Din nou despre fatidicul 21

Un text mai vechi al meu:

Numărul 21 și multiplii sau divizorii săi în viața mea:
1. Aveam 21 de ani în 1992 cînd am fost închisă în spitalul de psihiatrie
2. Spitalul se numea și 9, iar ora 9 seara este de fapt ora 21.
3. Am învățat la Școala generală nr 42 din Voluntari timp de 7 ani adică o treime din 21
4. Tata era născut în 1942
5. Tatăl tatei avea se zicea 42 de ani cînd s-a născut tata
6. Pe calea Moșilor din București unde m-am mutat circulă tramvaiul 21
7. M-am mutat în oraș în 84.
8. Am avut în 1989 o tulburare hormonală și sexuală, astfel încît aveam ciclul menstrual la fix 21 de zile
9. 42 este răspunsul la întrebarea din Ghidul autostopistului intergalactic
10. Pe 21 decembrie au început evenimentele din decembrie 1989 în București și în alte orașe, revoluție la care din nefericire am fost ca spectatoare și martoră și am suferit
11. Numerele de telefon din rețeaua de telefonie fixă Romtelecom se apelează cu prefixul 021
12. Se spune de mult timp că sufletul cîntărește 21 de grame
13. Trăim în secolul 21
14. Solstițiile de vară și de iarnă se învîrt în jurul datei de 21 iunie, 21 decembrie, cel mai des 21
15. Numărul meu de telefon fix are prin urmare doi de 21.
16. Rudele mamei: tatăl ei (bunicul) s-a căsătorit la 21 de ani, sora tatălui s-a născut în 1921, fratele bunicii a murit în război la 21 de ani.
17. Tata a murit la 63 de ani, la 21 de ani de cînd ne mutaserăm pe Moșilor.
18. Cînd eram copil, am jucat și eu jocul de cărți 21 împreună cu prietenii de joacă.

Un lucru e cert - legea Numerelor leagă în chingi fixe - cu incidente rele dar și bune, sau mai degrabă neutre, corecte și logice, întreaga fire, oameni și lucruri. Este o parte din legea lui Dumnezeu. Dacă am smulge un număr din sistem, din locul lui, ar fi ca și cum am smulge o stea din cer sau un concept central din dicționar.

Dacă pentru un om zodiile hotărăsc o ancorare mai puternică pe numere centrale în număr mai mic, atunci viața lui e mai simplă și mai aspră, cu mai puține grade de aparentă libertate, fiindcă necesitatea e foarte puternică și omul poate fi lovit brutal. Dacă dispersia numerelor guvernante este prea mare, e posibil să apară altfel de probleme, în ceea ce privește constituția fizică și intelectuală a individului - nu mă pot pronunța cu precizie, dar poate că e și în acest caz mai bine să fii pe linia de mijloc.

Adaug și repet azi:

am căutat desigur meridiane și paralele pe glob legate de numărul 21 - în jurul lui - era și Pearl Harbour... la noi trece meridianul 21 estic - numai genii mari și roboți extrem de dotați pot spune de ce 21 e nefast - e legat de multe alte numere și de simboluri felurite - la noi Timișoara e aproape de 21 long. și acolo a început revoluția și a ajuns pe 21 la București, la mine pe lângă tramvaiul 21 pe Moșilor.
eu am făcut școala 42 (21*2)- acum are numărul 1 - m-am mutat în 84 în oraș, tata era născut în 42, a murit la 63 de ani (deci 21*3 și la 21 de ani după 84) eu am fost închisă la psihiatrie la 21 de ani etc. Codul meu postal din Voluntari era 72921 - acum e altul. În Voluntari locuiesc aproape de strada Tudor Vladimirescu, care era legat de anul 1821.
Trăim în secolul 21 și mai avem numere de telefon care încep cu 021 ca prefix.
Un lucru e cert - 2 vine după 1, dar 1 nu vine după 2. Doi pot veni după unul, dar unul nu poate fugi după doi. ”Cercetătorul suedez, medicul Nills Jakobson, a avut recent lugubra idee de a cîntări o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabrele indicatoare ale cîntarului său că, indiferent de sex sau de vîrstă, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa morţii. În conferinţa de presă organizată, Nills Jakobson a declarat că aceasta este greutatea sufletului. ”(citat de pe net) Unii spun că Nichita Stănescu a intenționat să scrie un eseu despre acest lucru.
Și madona Laura, adorată de Petrarca, a murit exact la 21 de ani după ziua în care el a întâlnit-o - 6 aprilie 1327, în Vinerea Mare. Iarăși 21 ca cifră nefastă, vrem, nu vrem... ar trebui să ne pregătim de acum cu gânduri bune și normale pentru la anul.
Din literatură ar mai fi celebrul roman ”1984”. Ar mai fi ”ghidul autostopistului galactic” cu răspunsul final la toate întrebările - numărul 42. Sau celebra - pentru unii - adresă, 221 Baker Street (Sherlock Holmes). Poezie - 20 de poeme de iubire și un cântec de disperare, de celebrul Pablo Neruda. Filme - Beverly Hills 90210. Club 21 din New York și jocul 21 de noroc de cărți, celebrele monitoare de 21 de inch. În medicină - o boală gravă - trisomia 21 sau celebrul sindrom Down. Concertul pentru pian numărl 21 de Mozart a fost dedicat artistei de circ Elivira Madigan, care a murit tragic la 21 de ani.
În unele țări vârsta majoratului e și acum la 21 de ani.
Solstițiile de vară și iarnă sunt aproape mereu pe data de 21.
cred totuși că cea mai importantă explicație asociativă este că aerul atmosferic conține 21% oxigen și asta contează foarte mult.

