Rugăciuni din copilărie

După un timp mi-am regăsit cărticica de rugăciuni de la buna (străbunica mea). În cărticică sunt mai multe rugăciuni copiate de mine dintre rugăciunile bunei când eram mică, care le avea din București. Știu că de obicei dvs și atîția alții, și eu, nu suntem prea impresionați de cele bisericești și suntem mai degrabă credincioși cu inima și nu habotnici sau enoriași cuminți, dar eu, când mi-am găsit cărticica de rugăciuni din clasa I - din 1977 tipărită și rugăciunile scrise mai târziu de mine, copiate de la străbunica, m-am emoționat.

7 ianuarie 2021 - Corectură

Azi am terminat de corectat la prima mână toate postările din 2013, primul meu an pe acest blog. Adică am curățat html-ul. Voi continua cu restul postărilor. Am făcut și câteva adăugiri la unele postări, am notat data de azi sau de zilele trecute acolo unde am scris. Nu am modificat nimic, doar am mai adăugat câteva vorbe - de citit tot voi citi la sfârșit de tot dacă voi putea, după ce termin și ultimele concluzii. Celelalte postări par să fie toate corecte, dar le voi verifica pe toate. După ce termin și ultimele concluzii, voi scrie și un scurt ghid de lectură și apoi gata.

În afară de jurnalul a diverse zile bune sau rele, jurnal care are ca titlul data din calendar a acelei zile, au mai existat mai multe povestiri de sine-stătătoare, care, în general, există sub eticheta povestire.
În rest, mai sunt câteva serii de povestiri, importante pentru a înțelege povestea vieții mele în sensul curgerii timpului, dacă sunt citite în ordinea publicării lor.
Acestea sunt ISC - serie cu această etichetă ISC care cuprinde 29 de postări. Am recomandat citirea blogului începând cu ISC, un fel de rezumat al vieții mele, care conține și linkuri spre alte povestiri din blog, care completează tabloul descris în ISC.
Altă serie este seria blocurilor - pentru a aduce lumină în relația mea cu vecini de bloc dn București. Seria e sub eticheta TVB, cuprinzând o povestire pentru blocul 1, 14 povestiri pentru blocul 2 și 23 de povestiri pentru blocul 3.
Viața socială e o serie de 19 povestiri pentru viața mea de după 2005, la eticheta VS.
Probleme medicale diverse cuprinde 11 povestiri - eticheta medicina.
Internetul în viața mea cuprinde 13 povestiri, cu eticheta IVM.
Mai există și serii mai scurte - cum ar fi misterele familiei sau oroare în viața mea primăvară-vară 2016.
Mai am încă de trecut etichetele la locul lor.
În final seria concluzii, cu vreo 20 postări, la care încă lucrez.

Numărul total al povestirilor sub anumite etichete nu este exact cât am scris mai sus, dar nu cred că voi mai corecta. Ca ghid de citire a blogului, dacă vă aventurați, recomand citirea povestirilor Amintiri din copilărie I și Amintiri din copilărie II și Spitalul de psihiatrie și Detalii despre spital și ulterior etichetele, respectiv seria ISC, seria TVB, seria VS, seria medicina, povestirile grupate la sexualitate, seria IVM, seria concluzii și apoi restul, dacă mai doriți cumva. Mulțumesc.

CONCLUZII, PARTEA a 10-a, izolarea

Cel mai greu îmi este să scriu despre izolare, condiție socială malignă care dărâmă tot ce e bun și frumos sau în cel mai bun caz, șubrezește fundațiile celor mai magnifice sau stabile structuri de personalitate. Nu mă refer la izolarea datorată covid-ului, recenta epidemie, nu mă refer nici la povești psihologice despre rejecția socială, în care e vorba mai mult de perceperea exagerată și expresia histrionică a înstrăinării îndelungate de lume.

Mă refer la ceea ce e într-adevăr dur și monstruos, la izolarea totală sau aproape totală de peste 25 de ani – în cazul meu sunt deja 36 de ani și jumătate și sunt 15 ani și jumătate de la moartea tatei, când izolarea mea a devenit aproape totală. Acum, după atâta amar de vreme, sentimentul e oribil, abia mai rezist. Totuși încă se poate dovedi că încă sunt un om normal, dar abia mai stau prinsă într-un fir de speranță. Am făcut tot posibilul să am un loc, oricât de mic în societate, și nu am reușit defel. Am implorat pe cei de pe facebook și indirect lumea întreagă și nimănui nu i-a fost milă ca și cum eram mai rău ca un animal singur în cușcă, ca și cum eram condamnată la moarte, deși nu am greșit nimic.

Dacă un om a suferit 10-20 de ani în izolare, nu are de ce să se plângă – dar peste 25-30 de ani este ceva monstruos. Speranţele de a nu fi complet singur încep să pălească și durerea de ordin psihologic se acutizează din când în când, cam de 3-4 ori pe săptămână și apare simultan o senzație de destructurare cerebrală, un fel de senzație de strivire și gol specifică, ceva extrem de rău. Am ajuns la concluzia că, în mod specific, durerea izolării conduce la anumite tulburări anatomofiziologice ale creierului (exagerez poate puțin, e vorba oricum de o asociere între o anumită durere psihologică legată de izolare și o stare rea fizic, cerebral) , după mulți ani de izolare. În plus, mai este și efectul de slăbire a psihicului și imunității etc. datorat direct izolării.

