CONCLUZII, partea 9 - marginalizare

Azi, despre rejecția socială. Se folosește poate mai des și mai corect termenul marginalizare sau izolare socială. Totuși, eu vreau să mă refer pe scurt la respingerea mea de către societate. Izolarea va fi o concluzie la care mă voi referi ulterior.

Unii dintre cei răi care au intrat peste gândul meu spuneau că eu ”trebuie să înțeleg” că unii oameni pur și simplu sunt respinși, nu sunt vruți, nu sunt acceptați. Nu, nu e vorba de așa ceva, e vorba de crimă. Chiar și rejecția, în cazul meu, este ceva extrem de morbid și e parte din crimă, ducând la izolare inumană de peste 36 de ani, deci lucru cauzator de boală și moarte – gândiți puțin logic!

(Ei chiar și acum spun că oamenii pur și simplu nu se pot trezi și mă omoară deși nu am greșit nimic întreaga viață) Eu nu am respins pe nimeni întreaga mea viață. Ceilalți m-au respins toți – respectiv cei care asistă doar la omorârea și abuzarea mea de la o distanță – adică dvs., cei care citiți, și cei care au existat la semidistanță în viața mea, fără să fi avut relație cu ei. Oamenii care au existat în viața mea, chiar cu o relație superficială, au fost extrem de puțini și, dintre aceștia, jumătate sau mai mulți au avut un rol nefast, cum a fost psihiatra Vișoiu, medicul de familie, profesorul Zăgrean și încă doar câțiva întreaga viață. Numărul oamenilor care au avut relații oarecum mai apropiate cu mine nu a fost decât de 5 – în afară de cei câțiva membri ai familiei, care era oricum o familie mică. În final și aceștia 5 m-au respins – respectiv Ibi, Luiza, Sorina, Irina, fiindcă Lucian oricum era bărbat. În rest, în afară de acești 5 oameni, am fost singură cuc.

Respingerea mea de către cei care de fapt nu mă cunosc deloc, adică societatea în general – fiindcă apăreau mulți străini pe stradă cu acte agresive la adresa mea sau fiindcă se purtau ciudat unii din cei care mă contactau pe facebook sau pe internet în general – a fost angrenată și declanșată probabil de către cei câțiva oameni care mi-au vrut răul și au mințit clar despre mine. Nu înțeleg cum cei care nici nu mă cunosc mă condamnă la moarte pe temeiul unor minciuni evidente – dar probabil că ei au crezut zvonuri sau bârfe și alte minciuni despre mine sau au interpretat greșit ce am povestit eu. Repet, sunt mai puțin de 10 oameni cu totul care mi-au făcut răul cu adevărat, real, de-a lungul vieții. Nu are rost să îi număr. Ceilalți au fost doar păcăliți, corupți, mințiți, antrenați de alții etc.

Nu aveți dreptul să condamnați la moarte un om evident nevinovat, doar pe seama mărturiei a o mână de oameni răi, cei numai câțiva care au existat în viața mea. Fiind în rest izolată cu forța o viață întreagă, e de fapt clar și logic că sunt nevinovată și că acei puțini oameni au greșit. Chiar și acei câțiva nu au vorbit cu mine, nu știu nimic real despre mine.

Respingerea mea monstruoasă nu are decât două motive aparente – sărăcia din copilărie, motiv clasic pe care toți psihologii îl recunosc ca atare în teoriile lor și faptul că mama nu m-a vrut și mă respingea, chiar mă abuza de mică, fiindcă nu se știe cine era tatăl meu biologic, și nu se știe cum și fiindcă mama era un om rău cu adevărat, care însă i-a păcălit pe alții că e om cumsecade sau de teabă etc. Tot ce am povestit eu e adevărul.

Când eram copil nu am ghicit că motivele esențiale erau sărăcia și abandonarea mea de către părinți și am crezut că sunt respinsă de colegi fiindcă eram grasă și fiindcă eram ”tocilară” adică, învățam și citeam mult și cu plăcere, în timp ce ei nu erau așa. Încă din copilărie aveam tendința să am sentimente oarecum materne față de ceilalți copii, la care țineam enorm de mult, ca și la profesori de altfel.

Bineînțeles că am fost și victima fenomenului de bully-ing în școală și în familie, dar respingerea e altceva. De exemplu, când am intrat la liceu, Adrian U mi-a spus pe față că eu trebuie să îl iert, dar el trebuie să renunțe să mă mai salute, fiindcă am acceptat să fiu colegă de bancă cu Luiza. În anul anterior, Adrian fusese politicios cu mine și vorbea normal în aparență cu mine, chiar destul de mult. Atunci eu nu am înțeles că respingerea era direct la adresa mea, nu indirect din cauza Luizei. Am povestit tot ce am pățit în clasa a 8-a, am povestit ce tot am pățit în liceu. Sunt unii care inventaseră că așa e obiceiul în toate liceele – adică să fie batjocorit ca nebun un elev sau o elevă, respinsă și urmărită cu reavoință etc. și chiar spuneau că era așa mai ales la Mișu, colegiul/liceul Mihai Viteazul. Bineînțeles nu acesta e esențialul. Respingerea mea era din aceleași două motive, iar părinții erau monstruoși, fapt pentru care mersul la liceu era pentru mine ca o stare paradisiacă, un loc unde scăpam de tot ce era rău acasă și fleacurile care mi se întâmplau acolo mi se păreau nimicuri și lucruri bune față de ceea ce îmi făceau părinții. Față de trecut, de data aceasta motivul respingerii mele mi se părea mie a fi altul – anume comportamentul de gașcă exclusivistă și agresivă, respingerea fiindcă eram un om foarte pur, cu multă iubire caldă și blândă față de oameni, cu multă bunătate și modestie reală, în timp ce ei erau răi, aroganți, mândri, miștocari, teribiliști, și mai ales răi – iar eu mai ales foarte cuminte și bună. Am fost oarbă, motivele reale erau celelalte două. Eram prea tânără ca să înțeleg totul. M-a uimit puțin vizionarea filmulețelor cu debandada lor în 1989, nu mă așteptam la gașca reunită în jurul Andreei Oancea, cu caietul ei cu schițe gen grafitti, cu batjocură la adresa altora, care nu aparțineau găștii rele și poate chiar față de profersori – eu nu știu pe cine vizau. Poate chiar pe ei înșiși. Eu nu aș fi aparținut niciodată vreunei găști, fiindcă nu aș fi făcut răul în niciun caz, dar, dacă aș fi aparținut unei clase sociale superioare, atunci aș fi avut poate șanse mai mult eîn viață în general.