9 iulie 2020

Sper să nu mă spurce ”cucul armenesc”. Cine știe de ce Creangă a așezat pe creangă asemenea fantasmă? Oricum eu sunt legată prin 4-5 detalii din viața mea de biserica armenească din București - data nașterii mele, data sfintei Hristina în sinaxar, locul unde au muncit bunicii mei, revoluția din 1989, cucul armenesc al lui Creangă (fiindcă bunicii m-au crescut când eram mică) și chiar faptul că am locuit aproape de cartierul numit armenesc în București. Mai e o dată - în jur de sfânta Mărie mică în septembrie, pentru care încă nu am găsit legătura cu viața mea...

acum am rochie de vară, că nu aveam, dar mă descurcam cu 2 fuste lungi - azi mi-am luat rochie, dar e cam scurtă - la mine nu merge fiindcă nu am un picior și se vede cam urât - pur și simplu, nu mai explic totul, m-am păcălit, dar voi merge să cumpăr dantelă de 15 - 18 cm e păcat de rochie altfel. Pantalonii mei sunt groși de toamnă-iarnă și la dimensiunile mele nu găsesc largi pe picior și se vede proteza mai urât, chiar dacă sunt buni în talie. Oricum, orice port vara, tot se vede; cui nu-i place să nu se uite. Nenorocul meu e că rochia mi se pare cam prea tinerească și șuie. Asta am găsit, cu greutate.

De mâine trec definitiv la regim - fără nicio țigară - vreo 3 luni nu fumasem, fără mâncare - că m-am îngrășat monstruos din nou și nu mai pot nici să mă mișc și inima e sub stres. Porcii adevărați de pe mintea mea spun mereu, dacă eu mănânc mai puțin, că toți vor să fac atac cerebral... Dar în mod real numai mama există în viața mea și nu mă suportă, face crize de nervi dacă eu mă simt mai bine că mănânc mai puțin sau nu fumez și mă cicălește de zeci de ori pe zi (da, citiți bine) să mănânc și să fumez, deși am 50 de ani aproape. Ea niciodată nu a suportat să mă simt bine de când eram mică.
Chiar dacă de fapt societatea mă omoară, mama e singurul om care m-a urât în mod real, restul oamenilor nu știu nimic despre mine. Da, ea a fost un monstru... Nu mă puteți judeca pentru eșecul față de un singur om, fiindcă în rest am fost izolată. Nu pun poze cu trupul meu, că acum abia mai se vede gâtul și nu îmi place, e prea de tot. Am luat cam 20 de kg și ea tot mă cicălește să mănânc. Fata babei de peste drum ( o babă bună) țipă uneori la ea și e mai tânără ca mine și am văzut că mai toate cucoanele de vârsta mea își domină mamele, eu dacă vorbeam urât cu ea, urla de venea poliția sau mă băga la balamuc și cu ea nu te poți înțelege decât dacă țipi. În realitate, ea țipă la mine când vorbește.

Traducere poezie

Traducerea mea din Lucian Blaga - poezia Încântare

Fascination

My Burzenland lady, a light
I am, and a wound and a heart

I’d send you a letter to see
How poisons with such joy and glee

Inside my wine cup now they blend,
My lady from far Burzenland.