Este vorba de o inumanitate şi o cruzime monstruoasă – sunt tratată mai rău decât unii criminali și eu nu am avut nici măcar o greşeală. Unii își bat joc de mine că mai bine deloc decât relații cu proștii – care oricum nu aveau cum să mă accepte – dar de fapt e mai bine cu proștii decât izolat. De unde știu oamenii că eu sunt periculoasă sau că dăunez altora? Ei zic că nu e așa, că ei îmi dăunează mie... Dar, pentru numele lui Dumnezeu, chiar nimic și pe nimeni toată viața? Consider că am fost un om cu oarecare valoare de utilitate și că puteau să mă accepte, că încă mai pot să mă accepte, să fiu de ajutor cuiva, chiar și fără remunerație. Am notat totul despre mine pe acest blog și se poate observa ce dinamică afectivă și cognitivă am, deci oricine poate înțelege dacă pot fi cuiva de folos şi cum. Poate cineva dintre cei care citesc, căci voi trimite în multe locuri, va avea nevoie de mine și va considera că e rău să omori în acest mod un om care totuși nu e încă bătrân, abia începe să îmbătrânească. (și otrava e ceva adevărat, dar dacă aș fi fost utilă și respectată nu aș fi fost otrăvită. ) Norocul meu e că încă mai pot ieși singură din casă și pot să mă plimb încă, tot la fel cum pot încă să am grijă de curățenie în camera mea și de igiena personală, în ciuda faptului că nu am un picior. Poate m-ar fi acceptat cineva legat de o fundație sau asociație pentru handicapuri motorii, nu neapărat psihice. Mereu am fost un om calm și cu mare bucurie să dăruiesc altora ceva, dacă puteam, ceea ce apare și în unele poezii ale mele, dar poeziile nu prea plac oamenilor în general și eu am scris poezii mai mult în sensul impresiilor mele estetice, nu am încercat să transmit idei sau mesaje sau sentimente altora. Mai mult ca niște acuarele și uneori cu sensuri parțial filozofice. Poeziile mele nu au plăcut nimănui, a fost un efort inutil, în ciuda bunelor intenții, nu am găsit public pentru așa ceva, poate și fiindcă sunt respinsă, dar și fiindcă sunt poezii fără intenție educativă sau vocativă.

Dar poate că aș fi putut munci ceva pe internet, chiar dacă nu eram în relație directă cu altcineva. Da, dar nu chiar singură de tot – încă pot să mă deplasez. Relațiile mele se reduc la cele câteva vorbe schimbate cu casierele de la farmacii sau de la supermarketuri. Este groaznic, în prezent nu mai îmi ajută. Familia m-a respins total de mult, dinainte să scriu adevărul pe internet. Nu am nicio speranţă de viitor, căci nu am cum să am nici pensie normală, din moment ce nu mi s-a dat dreptul la muncă, măcar cu jumătate de normă, orice aș fi putut face, măcar cât să am un viitor – o pensie un pic mai mare, și câteva relații cu alții. Dacă mama moare înaintea mea – ceea ce e îndoielnic – atunci cine va schimba cu mine măcar câteva cuvinte pe săptămână?

Strivită de durerea acumulată de 36 de ani de izolare, suferind enorm zilnic, presată de imperiul întunecat al lipsei de viitor... totul e numai deșertul izolării... E crimă, cu adevărat. Am încercat tot posibilul și nu am greșit nimic și nimeni nu m-a vrut, cum îmi tot spun unii zi de zi. Au fost ani de zile când am implorat pe Irina de exemplu să îmi permită să vorbesc cu ea măcar o dată la 2 luni și nu a vrut, am încercat pe site-uri pentru handicapaţi tot degeaba etc. Am încercat pe site-uri pentru schizofreni, chiar din alte țări – până când a devenit prea târziu pentru a fi destul să citesc doar cuvinte pe messenger, pe internet. Am foarte mare nevoie de ceva fizic concret, măcar de o scrisoare pe hârtie. Dar mai ales măcar de un telefon – două pe săptămână și nu am pe nimeni... Am nevoie de un rost al vieţii, oricât de redus... cei de pe facebook au refuzat să vorbească cu mine sau să ne întâlnim undeva, oriunde, nu îi interesează persoana mea, adică nu le pot fi utilă, că interesul lor nu mă interesează nici pe mine, ci doar dacă putea fi ceva serios în comun, o colaborare în scris, o muncă de corectură sau altceva... Acum am aproape 50 de ani, poate ar fi mai greu să îmi perfecţionez engleza și acum tastez mai lent, mai dificil datorită problemelor de circulație periferică care mi-au atacat coordonarea mișcărilor fine – dar încă mai pot tasta sau corecta. Aș fi fost fericită să am grijă de bătrâne singure, dar nu pot face efort fizic mare, fiind șchioapă, nu pot avea grijă de paralitici, dar altfel aș fi putut sta ca o doamnă de companie, de povești, pentru femei singure, chiar dacă nu aveau bani să îmi plătească – sau cu copii, dar eu sunt persona non grata... Îmi amintesc că la biserica Stavropoleos era acceptată o bătrână săracă la lumânări... uneori oamenii se ajută între ei – eu am implorat în zadar atâția ani, fiind cu sufletul curat.

După cum ați văzut , profesoara Minulescu M mi-a recomandat să merg la Colegiul Psihologilor – dar și acolo poate nu mă vor accepta, fiindcă formal nu mi s-a dat libertatea deși nu am greşit nimic și nu am avut tulburare psihică – deci trebuiau să spună adevărul și atunci m-ar fi acceptat. Acum e și vârsta, acum 3 ani eram mai tânără un pic, dar nu foarte. Am trimis adresa blogului meu la mulți psihologi și foști colegi sau profesori și nu au văzut în mine un om bun, poate au înțeles greșit - că dacă ar fi crezut în ce eram eu bun, ar fi putut să mă salveze, eu eram capabilă de anumite munci sau activități, mai ales mai demult. Chiar și acum nu ar trebui să mor... Aș fi mers sigur în anul 2020, dar a început epidemia de covid... A trecut aproape un an. Starea sănătăţii mele fizice s-a agravat, dar încă pot face diverse lucruri. Aș fi mers în anul 2020 și la spitalul de psihiatrie să vorbesc măcar 5 minute cu singurul medic psihiatru care a vorbit cu mine, respectiv Căpraru Nora. Nu am absolut pe nimeni altcineva, nu pot agăța lumea pe stradă. Nu am avut cum, dar oricum nu puteam găsi pe nimeni altcineva. Luiza Dona m-a respins, după ce a vorbit puțin, o singură dată, ]n 2018, cu mine. Nu am cui să mai scriu scrisori sau unde să caut a găsi vreo portiță de comunicare. Din cauza asta am ajuns să vorbesc singură în casă, pentru a îmi auzi propria voce și a îmi explica unele lucruri. Cam toți oamenii singuri mult timp ajung să vorbească singuri, mai mult sau mai puțin. Chiar numai ca spectator într-un grup, nu aș vorbi singură, chiar dacă doar aș asculta pe alții. Ar fi simplu. Nu am nevoia să vorbesc, ci să ascult, am dăruit tot ce puteam dărui. Am și eu nevoi, ca orice om normal. E firesc că am publicat tot adevărul despre viața mea, ca un mesaj într-o sticlă aruncat...naufragiată fiind din 1984.

