Este foarte simplu. Tot ce am povestit eu despre viața mea e adevărul și e vorba de un adevăr destul de monstruos despre o crimă reală, nu imaginară. Oamenii care au citit eventual ceea ce am povestit eu pe internet, fiindcă altfel nu aveam cui, au o atitudine distantă și de mare cruzime, respingându-mă total, deși evident acesta e adevărul în întregime despre mine.
Sunt câteva puncte dureroase –
1. Oamenii neagă adevărul scris de mine, deși era evident adevărat, fiindcă sunt proști sau nepăsători. Dacă sunt proști, ei admit că există astfel de cazuri, că există răul asupra celor buni, cum am fost și eu, dar, în mod convențional, ei se poartă ca și cum ceea ce scriu victimele e fals, adică nu acceptă adevărul despre fapte crude decât dacă victima e deja moartă și mai ales dacă adevărul e spus de altcineva. Pentru ei, faptul că eu am povestit adevărul e un semn că fabulez, fiindcă e vorba de lucruri groaznice și se presupune că o victimă reală nu poate descrie obiectiv și clar, cum am făcut eu, atât de multă suferință și nedreptate, în izolare, aproape 40 de ani de tortură. Totuși eu am putut, fiindcă am fost un om inteligent, ceea ce ei neagă în totalitate, după cum ați văzut. Victima e privită de către proști ca și cum ar fi un fel de clovn trist.
2. Proști fiind, unii dintre ei nu pot crede că există răul defel, ci numai lucruri banale și puțin dureroase, cum sunt de exemplu suferințele psihologice sau ale celor închiși la psihiatrie fiindcă au fost închiși, deci ceva departe de adevărul crud a ceea ce am povestit eu. Acest gen de proști cred așa fiind îndoctrinați de moda psihologismelor și modelele psihologice de gândire. Modelele psihologice pentru proști neagă existența problemelor reale, concrete, în viața victimei și prezintă viața persoanelor cu tulburări psihice sau tratate prin psihoterapie ca pe un fel de telenovele cu gust dulce-amar. Cei care înțeleg adevărul au uneori tendința să îl nege și să mintă și să omoare chiar, indirect, victima, pentru a nu deranja credințele comode și false ale proștilor sau interpretările psihologizante care tipizează cazurile psihiatrice prin modele benigne, în care pacientul e prost și din cauza asta suferă sau în care problemele și suferințele reale sunt foarte mici și țin mai degrabă de domeniul unei gândiri greșite a pacientului. Pot fi și unii complet lipsiți de logică, care, fără dovezi concrete, ajung să creadă că reale sunt aberațiile din cărțile de psihologie sau psihiatrie legate de ura sau ”complexele”, sau percepția greșită a vieții în familie de exemplu de către unii pacienți închiși de familie, sau pur și simplu ”funcționarea” lor defectuoasă în relații cu alți oameni – de exemplu cu părinții. Deși logica punctează spre faptul că percepțiile pacientului se referă la realitate, fiind chiar asemănări mari între pacienți în ceea ce privește tabloul clinic relatat de pacient (în cazul în care cineva vorbește cu el/ea, fiindcă cu mine nu au vorbit cei mai mulți medici), unii proști au impresia că, tocmai fiindcă există asemănări între pacienți, înseamnă că pacientul are gândire greșită și exagerează sau minte. Ei notează drept simptome clare și categorii clare de boli psihice ceea ce relatează pacientul. Logic de fapt e invers. Anume că pacientul are dreptate și spune adevărul. Atunci, cei care sunt ceva mai inteligenți consideră că pacienții psihiatrici, dar și ceilalți, sunt de fapt pedepsiți, condamnați la chinuri și tortură și moarte. Dacă așa e, ei tot nu vorbesc nimic cu victima și acceptă orice fel de decizie de pedepsire drept bună, chiar dacă victima are dreptate că nu a greșit nimic, cum am avut eu mereu de exemplu. Proștii, după cum și alții au spus, au nevoia să aibă convingerea că în lume nu se întâmplă lucruri monstruos de nedrepte, deci ei nu cred din principiu că oamenii foarte buni și nevinovați și chiar inteligenți, ca mine, sunt condamnați la moarte.