From dreams that arise at dawn hours
I surely would send you black flowers

If I didn’t fear you’d show up
My gift, within everyone’s grasp

So be it, just hiding in shadows.
Their wonder, so somber and plenteous

Will grow under whimsical star.
I’m light and a wound and a heart.

Editura Caiete Silvane

Mie mi-a fost publicată, prin concurs, o singură carte subțire de poezii, la editura Caiete Silvane. Daniel Hoblea, care s-a ocupat de acest lucru, a fost una dintre extrem de puținele relații cu alți oameni, formale, îndepărtate, pe care le-am avut întreaga viață. Am aflat azi că s-a stins din viață în martie anul acesta 2020. Odihnească-se în pace.
Din nou, a suta oară poate, vă implor dacă puteți avea timpul să vă întâlniți sau să vorbiți puțin și cu mine, dacă aveți interesul. Mi-e jenă să sun din nou la Maria Tirenescu, nu prea am ce spune și nu am pe nimeni altcineva. Unii spun peste mintea mea că nimeni nu vrea să mă contacteze deoarece nu vor să se înțeleagă că nu am fost niciodată nebună (?!) Mă îndoiesc, e altceva poate.
Dacă nu ai prieteni sau familie - eu nu am decât o mamă rea -, poți supraviețui un timp, chiar dacă cu o anume tristețe, dar dacă nu ai nici contacte cu alți oameni, e monstruos. Și eu din 1984, de la 13 ani, fără să fi greșit nimic toaăt viața, nu am avut relații decât cu câțiva oameni, nu mai pot.
Ce să fie oare? E evident că sunt omorâtă, fiindcă sunt singură și săracă. Nimeni nu a vrut să colaboreze în orice activitate cu mine. De ce oare toți, de 36 de ani, mă ocolesc? Nu sunt un monstru, dar ei spun că oamenii au mințit încontinuu despre mine. E un lucru dovedit de multe ori că niciun om singur nu e cunoscut de nimeni - orice ar scrie - și că ei toți sunt omorâți chiar - sau se sinucid, fiindcă nu au alte opțiuni.
Poate cineva să îmi recomande un dentist în București?

Scriitorii au bunul obicei să scrie despre prezent. Și mai au și obiceiul să îl critice. Dacă și numai dacă scriu despre trecut - aceasta ascunde o alegorie a timpului prezent, asemenea și scrierile SF despre viitor, romanele distopice etc. Găsiți dvs, - vă provoc - capodopere scrise despre trecut cu adevărat despre trecut - rare sunt acelea și atunci se înscriu într-un timp înghețat, sunt anistorice și universal plasate în firul timpului - pentru oricând în viitorul consumării acelei opere de artă. La fel era cu scriitorii interziși dar și cu cei acceptați în vremea comunismului - toți scriau despre prezent, așa e natura operei literare. Și dvs., care scrieți chipurile critica comunismului, criticați de fapt moravurile și tarele prezentului. Opera literară (proză ficțională sau poem protestatar) se scrie oarecum de la sine, prin participare la viața socială și la diverse categorii stilistice actuale, imersie în zonele mai obscure ale funcționării comune psihosociale și nu poate trece de bariera prezentului.
În vremea comunistă se făcea propagandă legat de războiul mondial aproape 45 de ani, acum se face propagandă anticomunistă de peste 30 de ani, deci încă mai ține păcăleala, jocul secund, metaforizarea.

Sper să îmi fie iertat faptul că spun adevărul pe care orice om cu bun simț îl știe, și tocmai de aceea nu îl spune. Pe mine m-au evitat toți întreaga viață, dar aveam destulă bună creștere pentru a evita denudarea realității în cuvinte simple, în locuri comune blestemate ”la soare-n răscrucea oricui”. Sunt așa singură - și dvs. nu puteți ști ce înseamnă să fii singur de vreo 36 de ani...

Important 2

Azi, 3 iulie 2020 am descoperit că, între timp, unii au umblat din nou pe blogul meu și au modificat htmlul la aproape toate postările din trecut. Voi avea săptămâni întregi de lucru, fiind 576 postări, pentru a scoate toate porcăriile de semne pe care le-au pus ei din nou pe blogul meu - mai ales fiindcă trimit în foarte multe locuri, cu speranța că mă vor accepta în sfârșit, oricât de puțin, oricine, cum implor din 1984 - și dacă ar fi adevărul, atunci în mod sigur ar fi dreptatea și aș fi avut de mult dreptul la muncă și la studii cum am cerut mereu. Voi reface absolut tot blogul în întregime. Încă o dată au fost porci, deși e vorba de o chestiune de viață și moarte și tot ce am scris e adevărul. Totuși numai o parte din postări sunt modificate, nu știu cam câte.