Pentru numele lui Dumnezeu, mă rog în genunchi, e vorba de atâția ani de izolare, și am fost un om fără greșeală, un om bun...nu am stat cu mâinile în sân, am făcut tot ce puteam face să nu fiu izolată. Vă rog mult, dacă puteți un mic ajutor în acest sens - ar fi un miracol. În plus, fiind singură și aproape izolată, nu aveam cum să dovedesc deloc ceea ce eram ca persoană, exact cum spunea tatăl meu.
De fapt și după 10-20 de ani de izolare este foarte greu, dar eu am spus mai sus că nu e, fiindcă de fapt după 30 de ani devine foarte, foarte greu.

CONCLUZII, partea 9 - marginalizare

Azi, despre rejecția socială. Se folosește poate mai des și mai corect termenul marginalizare sau izolare socială. Totuși, eu vreau să mă refer pe scurt la respingerea mea de către societate. Izolarea va fi o concluzie la care mă voi referi ulterior.

Unii dintre cei răi care au intrat peste gândul meu spuneau că eu ”trebuie să înțeleg” că unii oameni pur și simplu sunt respinși, nu sunt vruți, nu sunt acceptați. Nu, nu e vorba de așa ceva, e vorba de crimă. Chiar și rejecția, în cazul meu, este ceva extrem de morbid și e parte din crimă, ducând la izolare inumană de peste 36 de ani, deci lucru cauzator de boală și moarte – gândiți puțin logic!

(Ei chiar și acum spun că oamenii pur și simplu nu se pot trezi și mă omoară deși nu am greșit nimic întreaga viață) Eu nu am respins pe nimeni întreaga mea viață. Ceilalți m-au respins toți – respectiv cei care asistă doar la omorârea și abuzarea mea de la o distanță – adică dvs., cei care citiți, și cei care au existat la semidistanță în viața mea, fără să fi avut relație cu ei. Oamenii care au existat în viața mea, chiar cu o relație superficială, au fost extrem de puțini și, dintre aceștia, jumătate sau mai mulți au avut un rol nefast, cum a fost psihiatra Vișoiu, medicul de familie, profesorul Zăgrean și încă doar câțiva întreaga viață. Numărul oamenilor care au avut relații oarecum mai apropiate cu mine nu a fost decât de 5 – în afară de cei câțiva membri ai familiei, care era oricum o familie mică. În final și aceștia 5 m-au respins – respectiv Ibi, Luiza, Sorina, Irina, fiindcă Lucian oricum era bărbat. În rest, în afară de acești 5 oameni, am fost singură cuc.

Respingerea mea de către cei care de fapt nu mă cunosc deloc, adică societatea în general – fiindcă apăreau mulți străini pe stradă cu acte agresive la adresa mea sau fiindcă se purtau ciudat unii din cei care mă contactau pe facebook sau pe internet în general – a fost angrenată și declanșată probabil de către cei câțiva oameni care mi-au vrut răul și au mințit clar despre mine. Nu înțeleg cum cei care nici nu mă cunosc mă condamnă la moarte pe temeiul unor minciuni evidente – dar probabil că ei au crezut zvonuri sau bârfe și alte minciuni despre mine sau au interpretat greșit ce am povestit eu. Repet, sunt mai puțin de 10 oameni cu totul care mi-au făcut răul cu adevărat, real, de-a lungul vieții. Nu are rost să îi număr. Ceilalți au fost doar păcăliți, corupți, mințiți, antrenați de alții etc.

Nu aveți dreptul să condamnați la moarte un om evident nevinovat, doar pe seama mărturiei a o mână de oameni răi, cei numai câțiva care au existat în viața mea. Fiind în rest izolată cu forța o viață întreagă, e de fapt clar și logic că sunt nevinovată și că acei puțini oameni au greșit. Chiar și acei câțiva nu au vorbit cu mine, nu știu nimic real despre mine.

Respingerea mea monstruoasă nu are decât două motive aparente – sărăcia din copilărie, motiv clasic pe care toți psihologii îl recunosc ca atare în teoriile lor și faptul că mama nu m-a vrut și mă respingea, chiar mă abuza de mică, fiindcă nu se știe cine era tatăl meu biologic, și nu se știe cum și fiindcă mama era un om rău cu adevărat, care însă i-a păcălit pe alții că e om cumsecade sau de teabă etc. Tot ce am povestit eu e adevărul.

Când eram copil nu am ghicit că motivele esențiale erau sărăcia și abandonarea mea de către părinți și am crezut că sunt respinsă de colegi fiindcă eram grasă și fiindcă eram ”tocilară” adică, învățam și citeam mult și cu plăcere, în timp ce ei nu erau așa. Încă din copilărie aveam tendința să am sentimente oarecum materne față de ceilalți copii, la care țineam enorm de mult, ca și la profesori de altfel.

Bineînțeles că am fost și victima fenomenului de bully-ing în școală și în familie, dar respingerea e altceva. De exemplu, când am intrat la liceu, Adrian U mi-a spus pe față că eu trebuie să îl iert, dar el trebuie să renunțe să mă mai salute, fiindcă am acceptat să fiu colegă de bancă cu Luiza. În anul anterior, Adrian fusese politicios cu mine și vorbea normal în aparență cu mine, chiar destul de mult. Atunci eu nu am înțeles că respingerea era direct la adresa mea, nu indirect din cauza Luizei. Am povestit tot ce am pățit în clasa a 8-a, am povestit ce tot am pățit în liceu. Sunt unii care inventaseră că așa e obiceiul în toate liceele – adică să fie batjocorit ca nebun un elev sau o elevă, respinsă și urmărită cu reavoință etc. și chiar spuneau că era așa mai ales la Mișu, colegiul/liceul Mihai Viteazul. Bineînțeles nu acesta e esențialul. Respingerea mea era din aceleași două motive, iar părinții erau monstruoși, fapt pentru care mersul la liceu era pentru mine ca o stare paradisiacă, un loc unde scăpam de tot ce era rău acasă și fleacurile care mi se întâmplau acolo mi se păreau nimicuri și lucruri bune față de ceea ce îmi făceau părinții. Față de trecut, de data aceasta motivul respingerii mele mi se părea mie a fi altul – anume comportamentul de gașcă exclusivistă și agresivă, respingerea fiindcă eram un om foarte pur, cu multă iubire caldă și blândă față de oameni, cu multă bunătate și modestie reală, în timp ce ei erau răi, aroganți, mândri, miștocari, teribiliști, și mai ales răi – iar eu mai ales foarte cuminte și bună. Am fost oarbă, motivele reale erau celelalte două. Eram prea tânără ca să înțeleg totul. M-a uimit puțin vizionarea filmulețelor cu debandada lor în 1989, nu mă așteptam la gașca reunită în jurul Andreei Oancea, cu caietul ei cu schițe gen grafitti, cu batjocură la adresa altora, care nu aparțineau găștii rele și poate chiar față de profersori – eu nu știu pe cine vizau. Poate chiar pe ei înșiși. Eu nu aș fi aparținut niciodată vreunei găști, fiindcă nu aș fi făcut răul în niciun caz, dar, dacă aș fi aparținut unei clase sociale superioare, atunci aș fi avut poate șanse mai mult eîn viață în general.

