CONCLUZII, PARTEA a 10-a, izolarea

Cel mai greu îmi este să scriu despre izolare, condiție socială malignă care dărâmă tot ce e bun și frumos sau în cel mai bun caz, șubrezește fundațiile celor mai magnifice sau stabile structuri de personalitate. Nu mă refer la izolarea datorată covid-ului, recenta epidemie, nu mă refer nici la povești psihologice despre rejecția socială, în care e vorba mai mult de perceperea exagerată și expresia histrionică a înstrăinării îndelungate de lume.

Mă refer la ceea ce e într-adevăr dur și monstruos, la izolarea totală sau aproape totală de peste 25 de ani – în cazul meu sunt deja 36 de ani și jumătate și sunt 15 ani și jumătate de la moartea tatei, când izolarea mea a devenit aproape totală. Acum, după atâta amar de vreme, sentimentul e oribil, abia mai rezist. Totuși încă se poate dovedi că încă sunt un om normal, dar abia mai stau prinsă într-un fir de speranță. Am făcut tot posibilul să am un loc, oricât de mic în societate, și nu am reușit defel. Am implorat pe cei de pe facebook și indirect lumea întreagă și nimănui nu i-a fost milă ca și cum eram mai rău ca un animal singur în cușcă, ca și cum eram condamnată la moarte, deși nu am greșit nimic.

Dacă un om a suferit 10-20 de ani în izolare, nu are de ce să se plângă – dar peste 25-30 de ani este ceva monstruos. Speranţele de a nu fi complet singur încep să pălească și durerea de ordin psihologic se acutizează din când în când, cam de 3-4 ori pe săptămână și apare simultan o senzație de destructurare cerebrală, un fel de senzație de strivire și gol specifică, ceva extrem de rău. Am ajuns la concluzia că, în mod specific, durerea izolării conduce la anumite tulburări anatomofiziologice ale creierului (exagerez poate puțin, e vorba oricum de o asociere între o anumită durere psihologică legată de izolare și o stare rea fizic, cerebral) , după mulți ani de izolare. În plus, mai este și efectul de slăbire a psihicului și imunității etc. datorat direct izolării.

Este vorba de o inumanitate şi o cruzime monstruoasă – sunt tratată mai rău decât unii criminali și eu nu am avut nici măcar o greşeală. Unii își bat joc de mine că mai bine deloc decât relații cu proștii – care oricum nu aveau cum să mă accepte – dar de fapt e mai bine cu proștii decât izolat. De unde știu oamenii că eu sunt periculoasă sau că dăunez altora? Ei zic că nu e așa, că ei îmi dăunează mie... Dar, pentru numele lui Dumnezeu, chiar nimic și pe nimeni toată viața? Consider că am fost un om cu oarecare valoare de utilitate și că puteau să mă accepte, că încă mai pot să mă accepte, să fiu de ajutor cuiva, chiar și fără remunerație. Am notat totul despre mine pe acest blog și se poate observa ce dinamică afectivă și cognitivă am, deci oricine poate înțelege dacă pot fi cuiva de folos şi cum. Poate cineva dintre cei care citesc, căci voi trimite în multe locuri, va avea nevoie de mine și va considera că e rău să omori în acest mod un om care totuși nu e încă bătrân, abia începe să îmbătrânească. (și otrava e ceva adevărat, dar dacă aș fi fost utilă și respectată nu aș fi fost otrăvită. ) Norocul meu e că încă mai pot ieși singură din casă și pot să mă plimb încă, tot la fel cum pot încă să am grijă de curățenie în camera mea și de igiena personală, în ciuda faptului că nu am un picior. Poate m-ar fi acceptat cineva legat de o fundație sau asociație pentru handicapuri motorii, nu neapărat psihice. Mereu am fost un om calm și cu mare bucurie să dăruiesc altora ceva, dacă puteam, ceea ce apare și în unele poezii ale mele, dar poeziile nu prea plac oamenilor în general și eu am scris poezii mai mult în sensul impresiilor mele estetice, nu am încercat să transmit idei sau mesaje sau sentimente altora. Mai mult ca niște acuarele și uneori cu sensuri parțial filozofice. Poeziile mele nu au plăcut nimănui, a fost un efort inutil, în ciuda bunelor intenții, nu am găsit public pentru așa ceva, poate și fiindcă sunt respinsă, dar și fiindcă sunt poezii fără intenție educativă sau vocativă.

Dar poate că aș fi putut munci ceva pe internet, chiar dacă nu eram în relație directă cu altcineva. Da, dar nu chiar singură de tot – încă pot să mă deplasez. Relațiile mele se reduc la cele câteva vorbe schimbate cu casierele de la farmacii sau de la supermarketuri. Este groaznic, în prezent nu mai îmi ajută. Familia m-a respins total de mult, dinainte să scriu adevărul pe internet. Nu am nicio speranţă de viitor, căci nu am cum să am nici pensie normală, din moment ce nu mi s-a dat dreptul la muncă, măcar cu jumătate de normă, orice aș fi putut face, măcar cât să am un viitor – o pensie un pic mai mare, și câteva relații cu alții. Dacă mama moare înaintea mea – ceea ce e îndoielnic – atunci cine va schimba cu mine măcar câteva cuvinte pe săptămână?