Specificare

Pentru a fi totul clar - repet că lucrurile s-au petrecut exact așa cum am povestit eu în acest blog, și, prin urmare, nu am avut niciun fel de greșeală sau delir sau tulburare psihică. Nu a fost nimic altceva în afara acestor lucruri scrise pe blogul meu, în afara puținelor necazuri pe care le mai am de scris despre internet și apoi concluzia din capitolul final, care va fi scurt.

Niciodată nu am greșit, nici în legătură cu dragostea mea tinerească, o simplă amăgire, cum spuneam, legată de profesorul Leon Zăgrean, meditatorul meu și al Luizei Dona în anul 1988-1989, așa cum am povestit. Este adevărat că, la un moment dat, am scris o scrisoare de iubire, netrimisă, față de acel bărbat LZ, dar ea nu era delir sau greșeală de gândire reală, ci altceva, din alte motive - unu, fusese o reamintire a sentimentului meu de odinioară după moartea tatălui meu, când s-a petrecut incidentul cu radio Europa și amintirea acelei iubiri m-a salvat din iluzia că puteam obține în acel mod libertatea, așa cum mă păcăliseră posturile de radio, doi, eu nu știam nimic despre el, nici faptul că era căsătorit, deci imediat după ce am aflat nu m-am mai gândit deloc la el, trei, în blocul doi și trei fusesem torturată monstruos și otrăvită, ceea ce distorsiona și oblitera gândirea, patru, eu nici măcar nu mă gândeam la el ca individ în momentul în care am scris acea scrisoare, ci doar pomeneam de el, așa cum ai pomeni de ceva impersonal, de ploaie sau ninsoare, dar fără să atașez vreun fel de atribute, ci doar ca o amintire a unui lucru uitat de mult. E adevărat, puteam să nu postez defel acea scriere, că oricum nu a contat, dar am dorit să fiu sinceră în întregime. Nu a existat nimic altceva. Eventual dvs. ați interpretat greșit. Adevărul e ceea ce am spus eu acum. Ei spun în gândul meu azi din nou că toți vor să mă sinucid.

Zilele trecute am trimis și d-lui L Zăgrean o scrisoare cu linkul la acest blog al meu, așa cum voi trimite încă foarte multor oameni. Este adevărat, lumea vrea, direct sau indirect, să mă sinucid, dar eu nu vreau și încă mai încerc să reușesc să am o ocupație oricât de mică și măcar câteva relații cu alții. Transcriu mai jos scrisoarea către Leon Zăgrean, care nu spune decât adevărul și tot adevărul, în întregime.

Stimate domn Leon Zăgrean,
Nu știu dacă veți avea timpul și interesul să citiți cea ce am scris eu aici, sau ceea ce am scris pe blogul meu personal, intim, unde am povestit aproape întreaga mea viață - mai am puțin - inclusiv despre întâlnirile la meditații cu dvs. în anul 1988-1989 și faptul că v-am mai căutat eu la facultatea de medicină, din cauza unor probleme personale. Ca și altor persoane cărora m-am adresat, și ele vor fi foarte multe, orice emailuri pot găsi pe internet din România sau din alte țări, orice tipuri de activități intelectuale - medicale, psiho-sociologice, religioase, filozofice, literare etc. - mă adresez dvs. ca unui om și atât, fiind eu ceea ce se numește drop-out în alte țări, dar există și multe alte denumiri. Scriu mesaje în sticlă în oceanele lumii datorită singurătății morbide, insuportabile după aproape 36 de ani de aproape izolare. E un gest firesc, necesar pentru economia psihică, chiar dacă destinatarii nu citesc și nu răspund. Măcar am încercat.

Îmi amintesc că, înainte ca eu să intru la medicină în 1998, unde am dat examen din același motiv al lipsei de bani și perspective și izolării, am venit odată la dvs. la facultate și v-am întrebat dacă nu cumva cunoașteți o posibilitate ca eu să lucrez ceva, orice, în cadrul UMF București, ceea ce putea să pară bizar, dar eu nu aveam nicio alternativă și cunoșteam extrem de puține persoane cu care să comunic, și în plus familia mă respinsese din copilărie. Tata nu era tatăl meu biologic. Dvs. ați spus că nu este posibil ca eu să mă integrez în aparatul administrativ al facultății, că nu se acceptă etc., nu îmi amintesc exact cum v-ați exprimat. Singura variantă pentru mine era Oficiul Forțelor de Muncă, unde nu am prea găsit decât pentru muncă cu cerințe de calificare gen cofetar, croitor etc. Vrusesem să fac un curs de croitorie, dar am renunțat. Nu mai explic totul, e mai complicat. De aceea am dat de 3 ori examen la medicină după ce am absolvit psihologia și am intrat a 3-a oară, fiindcă încă știam pe de rost biologia de atunci, chiar și la 27 de ani, când am intrat la medicină.