Această filozofie de gașcă însemna de fapt apartenența la o clasă socială dominatoare, bogată și nucleu totdată – lucru care mi s-a întâmplat și la facultate, și nu doar mie, ci în general fetelor sărace și cuminți, cum a mai fost de pildă și Mădălina – parcă așa o chema, dar am uitat numele, care avea foarte mari coșuri pe față mai mult timp, ori era infectată dinadins, ori nu avea bani de tratament, ori avea, prin respingere, imunitate scăzută. Tot așa și altele, cum era de exemplu prietena Anei din blocul unu, domnișoara M., fostă colegă cu mine, care nici ea nu găsea de lucru după facultate.

În anii maturității, după ce am fost torturată psihiatric, am crezut că sunt respinsă din cauza faptului că am fost f_tă, fiindcă diagnosticul meu psihiatric era datorat faptului că fusesem violată de la distanță. Cei care intră peste mintea mea au spus că e invers – adică am fost f-tă sexual sau cu durere de cap din cauză că nu mă vor, că vor să mă elimine din orice context de muncă sau vreo altă activitate socială prin f-tere, fiindcă ei cred în mod greșit că eu am fost ceva rău, deci atentează la viața mea, vor să nu mai exist. Adică ei mă f_t fiindcă, mai întâi, mă resping. Nu știu.

Oricum, un lucru e clar – boala mea psihică nu înseamnă nimic altceva decât o tulburare sexuală la care, nu de mult, s-a adăugat perceperea unor gânduri transmise de obicei agresiv peste creierul meu. Ei nu au motive să mă respingă și să îmi interzică munca, așa cum au făcut și au respins tot ce eram în cele mai mici detalii. Cuvintele lor peste mintea mea aproape le pot controla și au cam dispărut în ultimul timp. Iar în ce privește tulburarea sexuală, nu e altfel ca o boală fizică, de pildă o boală de inimă și ei acceptă pacienți bolnavi de inimă sau alte boli. La fel ca și aceia, și eu am avut virtutea de a menține tăcerea asupra suferințelor fizice, dar și psihice personale și în general am fost dintre oamenii cei mai tăcuți cu putință. Nu mi-au dat nicio șansă – nici nu și-au pus problema că poate sunt în stare de viață socială și relații interpersonale bune, chiar dacă sunt uneori f-tă. Cum spunea un cântec – ”toți suntem puțin luați”. Am fost într-adevăr dintre oamenii de valoare, poate veți înțelege dacă veți citi tot ce am scris eu, deși nu am fost niciodată dornică de a publica memorii – dar în cazul acesta era necesar, veți vedea și mai încolo.

Atunci, rămâne ideea ilogică - anume că eu am fost respinsă fiindcă am scris adevărul întreg despre viața mea pe internet. Unii spun un lucru abominabil și incredibil – că oamenii au fost toți mințiți în cele mai mici detalii despre mine. Oricum, faptul că am scris adevărul e recent, din ultimii 7-8 ani doar și oricum eram total respinsă și omorâtă oricum cu otravă și tortură și izolare dinainte de a scrie adevărul și tot așa ar fi făcut oamenii chiar dacă nu aș fi scris nimic. Chiar dacă nu s-ar fi întâmplat diverse fapte din viața mea, ei tot așa ar fi făcut, cum începuse totul din 1984. Oare s-a întâmplat așa fiindcă povestea nevinovăției mele și a calvarului meu este bazată pe mituri și teme ale gândirii colective sau inconștientelor oamenilor, pe teme recurente prin veacuri sau prezente în diverse produse culturale pertinente?

La fel și dvs. cei de pe facebook, sau cei care ați citit aceste rânduri ale mele, din orice loc al lumii ați fi. În final am povestit chiar și adevărul că am fost un om perfect, fiindcă viața mea e chiar amenințată grav. Da, am fost un om perfect și nu am greșit nimic. Am fost total respinsă, dar nu am greșit nimic, nici faptul că am spus despre mine adevărul tot, voi mai explica o dată acest aspect, ultima oară, în viitor. Oricum, erau diverse lucruri pe care le-aș fi putut face, măcar online, măcar cu puține relații interpersonale, dar toți ați refuzat – probabil că vreți să mor, direct sau indirect. Poate ,după ce voi termina de scris și corectat totul și voi trimite în multe locuri adevărul, în curând, poate cineva va avea nevoie de mine cât de puțin și astfel și mă va salva. E vorba totuși de un om și absolut sigur unul dintre cei buni și nimeni nu ar păți nimic dacă eu aș fi lăsată în viață.

3 ianuarie 2021, noaptea

Abia a început anul și iar s-au exacerbat relele: mai înainte au fost niște zile în care nu am fost otrăvită sau pur și simplu nu am mai avut sete deloc și totul era bine - apoi, chiar dinainte de Anul Nou, a început să îmi fie iar sete înfiorătoare. Acum cerul gurii îmi este uscat, ca și gâtul și chiar zdrelit și mi-e sete încontinuu și am băut foarte multe sticle de 2 litri în ultimele zile.

În plus, odată ce a început setea, chiar înainte să beau multă apă, am început să fiu umflată chiar rău - mai mult în noaptea de Anul Nou - la piciorul drept, mai ales gamba și glezna, ceea ce mi s-a întâmplat în mod puternic numai de vreo 2-3 ori de când sunt în Voluntari, adică de 2 ani și jumătate. Nu am mai făcut poze. Totodată sete monstruoasă și presiune pe creier și amețeală. Mirosul extrem de puternic și oribil al materiilor fecale. Poate e iar otravă...