Această filozofie de gașcă însemna de fapt apartenența la o clasă socială dominatoare, bogată și nucleu totdată – lucru care mi s-a întâmplat și la facultate, și nu doar mie, ci în general fetelor sărace și cuminți, cum a mai fost de pildă și Mădălina – parcă așa o chema, dar am uitat numele, care avea foarte mari coșuri pe față mai mult timp, ori era infectată dinadins, ori nu avea bani de tratament, ori avea, prin respingere, imunitate scăzută. Tot așa și altele, cum era de exemplu prietena Anei din blocul unu, domnișoara M., fostă colegă cu mine, care nici ea nu găsea de lucru după facultate.

În anii maturității, după ce am fost torturată psihiatric, am crezut că sunt respinsă din cauza faptului că am fost f_tă, fiindcă diagnosticul meu psihiatric era datorat faptului că fusesem violată de la distanță. Cei care intră peste mintea mea au spus că e invers – adică am fost f-tă sexual sau cu durere de cap din cauză că nu mă vor, că vor să mă elimine din orice context de muncă sau vreo altă activitate socială prin f-tere, fiindcă ei cred în mod greșit că eu am fost ceva rău, deci atentează la viața mea, vor să nu mai exist. Adică ei mă f_t fiindcă, mai întâi, mă resping. Nu știu.

Oricum, un lucru e clar – boala mea psihică nu înseamnă nimic altceva decât o tulburare sexuală la care, nu de mult, s-a adăugat perceperea unor gânduri transmise de obicei agresiv peste creierul meu. Ei nu au motive să mă respingă și să îmi interzică munca, așa cum au făcut și au respins tot ce eram în cele mai mici detalii. Cuvintele lor peste mintea mea aproape le pot controla și au cam dispărut în ultimul timp. Iar în ce privește tulburarea sexuală, nu e altfel ca o boală fizică, de pildă o boală de inimă și ei acceptă pacienți bolnavi de inimă sau alte boli. La fel ca și aceia, și eu am avut virtutea de a menține tăcerea asupra suferințelor fizice, dar și psihice personale și în general am fost dintre oamenii cei mai tăcuți cu putință. Nu mi-au dat nicio șansă – nici nu și-au pus problema că poate sunt în stare de viață socială și relații interpersonale bune, chiar dacă sunt uneori f-tă. Cum spunea un cântec – ”toți suntem puțin luați”. Am fost într-adevăr dintre oamenii de valoare, poate veți înțelege dacă veți citi tot ce am scris eu, deși nu am fost niciodată dornică de a publica memorii – dar în cazul acesta era necesar, veți vedea și mai încolo.

Atunci, rămâne ideea ilogică - anume că eu am fost respinsă fiindcă am scris adevărul întreg despre viața mea pe internet. Unii spun un lucru abominabil și incredibil – că oamenii au fost toți mințiți în cele mai mici detalii despre mine. Oricum, faptul că am scris adevărul e recent, din ultimii 7-8 ani doar și oricum eram total respinsă și omorâtă oricum cu otravă și tortură și izolare dinainte de a scrie adevărul și tot așa ar fi făcut oamenii chiar dacă nu aș fi scris nimic. Chiar dacă nu s-ar fi întâmplat diverse fapte din viața mea, ei tot așa ar fi făcut, cum începuse totul din 1984. Oare s-a întâmplat așa fiindcă povestea nevinovăției mele și a calvarului meu este bazată pe mituri și teme ale gândirii colective sau inconștientelor oamenilor, pe teme recurente prin veacuri sau prezente în diverse produse culturale pertinente?

La fel și dvs. cei de pe facebook, sau cei care ați citit aceste rânduri ale mele, din orice loc al lumii ați fi. În final am povestit chiar și adevărul că am fost un om perfect, fiindcă viața mea e chiar amenințată grav. Da, am fost un om perfect și nu am greșit nimic. Am fost total respinsă, dar nu am greșit nimic, nici faptul că am spus despre mine adevărul tot, voi mai explica o dată acest aspect, ultima oară, în viitor. Oricum, erau diverse lucruri pe care le-aș fi putut face, măcar online, măcar cu puține relații interpersonale, dar toți ați refuzat – probabil că vreți să mor, direct sau indirect. Poate ,după ce voi termina de scris și corectat totul și voi trimite în multe locuri adevărul, în curând, poate cineva va avea nevoie de mine cât de puțin și astfel și mă va salva. E vorba totuși de un om și absolut sigur unul dintre cei buni și nimeni nu ar păți nimic dacă eu aș fi lăsată în viață.