Astfel, când eram în anul I la medicină și v-am întâlnit în clădirea facultății, eram mulțumită că aveam o activitate socială și aveam chiar speranțe de viitor, nu am premeditat nicio sinucidere a mea, dar s-a întâmplat așa din alte motive, în mod brusc, pe care le-am expus pe larg pe blogul despre viața mea. La jumătatea anului 5, la diabetologie, nu am mai putut face față cerințelor și am abandonat facultatea, datorită unor dificultăți de ordin fizic în primul rând, fiind șchioapă în urma tentativei de sinucidere și cu multe dificultați psihomotorii - amețeli, dureri musculare mari, neuropatie etc. Ulterior am mai fost încă doi ani profesoară la un colegiu din capitală, unde nu m-am mai confruntat cu aceleași probleme, ci cu altele.

Este adevărat că am fost îndrăgostită de dvs., în măsura în care există îndrăgostire (amăgire) tinerească, timp de aproximativ 2-3 ani, lucru care nu mi-a dăunat și nu mi-a lăsat sechele niciodată. Oricum ați fost singurul bărbat care a existat în viața mea și a vorbit puțin cu mine. Iată adresa pentru blogul meu, deși cred că nu veți avea curiozitatea sau interesul sau timpul să citiți. Vă doresc o vară bună și liniștită și vă voi fi recunoscătoare dacă cumva veți putea să mă ajutați într-un fel oarecare. Oricum, vă mulțumesc că ați citit, dacă ați citit până aici.

https://cristina-moldoveanu.blogspot.com/2020/06/formular-tip-de-cerere.html

Moara cu vorbe

Un text mai vechi:

Ori unele dintre cuvintele maghiare s-au format în matca transilvană, ori invers. Eu nu știu maghiară, dar am copilărit - o parte din copilărie - într-un sat vechi din Țara Făgărașului, unde, de-a lungul anilor, am găsit interesante variații fonetice față de regionalismele din dicționar sau din alte locuri ale țării. Sau e vorba de o pronunție specific transilvană. De exemplu, F-ul inițial din cuvinte precum fier sau fin sau fierăstău sau fie devenea H cu pronunție normală, ca și în hurduzău de exemplu, deci hier (metal), hin (rudă), hierăstău, hie (verbul  a fi),  dar pentru V inițial din vie (viticol sau verbul a veni sau adjectiv) sau vier (porc) sau vis, sau vină și altele se folosea un alt fel de H, adică un sunet între v și h, aspru, gutural, care nu știu în ce alte limbi e folosit: Hie, Hier, Hisat, Hină.  Deci se spunea: ”hir-ar să hie hinul X că n-o să Hie la Hie; hina n-are nicio Hină”. (H mare pentru sunet gutural) Mi s-a părut un amănunt interesant, de aceea l-am notat aici, poate cineva știe să mă lămurească mai bine într-o zi.

Sufixul -ău este considerat peiorativ și augmentativ (ca în lingău, fătălău), dar eu cred că acolo, în evoluția limbii, nu avea acest rost. Era un sufix neutru, provenind de la finalul unor cuvinte în limba maghiară, ca și fűrésztő pentru fierăstrău, acel ”o” unguresc final care nu putea fi pronunțat ca atare, ori, cum am mai spus, unele cuvinte se formau în maghiară din limba neaoșă. Acolo, și în cărți ale lui Slavici de exemplu, am descoperit mai multe cuvinte asemănătoare cu maghiara și care se terminau cu ău, precum sămădău, hurduzău, lepedeu sau lepedău, copîrșău, făgădău, hârdău, hierăstău (în loc de fierăstrău), ilău sau ileu mai degrabă, care toate au corespondent asemănător în maghiară. Ar mai fi similar, tot din maghiară și chindeu, cu pluralul caraghios pentru cei din alte locuri - chindeauă, la fel ca ou- oauă. Ceahlău ar proveni tot din maghiară, prin același fenomen. Buzău nu știu. Dar popândău de exemplu are etimologie necunoscută în DEX! Oricum în DEX lista cuvintelor cu etimologie așa-zis necunoscută e foarte mare. În aceeași zonă, ăul final era așa de molipsitor, încât se spunea Dumnezău. Cât despre legătura dintre fereastră și fierăstrău, eu cred că ea nu există etimologic decât foarte de departe și fără importanță, prin multe cotituri. Acolo se spunea fereastă, ferești, deci originea era latină, ca și pentru cuvântul german Fenster, din câte se spune. Cât despre flăcău, acolo nu exista, era doar ficior ca sinonim. Dar, ceea ce mă frământă pe mine e cuvîntul părău cu dimintuivul părăuțe, ambele erau mult folosite acolo. Nu există cuvinte similare în maghiară, eu adică nu am găsit pe internet.