În același timp mi-a venit ciclul menstrual în noaptea de Anul Nou, ciclu care s-a terminat, așa cum am povestit, primăvara trecută. Au mai fost câteva picături luna trecută, dar zilele acestea a curs mult sânge. Unii au intrat cu ideea că era absolut necesar să am ciclu zilele acestea, alții cu ideea că vor încerca să producă un accident vascular cerebral, idee veche de a lor.
De asemenea, amorțeli ale degetelor de două nopți, după ce nu au mai fost de mai multe zile deloc.
În noaptea de Anul Nou sau cu o noapte înainte/după m-au frecat în somn, sunt foarte tristă.
Au intrat niște ticăloși peste mintea mea cu ideea că oamenilor li s-a spus că eu m-am masturbat (??! ce naiba, sunt nebuni?!, cine?, cui?) - ceea ce nu s-a întâmplat de fapt niciodată, nici măcar atunci cu radioul în 2005 și niciodată înainte sau după și nici măcar nu am avut tendința să mă frec. Pentru numele lui Dumnezeu, am fost un om inteligent și se poate încă schița profilul meu intelectual - era imposibil să am interesul să mă frec sau să mă masturbez, era total imposibil să am pofte sau scopuri de plăcere sexuală în viață.

ei spun că mulți pacienți psihiatrici sunt închiși la spital cu pretextul că se masturbează, dar probabil că vă dați seama că cei inteligenți nu ar face așa ceva
ei spun că eu sunt un om fără pată, aruncat în fundul infernului
eu nici măcar nu am bănuit așa ceva

CONCLUZII, partea 7 și 8 - incredulitate și tortură

Despre incredulitatea lumii.

Este foarte simplu. Tot ce am povestit eu despre viața mea e adevărul și e vorba de un adevăr destul de monstruos despre o crimă reală, nu imaginară. Oamenii care au citit eventual ceea ce am povestit eu pe internet, fiindcă altfel nu aveam cui, au o atitudine distantă și de mare cruzime, respingându-mă total, deși evident acesta e adevărul în întregime despre mine.

Sunt câteva puncte dureroase –
1. Oamenii neagă adevărul scris de mine, deși era evident adevărat, fiindcă sunt proști sau nepăsători. Dacă sunt proști, ei admit că există astfel de cazuri, că există răul asupra celor buni, cum am fost și eu, dar, în mod convențional, ei se poartă ca și cum ceea ce scriu victimele e fals, adică nu acceptă adevărul despre fapte crude decât dacă victima e deja moartă și mai ales dacă adevărul e spus de altcineva. Pentru ei, faptul că eu am povestit adevărul e un semn că fabulez, fiindcă e vorba de lucruri groaznice și se presupune că o victimă reală nu poate descrie obiectiv și clar, cum am făcut eu, atât de multă suferință și nedreptate, în izolare, aproape 40 de ani de tortură. Totuși eu am putut, fiindcă am fost un om inteligent, ceea ce ei neagă în totalitate, după cum ați văzut. Victima e privită de către proști ca și cum ar fi un fel de clovn trist.

2. Proști fiind, unii dintre ei nu pot crede că există răul defel, ci numai lucruri banale și puțin dureroase, cum sunt de exemplu suferințele psihologice sau ale celor închiși la psihiatrie fiindcă au fost închiși, deci ceva departe de adevărul crud a ceea ce am povestit eu. Acest gen de proști cred așa fiind îndoctrinați de moda psihologismelor și modelele psihologice de gândire. Modelele psihologice pentru proști neagă existența problemelor reale, concrete, în viața victimei și prezintă viața persoanelor cu tulburări psihice sau tratate prin psihoterapie ca pe un fel de telenovele cu gust dulce-amar. Cei care înțeleg adevărul au uneori tendința să îl nege și să mintă și să omoare chiar, indirect, victima, pentru a nu deranja credințele comode și false ale proștilor sau interpretările psihologizante care tipizează cazurile psihiatrice prin modele benigne, în care pacientul e prost și din cauza asta suferă sau în care problemele și suferințele reale sunt foarte mici și țin mai degrabă de domeniul unei gândiri greșite a pacientului. Pot fi și unii complet lipsiți de logică, care, fără dovezi concrete, ajung să creadă că reale sunt aberațiile din cărțile de psihologie sau psihiatrie legate de ura sau ”complexele”, sau percepția greșită a vieții în familie de exemplu de către unii pacienți închiși de familie, sau pur și simplu ”funcționarea” lor defectuoasă în relații cu alți oameni – de exemplu cu părinții. Deși logica punctează spre faptul că percepțiile pacientului se referă la realitate, fiind chiar asemănări mari între pacienți în ceea ce privește tabloul clinic relatat de pacient (în cazul în care cineva vorbește cu el/ea, fiindcă cu mine nu au vorbit cei mai mulți medici), unii proști au impresia că, tocmai fiindcă există asemănări între pacienți, înseamnă că pacientul are gândire greșită și exagerează sau minte. Ei notează drept simptome clare și categorii clare de boli psihice ceea ce relatează pacientul. Logic de fapt e invers. Anume că pacientul are dreptate și spune adevărul. Atunci, cei care sunt ceva mai inteligenți consideră că pacienții psihiatrici, dar și ceilalți, sunt de fapt pedepsiți, condamnați la chinuri și tortură și moarte. Dacă așa e, ei tot nu vorbesc nimic cu victima și acceptă orice fel de decizie de pedepsire drept bună, chiar dacă victima are dreptate că nu a greșit nimic, cum am avut eu mereu de exemplu. Proștii, după cum și alții au spus, au nevoia să aibă convingerea că în lume nu se întâmplă lucruri monstruos de nedrepte, deci ei nu cred din principiu că oamenii foarte buni și nevinovați și chiar inteligenți, ca mine, sunt condamnați la moarte.

3. Incredulitatea e de fapt o proprietate supraadăugată, practic e vorba despre oamenii ceva mai proști. Ei niciodată nu cred adevăruri de genul celor despre viața mea, fiind în realitate păcăliți de cei mai deștepți cu teoriile lor false etc. În realitate pe mine m-au respins intelectualii, nu proștii de rând, care oricum nu aveau cum să mă accepte. Proștii au uneori tendința să apară a fi vicleni și să creadă că alții vor să îi păcălească pe ei, sau ei pe alții, de aceea, atunci când ei nu înțeleg ceva, cum ar fi crima asupra mea și nevinovăția mea absolută, ei cred că cineva vrea să îi păcălească și nu pot crede adevărul cu niciun preț.