Strivită de durerea acumulată de 36 de ani de izolare, suferind enorm zilnic, presată de imperiul întunecat al lipsei de viitor... totul e numai deșertul izolării... E crimă, cu adevărat. Am încercat tot posibilul și nu am greșit nimic și nimeni nu m-a vrut, cum îmi tot spun unii zi de zi. Au fost ani de zile când am implorat pe Irina de exemplu să îmi permită să vorbesc cu ea măcar o dată la 2 luni și nu a vrut, am încercat pe site-uri pentru handicapaţi tot degeaba etc. Am încercat pe site-uri pentru schizofreni, chiar din alte țări – până când a devenit prea târziu pentru a fi destul să citesc doar cuvinte pe messenger, pe internet. Am foarte mare nevoie de ceva fizic concret, măcar de o scrisoare pe hârtie. Dar mai ales măcar de un telefon – două pe săptămână și nu am pe nimeni... Am nevoie de un rost al vieţii, oricât de redus... cei de pe facebook au refuzat să vorbească cu mine sau să ne întâlnim undeva, oriunde, nu îi interesează persoana mea, adică nu le pot fi utilă, că interesul lor nu mă interesează nici pe mine, ci doar dacă putea fi ceva serios în comun, o colaborare în scris, o muncă de corectură sau altceva... Acum am aproape 50 de ani, poate ar fi mai greu să îmi perfecţionez engleza și acum tastez mai lent, mai dificil datorită problemelor de circulație periferică care mi-au atacat coordonarea mișcărilor fine – dar încă mai pot tasta sau corecta. Aș fi fost fericită să am grijă de bătrâne singure, dar nu pot face efort fizic mare, fiind șchioapă, nu pot avea grijă de paralitici, dar altfel aș fi putut sta ca o doamnă de companie, de povești, pentru femei singure, chiar dacă nu aveau bani să îmi plătească – sau cu copii, dar eu sunt persona non grata... Îmi amintesc că la biserica Stavropoleos era acceptată o bătrână săracă la lumânări... uneori oamenii se ajută între ei – eu am implorat în zadar atâția ani, fiind cu sufletul curat.

După cum ați văzut , profesoara Minulescu M mi-a recomandat să merg la Colegiul Psihologilor – dar și acolo poate nu mă vor accepta, fiindcă formal nu mi s-a dat libertatea deși nu am greşit nimic și nu am avut tulburare psihică – deci trebuiau să spună adevărul și atunci m-ar fi acceptat. Acum e și vârsta, acum 3 ani eram mai tânără un pic, dar nu foarte. Am trimis adresa blogului meu la mulți psihologi și foști colegi sau profesori și nu au văzut în mine un om bun, poate au înțeles greșit - că dacă ar fi crezut în ce eram eu bun, ar fi putut să mă salveze, eu eram capabilă de anumite munci sau activități, mai ales mai demult. Chiar și acum nu ar trebui să mor... Aș fi mers sigur în anul 2020, dar a început epidemia de covid... A trecut aproape un an. Starea sănătăţii mele fizice s-a agravat, dar încă pot face diverse lucruri. Aș fi mers în anul 2020 și la spitalul de psihiatrie să vorbesc măcar 5 minute cu singurul medic psihiatru care a vorbit cu mine, respectiv Căpraru Nora. Nu am absolut pe nimeni altcineva, nu pot agăța lumea pe stradă. Nu am avut cum, dar oricum nu puteam găsi pe nimeni altcineva. Luiza Dona m-a respins, după ce a vorbit puțin, o singură dată, ]n 2018, cu mine. Nu am cui să mai scriu scrisori sau unde să caut a găsi vreo portiță de comunicare. Din cauza asta am ajuns să vorbesc singură în casă, pentru a îmi auzi propria voce și a îmi explica unele lucruri. Cam toți oamenii singuri mult timp ajung să vorbească singuri, mai mult sau mai puțin. Chiar numai ca spectator într-un grup, nu aș vorbi singură, chiar dacă doar aș asculta pe alții. Ar fi simplu. Nu am nevoia să vorbesc, ci să ascult, am dăruit tot ce puteam dărui. Am și eu nevoi, ca orice om normal. E firesc că am publicat tot adevărul despre viața mea, ca un mesaj într-o sticlă aruncat...naufragiată fiind din 1984.

Pentru numele lui Dumnezeu, mă rog în genunchi, e vorba de atâția ani de izolare, și am fost un om fără greșeală, un om bun...nu am stat cu mâinile în sân, am făcut tot ce puteam face să nu fiu izolată. Vă rog mult, dacă puteți un mic ajutor în acest sens - ar fi un miracol. În plus, fiind singură și aproape izolată, nu aveam cum să dovedesc deloc ceea ce eram ca persoană, exact cum spunea tatăl meu.
De fapt și după 10-20 de ani de izolare este foarte greu, dar eu am spus mai sus că nu e, fiindcă de fapt după 30 de ani devine foarte, foarte greu.