Desigur, în zona aceea erau numeroase alte punți lingvistice între maghiară și româna din acea zonă - cum ar fi acăț, cucuruz, dărab, crumpene și altele pe care nu le mai țin minte și care nu se terminau cu ău. În ce privește cuvintele legate de ce e sacru la biserică, ele apar în dicționar din slava veche, ceea ce e logic, cum ar fi progadie, coșciug (în loc de sicriu, care există și în maghiară asemănător), țârcovnic, blid, slujbă și cred eu că și chita pe care o mâncam când aveam în loc de mămăligă. Dar cum pi devenea chi acolo și pe devenea che, printr-o altă variație fonetică, nu știu de ce - ca pentru chicior, copchil, chept, strochit, chiper, etc. - poate totuși chita era originar, tot legat oarecum de religie, din greacă (pita) Nu știu sigur despre chită. Tot acolo, bi-ul devenea uneori ghi, ca în înălghit de exemplu. Mămăliga e mai clar - e scris că există, ca cuvânt, în majoritatea dialectelor balcanice, inclusiv în maghiară, acesta fiind probabil un cuvânt ”împrumutat” de unguri și din sau și prin limba română. Nu știu dacă mai e în uz. Etimologia e o știință, dar fără considerarea istoriei locale, interdependențelor administrativă și religioasă etc. nu înseamnă nimic.

O altă particularitate fonetică interesantă în satul bunicilor și în împrejurimi, (nu doar în familia mea) în afara transformărilor suferite de sunetele F inițial în H sau V inițial în H gutural și de transformarea lui pi și pe în chi și che, sau a lui bi în ghi, ca în verbul a îmbia care devenea înghia, sau bine care devenea ghine, sunetul mi la începutul cuvintelor era îndulcit și transformat în nghi, cu n prelungit, lung și rostit ușor, neaccentuat, pe care îl voi nota cu N spaniol ñ, deci ñghi, foarte moale. Așadar vom avea în loc de minune, mică, mieluță – ñghinune, ñghică, ñghieluță, ñghire, ñghireasă etc. Dar : ghiersul privighetorii, cu ghi obișnuit. Nu știu ce alte limbi mai folosesc acest sistem fonetic. În ”dulcele” grai al bunicilor se spunea deci:

Copchila luʼ Ňghiclăuș e ñghicuță. Daʼ mere sîngură pe chicioare. O fo' cu ñghieluța la păscut și plîngea ñghinune mare: geaba i-o zîs tătîne-su să tacă. Ea n-are nicio Hină, e copchil. No hai să gustăm o țîrʼ de Hin de-al nou. Ghine c-o stat ploaia.

O caracteristică lingvistică înduioșătoare era adoptarea unor cuvinte care apropriază obiectul prin asemănarea morfologică, fie prin aliterații de genul verbului a durdui, fie prin asemănare de facto ca în cazul cuvântului lemnușe (chibrituri).

Cuvântul țîră, considerat a fi de etimologie necunoscută odinioară, este trecut a fi de origine albaneză în dicționare mai noi, cum s-a întâmplat recent cu multe alte cuvinte din dicționar. Am evidențiat cîteva particularități fonetice generale, cu mențiunea că existau și excepții de la reguli, datorate uzului îndelungat, simultan cu infuzia neologismelor și altor graiuri. Influența germană era rară sau inexistentă în limbă, dar extinsă în infrastructura arhitectonică și manufacturieră din vechime, graiul fiind influențat mai ales de limba maghiară.

(foto: bunicu acasă la el, înainte de a dispărea din lumea noastră, pe youtube l-am înregistrat povestind în graiul lui)