În afară de aceste genuri de incredulitate există și tendința criminală de tăinuire a crimei și nedreptății, fiindcă unii consideră, cum au spus de nenumărate ori, că oamenii nu trebuie să înțeleagă adevărul despre mine etc. Nu mai explic cât de greșit este. Ei au spus de multe ori – și s-ar putea să fie adevărul cel puțin parțial – că ei vor să mă omoare sau să mor, pentru a apăra reputația celor care au greșit față de mine. Cred că cei care mă cunosc cât de cât își pot da seama că eu nu aș fi inventat așa o idee vulgară și rea și că nu am mințit nimic. Dar de fapt, fiind izolată din 1984, nu cred că cineva m-a ghicit cum sunt în realitate numai prin citirea blogului meu.

Reaua credință a oamenilor mi s-a spus în gând (!) că este datorită faptului că am fost judecată greșit, ceea ce eu nu cunosc, sau fiindcă unii oameni care au credibilitate în fața proștilor au mințit despre mine, dar eu nu știu nimic nici despre aceasta. Este adevărat că dacă oamenii m-ar fi cunoscut – adică dacă nu aș fi fost izolată cu forța din 1984 – atunci ar fi crezut adevărul, sau măcar o parte din adevăr, fiecare conform nivelului și tipului său intelectual. Și m-ar fi lăsat în pace și m-ar fi acceptat măcar un pic. Oricum extrem de puțini oameni sunt cunoscuți exact așa cum sunt și această cunoaștere interpersonală nu e necesară decât parțial sau deloc, e mult mai puțin importantă decât buna conviețuire și respectul față de oameni. Omul e recunoscut de ceilalți prin produsele muncii sale – fizic sau intelectual – sau chiar prin rostul său de iubire pentru oameni în familie sau prin viață artistică sau alte creații de exemplu, ceea ce mie mi-a fost complet interzis – munca și studiul sau viața interpresonală, ca și cum eu greșisem ceva sau eram ceva rău.

Incredulitatea lumii, deci, creează o tortură psihologică adițională, fiindcă proștii cred că pacientul psihiatric minte mereu la fel, ca la carte, fiindcă are gândirea tulburată, prin urmare fabulează, delirează etc., în timp ce alții, mai inteligenți puțin, cred că pacientul minte pur și simplu fiindcă a fost condamnat și vrea să fie crezut, deși greșește. Unii spun mereu peste mintea mea că în cazul meu familia și alții (?) au mințit în cele mai mici detalii, de aceea am fost condamnată fără să fiu întrebată nimic și fiind singură din 1984. Păcat, poate veți înțelege dacă termin blogul, în curând, că am fost numai iubire frumoasă și mult bine față de oameni, chiar la nivel intelectual superior, dar nu am avut nicio șansă să dovedesc. Și acum sunt la fel, binele curat și în întregime. În paralel cu scrierea acestor ultime concluzii, corectez textele anterioare, cele care au multe semne ciudate pe html.

Voi scrie acum câteva rânduri despre tortură.

Cei care mi-au făcut rău pur și simplu neagă complet adevărul. Eu am povestit totul despre modul în care am fost torturată și ei au ideea că eu eram nebună și că nimeni nu poate să salveze omul de la tortura psihologică provocată de sine însuși. Ei dau impresia că ei cred că tortura a fost ceva în fantezia mea, deși evident eram un om fără coșmaruri sau fantasme și cu gândul bun și curat.

Există și tortură psihologică și ea nu e indusă de victimă – cum ar fi tortura de a fi izolată aproape total aproape 37 de ani, fiind vorba de izolarea față de relații cu alți oameni, deoarece nu am fost complet izolată față de cultura și civilizația momentului în general. Sau tortura psihologică ce rezultă din lipsa drepturilor esențiale. În schimb, tortura fizică e mult mai pregnantă și are adesea consecințe psihologice pe termen lung. Au existat, de-a lungul anilor, destule dovezi despre faptul că eram torturată și nu aveam unde să fug sau să mă ascund, sau cum să îi conving să mă lase în pace sau cum să mă lupt cu ei etc.

Ei fiind cei răi din viața mea. Părinții m-au torturat cu adevărat, și psihic și fizic (dar, înainte de 89 nu mă băteau violent, ci doar des și fără motiv), dar i-au mințit probabil pe medicii psihiatri că nu era așa, în cazul în care li s-au pus întrebări. Eu nu am greșit nimic și nu i-am provocat. Au fost niște oameni extrem de brutali și oricum au refuzat să comunice cu mine. Cei care intră peste mintea mea fie cred că ei erau nebuni, fie cred că erau monștri care nu puteau fi demascați, fie doar proști etc. Am scris totul despre aceste torturi începute în 1984, când a trebuit să mă mut cu ei.

Alte torturi au fost cele provocate de otravă – exact cum am povestit și cele provocate de tortura insistentă cu zgomote din partea vecinilor și diferitelor grupuri de tineri agresivi din jurul blocului meu sau de muncitorii în construcții aduși pentru reabilitarea termică a blocului, așa cum am povestit. Aceste persoane agresive urlau diferite cuvinte vulgare sau nu, zi și noapte în jurul meu, cu diverse alte zgomote în același timp. Adesea se legau de lucruri din viața mea. Nu am mai înregistrat vorbele lor – de câteva ori am încercat cu aparatul foto să filmez, dar ei se opreau sau țipau mai slab când mă apropiam de geam, nu mai știu sigur dacă mai am vreo dovadă pe cardul foto. Aceste torturi, fiindcă chiar asta sunt, erau clar direcționate către mine și erau intenționate și erau confirmate de exemplu de faptul că pe strada mea erau adesea, timp de mulți ani, aglomerări imense de mașini bară lângă bară și pietoni și de mai multe ori am fost interpelată cu răutate sau batjocură în mod direct de către necunoscuți, nu în gând și cei câțiva cunoscuți nu mă salutau sau nu răspundeau la salut sau mă priveau de parcă nu aș fi fost om.

Foto cu strada mea, de obicei era chiar mai aglomerat în toate sensurile la intersecția Eminescu.

Foto cu părul ras pus de vecini de câteva ori pe pervaz și cu pantalonii mei de casă găuriți în absența mea - multe perechi, clar nu i-am găurit eu sau ei singuri. Cineva mi-a micșorat pozele.