3. Incredulitatea e de fapt o proprietate supraadăugată, practic e vorba despre oamenii ceva mai proști. Ei niciodată nu cred adevăruri de genul celor despre viața mea, fiind în realitate păcăliți de cei mai deștepți cu teoriile lor false etc. În realitate pe mine m-au respins intelectualii, nu proștii de rând, care oricum nu aveau cum să mă accepte. Proștii au uneori tendința să apară a fi vicleni și să creadă că alții vor să îi păcălească pe ei, sau ei pe alții, de aceea, atunci când ei nu înțeleg ceva, cum ar fi crima asupra mea și nevinovăția mea absolută, ei cred că cineva vrea să îi păcălească și nu pot crede adevărul cu niciun preț.
În afară de aceste genuri de incredulitate există și tendința criminală de tăinuire a crimei și nedreptății, fiindcă unii consideră, cum au spus de nenumărate ori, că oamenii nu trebuie să înțeleagă adevărul despre mine etc. Nu mai explic cât de greșit este. Ei au spus de multe ori – și s-ar putea să fie adevărul cel puțin parțial – că ei vor să mă omoare sau să mor, pentru a apăra reputația celor care au greșit față de mine. Cred că cei care mă cunosc cât de cât își pot da seama că eu nu aș fi inventat așa o idee vulgară și rea și că nu am mințit nimic. Dar de fapt, fiind izolată din 1984, nu cred că cineva m-a ghicit cum sunt în realitate numai prin citirea blogului meu.
Reaua credință a oamenilor mi s-a spus în gând (!) că este datorită faptului că am fost judecată greșit, ceea ce eu nu cunosc, sau fiindcă unii oameni care au credibilitate în fața proștilor au mințit despre mine, dar eu nu știu nimic nici despre aceasta. Este adevărat că dacă oamenii m-ar fi cunoscut – adică dacă nu aș fi fost izolată cu forța din 1984 – atunci ar fi crezut adevărul, sau măcar o parte din adevăr, fiecare conform nivelului și tipului său intelectual. Și m-ar fi lăsat în pace și m-ar fi acceptat măcar un pic. Oricum extrem de puțini oameni sunt cunoscuți exact așa cum sunt și această cunoaștere interpersonală nu e necesară decât parțial sau deloc, e mult mai puțin importantă decât buna conviețuire și respectul față de oameni. Omul e recunoscut de ceilalți prin produsele muncii sale – fizic sau intelectual – sau chiar prin rostul său de iubire pentru oameni în familie sau prin viață artistică sau alte creații de exemplu, ceea ce mie mi-a fost complet interzis – munca și studiul sau viața interpresonală, ca și cum eu greșisem ceva sau eram ceva rău.
Incredulitatea lumii, deci, creează o tortură psihologică adițională, fiindcă proștii cred că pacientul psihiatric minte mereu la fel, ca la carte, fiindcă are gândirea tulburată, prin urmare fabulează, delirează etc., în timp ce alții, mai inteligenți puțin, cred că pacientul minte pur și simplu fiindcă a fost condamnat și vrea să fie crezut, deși greșește. Unii spun mereu peste mintea mea că în cazul meu familia și alții (?) au mințit în cele mai mici detalii, de aceea am fost condamnată fără să fiu întrebată nimic și fiind singură din 1984. Păcat, poate veți înțelege dacă termin blogul, în curând, că am fost numai iubire frumoasă și mult bine față de oameni, chiar la nivel intelectual superior, dar nu am avut nicio șansă să dovedesc. Și acum sunt la fel, binele curat și în întregime. În paralel cu scrierea acestor ultime concluzii, corectez textele anterioare, cele care au multe semne ciudate pe html.
Voi scrie acum câteva rânduri despre tortură.
Cei care mi-au făcut rău pur și simplu neagă complet adevărul. Eu am povestit totul despre modul în care am fost torturată și ei au ideea că eu eram nebună și că nimeni nu poate să salveze omul de la tortura psihologică provocată de sine însuși. Ei dau impresia că ei cred că tortura a fost ceva în fantezia mea, deși evident eram un om fără coșmaruri sau fantasme și cu gândul bun și curat.
Există și tortură psihologică și ea nu e indusă de victimă – cum ar fi tortura de a fi izolată aproape total aproape 37 de ani, fiind vorba de izolarea față de relații cu alți oameni, deoarece nu am fost complet izolată față de cultura și civilizația momentului în general. Sau tortura psihologică ce rezultă din lipsa drepturilor esențiale. În schimb, tortura fizică e mult mai pregnantă și are adesea consecințe psihologice pe termen lung. Au existat, de-a lungul anilor, destule dovezi despre faptul că eram torturată și nu aveam unde să fug sau să mă ascund, sau cum să îi conving să mă lase în pace sau cum să mă lupt cu ei etc.
