cruzime. La începutul șederii mele în blocul 3 au fost unii care spuneau că ”noi credeam că tu ești așa și pe dincolo Cristina, și când colo tu ești domnișoara perfecțiune”. Nu știu ce credeau ei sau ele.

Atunci, repet, după întâmplarea cu radio Europa, a fost prima oară când am perceput gândurile altora (în afară de foarte puține cuvinte până în 2005) și erau enorm de vulgare și monstruoase și parcă acele spirite, toți, mă urau și spuneau clar că îmi vor moartea. În continuare am fost masacrată sexual aproape în fiecare zi și abia atunci am aflat că oamenii numesc acele violuri de la distanță ”futut”. Dar nici acum nu sunt sigură. Și mă torturau și cerebral prin amețeli și dureri pe care unii le numesc ”mătrășit”. Am început să scriu un jurnal al acestor fapte asupra mea pe care îl mai am și acum. În el sunt scrise și gândurile mele de iubire pură față de Zăgrean, în care încă mai credeam și sunt notate și momentele mele de iluminare sufletească, de exemplu când am fost la plimbare în împrejurimi și am descoperit struguri neculeși și stafidiți din toamnă și arbori imenși care vorbesc prin ei înșiși - multă poezie limpede și filozofie a vieții și morții cu accente mistice și metafizice. Aceste vârfuri de frumusețe sau înțelegere în viața mea au fost precedate de faptul că începusem să citesc cărți de istoria artei, ceea ce mi-a deschis ochii spre o înțelegere sintetică a vieții. Printre altele am început să pictez acuarele și să desenez madone cu prunci în brațe.

Apoi, la vecinul de deasupra a fost inundație, deși nimeni nu locuia acolo, din câte știam. Am avut noroc că a plătit el zugrăveala/reparații și nu m-a pus pe mine să plătesc. Ulterior, acel vecin a închiriat aparatamentul unei firme de avocați, după spusele lui Ibi, dar în realitate erau acolo niște femei pe tocuri înalte care mă băteau la cap cu pocnete în podea seară de seară, inclusiv în weekenduri. De asemenea tot atunci au redeschis clubul studio Martin de la parterul blocului, astfel încât în weekenduri (mai ales, în rest nu mai țin minte) era muzică așa tare încât trepidau bașii până la etajul meu. Dar, cea mai groaznică tortură era faptul că bulevardul din fața blocului meu era zilnic extrem de aglomerat (înainte precis nu fusese) și lucrul acesta a durat tot timpul cât am mai locuit acolo și adesea erau 5-6 rânduri de mașini în trafic, înaintând lent, cu claxoane și cu polițist la intersecție, lucru pe care l-am trăit în continuare ani de zile după ce m-am mutat în blocul al treilea. Un alt lucru oribil e faptul că unii oameni lipsiți de respect din împrejurimi mă tot căutau la interfon și sunau chiar de mai multe ori pe zi zile în șir, lucru care îmi făcea rău fizic, nu doar oboseală psihică. Până la urmă am fost obligată să tai firul interfonului cu foarfeca, fiindcă altfel nu îi puteam opri sonorul, după cum nu puteam opri nici telefonul fix, care și el suna, dar mai rar, din partea unor necunoscuți.

În afară de mama și Nelu a mai venit la cererea mea acolo și verișoara mea Francesca, odată când i-am spus că mă simt îngrozitor de rău și nu pot dormi de teamă că voi muri. A rămas peste noapte cu mine și a dormit în patul cu molii din dormitorul unde aveam calculatorul, la fel cu mama, când a venit și ea odată acolo noaptea și, cum am povestit deja, mama a lăsat gazele deschise la bucătărie seara și apoi eu le-am închis. Uneori mi-era extrem de rău.

Va urma în curând și povestirea adevărată despre cârpa otrăvită din acel apartament, în partea a 13-a, la linkul următor:
http://cristina-moldoveanu.blogspot.ro/2016/08/totul-despre-vecinii-mei-blocul-doi.html