Foto cu praful din casă, chiar dacă aspiram des,părea pus acolo și părea ciudat, foto cu gunoiul din curtea blocului - ca ambient. Acestea sunt condiții dificile, dar nu tortură.

Nu voi mai explica, fiindcă aceste lucruri se cunosc, dar vă rog să luați în considerare toate efectele psihologice ale torturii, inclusiv ale medicației psihiatrice în primii ani de tratament și mai ales să țineți cont de faptul că aceste torturi au durat mulți ani, în cazul meu aproape 37. Cu toate acestea, sunt încă eu însămi și am avut dreptate să cer dreptul la muncă sau la studii mai demult, sau măcar o activitate oarecare. Tortura a fost una dintre cauzele care au dus la dezvăluirea întregului adevăr de către mine. Ceea ce povesteam era clar adevărul și ei totuși continuau să mă tortureze. În afară de închisoare, se poate vorbi și despre închisoare, atât prin privarea de libertate datorată lipsei drepturilor fundamentale, cât și prin închiderea fizică a mea, fiindcă în 37 de ani am plecat rar din zona Voluntari-Colentina-Moșilor, fiindcă nu aveam bani și nici unde sau cu cine să merg undeva.

În afară de ceea ce am notat, mai e și tortura fizică cerebrală prin f_t, cum numesc ei, adică durere profundă, amețeală, chin de ore în șir aproape zilnic sau la 2-3 zile, care se produce prin intrarea în corpul victimei a unor senzații sexuale ușoare sau durere legată de ficat, stomac, colon sau chiar prin mâncărimi ale coapsei sau degetelor sau durere în picior sau altele și apoi de abia ridicarea acestei dureri în zona cervicală și/sau a capului și chinuri cerebrale numite de ei ”mătrășire”.

Tortura chiar omoară sau face mai mult rău, prin efectul de bumerang, adică prin implicații psihologice - victima devine tristă și obosită și astfel gândurile ei sunt mai negre și se plânge în singurătate (eu chiar am mai vorbit singură în casă sau am scris seria de jurnale de suferință pe acest blog), și, astfel, o parte din răul exteriorizat se întoarce la emițător, lovind a doua oară.

Mai am de notat încă 12 concluzii, așa cum mi-am planificat

Ultimele mele scrieri în engleză

După cum am povestit, internetul oferă un surogat de viață socială, dar acesta e plătit cu suferință de către oamenii complet singuri cum sunt eu. Astfel, în ultimele zile, am fost obligată, din cauza nevoilor de comunicare sau de a fi cât de cât cu alții, să scriu în continuare răspunsuri la întrebările aiurite cu care mă bombardează unele persoane de pe site-ul Quora, unde diverși oameni trăzniți scriu ce îi taie capul despre o chestiune sau alta, sub forma întrebare - răspuns. Iată ultimele mele încercări de pe acel site:

What things are romanticized but shouldn't be?

Romanticizing poverty.

From any kind of standpoint, it is wrong. Here is a quote from the Stanford Social Innovation Review:

Market solutions to poverty are very much in vogue. These solutions, which include services and products targeting consumers at the “bottom of the pyramid,” portray poor people as creative entrepreneurs and discerning consumers. Yet this rosy view of poverty-stricken people is not only wrong but also harmful. It allows corporations, governments, and nonprofits to deny this vulnerable population the protection it needs. Romanticizing the poor also hobbles realistic interventions for alleviating poverty.

This rosy view of poverty-stricken people was a part of social practice through the centuries and it appeared in religious milieus, educational ideals, socio-political theories, art endeavors.

If we mention literature, we are reminded of Charles Dickens, Victor Hugo, Hector Mallot, moreover many stories for children that introduce the myth of the poor girl/boy, as in Cinderella or Jack and the Bean Stalk, and many other stories about poverty, whose allusive content seems almost right because all is good when it end is good. And we have to pinpoint the paintings of Bartolomé Esteban Murillo and other genre art creators. This rosy view may work well for children but then we understand that art objects present the same view about poverty, in order to equilibrate social injustice with good-natured people or good-natured social roles and statuses.

Maybe these realms will stay like this for a long time and maybe it is not wrong. Yet I believe that in regards to social work, one should assume the truth about such situations and about this bias created by romanticizing the poor.

What are some brutal truths about life that no book will tell you?

They don’t really tell that life is beautiful and worth living. They don’t tell that goodness is better than wickedness, they don’t tell that patience and love and other virtues really play an important role in life, they don’t tell that peace is usually the better path. These things are deemed to be too naive.

Almost the entire literature is sprinkled with evil conclusions and evil characters. It is like an ill-fated man’s sweat and tears. Not to mention famous literature or famous quotes. For the sake of making a profit, almost everything is written in black and only seldom in black and white. Think about every “good” book, dare to give me a famous example of a purposeful good book! Even realistic books tell mostly evil things about life.

Compared with other genres, only autobiographical stories or some essays or philosophical writings seem to tell something good or something logical and neutral and bring into awareness the overall good that surrounds us. Otherwise, many readers value life more after reading a book, because they get rid of different nightmares and they think that they are luckier and that life is bliss compared with the situations portrayed in that book. Real-life is not like books say, it can be seldom worth and it is usually better. Because the book is a kind of media, it acts like television sometimes - I mean that it shows evil facts in the disfavor of good and normal things. That’s why memoirs almost always contain more good facts than fiction in literature.

Good things are much more frequent than bad things, but the media show means no news good news! Books are the same. I don’t deny their real educational purpose. But we must recall that human beings present much more similarities than differences and crime or pure evil are exceptional cases, being sometimes overemphasized in books. Suspicious minds see evil beforehand, while logical thinking tells us that absolute evil is an exception because we are human. Yet I have to pinpoint the fact that books are important because they tell us that some evil things can really happen, they mimic the truth and create an allegory of social life. They would have been boring and less moralistic if they would have told the truth about good and normal life. Maybe writers like Thomas Mann are closer to the dull and real show of life.


Do you agree with Gore Vidal when he said "The unfed mind devours itself"?

I don’t think so.

If one cannot have sensory data as food for thought, then he can still imagine things or just think about what he already knew. I am thinking about acquired deafness of blindness. Anyway, some misfortunate situations like being isolated for many years or being imprisoned provided material for studying what happens when a mind is not fed. Good stories were written while the authors were in prison. Even Robinson Crusoe had a Bible with him.