Ei fiind cei răi din viața mea. Părinții m-au torturat cu adevărat, și psihic și fizic (dar, înainte de 89 nu mă băteau violent, ci doar des și fără motiv), dar i-au mințit probabil pe medicii psihiatri că nu era așa, în cazul în care li s-au pus întrebări. Eu nu am greșit nimic și nu i-am provocat. Au fost niște oameni extrem de brutali și oricum au refuzat să comunice cu mine. Cei care intră peste mintea mea fie cred că ei erau nebuni, fie cred că erau monștri care nu puteau fi demascați, fie doar proști etc. Am scris totul despre aceste torturi începute în 1984, când a trebuit să mă mut cu ei.
Alte torturi au fost cele provocate de otravă – exact cum am povestit și cele provocate de tortura insistentă cu zgomote din partea vecinilor și diferitelor grupuri de tineri agresivi din jurul blocului meu sau de muncitorii în construcții aduși pentru reabilitarea termică a blocului, așa cum am povestit. Aceste persoane agresive urlau diferite cuvinte vulgare sau nu, zi și noapte în jurul meu, cu diverse alte zgomote în același timp. Adesea se legau de lucruri din viața mea. Nu am mai înregistrat vorbele lor – de câteva ori am încercat cu aparatul foto să filmez, dar ei se opreau sau țipau mai slab când mă apropiam de geam, nu mai știu sigur dacă mai am vreo dovadă pe cardul foto. Aceste torturi, fiindcă chiar asta sunt, erau clar direcționate către mine și erau intenționate și erau confirmate de exemplu de faptul că pe strada mea erau adesea, timp de mulți ani, aglomerări imense de mașini bară lângă bară și pietoni și de mai multe ori am fost interpelată cu răutate sau batjocură în mod direct de către necunoscuți, nu în gând și cei câțiva cunoscuți nu mă salutau sau nu răspundeau la salut sau mă priveau de parcă nu aș fi fost om.
Foto cu strada mea, de obicei era chiar mai aglomerat în toate sensurile la intersecția Eminescu.
Foto cu părul ras pus de vecini de câteva ori pe pervaz și cu pantalonii mei de casă găuriți în absența mea - multe perechi, clar nu i-am găurit eu sau ei singuri. Cineva mi-a micșorat pozele.
Foto cu praful din casă, chiar dacă aspiram des,părea pus acolo și părea ciudat, foto cu gunoiul din curtea blocului - ca ambient. Acestea sunt condiții dificile, dar nu tortură.
Nu voi mai explica, fiindcă aceste lucruri se cunosc, dar vă rog să luați în considerare toate efectele psihologice ale torturii, inclusiv ale medicației psihiatrice în primii ani de tratament și mai ales să țineți cont de faptul că aceste torturi au durat mulți ani, în cazul meu aproape 37. Cu toate acestea, sunt încă eu însămi și am avut dreptate să cer dreptul la muncă sau la studii mai demult, sau măcar o activitate oarecare. Tortura a fost una dintre cauzele care au dus la dezvăluirea întregului adevăr de către mine. Ceea ce povesteam era clar adevărul și ei totuși continuau să mă tortureze. În afară de închisoare, se poate vorbi și despre închisoare, atât prin privarea de libertate datorată lipsei drepturilor fundamentale, cât și prin închiderea fizică a mea, fiindcă în 37 de ani am plecat rar din zona Voluntari-Colentina-Moșilor, fiindcă nu aveam bani și nici unde sau cu cine să merg undeva.
În afară de ceea ce am notat, mai e și tortura fizică cerebrală prin f_t, cum numesc ei, adică durere profundă, amețeală, chin de ore în șir aproape zilnic sau la 2-3 zile, care se produce prin intrarea în corpul victimei a unor senzații sexuale ușoare sau durere legată de ficat, stomac, colon sau chiar prin mâncărimi ale coapsei sau degetelor sau durere în picior sau altele și apoi de abia ridicarea acestei dureri în zona cervicală și/sau a capului și chinuri cerebrale numite de ei ”mătrășire”.
Tortura chiar omoară sau face mai mult rău, prin efectul de bumerang, adică prin implicații psihologice - victima devine tristă și obosită și astfel gândurile ei sunt mai negre și se plânge în singurătate (eu chiar am mai vorbit singură în casă sau am scris seria de jurnale de suferință pe acest blog), și, astfel, o parte din răul exteriorizat se întoarce la emițător, lovind a doua oară.
Mai am de notat încă 12 concluzii, așa cum mi-am planificat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Cu sinceritate cred că...