Prison literature - Wikipedia

Another similar feeding is done by understanding and exercising more complex thought processes. Reading, writing, talking, listening to, composing, deciding, experiencing positive emotions, planning future events or technical solutions are normal and necessary things for one’s life. Their impeachment leads to dismal states of mind. But this does not mean that the mind is devouring itself.

First, we have to define what is the mind and what means the verb devouring in this context. Most disagreements appear because those who communicate don’t have the same map of concepts. But this is the normality of social life and the source of some progress in thought. The unfed mind cannot survive properly, thus it cannot devour itself. But it can age, it can be damaged. Yet this sentence is true regarding the fact that a mind must be alive, thus it uses some of the past data and thought fruits in order to function properly. It does not mean devouring itself till the last drop, it usually means reinforcing old patterns of thought or old memories, etc.

But if we think about the mind as being split, partly unconscious or connected to other people who were present in one’s life, then we can add that the present-day and conscious ego can be submerged by the other parts of one’s self, and it seems like being devoured by one’s self or one’s unconscious mind. But is not devouring, it is just using it the best way possible. The mind has to be busy and to be fed, in order to coordinate the body and her own individuality and personality. Otherwise, what’s left if a body is totally unconscious - like in a state of coma? Can we talk about devouring one’s self?


Marcus Aurelius said: "The happiness of your life depends upon the quality of your thoughts". Is Marcus correct?

I do believe that Marcus Aurelius was right. I agree with philosophical standpoints about abstract ideas like happiness, freedom, moral choices, and I believe that happiness is an inwardly directed attitude. Happiness points within and cajoles our conscience. Thus, happy people are prone to help and love other persons. Happiness can lead to actions. Happiness is the perception of reflective subjective values in our psyche forum, and sometimes, just like in the Roman forum architectural display, the environment helps in overhauling our inward values, e.g. our self-esteem or overall vision of the human world.

Happiness depends upon the quality of our thinking and less upon its quantity or thematic content. We can think about seasons and climatic properties that affect humans or we can think about the ecosystem or about the history of civilizations, or simply about the everyday struggles and transient goals. In each of these cases, one can assume the right conclusions instead of the wrong doubts or ideas. The concordance between our thought and actual reality results in a better mastership of our lives - both in action and in feelings. Like this, one can be able to enjoy life better and to agree with reality, through understanding. And if he must do changes to the world, then he knows which path of action is better, projecting happy moments into the future.

When it comes to external harmful circumstances, the quality of our thoughts is very important in order to equilibrate the whole of our psychological life with the over-demanding regnum of necessities. There are many so-called mechanisms of defense, but I think that what matters the most is keeping it all within a frame of calm and realistic happiness, e.g. thinking about the way we did our best and the way we fulfilled our duties (specific for Stoic thought) or the way we faced them avoiding fleeing, which is not a permanent solution. More emphasis upon the joy of being useful - at least a little bit - to others or to oneself. It is about responsibility like ”you’ve made your bed, now lie in it”, but there is a danger of intolerance in applying this idiom because in some situations we cannot build our future by ourselves. Still, we can have a better knowledge of the whole situation.

Elvis Presley's song quote: “The man who can sing when he hasn't got a thing, he's the king of the whole wide world.”


What is your favorite form of art and why?

I begin with the lyrics from the song With A Little Help From My Friends:

Lend me your ears and I'll sing you a song
And I'll try not to sing out of key

The arts are talking firstly with the senses of the public, and only secondly with their mind or soul/emotivity. Thirdly with their attitudes, values, and ideals. The importance of these realms of one’s personality regarding the reception of the artistic object may vary from person to person, but their magnitude or visible effect relies upon the psychological conversion from sensory perception towards mental associations and interpretations and then towards the judgment of their aesthetic, moral, educational importance.

The artistic process usually comprises a communicational order of things - the artist is the emitter and the public is the receptor, and it is a specific communication differing from art to art because the different parts of this dialogue are different and differently engaged in his process. That’s why we talk about visual arts for example.

Thus every art is a close dialogue between two persons, intending to nourish and cure or to specifically develop socially accepted and socially desirable skills and visions about things within the consumers’ bodies and minds. I think that everyone knows that every art serves only the subjective individual although it addresses larger parts of the social world. Art, just like education is a form of communal eucharistic communion, it intends to organize human beings on a larger scale, making them fitter and more productive and harmonious as social structures by sharing the same informational content within their bodies and minds.

Art is a synergetic process, a kind of telling it all at the same time - resounding in people’s psyches. But, just like it happens in every communicational context, people don’t end up having precisely the same images or ideas about some object of art. When we communicate with others, we cannot transmit the intended meaning of our message, but only the verbal form of the concepts with their intonation and sound properties. Taken as smaller unities, even the words themselves cannot be entirely understood by others the way that we do this, let alone the vast differences between our inner felt sense and emotions triggered by them. This art is a public domain, but a very particular and idiosyncratic experience. Apart from a particular mother-tongue being common to a larger group of people, art is another kind of commonality, feeding the senses of one embodied individual in an intense manner, giving a little bit more input for thought than the habitual sensory processes. Literature is slightly different because it uses mediating words, though it can act in a direct manner in order to engage the brain in this over-stimulation or over-feeding our senses and minds.

Like this, the brain is deftly overstimulated or forced to engage in a special dialogue with another world of images, sounds, ideas - and different vectors departing from one sensory cerebral area are aiming at arousing emotions and ideas, agreement or anger within other parts of our brain and sometimes even the will to react. And all these things happen in a huge common temple of culture and civilization.

That’s why, having to choose between the different main stimuli, characteristic to different forms of art, I pick up music as my favorite art. We lend our ears, that is our sensory areas in our brain, in order to become the instruments in this gigantic orchestra of things - where our own brain is connected through senses, imagination, and memory with the rest of the world. We are the soft grass bending under the summer wind just as much as we are the sound of the cars speeding on on a highway. We are a part of others’ people psyche as well. We are connected with the rest of the living beings.

Music is the best form of reenactment in my opinion, and the best form of catharsis too. It is about learned vibrations, it is about ourselves, maybe the only thing that can express raw feelings or emotional states. Words bring to life feelings in an indirect manner while the beauty of music resides in the way it unravels feelings directly from their flowerbed within our brain. Whilst listening, we too are playing at the same time, because our world resonates with the sound of music, it internalizes and externalizes the music. Just like a bunch of sunrays, the music fills our room and our bodies. It is like heavenly bliss to me, a wonder, especially classical music.

~~~~~~~~~